In Stiri

Discursul academicianului Ioan-Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane. Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.

Daca in Occident, ideea statului national a fost mai timpurie (secolele XV-XVI), in Orient, lucrurile capata contur in acest sens abia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. In aceste secole, cei mai luminati dintre greci, cehi, slovaci, croati, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, romani, bulgari, sarbi si altii – adica dintre acele popoare care nu aveau state nationale sau state nationale moderne si unitare – au fost animati de ideea nationala, imitand ceea ce francezii, englezii, spaniolii si altii facusera mai devreme. Cei mai mari intelectuali si politicieni ai acestor neamuri au inteles un lucru elementar: fara stat national, popoarele lor riscau sa fie inghitite de imperiile rapace, sa fie deznationalizate sau silite sa emigreze. Romanii, care pana la 1859 aveau doar doua state autonome, supuse Portii, restul, adica mai mult de jumatate dintre ei, fiind risipiti in Imperiul Tarist, in Imperiul Otoman si mai ales in Imperiul Habsburgic, au inteles prin elitele lor ca nu aveau alta alternativa decat unirea. Revolutia Romana de la 1848-1849 a trasat programul de dezvoltare a romanilor si de formare si consolidare a Romaniei pana la 1918.

Prin urmare, dupa 1848, obiectivul fundamental al romanilor, care formau inca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea o natiune moderna, s-a dovedit a fi unitatea politica nationala. Au inteles atunci conducatorii (dar nu numai ei) romanilor ca orice natiune merita sa aiba propriul sau stat unitar, privit drept cadru de conservare si dezvoltare a corpului national, in ansamblu, si al fiecarui individ care compunea acest corp. Imperiile multinationale dadeau semne de oboseala, nu se mai puteau mentine prin preceptele lor medievale depasite, prin absolutism si neoabsolutism, prin solutii partiale si prin reforme controlate, care nemultumeau grav popoarele asuprite.

Dupa 1848, dorinta masiva de unire a romanilor intr-un stat national, a fost conjugata cu actiunile pe plan international, de obtinere a sprijinului marilor puteri. Romanii stiau ca, fara suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes si ca unirea trebuia facuta in etape, cum aveau sa procedeze si italienii si germanii. Era clar ca, inainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de straini, trebuia format un nucleu de stat national din Moldova si Tara Romaneasca, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomana. Unirea romanilor intr-un stat national a cuprins urmatoarele etape:

  • 1848-1859-1866: unirea Moldovei si Tarii Romanesti intr-un stat, numit oficial Romania si reformat dupa principiile occidentale;
  • 1877-1878-1881: Razboiul pentru independenta Romaniei si lupta pentru recunoasterea oficiala a independentei absolute a tarii pe plan international; unirea Dobrogei cu Romania si proclamarea tarii drept regat;
  • 1914-1918-1920: participarea romanilor si a Romaniei la Primul Razboi Mondial; unirea cu Romania a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei; recunoasterea pe plan international a statului national unitar roman in granitele sale istorice.

Jumatatea secolului XIX si deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe natiuni o epoca de formare sau de consolidare a unitatii lor politice. Asa a fost cazul germanilor, italienilor, romanilor, dar si al americanilor, care, in urma Razboiului Civil, au evitat secesiunea si au intarit forta natiunii lor.

„Ora astrala” a romanilor a fost anul 1918, cand, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat in urma declaratiei presedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-au unit provinciile istorice cu Regatul Romaniei. Actele infaptuite in 1918 au fost recunoscute oficial de catre marile puteri la Conferinta de Pace de la Paris din 1919-1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-sur-Seine) si cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan international, ceea ce poporul roman decisese in anul 1918, adica noua componenta a tarii si noile granite ale Romaniei. Numai Rusia Sovietica (din 1922, U.R.S.S.), absenta la conferinta de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu Romania, dar au facut-o, in schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-teritorial din Europa Centrala a creat, dupa 1918, conditiile favorabile dezvoltarii natiunilor, dar a continut si germenele unor rivalitati si contradictii, acutizate o data cu accentuarea revizionismului. Oricum, in 1919-1920, pentru prima oara in istorie, marile puteri au tinut seama si de vointa popoarelor, nu numai de propriile interese, cand au aprobat noua arhitectura a Europei. Aceasta arhitectura, in ciuda modificarilor mari pe care le-a suferit dupa Al Doilea Razboi Mondial, este valida in linii mari si astazi. Dupa caderea comunismului, configuratia de la 1919-1920 s-a subrezit pe alocuri si s-a consolidat in alte locuri.

Acestea sunt faptele. Fireste, regimul comunist din Romania – o ordine de stat adusa la noi pe tancurile sovietice si continuata de anumiti romani – a avut o atitudine paradoxala in prezentarea istoriei romanilor si mai ales a formarii statului national: de la internationalismul proletar (in timpul caruia pana si numele de roman era uneori prohibit) s-a ajuns la nationalismul socialist si la regimul comunist de model aproape asiatic; in acesti 10-15 ani, istoria Romaniei a devenit alba, imaculata si exclusiv glorioasa, iar „geniul Carpatilor” a ajuns sa fie plasat in fruntea voievozilor etc.

De aceea, romanii, au intrat in epoca de libertate cu un mare handicap in raport cu vecinii din alte tari foste socialiste. Niciunii dintre vecinii Romaniei, cu exceptia popoarelor traitoare in U.R.S.S., nu avusesera un asemenea regim. Ca urmare, dupa 1989, a urmat o descatusare sui generis care a adus mari suferinte, iar pe taramul istoriei a condus la caderea, de multe ori, in extrema cealalta, adica la ideea ca – din moment ce comunismul ii mintise pe romani prin glorificarea trecutului si prezentului – acestia nu fuseseram buni de nimic niciodata.

Reconstituirea vietii trecute, cu scopul cunoasterii veridice a ceea ce a fost, se face numai prin intermediul specialistilor (al istoricilor de meserie), cu metodele consacrate si prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginatiei poate sa insemne orice, numai istorie nu. Astazi, la un secol de la Marele Razboi, memoria comunitatilor recheama trecutul la apel si mai ales anii 1914-1920. Natural, in toti anii s-a intamplat cate ceva important, asa ca rememorarea nu poate fi in niciun fel caduca.

De exemplu, in august 1916, Romania intra in lupta impotriva Austro-Ungariei (si, implicit, a Germaniei si aliatilor lor), cu gandul la eliberarea milioanelor de romani din Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si Bucovina. Insa decizia din 14 august 1916, cand regele a convocat Consiliul de Coroana ca sa anunte calea de urmat, nu a fost usoara. S-au confruntat pe fata cele doua grupari – e drept, inegale – ambele cu dorinta de aparare a intereselor tarii. Marele om politic Petre Carp – revoltat si manios pe rege cand acesta si-a expus si motivat optiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinta ca armata romana sa fie invinsa; trimiterea fiilor sai in razboi, dar in armata germana etc.) si i-a adus aminte suveranului ca face parte dintr-o dinastie germana, care are anumite interese de aparat. Indurerat, dar ferm si lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de multi: „Domnule Carp, ati gresit cand ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decat interesele tarii. In constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarat sa fac acest pas grav, e fiindca, dupa matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, adanca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului… Dinastia va urma soarta tarii, invingatoare cu ea, sau invinsa cu ea. Deoarece, mai presus de toate, sa stiti, d-le Carp, ca dinastia mea este romana. Rau ati facut cand ati facut-o straina, germana. Nu, e romaneasca! Romanii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa intemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi indeplinit in intregime misiunea pe care acest popor i-a incredintat-o”. Acestea sunt vorbe si fapte ale unui mare om de stat roman, demne de memoria colectiva si demne de urmat si astazi.

Prin urmare, in august 1916, Romania declara razboi Austro-Ungariei, in conformitate cu intelegerile secrete semnate cu Antanta. Acum incepeau si dramele multor militari romani transilvani, banateni, criseni, maramureseni etc., obligati sa lupte contra romanilor din Regat, drame sublimate literar de Liviu Rebreanu in „Padurea spanzuratilor”, dar si de altii, prin alte mijloace. In 1916-1917, dupa ocuparea Tarii Romanesti si a Bucurestilor, dupa mutarea autoritatilor centrale la Iasi, dupa rezistenta curajoasa de la Marasti, Marasesti si Oituz, era cat pe ce sa fim stersi complet de pe harta, prinsi intre amenintarea Puterilor Centrale si a celei estice (de la un timp bolsevice). Anul 1918, cu putine umbre si cu multe lumini, a adus implinirea statului national roman. Mentionam ca in acei ani – 1918 si precedentii – s-au pregatit destramarea imperiilor multinationale si emanciparea popoarelor frustrate dupa secole de asuprire. Astfel, din vechile imperii rus, german si austro-ungar, s-au nascut ori au renascut in forme noi Polonia, Cehoslovacia, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor (numit, din 1929, Iugoslavia), Romania, Austria, Ungaria, Germania, tarile baltice. In cazul Romaniei, situatia este similara, dar si deosebita in raport cu exemplele mentionate. In vreme ce viitoarea Iugoslavie si Cehoslovacia erau state multinationale, Austria si Germania state nationale federale, Ungaria, Romania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia etc. erau state de tip national unitar, cu majoritati absolute detinute de popoarele care le dadeau numele.

Toate aceste schimbari fundamentale, asa cum nu mai cunoscuse harta Europei de la Pacea Westfalica (1648) incoace, s-au infaptuit dupa reguli precise, agreate de comunitatea internationala, si au fost apoi aprobate (cu anumite ajustari, acolo unde au decis puterile invingatoare) prin Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Modificarile teritoriale si politice de amploare, petrecute in anii razboiului si, mai ales in 1918-1920, au doua componente, una interna si cealalta internationala. Componenta interna tine de dorinta majoritatilor etnice (considerate anterior minoritati) din anumite regiuni de a trai in state proprii sau in state locuite de aceleasi etnii, adica de a crea conditii pentru ca marea majoritate a polonezilor sa traiasca in Polonia, marea majoritate a cehilor in Cehia, a slovacilor in Slovacia, a ungurilor in Ungaria, a romanilor in Romania etc. Fireste, erau si voci care doreau ca toti polonezii sa traiasca in Polonia, ca toti cehii sa traiasca in Cehia s.a.m.d., ceea ce era imposibil; dupa cum erau altii care sperau sa pastreze, in forme adaptate, vechile imperii rebotezate si cosmetizate, ceea ce era iarasi imposibil. Este drept ca aceasta dorinta de unitate nationala ocrotita de state nationale era ultima etapa a evolutiei miscarilor de emancipare, fiindca anterior, timp de circa doua secole, nationalitatile au dorit doar egalitatea cu natiunile dominante, fara sa ceara neaparat expressis verbis frangerea acestor imperii si formarea statelor nationale unitare.

Romanii cuprinsi in Imperiul Habsburgic (iar de la 1867, intr-o forma sui generis a acestuia, numita Austro-Ungaria), dar si cei din Imperiul Tarist, s-au incadrat, alaturi de polonezi, cehi, slovaci, croati, sarbi, baltici, finlandezi, ucraineni etc., in aceasta evolutie, fara mari deosebiri ori particularitati. In anul 1918, lucrurile s-au precipitat peste tot in regiune, mai ales dupa ce Rusia a produs cea mai mare schimbare de regim politic din istoria sa, defectand si incheind apoi un tratat separat de pace. Romanii, in noile conditii, s-au organizat, si-au ales propriile organe reprezentative – politice si militare (de ordine publica) – si, acolo unde s-a putut, au preluat controlul local asupra teritoriului. Anumite astfel de organisme reprezentative centrale, recunoscute de comunitatea internationala ca legale, au decis soarta Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei (in sens larg, adica vechiul voievodat, cu Banatul, Crisana, Satmarul, Maramuresul). Aceste foruri erau „Sfatul Tarii” (la Chisinau, in 27 martie – 9 aprilie 1918), „Congresul General al Bucovinei” (la Cernauti, in 15 – 28 noiembrie 1918) si „Marea Adunare Nationala”, prin cei 1228 de delegati cu drept de vot (la Alba Iulia, in 18 noiembrie – 1 decembrie 1918).

Toate aceste acte de vointa ale natiunii romane au fost apoi aprobate de catre forul mondial recunoscut sa faca acest lucru, anume de catre Conferinta Pacii de la Paris, din anii 1919-1920. Cealalta conferinta de pace, de dupa Al Doilea Razboi Mondial, din anii 1946-1947, a confirmat din nou decizia luata de romani in 1918 si ratificata in 1919-1920, exceptand rapirile teritoriale facute de regimul comunist stalinist in timpul si la finele razboiului (nordul Bucovinei, tinutul Herta si Basarabia).

Majoritatea istoricilor romani si straini – cu inerente variatiuni – prezinta succesiunea faptelor de mai sus in acelasi fel, rezervandu-si opinii proprii in interpretari. Astazi, in contextul celor o suta de ani trecuti de la declansarea si desfasurarea Primului Razboi Mondial, aproape toate popoarele rememoreaza evenimentele de atunci, care au condus, prin anii 1917-1920, la schimbari teritoriale si etnice majore, rezultate, in mare parte, din miscarea de emancipare nationala si din prabusirea imperiilor multinationale (cel putin in raport cu formele in care existasera anterior). La finele anului 1918, Romania avea aproape 300 000 de km patrati si circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regionala de prim rang. In acest stat, majoritatea absoluta a populatiei o detineau romanii, aproape trei sferturi din populatie (circa 73%), minoritatile fiind formate din maghiari (8%), germani (4%), evrei (4%), grupuri de slavi si altii.

Fireste, de-a lungul timpului, s-au exprimat opinii istorice diverse despre marile schimbari de la finele Primului Razboi Mondial, invingatorii fiind, in linii mari, multumiti si laudativi fata de acele evolutii, iar invinsii fiind critici si dornici de revansa. In tarile succesoare imperiilor destramate, tonul istoricilor, al intelectualilor in general si al opiniei publice a fost unul plin de entuziasm, de bucurie fata de realizarea edificiilor nationale si chiar triumfalist, in anumite perioade. Aceasta era vocea majoritatii, fiindca reprezentantii minoritatilor (mai ales ai acelor minoritati foste odinioara majoritati) au fost, in cea mai mare parte, retinuti, daca nu ostili si opozanti directi. Schematizarile priveaza, desigur, realitatea de bogatia si varietatea detaliilor, de paleta larga a situatiilor de nuanta. Astfel, au fost atunci chiar si romani care (ca si unii cehi, polonezi, croati, unguri etc.) nu au vrut destramarea monarhiei habsburgice, din varii motive, de la oportunitatea personala pana la credinta ca viata lor sau a natiunii romane ar fi trebuit sa se dezvolte in cadre occidentale, nu „balcanice”. Ceea ce este insa clar atestat si dovedit, fara nicio putinta de tagada, este faptul ca majoritatea romanilor au dorit sa faca parte din Romania, ca au format Regatul Romaniei Mari si ca acesta a fost recunoscut pe plan international, prin tratate.

Intre anii 1848 si 1918, cele mai legitime sau mai progresiste miscari europene erau cele de emancipare nationala, de obtinere a libertatilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor dupa criterii etno-nationale. Asa au procedat aproape toate natiunile de atunci, luand exemplu de la occidentali, care facusera acest lucru anterior. Aceasta era tendinta cea mai avansata in acel moment! Nimeni nu vorbea de uniunea europeana, de globalizare, de autonomia teritoriala a minoritatilor sau de eliminarea discriminarilor pe criterii religioase.

Romanii – in marea lor majoritate – au fost antrenati atunci sa lupte pentru formarea statului lor national, asa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sarbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu facut-o nici mai bine si nici mai rau decat altii. Nu au fost, in aceasta lupta a lor, nici mai constienti sau mai entuziasti, dar nici mai apatici sau mai reticenti decat altii, decat vecinii lor. Fireste, este absurd sa sustinem ca toti romanii au participat la miscarea pentru unire sau ca toti au dorit cu ardoare unirea. Totodata, este nerealist si incorect sa spunem ca unirea de la 1918 s-a facut in conditii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile si ca nu au fost incalcate atunci drepturile si valorile nimanui. Dar si mai incorect este sa pretindem ca romanii – la modul general – nu au dorit unirea, ca ei erau atrasi mai degraba de civilizatia superioara apuseana decat de Vechiul Regat, ca un manunchi de intelectuali i-ar fi amagit si ar fi actionat in numele lor.

Toate datele de care dispunem in prezent arata ca majoritatea romanilor din acele provincii au dorit unirea cu Romania si ca au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigentelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internationala a apreciat actul de vointa nationala a romanilor, formulat in anul 1918, si a recunoscut realitatile decise de romani. Atunci cand a fost posibil, mai ales in Bucovina, dar si in Basarabia si Transilvania, minoritatile au fost intrebate, iar unii membri ai lor au si sustinut apartenenta la Romania. Dar ei – romanii – au fost condusi mereu de elite si nu au ramas nicio clipa fara elite. Aceasta le-a fost salvarea. Conducatorii, desprinsi din popor, se ghidau dupa aspiratiile poporului, le justificau si le sustineau, iar poporul isi urma conducatorii.

De aceea, revin la vorbele inteleptului Mihail Kogalniceanu: „Unirea natiunea a facut-o!”. E vorba de natiunea romana de oricand si de oriunde. Unirea i-a coagulat pe romani si in formele de manifestare ale vietii lor cotidiene, de aceea unirea trebuie faurita, re-faurita si re-traita mereu si mai ales acum la un secol de la implinirea Romaniei Intregite. Unirea nu este un dat, ci este o grea cucerire, iar cuceririle nu se lasa de izbeliste, ci se apara, se ocrotesc si se primenesc in fiecare zi, dupa exemplul generatiilor trecute.
Nota: Discurs rostit in data de 18 septembrie 2018 la Conferinta internationala „Romania si evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desavarsirea Marii Uniri si Intregirea Romaniei” de la Ateneul Roman.

Cum s-a infaptuit Romania – reflectii la un secol de la 1918.

Recommended Posts

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
florin colceag, florian colceag, scoala romaneasca, scoala, valori romanesti, scoala valorilor romanesti diaspora, romanii din diaspora, diaspora romaneasca, diasporeni
%d bloggers like this: