June 2020 - Page 2 of 2 - Revista România Culturală

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Călin Georgescu – Noul Naționalism (2)

12/06/2020/0 Comments/in Articole, Modelul de Tara/by Tudor Urse

Călin Georgescu - Noul Naționalism

Suveranitatea României trebuie trăită încontinuu de fiecare român în parte. Iar de interesul național al țării noastre trebuie să se țină cont și să fie respectat de orice țară sau popor din lumea aceasta, așa cum și noi avem datoria morală să respectăm interesele legitime ale celuilalt.

România are nevoie de un nou naționalism, adaptat provocărilor secolului XXI! Un „naționalism cuviincios” cum l-a numit Petre Țuțea.

Un naționalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creștină a limitei, a înfrânării și a dragostei jertfelnice față de Hristos și față de aproapele nostru. Suveranitatea națională cere acțiune și faptă creștin ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă și de cooperare între națiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural și cultural, ținând seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte națiuni, nu pe baze abstracte și interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinătate sau/și de afinități etnice și culturale.

Naționalistul român adevărat acționează din dragoste, nu din ură. Resentimentul și ura față de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute. Dimpotrivă, el consideră că binele pe care îl dorește țării sale, cum ar fi suveranitatea națională, controlul asupra patrimoniului natural și cultural, trebuie să fie și binele de care să beneficieze celelalte națiuni. De pe această poziție încearcă să înțeleagă conflictele din lume.

Naționalistul român nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate.

Deși iubește tradiția și respinge partea decadentă a societății moderne, naționalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii.

Nici nu este „izolaționist”, repliat asupra lui însuși. În relațiile internaționale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui.

Nu este etnicist sau rasist. Luptă să-și apere „nevoile și neamul” și întreaga civilizație românească.

Relația noastră cu oricare construcție supranațională trebuie să pună pe primul plan interesul național.

Obiectivele patriotismului în limitele adevărului

Întărirea legislativă și constituțională a statului. Legi administrate eficient de funcționari în a căror autoritate populația să aibă încredere.
Relansarea cercetării și dezvoltării cu implicarea universităților.
Politici monetare și fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naționale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro.
Dezvoltarea căilor de transport. O țară curată și îngrijită.
O politică externă regională și globală de promovare a concilierii.
Transformarea unui handicap în avantaj de nișă economică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independența alimentară a țării. Protecția pădurilor și conservarea mediului.
Dezvoltarea durabilă – concept național.
Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenție, hrană sănătoasă, educație prin mișcare, politică demografică stabilă.

Pentru a realiza aceste obiective spunem:

Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public și nu trebuie privatizat, ci parțial mutualizat. Trebuie îmbunătățit prin investiții.
Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile românilor.
Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparțin românilor și trebuie exploatate de către statul român.
Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole și pădurilor. Ele sunt ale românilor.
Un NU hotărât asumării responsabilității de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-și recâștige rolul.)
Un NU hotărât investițiilor speculative, care sifonează bogăția creată de alții sau de natură. (Un DA hotărât pentru salvarea Roșiei Montane.)
Un NU hotărât acelor corporații transnaționale care vin în România pentru a o transforma într-un bantustan, otrăvindu-ne hrana, apa și sufletele.

„Cumpăna Romaniei”, de Călin Georgescu, Editura Christiana, București, 2016.

Irina Bazon – Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

11/06/2020/0 Comments/in Articole, Modelul de Tara/by Patrick Matis

Irina Bazon - Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. […] pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])

De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.

Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].

Înfrăţirea cu firea şi cosmosul

Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”.

Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.

Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.

Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi

Viziunea liturgică asupra cosmosului, însușită pe deplin de țăranul român, a fost observată şi de Mircea Eliade: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul şi riturile cosmice. Dar strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost el înţeles îndeosebi de către Sfinţii Părinţi orientali, Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului începută de Sfinţii Părinţi […] … pentru creştinismul arhaic, Cosmosul participă la drama Divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Învierea.” [7]

Constantin Noica vorbește despre „dulcea continuitate între fire şi spirit” [8] (spiritul nu se distanţează de fire, ca în Apus, pentru a o supune examinării obiective, raţionale, înstrăinându-se, în cele din urmă, de ea), despre măsura noastră, care este „mult mai angajată în Absolut decât cea din Apus” şi „nu cade niciodată în suficiență” şi excese (care au tulburat și întunecat deseori sufletul omului apusean; armonia dulce şi duioasă cu natura, în care trăieşte poporul român, pare a fi fost pierdută de omul occidental în ambiţia sa de-a modifica şi domina natura pentru o supune raţionalităţii utilitariste, transformând-o într-un instrument de exploatare).

„Politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” faţă de fire

Paginile scrise de Ovidiu Papadima despre strânsa solidaritate sufletească dintre ţăranul român şi natură, dintre ţăran şi făpturile cosmosului, despre „politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” pe care o manifestă acesta faţă de fire, a cărei puritate apropiată de sfinţenie – pe care sufletul lui o intuieşte – caută să o protejeze, despre respectul pe care ţăranul îl arată „pentru aproape orice fărâmă a lumii sale” – sunt cele mai frumoase din literatura română pe această temă. Şi, susţine O. Papadima, acest respect faţă de fire este „unul dintre cele mai frumoase capitole ale folclorului nostru” [9], pe care se cade să îl cunoaştem, fiindcă este o caracteristică esenţială a sufletului românesc. E necesar să ne reamintim de această însuşire sufletească de mare nobleţe, care poate aduce o lumina în vremurile înnegurate pe care le traversează astăzi poporul român. Redescoperirea gândirii folclorice a poporului nostru, opusă gândirii egoiste şi exploatatoare dominante în lumea contemporană, ne poate oferi nu numai bucurii înviorătoare, menite să risipească oboseala din sufletele noastre, ci şi un răspuns practic la problemele actuale ce ne copleşesc. Aceste probleme nu vor găsi rezolvare dacă lumea prezentului, prea încrezută în sine şi în progresele ei tehnologice, ignoră vechile adevăruri şi rosturi ce vin din duhul strămoşilor.

„Că închipuirea omenească a firii nu e un joc fabulatoriu, se vede răspicat din imensul respect pe care îl are ţăranul român faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”, fapt vădit din exemplele folclorice culese de Ovidiu Papadima. Ţăranul îşi arată preţuirea faţă de pământ şi plante, faţă de elementele firii (foc, apă, vânt), fiindcă ştie că toate au rostul lor în rânduiala cosmică în care le-a aşezat înţelepciunea divină şi pe care toate se trudesc să o împlinească, în folosul omului. Pământ, plante, animale, toate vin cu jertfa lor ca un prinos prin care menţin rânduiala, echilibrul şi armonia în lume, îndestulând şi bucurând omul. Prin voia lui Dumnezeu, omul a fost lăsat conducător peste fire şi vietăţi, însă prin aceasta i s-a încredinţat o misiune, o responsabilitate uriaşă, pe care ţăranul şi-o înţelege şi se osteneşte s-o ducă la îndeplinire cum se cuvine.

Dar, pentru acest rol uriaş care-i conferă statutul de stăpânitor al firii, şi, în această calitate, de beneficiar al tuturor acestor daruri care-l hrănesc şi-i dau bucurie, el poartă o nesfârşită recunoştinţă. În această recunoştinţă își are izvorul şi respectul enorm pe care îl arată faţă de pământ, apă, aer, foc etc., faţă de toate făpturile. El simte că are o mare răspundere şi că, în acelaşi timp, alunecarea în mândrie l-ar transforma într-un tiran al firii, într-un exploatator crud al ei, ce ar strica rânduielile şi ar sfârşi prin a nimici natura și a se autodistruge. Ţăranul ştie că atunci când abuzează de această jertfă şi dărnicie a firii, trufia şi lipsa sa de respect nu-i vor fi spre folosul său, ci spre osândire. De aceea, răspunderea pe care o poartă este mereu însoţită de smerenie, de precauţie, de cumpătare.

Aici este, din nou, reflectată viziunea liturgică asupra cosmosului pe care țăranul român și-a însușit-o în totalitate, pe cand omul modern a pierdut-o. După cum arată Dumitru Stăniloae, omului i s-a dat calitatea și sarcina de-a sluji ca preot al universului, având menirea de a-l pune pe acesta în slujba lui Dumnezeu și a binelui, așa cum a dorit Dumnezeu în momentul creării lui. Astfel, el poate face din cosmos un locaș al lui Dumnezeu dacă își asumă responsabilitatea ce i-a fost încredințată, minunata vocație la care a fost chemat. Omul care își uită adevărata lui misiune poate să strâmbe cosmosul, să-l despartă de Dumnezeu, făcând din lume „un izvor al tuturor ispitelor” (Păr. Dumitru Stăniloae). Dar, atunci când își menține slujirea, când „își pastrează responsabilitatea lui pentru univers în fața lui Dumnezeu”, o poate restabili în statutul ei de locaș al Domnului, răstignindu-și pornirile spre egoism și lăcomie individualistă, pentru a nu altera lumea în care i s-a dat să slujească, ci pentru a o transfigura și a o ridica pe o treaptă de sfințenie, pentru a susține pacea și unitatea între persoane, „pe care a voit Domnul să le înfăptuiască între noi prin jertfa Lui” [10].

Exemple folclorice

Există nenumărate exemple folclorice, adunate de Ovidiu Papadima, care ilustrează cele spuse mai sus. Faţă de pământ, ţăranul are un sentiment de pietate, atribuindu-i însuşiri umane: „Pământul trebuie să se odihnească ca şi omul. Dacă rodeşte câţiva ani de-a rândul, pe urmă trebuie să fie seceta, că el atunci se odihneşte” [11]. Acest exemplu întăreşte constatarea lui O. Papadima conform căreia gândirea folclorică se axează pe „misiunea de a împăca omul cu natura”. E un îndemn spre a menţine sau a restabili armonia dintre om şi fire, de a respecta concordanţa tainică dintre rânduielile cosmosului. Într-un alt exemplu, brazdele trase de ţărani cu plugul sunt asemănate unor răni sau tăieturi pe faţa pământului, fiindcă pământul suferă atunci când este arat. În viziunea folclorică ţărănească, pământul nu trebuie făcut să sufere mai mult decât este necesar pentru asigurarea hranei.

Ludovic Bassarab: Țăran cu caruță

Ţăranul tratează cu mult respect şi dragoste vitele, a le înjura sau le chinui fiind un păcat foarte mare; la fel, a consuma carne de vită era considerat un păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mănânci?” [12]. Cu animalele, ţăranul se comportă ca un stăpân, dar şi ca un părinte, „punând în lucrare nu numai mintea sa, ci şi inima în raportul său cu ele” (Dumitru Stăniloae [13]). Animalele de curte se îngraşă pentru că se simt iubite şi se simt mai bine la casa unui sărac care le înconjoară cu dragoste, decât la casa unui bogat care le tratează ca pe nişte valori strict economice.

De acelaşi respect plin de compasiune se bucură şi plantele. Într-o poveste se spune că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile prin care trebuie să treacă până ajung hrană pentru om. Ele au însă conştiinţa că îşi împlinesc datoria cu jertfă lor, iar durerea lor este transfigurată de misiunea sfânta pe care o au, în armonia universală de rânduieli, de a răsări şi de a se chinui pentru îndestularea omenirii. Ţăranul, plin de recunoştinţă faţă de jerfa lor, le închina înainte de a fi măcinate sau pisate, şi făcea semnul crucii deasupra pâinii sau a mămăligii înainte de a fi tăiate.

Însă când omul încalcă, prin strâmbătăţile lui, legile fireşti, atunci firea se răzvrăteşte, iar Dumnezeu îi dă dreptate. „– Mă taie, Doamne, şi mă desfac./ – Bine fac, creşte şi sporeşte./ – Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfărâma şi mă fac făină./ – Bine fac, creşteţi şi sporiți./ – Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe mine – adaugă grâul – mă fac pâine, ne pun la dospit, ne frământă şi ne chinuie./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi ne pun în cuptor, de ne coc./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe urmă ne scot şi ne pun din nou în foc, zicând că nu suntem bine copţi./ – Apoi aceasta e rea treabă; să nu creşteţi, să nu sporiți”. Tot ceea ce încalcă măsura şi cuviinţa, tot ceea ce forţează limitele este păcat în gândirea ţăranului. Lumea este întocmită, în credinţa sa, după o ordine morală care, subliniază O. Papadima, „e, în acelaşi timp, şi o ordine estetică, fiindcă e întemeiată pe armonii” [14].

Preţuirea pe care o arată ţăranul firii, care îi e atât de prietenă, izvorăşte şi din conştiinţa purităţii ei. În concepţia populară, toată firea, în afară de om, e sfânta prin neştiinţa ei de păcat. De aceea, ţăranul se fereşte instinctiv să întineze prea mult blândeţea şi puritatea firii. „Albina, ca şi oaia, e sfânta. Ei nu-i poate face diavolul nimic”; „E bine să prindă roii numai un om curat, un bărbat bătrân şi evlavios, pentru că la acesta trag mai iute albinele decât la altul” [15]. Un pământ atins de păcat devine neroditor, iar tot ce a răsărit din el veştejeşte. „Femeia care trăieşte în fărădelege, pe unde calcă, pământul arde sub picioarele ei. Pe câmp să n-o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimica în urmă ei, totul se tulbură şi nu-i cu spor.” [16]

În credinţele despre creaţie, pământul a fost la început transparent, dar s-a înnegrit după crima lui Cain, fiindcă Domnul a vrut să ascundă chipul îngropat al lui Abel. Pământul nu poate ascunde nici astăzi păcatul, chiar dacă este negru, fiindcă firea, neputând să îl rabde, îl descoperă. Pe locul unde a fost îngropat un prunc lepădat, bate piatra pentru a „sfărma pământul ca să descopere ce s-a făcut”. Totuşi, spre deosebire de sufletul rus, care este „zbuciumat între extreme”, sufletul românesc nu este întunecat de nelinişti tragice. El tinde să revină la echilibrul şi seninătatea date de conştiinţa folclorică potrivit căreia „fiecare fapt îşi are undeva pe altul, care să-l cumpănească, răscumparându-l” [17]. Cumpăna senină poate fi restabilită prin mărturisire, o cale de izbăvire esenţial creştină.

Arthur Verona: La seceriș

Țăranul crede că „e păcat grozav când oamenii văcuiesc grâul şi stropesc via – «că tare o ustură ochii pe Maica Domnului»” [18]. Explicaţia este că el asociază, în mod firesc, grâul şi vița de vie cu imaginea trupului lui Iisus, astfel că trebuie păstrate curate pentru pregătirea cuminecăturii (ideea este reflectată adesea şi în iconografia populară). Așadar, pentru țăran, câmpul semănat și curat are o mare însemnătate fiindcă din grâu se face prescură adusă pe masa altarului ca euharistie (împărtășanie). Cum arata Pr. Dumitru Stăniloae, „în această jertfa de pâine și vin a noastră e rezumat cosmosul întreg care ne este necesar existenței noastre”. [19]

După Bobotează, nu se spală albituri timp de două săptămâni, pentru a nu întina puritatea apelor sfinţite. Un sentiment de respect grijuliu este arătat şi faţă de foc, ceea ce a dat naştere zicalei „să nu te joci cu focul”. Nu se pun spini în foc pentru a nu-l înţepa, iar seara era învelit cu grijă în vatra, ca să adoarmă. „Focul, apa şi vântul… să nu-i blastemi” [20], fiindcă pot aduce mari nenorociri, iar Dumnezeu le dezlănţuie doar pentru a pedepsi păcatul.

Toate aceste exemple oglindesc deosebita frumuseţe morală a sufletului românesc. E o însuşire esenţială a lui pe care merită din plin să o reţinem pentru „nobleţea cu care purifică sufletul uman de zgura unei lăcomii în exploatarea firii, prin care astăzi omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”[21].

Românul „se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui”

Legătura intimă a ţăranului român cu natura şi cosmosul reflectă nu numai tendinţa lui de a nu se lăsa terorizat de evenimentele istorice. Ea a dat poporului român şi o uimitoare putere de a rezista în faţa celor care voiau să-l alunge de pe pământul strămoșesc, forţa de-a apăra acest spațiu chiar cu prețul vieții. Fiindcă, „persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui”, în comuniunea spirituală cu cei dragi, cu cei vii şi cu strămoşii, iar „el se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui” [22]. Poporul nostru nu a cunoscut acea sete de expansiune şi exploatare a naturii care l-a stăpânit pe omul occidental (individualistul din care a evoluat în omul corporatist), care, ajungând deseori să nu mai aibă o legătură organică, solidă, cu pământul [23], s-a lăsat condus de interese strict economice (sau, cu un termen mai adecvat, antieconomice), orientate spre acumulare de profit prin orice mijloace. Astfel se explică şi tendinţele lui colonialiste.

Însă, atunci când omul pierde relaţia intimă cu natura, el devine „o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare. Unde omul pierde relaţia sufletească de un caracter mai intim şi mai multiplu cu natura, îşi ciunteşte grav umanitatea sa, inteligenţa sa, înaintând spre o existenţă chinuită până la marginea neantului.” [24]

Ţăranul român a preferat mereu sărăcia, unica sa cerinţă fiind aceea de a fi lăsat să trăiască liniştit pe pământul strămoșilor lui, din munca pământului său. Jefuit şi împilat în dese rânduri de către asupritorii săi, el a luptat mereu ca să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, nu pentru a obţine „privilegii” care să îi permită să trăiască sau să se îmbogățească din munca altora. Liviu Rebreanu spunea că adaptarea la sărăcie i-a dat poporului român puterea să reziste, fără ea „n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri” [25]. Sărăcia şi simplitatea au fost, de fapt, modul lui firesc de a vieţui, în cumpătare, chibzuinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă, prin aceasta, el a fost mai aproape de sufletul său decât omul Apusului ahtiat de obținerea bogației, şi astfel şi-a păstrat frumuseţea, care, „transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi mângâiere” (L. Rebreanu). Pentru ţăranul român integrat în rosturile străvechi, pământul nu a fost niciodată un obiect de exploatare, ci un bun venit din strămoşi, care nu poate fi măsurat în bani şi care e menit a fi folosit cu grijă şi respect, în chip euharistic (eucharistia înseamnă „mulţumire”, „recunoştinţă”): ca pe un dar, în scopul perpetuării vieţii, un dar din care trebuie să dăruim, la rândul nostru, într-un nesfârşit act de mulţumire către Dumnezeu şi înaintaşi.

(Va urma)

Irina Bazon, Tezaur Românesc.

Note:
[1] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1940, Imprimeria Națională, București, 1940.
[2] Ibidem.
[3] Dumitru Staniloae, cap. „Înrădăcinarea în spațiul propriu”, în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Editura Elion, București, 2004, p. 6.
[4] Ibidem, p. 15.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Mircea Eliade, „Profetism românesc”, Editura Roza Vânturilor,București, 1990, pp. 146-147.
[8] Constantin Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[9] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, București, 1995, p. 82.
[10] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică” http://www.crestinortodox.ro/religie/liturghia-cosmica-96036.html
[11] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 84.
[12] Ibidem, p. 98.
[13] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, p. 21.
[14] Ovidiu Papadima, op. cit., p.78.
[15] Ibidem, p. 93.
[16] Ibidem, p. 94.
[17] Ibidem, p. 95.
[18] Ibidem, p. 99.
[19] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică”.
[20] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 83.
[21] Ibidem, p. 82.
[22] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, pp. 16-17.
[23] „Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi.” (Ovidiu Papadima, op. cit., p. 11)
[24] Dumitru Staniloae, op. cit., p. 19.
[25] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”.

Sursa imaginilor: http://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/ludovic-bassarab-1866-1933-pictor-roman/;
http://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/arthur-verona25-august-1868-26-martie-1946-bucuresti-pictor-roman/

Eco Living Project, sau locuințe de tip eco-bordei

11/06/2020/0 Comments/in Modelul de Tara, Prezentări, Stiri/by Tudor Urse

Eco Living Project, sau locuințe de tip eco-bordei

Cum ar fi să locuiți într-o casă „îngropată” în pământ? Prietenoasă cu mediul, răcoroasă vara și caldă pe timpul iernii. Pe acoperiș să cultivați plante și să ieșiți la picnic oricând poftiți, că doar sunteți acasă! Sună bine, nu? Din fericire, asta nu e doar o poveste de adormit copiii, se întâmplă, deja, la Săcălaz, lângă Timișoara. Eco Living Project, o afacere de tip platformă înființată în 2015, a construit aici primele șase case de tip Eco-bordei.

Ca materiale de construcție sunt preferate, evident, variantele naturale, de proveniență locală sau chiar de la fața locului, dacă se poate. Vedete sunt lemnul, argila naturală, pământul. Pereții interiori sunt realizați printr-o tehnologie proprie – pământ turnat. Geamurile sunt de tip tripan, cu tâmplărie cu cinci camere. Orientarea și proporțiile locuințelor asigură, în mod pasiv, însorire optimă iarna și vara, astfel încât se reduc costurile cu încălzirea și se elimină nevoia de aer condiționat.

Cât despre acoperiș, ce să mai vorbim? Iarbă și verdeață, fraților, un adevărat spectacol natural! Și asta face toți banii, ca să zicem așa. „Acoperișul casei este înierbat și irigat cu o instalație prin picurare automată și programabilă. Astfel putem să asigurăm cele mai bune condiții pentru creșterea optimă a gazonului. Acoperișul este accesibil pentru proprietari, acesta pretându-se inclusiv pentru creșterea plantelor de mici dimensiuni sau pentru un picnic la înălțime”, susține Andrei Basarabă, reprezentatul Eco Living Project.

Andrei Ernest – Ceaușescu, FMI și proiectul de țară

09/06/2020/0 Comments/in Articole, Modelul de Tara/by Tudor Urse

Andrei Ernest - Ceaușescu, FMI și proiectul de țară

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că NICOLAE CEAUȘESCU a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate, potrivit inforor.com.

Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui CEAUȘESCU prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui CEAUȘESCU.

În martie 1989, când CEAUȘESCU reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? Cine a făcut-o?

Există indicii că în noaptea de 14-15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. CEAUȘESCU descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că CEAUȘESCU a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro.

Numai că pe lângă aur, CEAUȘESCU ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 (!!!!!) de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, CEAUȘESCU prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție, ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București -IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, CEAUSESCU şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.

Aşadar, CEAUȘESCU intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro (anul despre care se vorbește aici este 2016 – n. red.).

Acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui CEAUȘESCU, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui CEAUȘESCU. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.

Sub privirea guvernatorului BNR, Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot precum CEAUȘESCU şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui CEAUȘESCU, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie-septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.

Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de CEAUȘESCU României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de CEAUȘESCU.

Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui CEAUȘESCU. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de CEAUȘESCU pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Sursă: Andrei Ernest via blogulautorului.ro.

Ernest Bernea – Pedagogia muncii

04/06/2020/0 Comments/in Articole, Modelul de Tara/by Tudor Urse

Ernest Bernea - Pedagogia muncii

Munca aparţine indestructibil condiţiei umane. Nimeni nu i se poate sustrage fără să-şi altereze natura. Munca este pentru noi o problemă de sănătate fizică şi morală, este o problemă de demnitate. Un om şi un caracter nu se poate forma fără muncă.

S’a spus că munca e penibilă, dar cât de penibil e golul trândăviei; este penibilă, dar numai în anume condiţii. Munca forţată, munca fără orizont este în adevăr o pedeapsă, dar munca liberă, munca ce aspiră, care cucereşte este bucurie şi este bucurie pentru că este creatoare.

Lipsa muncii aduce mizerie materială şi morală. Lenea este un viţiu care alterează natura omului. Mai mult oboseşte cel ce stă, cel ce trăieşte fără rost, decât cel ce munceşte. Lenea nu poate aduce bucurie, după cum nici desfrâul nu dă putere şi sete de viaţă omului.

Şi dacă ar să facem o gradare, lipsa muncii distruge mai mult sufletul decât trupul. Lipsa de probleme, lipsa de preocupare a spiritului lasă porţi deschise tuturor slăbiciunilor, lipsa muncii aduce întristare şi desgust. Lucrează şi vei evada spre lumină.

De cele mai multe ori munca e văzută ca un consum, ca ceva ce ne topeşte făptura. În adevăr munca este efort continuu, este energie consumată, dar este şi creaţie. Orice lucru adus la viaţă costă, costă într’un fel sau altul; dacă nu costă bani costă energie manuală sau spirituală. Nimic nu se produce şi nimic nu ne hrăneşte fără efort, fără consum. Ca şi lenea, căpătuiala e un viţiu.

Munca întăreşte trupul şi sufetul; ea creează bunuri materiale şi spirituale, măreşte cuprinsul nostru. Munca aduce închinare vieţii în ascensiune căreia îi dă ritm şi-i alungă urâtul. Că semeni grâu, îngrijeşti un pom sau creşti un copil, toate aceste sforţări te întăresc. Că ţeşi un covor, închegi o masă sau faci o poezie e tot atât de frumos şi demn.

Munca e un factor educativ, e un instrument al împlinirii noastre ca oameni. Munca ne luminează mintea şi ne formează caracterul. Prin activitate se stimulează inteligenţa şi procesul gândirii. Dar mai mult decât atât: ea măreşte disciplina interioară şi virtuţile ordonatoare ale caracterului, cum sânt răbdarea, tenacitatea, respectul faţă de oameni şi efort. Exerciţiul muncii aduce la viaţă deprinderi noi şi învaţă metoda. Munca bine orientată şi ordonată aduce deprinderi bune şi omagiază timpul. Omul harnic se întreabă în fiece seară ce lucru bun a făcut în ziua ce a trecut.

Fără muncă nici odihna nu o simţim; repaosul este un dar bine meritat al muncii; el e simţit ca o bucurie numai după o muncă rodnică. Aşa cum lipsa muncii e un viţiu, la fel este şi suprasolicitarea în muncă; ele fixează cele două extreme care trebuie evitate pentru ca omul să nu devieze. Lenea şi abuzul de muncă distrug omul în ce are el mai omenesc: spiritul său.

Munca poate fi o evadare sau o împlinire; atunci când este bine orientată şi înţelept folosită, munca alungă plictiseala şi tristeţea. Şi nu numai atât: ea creşte omul interior până în limitele bunătăţii. Cine munceşte este generos, iar cine nu este meschin. Omul creşte din prisosul lui.

Munca nu este numai o problemă de efort fizic, ci şi una de morală; ea priveşte etica persoanei umane. În acest fel ea nu mai apare ca un blestem sau suferinţă, ci ca un act liber de împlinire a naturii noastre înseşi şi o satisfacţie. Munca devine greu de suportat când se aplică omului în mod exterior, când vine ca o urmare a constrângerii. De ce? Pentru că în acest fel este lezată persoana umană şi spiritul.

Calitatea muncii vine nu numai din randamentul material, ci şi din atitudinea ce o luăm faţă de fenomen. Integrată în marele proces al vieţii şi al destinului uman, munca dobândeşteo semnificaţie cu totul deosebită. Există un mod ascetic şi spiritual al vieţii umane care integrează toate activităţile omului dându-i în acest fel strălucire.

Dacă munca lipsită de libertate aduce suferinţă, munca mecanică oboseşte şi depersonalizează; nimic nou, nimic bun nu poate aduce o astfel de condiţie. Pentru ca activitatea să devină creaţie este necesar ca ea să se producă la nivelul conştiinţei şi al prezenţei spiritului; mecanizarea muncii a închis aceste porţi.

În limitele ei superioare, munca este o condiţie şi un atribut al umanităţii noastre. Nobleţea ei au manifestat-o marii creatori ai civilizaţiei.

Ernest Bernea, „Bucuria de a crea”, „Treptele bucuriei” în „Preludii”, editura Predania, pp. 199-202.

ion coja, contrarevolutionari, roman, romanii, romani, trianon

Ion Coja – De la Posada la Trianon

04/06/2020/0 Comments/in Articole/by Patrick Matis

Ion Coja - De la Posada la Trianon

Despre Tratatul de la Trianon s-a scris atât de mult – de către istoricii şi politologii români, străini şi îndeosebi maghiari –, încât numai cu menţionarea titlurilor respective de cărţi, studii şi articole, s-ar putea alcătui uşor un volum special pe această temă! Ar fi, aşadar, un act de cutezanţă din partea noastră şi un demers superfluu să abordăm problema din punct de vedere informativ sau documentar. Considerăm că este mai de folos exprimarea unor opinii şi sentimente personale ale unui cunoscător şi pasionat al istoriei universale în general şi al trecutului celor două ţări – România şi Ungaria – în speţă, cu precizarea, fără a intra în detalii, a unor momente istorice-cheie, chiar dacă ordinea expunerii nu va fi întotdeauna cea cronologică.

În anul 1990, după o întrerupere de câteva decenii, ungurii au reluat aniversarea zilei naţionale a Ungariei – 20 august, aceasta coincizând cu sărbătoarea Sfântului rege Ştefan I, întemeietorul Regatului Maghiar, monarhul care, după creştinarea supuşulor săi, a introdus în regat principiile de viaţă occidentale şi creştine. În acel context, circula următoarea povestire: un etnic maghiar l-a întrebat pe un prieten român: „Voi când sărbătoriţi şi câţi ani s-au împlinit de la înfiinţarea statului vostru?” Şi i-ar fi răspuns ardeleanul nostru, cumva nedumerit: „Ia-a-a! … Nu avem o dată anume, fiindcă noi suntem aici de când ne ştim!”.

Judecând lucrurile din perspectivă istorică, fiecare dintre „personajele” dialogului de mai sus avea dreptate în felul său: maghiarii marcau aproape un mileniu de la înfiinţarea statului lor, după ce – cu circa un secol şi jumătate mai înainte – „descălecaseră” în Câmpia Panonică. Aici, însă, aşa cum mărturiseşte propria lor cronică, Gesta Hungarorum – ei i-au găsit pe „pastores romanorum” (păstorii romanilor), iar apoi, începându-şi expansiunea spre est, au trebuit să ducă lupte grele cu voievozii din stânga Tisei – Menumorut şi Glad, şi din Ardealul propriu-zis – „Gelou dux”, conducători peste „blasi et sclavi” (vlahi şi slavi), care „alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas” (alte arme nu au, decât arc şi săgeţi)[1]. Unii istorici maghiari (Istvan Bona, Pal Engel ş.a.) au pus la îndoială sau chiar au negat autenticitatea propriei lor cronici, considerând-o – alături de Cronica lui Nestor – un fel de poveşti pentru copii; scopul lor vădit este acela de a-şi susţine nişte pretinse drepturi asupra teritoriului Transilvaniei. Pe urmele lui Roesler, ei promovează agresiv teoria conform căreia strămoşii lor, atunci când au venit aici, ar fi găsit terra deserta – un pământ pustiu; conform dreptului primului venit, ei n-ar fi făcut altceva decât să-l ia în stăpânire şi să-l populeze! În realitate, aşa cum mărturisesc documentele timpului, ei i-au găsit aici pe români („blasi”) şi le-au trebuit circa două secole pentru a ocupa integral Transilvania – leagănul de formare a poporului nostru, în care etnia românească a fost întotdeauna majoritară. Tendinţele de expansiune ale cotropitorilor unguri nu s-au oprit, însă, ei extinzându-şi pretenţiile şi asupra altor teritorii locuite de români – Ţara Românească şi Moldova, pe care chiar le-au ţinut sub control o vreme (până la formarea statelor respective de sine stătătoare). Ambiţiile şi avântul lor de cuceritori belicoşi le-au fost oprite numai după înfrângerea usturătoare (a se citi: dezastruoasă!) de la Posada, din 9-12 noiemmbrie 1330[2]. Un avizat cercetător în domeniu, prestigiosul savant de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu, afirma că „În Transilvania, după statistica maghiară din 1910”, dintr-o populaţie totală de 4.317.000 de locuitori, 2.508.247 erau români, 634.000 – maghiari, 496.000 – secui, 299.000 – germani şi 285.000 ruteni[3]. Cifre şi informaţii asemănătoare oferă un alt savant al zilelor noastre – distinsul istoric Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Primele izvoare statistice (care există numai din secolul XVIII) – scrie Domnia Sa – arată că această componentă românească reprezenta cam două treimi din totalul populaţiei, iar alte tipuri de izvoare, mai vechi, indică şi în evul mediu cam aceeaşi proporţie între români (apreciaţi ca fiind între 1/2 şi 2/3 din populaţie) şi ceilalţi”[4]. Aşadar, un teritoriu stăpânit de strămoşii noştri daci şi locuit apoi, neîntrerupt, de daco-români, a căzut treptat sub stăpânirea altor seminţii, dintre care ungurii – dornici de mărire, la propriu şi la figurat – s-au dovedit cei mai „insistenţi!” (eufemistic vorbind, desigur!). Situaţia socială şi economică a românilor din Ardeal a fost, secole de-a rândul, deosebit de grea. Menţionăm, fără detalii şi/ sau comentarii, câteva repere, care, alături de altele, au determinat „tragedia elementului românesc de peste munţi”[5] – Unio trium nationum (Fraterna Unio) – pactul încheiat în timpul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii saşi și secui, înţelegere politico-militară din care românii, naţiunea/ etnia cea mai numeroasă, erau excluşi, nedreptate la care se va renunţa abia pe la 1800;

– Opus Tripartitum – un „faimos” manual de drept cutumiar maghiar, al lui Istvan Werböczy, care – pe lângă consfinţirea numeroaselor privilegii acordate nobilimii maghiare, prevedea şi o serie de obligaţii împovărătoare pentru ţărănimea aservită (iobagă), majoritar românească;

– aplicarea „dreptului grofului” (jus primae noctis – dreptul primei nopţi), care a constituit una din cauzele răscoalei lui Gheorghe Doja (1514);

– tragerea pe roată a lui Horia şi Cloşca, cea mai cumplită pedeapsă din Evul Mediu, aplicată de nişte „nobili civilizaţi”, unor oameni care nu mai putuseră suporta împilarea şi abuzurile grofilor şi se revoltaseră;

– seria de crime şi atrocităţi săvârşite, după patru secole (!),de către Kalman Werboczi (un urmaş al menţionatului jurist maghiar din sec. al XV-XVI-lea): în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, acesta, orbit de ură faţă de românii din Transilvania, a comis – în fruntea câtorva mii de huligani – o serie de crime şi atrocităţi abominabile împotriva românilor din Transilvania[6] , arcuind, peste veacuri, o punte şovină şi revizionistă.

Coincidenţă semnificativă: în timp ce maleficul urmaş al lui Werboczi era dat în urmărire generală, în vederea prinderii şi condamnării lui pentru crime de război, trupele române, comandate de generalul Traian Moşoiu, defilau triumfătoare pe străzile Budapestei, după ce zdrobiseră, printr-un atac fulgerător, flancul unor coloane de înaintare inamice, infiltrate temporar peste Tisa. Se încheia astfel o a doua Posada românească, la fel de victorioasă ca prima, deşi jertfele de sânge fuseseră mult mai numeroase, iar luptele efective nu duraseră doar trei zile, ci doi ani! Consfinţirea izbânzii avea să vină la 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon. În acea zi istorică, victoria şi drepturile românilor au fost recunoscute şi girate de toate marile puteri şi de alte ţări ale Europei, inclusiv de reprezentantul Ungariei. Se înlătura astfel o nedreptate care dăinuise mai mult de un mileniu!

Trebuie să precizăm cu această ocazie că oamenii de rând, aparţinând celor două etnii – română şi maghiară – s-au înţeles întotdeauna bine, convieţuind paşnic; ci doar grupuri restrânse de intelectuali extremişti şovini, la care se adaugă câţiva istorici lipsiţi de obiectivitate, se lasă cuprinşi de visuri de mărire şi de revizionism şi înveninează relaţiile dintre români şi maghiari, ignorând mărturiile documentare existente în arhive, desconsiderând normele de drept internaţional şi, în unele cazuri, chiar pe cele ale logicii elementare.

Rămân profetice cuvintele unui mare dascăl şi jurist, erou al Primului Război Mondial – profesorul memorialist Nicu Angelescu: „O stea norocoasă ne-a ajutat ca la sfărşitul celui mai mare război din câte a cunoscut omenirea, să ne găsim în tabăra învingătorilor. Am luat şi noi parte la beneficiile victoriei şi ne-am asigurat cele mai favorabile condiţii pentru a crea un stat mare, puternic şi prosper. Viitorul va arăta însă dacă […] vom avea şi virtuţile necesare pentru această uriaşă şi grea operă de creaţie, ceea ce ar fi, într-adevăr, meritul nostru!”[7]. Iar noi, le avem! În faţa scepticilor, a defetiştilor şi a „cetăţenilor universali”, stau mărturie numeroasele momente eroice din istoria românilor şi mulţimea realizărilor de răsunet internaţional ale conaţionalilor noştri în cele mai diverse domenii.

[1] Tonciulescu, „Cronica notarului Anonymus – Faptele Ungurilor, traducere şi comentariu de Paul Lazăr”, 1996, p.3-8.

[2] Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu, Radu Ştefan Vergatti, „Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab Vodă”, coord., Craiova, Editura Universitaria, 2015, p168.

[3] Dumitru Drăghicescu, „Despre unirea românilor cu românii – ediţie îngrijită şi prefaţată de prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu”, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2018, p.103.

[4] Ioan-Aurel Pop, „Istoria, adevărul şi miturile”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p.159.

[5] Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, Bucureşti, Editura „Cugetarea – Georgescu Delafras” S. A., 1941, p.201.

[6] Mihail Diaconescu, „Sacrificiul – roman”, Bucureşti, Editura „Magic Print”, 2010, p.753-754

[7] Nicolae Angelescu, „Memoriile unui om obscur”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, p.176.

A consemnat pentru dumneavoastra, prof. Ion Coja via ioncoja.ro.

Mihai Șora, farul călăuzitor al neomarxiștilor

01/06/2020/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Mihai Șora, farul călăuzitor al neomarxiștilor

Din tot valul de contestatari și adulatori ai lui Mihai Șora (pentru că doar în aceste categorii se împart cei care se pronunță la adresa dumnealui în zilele astea), cu regret trebuie să informez că nimeni, dar nimeni nu a înțeles esențialul: omul are o supremă calitate, și anumea aceea că este consecvent cu el însuși.

A fost în primul guvern comunist al Anei Pauker și apoi director de editură culturală până în 1989 (rămas, deci, în cadrele culturii, pentru ca acum să se ralieze marxismului cultural – foarte semnificativ!), deci comunist sadea.

A fost apoi în primul guvern neocomunist al lui Petre Roman, ca secretar de stat la Cultură, rămânând un „cadru de nădejde” al lui Iliescu, printre cei care nu au „întinat idealurile nobile ale comunismului”.

Iar acum este în fruntea mișcării neomarxiste a USR (a marxismului cultural), finanțate, ca și revoluția lui Lenin, de marii bancheri și finanțiști, precum Soros și Rothschild în prezent.

Omul este bolțevic troțkist, militant pentru revoluția mondială și comunismul internațional, care, într-adevăr, în timpul comunismului național al lui Ceaușescu nu putea decât să facă „dizidență pasivă”. Și nu s-a dezis nicio clipă de el însuși.

Cu noi, restul, e o mare problemă, pentru că dovedim că nu am înțeles mai nimic nici din ceea ce trebuia să fie și a fost în realitate comunismul marxist, și nu am înțeles nimic nici din ceea ce este și va fi în viitor neomarxismul și marxismul cultural propovăduit de adulatorii săi astăzi.

Șora este astăzi „farul călăuzitor” peste timp al neomarxiștilor, aflați din nou în plin „avânt revoluționar”…

Pentru că, așa cum spunea Petre Țuțea, idealul comuniștilor veritabili, originali, marxiști, este „o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere liberă de indivizi”, comuniștii sunt „anarhiști la finalitate”.

„Când se vorbește despre totalitarismul comunist e o contradicție de termeni. Totalitari nu pot fi decât oamenii care pleacă de la întreg la parte – după formulă aristotelică. Or, comuniștii nu sunt totalitari.. Totalitari sunt fasciștii, hitleriștii și Biserica Catolică, pentru că și ea pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Aștia sunt totalitari”, mai spunea Țuțea. El explica, de fapt, că marxiștii veritabili sunt individualiști și chiar duc individualismul liberal la extrem…

Sursă: anonimus.ro.