Remarcabilul EMIL CIORAN spunea, mai în glumă – mai în serios: „Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.”
De ce e limba română așa o limbă unică?
Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.
1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).
2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.
3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.
Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.
4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.
N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.
5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.
Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.
6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.
7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.
„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.
8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.
Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).
9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.
10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.
11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).
Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi precum Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg394700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-18 18:11:382022-07-18 22:25:0111 motive de ce limba română e așa de unică?
Nici unul dintre bărbații mari de la 1848 – observa într-un rând un învățat român – n-avea o înțelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce privește artele pe care le întâlneau în străinătate, nu însă și muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privință. Fiindcă muzica cere nu numai inteligență…
Opresc aici șirul ideilor pe care le dezvolta atât de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Pușcariu. Nu e ceva de învățat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sânul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase ale vieții spirituale, dar, în zonele unde raza inteligenței nu pătrunde, creșterea a întârziat. Va mai întârzia?
Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înțelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete și națiuni care știu să „orchestreze”, în timp ce altele nu știu. De ce nu câștigă bătălii câte o națiune? Pentru că, poate, n-a avut nici un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gândește simfonic; nu cântă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care „elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire și muzică.
În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colțuri, câteodată, divizat de lucruri și de sine prin cezurile necruțătoare ale inteligenței, timpul nostru vine să verse armonie și simțul întregului. Și nu numai armonie sau simț al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic și teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.
Numai din muzică – dacă nu cumva o știi de-a dreptul – înveți ce e creșterea și devenirea. Simfonia singură îți arată cum crește materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ceea ce nu este încă, pe care ai să-l regăsești mai târziu peste tot acolo unde e viață: în tine, dacă în tine e viață; în istorie, unde ți se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiarizăm cu materia, să înțelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie. De cheia aceasta, cei mai mulți dintre marii noștri înaintași au fost lipsiți. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentația lui Lohengrin. Dar nu e nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate în curând în amintirea lui…
De aceea, fenomenul cultural cel mai adânc, poate, ce se petrece de câțiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Când vezi sălile acestea pline, ale concertelor, când asculți programele de zile mari ale radioului, poți nădăjdui că sufletul nostru cult va ști mai mult, va înțelege mai mult, mâine. E adevărat că există mulți snobi: iară e adevărat că mulți nu gustă din muzică decât voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întâmplă astăzi are un sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înțelegem întunericul și luminile.
Ioan Tobă Hatmanul, ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare, un erou îngropat de istorie
Să-l cunoaștem pe Hatman
La 10 Iulie 1903 s-a născut Ioan Tobă zis „Hatmanul”, ofițer al Armatei României, participant la cele două Războaie Mondiale, salvatorul mânăstirii Putna în data de 5 iulie 1940. Datorită lui azi vizităm Mănăstirea Putna fără pașaport.
Născut în 1903, în Bordei Verde, o localitate din județul Brăila, fost licean militar la Craiova, cercetaş în Primul Război Mondial, ofiţer de cavalerie (promoţia 1925), Ioan Tobă „Hatmanul” a cunoscut gloria ca vânător de partizani sovietici în Munţii Iaila (Crimeea), în 1943, când autorităţile militare sovietice au pus şi un preţ pe capul lui pentru zelul cu care-şi executa misiunea, fiind rănit de trei ori şi, într-un final, în vara lui 1944 – când se preconiza că vom ajunge să apelăm și noi la forme ale luptei de gherilă cu sovieticii, invazia acestora părând iminentă –, fiind trimis în Germania, la un curs special, unde avea să-l surprindă, de altfel, actul de la 23 august 1944. Internat în lagăr de către nemţi, acceptă să intre în Armata Naţională, pentru care recrutează adepţi ca, în urma nerespectării angajamentelor lui Horia Sima, să intre în Waffen SS, sub comanda celebrului Otto Skorzeny.
Otto Skorzeny zis și „Cicatrice”
Prizonier la americani, trimis în România cu o legendă extrem de verosimilă (evadare din lagăr), scopul fiind acela de a organiza lupta de rezistenţă în munţi, Ioan Tobă-Hatmanul este reintegrat în armată, dar arestat, în 1947, de sovietici, condamnat la moarte pentru crime de război şi trimis în Siberia. Este salvat de abrogarea tocmai atunci a pedepsei capitale, supravieţuind dintr-un lagăr în altul (mutat periodic pentru că era un element cu reale calităţi de lider şi de instigator), până în decembrie 1955, când Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, obţinea de la Hruşciov eliberarea prizonierilor ofiţeri germani, unde, ca fost SS-Sturmbannführer, se încadra şi Hatmanu. Revenit în ţară, va fi internat direct în penitenciarul Gherla, de unde va mai ieşi abia în august 1964.
Ioan Tobă Hatmanul
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru „vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Sub preșul „istoriei”
Personaj de legendă, pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ioan Tobă-Hatmanul a eliberat Putna vremelnic deținută de Armata Roşie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Ioan Tobă, au fost ţinute sub tăcere.
Aceasta este una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei noastre. Deşi nu se află consemnat în arhivele militare, incidentul e totuşi susţinut de martorii acelei teribile zile. Şi nu numai atât – Ioan Tobă descrie amănunţit, în propriul jurnal de luptă, mişcările trupei pe care o conduce, dintr-o localitate în alta, nu departe de Putna, în jurul datei de 6 iulie. Ei bine, locurile indicate sunt confirmate în documentele operative ale Diviziei 25 Infanterie, în componenţa căreia se afla Escadronul comandat de cel supranumit Hatmanul.
Ioan Tobă Hatmanul
Operaţiunea Putna, consemnată oră cu oră
Incidentul se petrece cu foarte puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să stabilească noua graniţă comună, după ce URSS ne răpise Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma ultimatumului dat României de Moscova, la 26 aprilie 1940. Satul şi mănăstirea Putna se află foarte aproape de graniţa de nord a ceea ce azi ştim că este judeţul Suceava. O zonă care trebuia să rămână în componenţa României, în urma redesenării forţate a hotarelor ţării.
Căpitanul notează, zi de zi, într-un jurnal propriu, denumit „Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, tot ce se întâmplă în viaţa sa de soldat. Legat strict de momentul Putna, Ioan Tobă arată că la 5 iulie 1940, ora 20.00 – „în timp ce luam masa cu ofiţerii detaşamentului sunt chemat la telefon de Divizie, care-mi ordonă să mă deplasez în marş galop în lina întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii, pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovul de Sus”. Escadronul se afla în acel moment în zona Rădăuţi. Nu trec decât câteva ore şi la „ora 24.00 se întorc patrulele din posturi, aducând o carabină Manlicher, cu cinci cartuşe, a unui soldat ungur capturat pe câmp. Incident între patrula sergentului Grosu şi soldaţi sovietici. Schimb de focuri, deşi, conform pactului, sunt interzise”. La trei dimineaţa e consemnat că „după înapoierea tuturor patrulelor, detaşamentul meu se pune în marş forţat spre poziţia ordonată, 34 de kilometri. După trei ore, sosim în Gura Putnei. Contact cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi apoi legătura cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei, pentru aprovizionare” – fiind vorba de hrană pentru soldaţi, dar şi pentru cai. Suntem deja în ziua de 6 iulie, la ora 14.00, când „patrulele pleacă pe linia întâi”, iar căpitanul Ioan Tobă descrie în amănunt această acţiune de recunoaştere – „patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Falcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”. Un fapt important se petrece la ora 17.00, când la Gura Putnei soseşte generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, „cu care stabilesc detaliile misiunii”, scrie căpitanul Tobă. Tot el arată că, la ora 20.00, „primesc ştirea că satul Putna şi mănăstirea au fost invadate de trupe roşii, împănate cu agitatori”. După numai un sfert de oră, „ordon marş galop spre Putna, având în avangardă plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unităţii şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflată sub ordinele mele, comandantul Companiei, căpitanul Vlădeanu, călare, este alături de mine”. Trupa ajunge la mănăstirea Putna la ora 21.10 şi „se face recunoaştere, apoi curăţirea terenului. Se eliberează forţat satul şi mănăstirea, suspecţii sunt arestaţi, elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15 „sosesc ştafete de la toate patrulele, care raportează că linia de demarcaţie a fost restabilită”. A doua zi, pe 7 iulie, „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera, astfel – posturile 1 şi 2 la Compania 5 Grăniceri, iar postul 3 la Plutonul de Vânători al locotenentului Titus Andronic”. Se consemnează, pentru zilele de 8 şi 9 iulie, că „toate odoarele şi tezaurul mănăstirii Putna sunt încărcate în două camioane şi expediate la mănăstirea Cozia”.
Ioan Tobă Hatmanul soția Clemance și Camelia, fiica lor.
Mormântul lui Ştefan cel Mare, împrejmuit de soldaţi sovietici
Din descrierea făcută de căpitanul Tobă reiese că în satul Putna exista, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Aici lucrau oameni din satele Seletin, Lăpuşna pe Siret şi Bănila pe Siret, localităţi care rămăseseră, după trasarea noii graniţe, în teritoriul sovietic. Astfel că oamenii de acolo nu mai aveau cum să ajungă la fabrica unde erau angajaţi. Tocmai de aceea patronul fabricii i-ar fi „invitat” pe soldaţii sovietici – nu se menţionează exact numărul lor, dar se pare că era vorba de cel puţin un pluton – să pună stăpânire pe satul Putna, mutând graniţa, încât angajaţii să se prezinte fără probleme la muncă. „Eram cu unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv noua linie de demarcaţie”, descrie căpitanul Tobă situaţia acelor zile. Tot el trimite un raport către conducerea Diviziei 25 Infanterie, pe 9 iulie 1940, în care arată că „Escadronul a părăsit vechea garnizoană Iţcani, la 28 iunie, şi de atunci se află în continuă mişcare, zi şi noapte. Nu am stat 24 de ore în acelaşi loc. Din 3 iulie şi până azi, 9 iulie, Escadronul s-a aflat mereu în stare de alarmă, caii tot timpul cu şeile pe ei şi oamenii tot timpul îmbrăcaţi. Abia azi toţi caii Escadronului sunt potcoviţi. Dau ca exemplu ultima zi, când Escadronul a plecat de la Falcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, la 10 noaptea, pentru ca la ora 12.30, pe 9 iulie, să ne întoarcem unde fusesem”, descrie Ioan Tobă situaţia dificilă a oamenilor şi a cailor care formau Escadronul. Căpitanul arată şi câteva din itinerariile trupei pe care o conducea, în perioada respectivă. Astfel, în 3 iulie, se deplasează între Burla, Horodnic şi Vârful Câlnic, pe 4 iulie – între Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 5 iulie – între Rădăuţi, Voitinel şi Gura Putnei.
După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno-german, a distrus formaţiunile de partizani sovietici pe Frontul din Crimeea.
Decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit „Hatmanul” şi „Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane.
Un colonel a descoperit destinul unui capitan
Dan Gîju
Povestea aceasta ar fi rămas definitiv îngropată în tainiţele istoriei, ba chiar s-ar fi făcut scrum – şi nu e deloc o figură de stil – dacă în anul 2000 n-ar fi fost scoasă la lumina zilei, absolut din întâmplare, culmea, tot de un militar, colonelul Dan Gîju, care actualmente este directorul adjunct al Editurii Militare. Autor a numeroase cărţi, de la cele axate pe latura militară, până la romane, Dan Gîju vrea să facă, în urmă cu 13 ani, o amplă documentare despre „Escadrila albă” a României, unica escadrilă din Al Doilea Război Mondial în care piloţi erau numai femei. O unitate cu caracter sanitar. Dan află de o femeie al cărei nume este Mariana Drăgescu, una dintre eroinele acelei escadrile. „Eu aveam obiceiul ca, la finalul discuţiei cu un interlocutor, să întreb ce alte personaje a mai cunoscut de-a lungul vieţii, oameni cu totul speciali. O văd pe doamna Drăgescu luminându-se la faţă şi-mi spune scurt – Hatmanul”, îşi aminteşte Dan Gîju acea discuţie. Hatmanul era un fel de poreclă, pentru că Ioan Tobă a fost, pe frontul de Est, vânător de partizani sovietici. Partizanii atacau din spate trupele române, în acţiuni de comando. Femeia care fusese membră a „Escadrilei albe” îşi amintea de un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte, pe cap. La brâu avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau şi ei acelaşi fel de uniformă. Erau numai unul şi unul, toţi înalţi, descria Mariana Drăgescu acei oameni pe care-i cunoscuse în tinereţea ei. Trupa avea şi un cântec propriu – „Să trăiască Escadronul care-a dat atâţi eroi, să trăiască şi Hatmanul, cel mai tare dintre noi”. Revenind la discuţia din anul 2000, femeia spune oaspetelui ei că încă mai trăia, pe atunci, fiica lui Ioan Tobă – Camelia.
Comandant Aviator Mariana Drăgescu, la vârsta de100 de ani, cu un an înainte de plecarea de printre noi.
Un ofițer cu studii în drept
Arhivele militare arată că Ioan Tobă a făcut Şcoala de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, având şi studii de Drept, fiind în Armată din 1925. Astfel ajunge publicistul Dan Gîju acasă la Camelia, în cartierul bucureştean Colentina. Femeia era foarte bolnavă, ţintuită în scaunul cu rotile. „Mi-a spus că nu mai are mult de trăit. Parcă o văd şi acum, stătea într-un scaun cu rotile. Pe o masă avea poza tatălui ei”, spune colonelul Gîju. Casa era înţesată de cărţi, iar printre ele erau documente care aminteau de vremuri demult apuse. „Fiica lui mi-a dat jurnalul de război al căpitanului Tobă, dar şi un album cu fotografii în care apare tatăl ei, în timpul războiului”, adaugă interlocutorul. Sunt singurele lucruri pe care jurnalistul militar le păstrează şi azi de la fiica lui Ioan Tobă. Femeia aceasta va avea parte de un tragic sfârşit, murind în mijlocul flăcărilor care i-au mistuit locuinţa. „Am vrut să mă întorc la casa fiicei căpitanului Tobă, să mai stăm de vorbă, mai ales că-mi promisese şi alte documente din timpul războiului. Cu mare surprindere am aflat însă de tragicul accident”, îşi aminteşte colonelul Gîju de ceea ce s-a întâmplat nu cu mult după prima sa întâlnire cu fiica lui Ioan Tobă. Cert este că toate cărţile şi documentele din casa aceea au dispărut pe veci. Vă daţi seama că s-ar fi distrus şi documentele pe care, din fericire, Dan Gîju le-a primit de la fiica Hatmanului.
Ioan Tobă Hatmanul și sublocotenenții
Jurnalul de război salvat cu… „spatele”..
Jurnalul de război al căpitanului Tobă are în sine o poveste, pentru că în 1974, la 28 decembrie, scapă de percheziţia Securităţii, ca prin minune. Pe atunci, căpitanul locuia în Braşov, alături de fiica şi de soţia lui. Numele soţiei avea o rezonanţă aparte – Clemance. După mai mult de patru ore de căutări, securiştii pleacă încărcaţi cu felurite documente. Autorităţile aflaseră despre Ioan Tobă că îşi scrie memoriile şi tocmai de aceea „mureau” de curiozitate să afle amănunte. Jurnalul scris în timpul războiului era la îndemâna tuturor, în acea zi tensionată, a „vizitei” securiştilor. Dar cineva din familie ia pur şi simplu caietul acela cu coperţi tari, îl pune pe un scaun, se aşează pe el, şi nu se mişcă de acolo decât după ce băieţii cu „ochi albaştri” se fac nevăzuţi. Jurnalul prezintă, între altele, faptele petrecute la mănăstirea Putna în iulie 1940. Iar în albumul cu fotografii, care şi el a scăpat vigilenţei securiştilor, există o imagine cu totul aparte, datată 8 iulie 1940, pe marginea căreia căpitanul Tobă indică o parte dintre ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii care au fost alături de el, la Putna. Astfel, pe rândul de sus, în picioare, se află, în poza cu pricina, sublocotenenţii Stănescu şi Constantinescu, căpitanul Grigorescu şi sublocotenentul Vassiescu. Iar pe rândul de jos sunt soldatul TR Postolache Ioan şi fruntaşul TR Comănescu Traian.
Așadar Hatmanul își cere drepturile de la statul german
Mariana Drăgescu
După alţi ani de suferinţă, Ioan Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor socialiste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţa în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare.
Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.
În ziua de 7 martie 1967, Ioan Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gîju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 („Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. „În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă „Vânătorul de partizani sovietici” n-a ajuns niciodată în Germania.
O condamnare la moarte
Să ne întoarcem la momentul ascunderii jurnalului, căci mai era ceva în casa fiicei lui Ioan Tobă, iar colonelul Gîju primeşte de la gazda lui declaraţiile scrise ale celor care au fost martorii incidentului de la Putna. Şi în acest caz e o poveste interesantă. La începutul anilor ’70, căpitanul Tobă îi găseşte pe câţiva dintre cei care au fost direct implicaţi în ceea ce s-a petrecut în iulie 1940. Este vorba despre protosinghelul Veniamin, stareţ al mănăstirii Putna între anii 1935 şi 1948, apoi fostul ostaş din Escadrila 25 Cavalerie, Ion Larian Postolache, dar şi Schipor Dumitru, călugăr la Putna. „Căpitanul a vrut să lase posterităţii o dovadă a ceea ce se petrecuse la Putna. Pentru că ştia că nu i s-au recunoscut meritele, cât a trăit. Aştepta o consolare abia după moarte”, este de părere colonelul Dan Gîju. Nici pomeneală să-i fi fost recunoscute meritele, dacă vorbim mai ales de perioada care a urmat imediat după încheierea conflagraţiei, când Ioan Tobă este condamnat la moarte de Tribunalul Militar „Radu Negru” din Bucureşti, în 1947. Un articol din acele zile, publicat în ziarul „Scânteia”, îl descrie pe Ioan Tobă drept „criminal de război”, tocmai pentru că fusese, în Est, vânător de partizani roşii, dar şi din cauză că, din 1944, fusese trimis de Marele Stat Major al Armatei Române la o şcoală militară specială din Germania, după care a continuat să lupte împotriva sovieticilor, de data asta în uniforma armatei germane.
Un adevărat erou
Caracterul năvalnic al lui Ioan Tobă, pe front, e definit nu numai în descrierea felului în care acţionează la Putna – „ordon marş-galop” spre mănăstire, el fiind în fruntea trupei, după cum relatează faptele în propriu-i jurnal – dar şi în rapoartele diverşilor comandanţi ai săi, din anii următori, făcându-l să fie ultimul străjer al lui Ștefan cel Mare. Un exemplu concludent este în 21 ianuarie 1941, cu ocazia așa-zisei rebeliuni legionare, Tobă fiind atunci în garnizoana Bartolomeu din Braşov, sub ordinele Regimentului 6 Călăraşi. (Vom reveni cu detalii și dezvăluiri cu privire la acest eveniment controversat în cele ce urmează – n.red.) După ce legionarii pun stăpânire pe instituţiile oraşului, Hatmanul se prezintă la generalul Dragalina, comandantul garnizoanei, raportându-i că intră în acţiune. Aşa a şi făcut – în fruntea soldaţilor, Ioan dă asaltul, pe rând, asupra Prefecturii, Palatului Telefoanelor, Poliţiei, Poştei, eliberându-le pe toate, printr-o acţiune fulgerătoare. „Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”, arată comandantul Zonei de lucru 6-Focşani. „Cu asemenea ostaşi ţara e bine păzită, căpitanul Tobă este sufletul ostaşilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreţ viteaz”, declară colonelul Măzăreanu, în 1941, în calitate de comandant al Regimentului 50 Infanterie, după ce ţara noastră începuse campania din Est. „Căpitanul cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”, arată comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în octombrie 1942. Sunt tot atâtea motive pentru care Ioan Tobă are pieptul plin cu decoraţii, remarcându-se Virtutea Militară, clasa I – de Aur, cât şi Steaua României.
Sfârşit mai tragic decât războiul
Ce şi-ar putea dori un erou, decât să moară pe câmpul de onoare?! Soarta însă a vrut să-l arunce pe Ioan Tobă în cumplita uitare, după război, iar curajosul bărbat să-şi găsească sfârşitul într-un mod cât se poate de anonim, în faţa unui ghişeu CEC din oraşul Braşov, unde i se face rău, dintr-o dată, la vârsta de 76 de ani, cât avea în 1979. Felul în care a murit este povestit tot de fiica lui, Camelia, atunci când aceasta a purtat discuţia cu musafirul ei, colonelul Dan Gîju.
De semnalat şi faptul că Ioan Tobă arată în memoriile sale cum, deja dat pe mâna ruşilor, este judecat din nou, de data asta de către Tribunalul Militar Ambulant din Sverdlovsk, în februarie 1950, tocmai pentru incidentul din 1940, de la graniţa de nord a României, în faţa mănăstirii Putna.
Ofiţerul român va fi eliberat abia în 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS, prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene. Tobă este încadrat în categoria foştilor combatanţi ai Germaniei.
Se întoarce în ţară, dar va fi din nou arestat şi închis, la Gherla, până în 1964.
Destinul căpitanului Tobă pare a fi desprins dintr-un roman. E şi motivul pentru care colonelul Dan Gîju scrie o carte despre acest personaj, intitulată „Zodia capului de mort”, care a văzut lumina tiparului în anul 2005. Titlul este semnificativ, pentru că Hatmanul purta mereu un talisman, sub forma unui cap de mort.
Ioan Tobă Hatmanul a luptat în Waffen SS
Şicanele sovieticilor pe graniţa de Nord – confirmate de istorici
Situaţia tensionată de pe graniţa noastră de Nord, în 1940, după ce ruşii ne răpiseră Basarabia şi jumătate din Bucovina, este confirmată şi de reputatul istoric Florin Constantiniu, în cartea sa „1941. Hitler, Stalin şi România”, sovieticii şicanând trupele române, încercând să depăşească până şi noul hotar, dar fără a se angaja efectiv în lupte cu noi. Erau mai degrabă grupuri răzleţe care încercau vigilenţa soldaţilor români, al căror moral era zdruncinat de masivele pierderi de teritoriu ale ţării.
Comemorare la mănăstirea Putna
Ioan Tobă Hatmanul
Revenind în anii ’70, o ceremonie cu totul specială, luând în considerare conjunctura politică de atunci, are loc în ziua de 7 iulie 1975, la Putna, în faţa mănăstirii adunându-se o parte dintre cei care luptaseră cândva pentru apărarea acestui loc. Se desfăşoară un ceremonial religios. Pe o bucată de marmură de Simeria, confecţionată cu ajutorul soţilor Paraschiva şi Alexandru Nicolescu, sunt gravate următoarele cuvinte – „7 iulie 1940. Salvatu-sa şi păstratu-sa în graniţele ţării noastre acest Sfânt Lăcaş, cu mormântul marelui voievod Ştefan, precum şi odoarele de preţ, de către Escadronul 25 Cavalerie Focşani, comandat de căpitanul de Cavalerie Ioan Tobă, Hatmanul, şi subalternii săi – sublocotenenţii în rezervă Ghiocel Constantinescu, Nicolae Stănescu, Nicolae Vassiescu, sergentul Constantin Grosu şi fruntaşii cu termen redus Traian Comănescu şi Ion Larian Postolache, stareţ al mănăstirii fiind arhimandritul Veniamin Grigoraş. Spre aducere aminte generaţiilor de azi şi de mâine”. Placa de marmură nu se mai află azi acolo unde a fost montată cu 37 de ani în urmă.
Arhivele vorbesc totuşi „printre rânduri”
Există totuşi informaţii, din aceleaşi arhive, care, puse cap la cap, ne pot da o anumită imagine, de ansamblu, atât despre omul Ioan Tobă, cât şi despre ce s-ar fi putut întâmpla la Putna în acel iulie năpraznic al anului 1940. Am studiat aceste arhive, pagină cu pagină, căutând cel mai mic detaliu care să scoată la lumină misterul acelor timpuri. Şi pot spune că, dacă ştii să le „asculţi”, arhivele, deşi par tăcute, ştiu totuşi să „vorbească”. De pildă, în propriul jurnal, Ioan Tobă scrie că pe 5 iulie primeşte ordin de-a se deplasa, cu escadronul său, la Gura Putnei. Să vedem ce zic documentele oficiale despre activitatea Diviziei 25 Infanterie, din perioada cuprinsă între 4 şi 15 iulie 1940 – Escadronul Divizionar se află consemnat, pe 5 şi 6 iulie – unde credeţi? – la Gura Putnei. Documentele oficiale ale Diviziei 25 Infanterie vorbesc şi despre faptul că la mănăstirea Putna „se formează gardă permanentă”, aşa cum aminteşte şi Ioan Tobă în jurnalul său. Nu există însă date oficiale în privinţa celor care au format atunci garda, la porţile mănăstirii. Şi încă ceva extrem de interesant – am văzut Ordinul Special din data de 7 iulie 1940, de la ora 13.30 – „Escadronul de Cavalerie predă poziţia grănicerilor şi trece în subordinea Detaşamentului Vicov din Regimentul 48 Infanterie”. Este exact momentul despre care scrie şi Ioan Tobă în jurnalul său – pe data de 7 iulie „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera”. Deci ce spune Ioan Tobă se potriveşte cu cele menţionate în documente. Ce se întâmplase oare cu frontiera noastră? – rămâne un gol de informaţie oficială despre intervalul cuprins între 5 şi 7 iulie. Că s-a petrecut ceva în acele zile, în faţa mănăstirii, o dovedesc şi ordinele Diviziei pentru Companiile 48 şi 49 Cercetare, de-a se deplasa spre Gura Putnei. „Misiunea este de a bara direcţia Gura Putnei-Putna-Poiana Crucii”, se arată în arhive. Dar împotriva cui trebuia organizată apărarea mănăstirii – întrebarea pare mai degrabă retorică, de vreme ce la mică distanţă, în nord, abia se stabilise noua graniţă cu sovieticii. Mai mult decât atât, Ioan Tobă arată în rapoartele sale că revine la Gura Putnei, în fruntea escadronului, pe 9 iulie. Iată ce este scris în documentele Diviziei 25 Infanterie – „9 iulie 1940, ora 12.30, Ordin Special către Escadronul 25 Cavalerie. Se pune în marş de la Rădăuţi la Gura Putnei, unde va aştepta ordinele Diviziei. Comandantul escadronului, Tobă, va sta personal la telefon şi va aştepta ordinele Diviziei, la Gura Putnei. Semnat generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie”. Tonul acestui ordin dă senzaţia că la Gura Putnei, pe 9 iulie 1940, situaţia era foarte tensionată. Oare de ce?! O ultimă confirmare că la Putna s-a întâmplat ceva grav în prima parte a lunii iulie 1940 ne vine chiar de la călugării de azi ai mănăstirii. Ei ştiu de la înaintaşii lor că în acele cumplite zile de război odoarele lăcaşului de cult au fost transferate la Vâlcea. Despre vreo operaţiune militară la Putna nu a rămas, în schimb, niciun capăt de informaţie, aici, la mănăstire.
„Onoarea şi mândria vieţii noastre”
Emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940, este scrisoarea pe care Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, o adresează lui Ioan Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul dorea să refacă adevărul trecutului, pe baza mărturiilor celor care au făcut istoria. Iată câteva dintre acele emoţionante rânduri – „pentru noi, acţiunea noastră din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit. Singura recunoaştere a meritelor noastre – şi cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care vădit mişcat – îţi aminteşti? – ne-a spus ‘bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie’, apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Dar nici nu trebuie să avem asemenea ambiţii. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate. Învinşii n-o scriu, ei doar o ţin minte, aşa cum ştiu ei că a fost, iar dacă uneori o scriu, atunci trebuie să ţină seama ca scriptura lor să nu supere pe cei tari”. Azi, pe cine ar mai putea supăra? Când eroii de la Putna deja nu mai sunt printre noi…
Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ioan Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României. Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ioan Tobă-Hatmanul. Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!
Am consemnat pentru dumneavoastră din surse: romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com, facebook.com pagina Portalul Revolutiei Romane.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/07/radauti-stefan-voda-putna-manastirea-putna089753_n.webp9531280Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-17 09:06:572022-07-17 04:19:29Ioan Tobă Hatmanul, ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare, un erou îngropat de istorie
Acum vreo câțiva ani erau la modă criticile aduse stângii marxiste și a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu și, în fond, foarte cuminte: stânga marxistă și comunismul în speță, reprezintă o ideologie împrumutată, calchiată după modele străine (apusene sau rusești). Ca urmare este o maimuțăreală de copii bine intenționați, care au citit până la surmenare pe Marx și Lenin, alături de o propagandă subversivă a Marelui Sanctuar de la Moscova, și de o luptă de clasă de ridicolă importanță socială, a unui grup de marxiști autohtoni semidocți și fără nici o înțelegere pentru realitățile de aici. Așa se spunea acum câțiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii străine, marxiste, la noi în țară.
De vreun an încoace, se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioasă ca cea dintâi: ideologia fascisto-hitleristă, bazată pe lupta de rasă și de religie, pe șovinism fără omenie și pe un patriotism ridicol.
Primo de Rivera
Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaște. Ce a încercat ea și cum a rătăcit ea mințile cu maimuțăreala hitleristă, nu mai e nevoie să repetăm; o știe toată lumea, și în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.
Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preț. Nu e vorba de cultură, aici, pentru că valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esență universală. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru că progresul nu poate începe fără bani, și o țară bogată nu este întotdeauna în lipsă de bani. Mă gândesc însă la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor țări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realitățile noastre românești.
Totuși, după cum se știe, de la originile statului nostru modern, doctrina politică a fost întotdeauna împrumutată. Ce să mai vorbim de groaznicele doctrine băgate cu de-a sila în mintea șurtucarilor noștri, de la bonjurism și liberalism până la sindicalism și „Cultul Patriei”? Să ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la „dreapta” și la „stânga” noastră.
Miguel de Unamuno
Am văzut că există „dreaptă” și „stângă” în Apus – am inventat și noi una. Să avem și noi „dreapta” noastră! Să avem și noi „stânga” noastră! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria și realitățile noastre de azi, există numai două drumuri: înainte și înapoi, revoluție sau reacțiune. Să nu se confunde „stânga” cu revoluția și „dreapta” cu reacțiunea, să nu se confunde realități cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reacționară ca și dreapta – și vice-versa.
Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înțeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creștinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum două zile) – îmi stă mintea în loc, dar nu înțeleg. Huligani și barbari sunt și comuniștii incendiatori de biserici – ca și fasciștii prigonitori ai evreilor. Și unii și alții calcă în picioare omenia, credința intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Și unii și alții se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinței și omeniei lui.
Priviți dreapta: oameni decapitați în Germania, gânditori prigoniți în Italia, preoți creștini schingiuiți în Germania, evrei expulzați. Priviți stânga: preoți creștini puși la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniștilor de la Paris, acei bravi comuniști francezi, care militează pentru un înalt ideal umanitar și-și inaugureazã Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!
Amintiți-vă cazul Spaniei. După odioasa dictatură a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revoluția „de stânga”, cu catedrale incendiate, cu preoți schingiuiți, cu călugărițe violate. Parcă n-ar mai exista omenie. Parcă o mahala de bieți ovrei copleșită de necazuri – sau o mănăstire de maici ar fi capul răutăților.
Și totuși, oameni inteligenți se încăpățânează să introducă această țară blândă în Codul Bunului Călău hitlerist sau Codul Bestiei Roșii marxist. Nu, domnilor, nu vă lăsați păcăliți de vorbe. Tot atâta sânge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că „puterea” va fi cucerită de „stânga”, fie de „dreapta”. Vom vedea bătrâni cu capetele sparte, oameni puși la zid și femei necinstite – și într-un caz, și în celălalt. Și ne vom trezi mai păcătoși, mai îngreunați de viața aceasta tristă – și în dimineața steagului roșu, ca și în dimineața cămășilor verzi. Este aceeași barbarie în amândouă părțile. Aceeași dictatură a brutei, a imbecilului, și a incompetentului – și în Rusia, și în Germania.
Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali și modestia voievozilor și dârzenia răzeșilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păstra neștirbită omenia – și în care cauză am pierdut cultura și civilizația, în veacuri de luptă – acela nu-și poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte.
Mircea Eliade, în „Credința”, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, pag. 2.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/eliade-850x468.jpg468850Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-16 09:36:442022-07-16 01:38:41Mircea Eliade – Contra dreptei și contra stângii
Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
24.I.1984 – Bucureşti
Din „Meditații filosofice. Note pentru o filosofie inactuală”, Editura Predania, 2010
Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri - Tunsu și Jianu
Iubite amice,
Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moșie; o fetiță lăsase secera și venise lângă planșetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: „Lasă-mă să mă uit și eu o dată, domnișorule”. I-am înțeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care ședea în mijlocul oilor cu piciorul încrucișat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mâna și pune pe celalalt la sticlă, se uită, ș-odată strigă:
„Aoleo! A întors pe Niță cu gaibele în sus!”
De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea își strângea rochia cu amândouă mâinile.
Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin considerația de care se bucură în societate, pe când îi știam și-i știu că nu sunt și n-au fost decât niște pigmei; ne-am pomenit cu dânșii oameni mari, ilustrațiuni fără știrea lor și a lui Dumnezeu, pe când alții, de cari nici nu se pomenește, ar avea poate statui și epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta.
Istorioara ce voi să-ți povestesc este un esemplu de felul cum se scrie istoria. De-o fi pentru cineva o decepțiune, îmi pare rău, dar cum zice povestea vorbei latine:
„Amicus Plato, sed magis amica veritas.”
Muscalii adusese ciuma în țară de peste Dunăre. Maidanele Bucureștilor gemeau de soldați cari zăceau cu sutele în ploaie și în frig, ghemuiți în noroi, înveliți în mantale transparente de vechitură și de gloanțe turcești. Era oprit de a se vorbi de năprasnica boală, nici măcar de a-i pomeni numele, sub pedeapsa pazarnicului.
Pazarnicul era un fel de ovrei muscălit, cinovnic de cei citirnatit-clas; bătrân, scurt și slab, obrazul numai mustăți și favorite dese, albe și zbârlite, printre care se zăreau numai vârful nasului, ca o cireașă vânătă, și un gol în bărbie, răsătură ca de o carboavă. Din desișul sprâncenelor luceau doi ochi galbeni-căprii, ca de pisică sălbatecă.
Întâiași dată când am văzut o hienă la Schönbrunn am strigat:
„Mamă! Uite pazarnicul!”
El purta surtuc verde cu guler roșu, nasturi cu pajură, pantaloni largi cu piele, șapcă de mușama, spangă și un gârbaci cu care necontenit bătea. Călare pe un cal mic, vânăt și urmat de trei cazaci cu sulițele întinse, cutriera târgul zi și noapte. Era spaima orășenilor; când se iea într-un colț de uliță, bărbați, femei și copii fugeau, făcându-și cruce ca de Ucigă-l toaca.
Una din operațiunile pentru care părea că avea o deosebită plecare și pe care am văzut practicând-o în mai multe rânduri, cu un deplin succes, era de a porunci cazacilor să scoață nădragii bieților negustori și de a-i pune goi pe vine în piramidele de noroi, grămădite morman pe lângă ușile prăvăliilor. Acea baie de șezut dura când mai mult, când mai puțin, după împregiurări; totdeauna însă până ce-i abătea să cadă pe o altă victimă. Tratamentul se termina cu trei patru gârbace peste pielea goală și cu câte un Sukensen, adică pui de câne.
În toată dimineața, câteva sute de cară, aduse cu biciul de prin sate, pline cu cosciuge de la fabrica lui Buhuricul, ocolea toate maidanele și aduna pe morți, printre cari se strecura adesea și câte unul sau doi vii.
Doftorii de pe atunci, niște doftorași nemți, ovrei sau greci: Mesici, Bubuki, Grunau, Sporer, Esarcu, Gusti etc. erau porunciți să nu cumva să spuie cuiva sau undeva că boala de care mureau cu sutele era ciumă, ci să zică că era așa ceva, ca un fel de dalac amestecat cu bubă, cu fierbințeală și cu moarte. Polițaiul Ieremia Pavlovici Bârzof îi îmbrăcase în mușama și le prescrisese să se frece la nas și pe mâini cu usturoi și cu ladin. Era oprit d-a ține porțile închise, de-a arde gunoiul în curte, sau de a lua vreo altă măsură profilactică, ca să nu se sperie orașul.
Acei din locuitori cari aveau moșii sau rude la țară părăsise capitala, iar ceialalți se lăsau să moară cu miile, nespovediți și negrijiți, și se îngropau fără preot.
Noi fugisem cu toată familia la țară.
Ți-aduci tu aminte de un stejar stufos din grădină? Lângă tulpina acelui arbore așezasem sofrageria.
Într-o seară, pe când eram la cină cu două lumânări de său în sfeșnice de tinichea, cu bășici de sticlă, Marin isprăvnicelul s-apropie încetișor de tata și, cu un glas jumătate sfios, jumătate hotărât, îi zise:
„Cocoane, cocoane! te cheamă un om la portiță lângă gard, zice că are să-ți spuie o vorbă”.
Tata, fără să pară câtuși de puțin atins de o invitațiune așa de poruncitoare, lasă furculița în friptură, pune șervetul pe masă și se îndreptează cătră locul arătat, unde se auzeau șoapte de mai multe guri.
Scurt și coprinzător.
„Cocoane Tache – i-a zis omul cu vorba Ă nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aici și văzându-te la masă le faci poftă băieților. Că de! … oameni sunt și ei, râvnesc. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboață.”
Trecătorul era fiorosul Tunsu, fost paracliser și țârcovnic și candidat de diacon. Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se audă câte o vitejie, două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie la Cocoșul pe vornicul Tache Rallet, vecinul și vărul nostru; îi luase șaluri, scule, argintărie, tot. Îl lăsase pe dânsul și pe cocoană numai în cămașe.
Pas de nu asculta, dacă poți, de povețile amicale ale unui astfel de binevoitor.
Tata, cum se întoarse, porunci să stingă lumânările și să ridice masa de acolo. A doua zi până-n ziuă un dulgher cu câteva scânduri de brad improviza un fel de pavilion rotund după modelul templului Vestei de pe malul Tibrului, cu singura deosebire că avea numai o fereastră spre apus, ca să nu se vază lumina de la drum și să nu inducă pe băieți în ispită; numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrânului stejar.
Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.
„Cocoane, Jianu!”
Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:
– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.
Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.
Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.
– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.
Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:
Iancule, Jianule!
Îți e murgul cam nebun.
Trece Oltul ca pe drum.
Cum să ședem la masă cu un hoț de codru și să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:
Ține, gazdă, nu mă da,
Că ți-oi face-o malotea
Cu samurul cât palma.
Polcovnicul Ioniță, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părțile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaș, Țica și Neamțul săreau și jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.
– Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!
– Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.
Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Șuță, Dobre puneau lânțugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, și pornea fiecare cu părechea lui.
Tata da ordine și instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.
– Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeștenii, și vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolți lupoaicele cele fătate.
Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.
Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărțea iarbă și alice, câte patru umpluturi de pușcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ție, când să dea gură și încotro s-o apuce.
– Voi, săbieștenilor, să vă țineți la mărul roșu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneșteni să mi-i așezi cu cojăștenii la lacurile din Mariuța; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Țineți cânii legați lângă voi. Manto, când îi simți că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbește; lăsați pe Ovreica acasă, că minte și ne înșală. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn și alice în basma. Vezi să mă dai iar de rușine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine și să se ducă sănătos.
– Daî lasă, zău, cucoane Ioniță, nu mai zice, că ți-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopți la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac și scăpăram să-mi aprind luleaua, și până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hățiș, parcă avea tichiuța dracului în cap.
Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrâni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curții, jupâneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlți muieți în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș.
Pletea și cu Manta descărcau căruța cu vânat.
Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colțuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ținute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă ședeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele țărilor civilizate.
Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin și câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună.
– Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coșar.
– Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împușcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ți joc la nuntă, că văd eu că de câșlegi îți pui pirostriile în cap.
– Ție, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ți mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.
– De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, și l-ai trântit viu în căruță, de era să rupă mâna, cu colții, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colți ca niște brice!
Patru zile, cât a șezut Jianul, a fost numai veselie și petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, și fetele întindeau hora și bătuta cu flăcăii.
Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor; și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi și pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși.
Dar apoi iar îmi ziceam: ‘Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:
Din cei cu pușca lungă,
Care dau chioriș la pungă.
Feciori de lele nebună
Care noaptea-n frunză sună?’
Iancu Jianu era de peste Olt, din județul Romanați, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.
Tată-său, boier de țară, își crescuse băiatul la moșie, fără carte grecească și fără ambițiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca câmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin verigă de inel.
Se îndrăgise cu o fată de țăran și vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deși habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust și mai în urmă proconsul în Dacia; deși nu se potrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purta ceacșiri roșii cu meși galbeni și ișlic cu perna verde, în patru colțuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzând că se îngroașă gluma și că dragostea se întețea, a hotărât să-și ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul, și fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniță, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut și-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, țeapăn, a trântit slujitorii și egumenul și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câțiva flăcăi cu cari copilărise:
Tot ca dânsul de bărbați
Și pe cai încălecați
și au apucat câmpii.
Șapte ani a pribegit prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani și desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră și de panduri cât putea; dar când îl încolțea, apoi se apăra:
Căci nu vrea
Viu să se dea.
Gloanțele lui mergeau mai drept decât ale arnăuților domnești. Caragea pierduse doi cârcserdari ș-un tufecciu, loviți de gloanțele Jianului drept în piept.
Nu văzuse pe Stăncuța de doi ani și-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie și de vijelie, lasă pe tovarăși la gazda din Valea-Rea, își încalecă murgul și zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul și ce vede? Stăncuța, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în ușă și intră, cade în genuchi, pune iataganul și pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, și drept la zapciu.
„Sunt Jianul! Capul meu este pus la preț; du-mă la vodă și-ți ia mia de lei”.
Bâlbâia zapciul somnoros și speriat, nu știa unde să se ascunză de frică.
Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.
Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curții domnești.
Jianul împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare.
Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:
– Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).
Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzește și zice fetei:
– Dacă-l vrei, ți-l dăruiesc!
Jianul n-a vrut să se însoare și a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea și pe care în viața sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:
Dare-ar bunul Dumnezeu
Să umble și plugul meu,
Din baltag să-mi fac un plug,
Pistoalele să le-njug
Ca să brăzduiesc piezeș,
Ș-unde a fi crângul mai des
Să trag brazda dracului
În calea bogatului.
Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi și făceau deseori vânători împreună.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/07/fotografie-ilustrandu-l-pe-omul-politic-ion-ghica-alaturi-de-vasile-alecsandri-la-constantinopol-in-anul-1855.jpg961700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-15 08:09:152022-07-15 18:34:45Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri – Tunsu și Jianu
Constantin Noica - Ardealul în spiritualitatea românească
S-ar putea scrie o pagină neasemuit de adâncă asupra neamului nostru, pagină al cărei titlu să fie: Somnul în istoria românească. Nu sunt multe neamurile care să fi fost atât de aproape – în rău sau în bine – de odihna cea mare și de neființă. Fără să vrem, de cele mai multe ori fără să vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie națională în care am trăit veacuri de-a rândul până să căpătăm conștiința de neam și până la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit, adâncindu-ne în noi înșine; dar somnul ne-a și paralizat, păstrându-ne prea mult în noi înșine. Iar în această viață națională, din fericire ca și din nefericire amorțită de somn, Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe; iată, în două cuvinte, rolul pe care i-l descifrăm în spiritualitatea românească.
Fiecare națiune își are un sâmbure de viață, un sâmbure originar de viață. La obârșia fiecărei colectivități istorice organizate se întâlnește un centru formativ, prin dezvoltarea căruia sau prin alipirea la care se realizează câte un organism național. Unitatea politică și națională a Italiei se face în jurul regatului Sardiniei, după cum – iar exemplul acesta e încă mai potrivit – ființa Germaniei se întrupează în jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Știm cu toții că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat național, ci că Ardealul e cel care s-a alipit țărilor românești. Dar, dacă așa s-a întâmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualității românești centrul nostru național este în Transilvania, în acea „învățată Transilvanie – spunea cândva Bălcescu –, azil vecinic al naționalității române”.
Spiritualitate românească. Câțiva se întreabă, poate, de ce întrebuințează unii, mai ales cei tineri, termeni atât de răsunători și poate nu tocmai lămuriți cu e acesta chiar, de spiritualitate. De ce spiritualitate și nu viață națională românească, sau orice altă expresie de rând? Și cum de putem noi spune: în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria-mumă, dar în câmpul spiritualității românești unirea se face prin alipirea la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă?
Nouă așa ne pare: că, într-un anumit plan, Ardealul e patria-mumă. De la Ardeal am primit și nouă ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis până la sărăcire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, în Istoria partidelor politice în România, un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu țările noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal în țările românești, în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar văduvind de clase conducătoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, în timp ce Ardealul, lipsit de clasă conducătoare, cădea mai lesne sub stăpânire străină, țările noastre se constituiau ca unități, pe cât posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducătoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie.
Dar, când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decât că Ardealul ne împinge către istorie: spunem că el e sortit să țină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătam că Ardealul reprezintă starea de veghe a românismului: acolo, în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc. Și poate că acum suntem în stare să limpezim în ce înțeles vorbim de spiritualitate românească. Când un popor se luptă pentru buna lui stare, pentru înfrângerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independență, el face succesiv: mișcări economice, sociale, politice și naționale. Când însă se ridică spre a da, dincolo de toate acestea, și un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reformă spirituală. Toate revoluțiile neamurilor, fie că sunt economice, sociale, politice, sau naționale, sunt făcute pentru oameni, pentru cei mulți, pentru binele tuturor. Reforma spirituală nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se mulțumește să capete ceva pentru toți; vrea să ceară ceva de la fiecare. Pentru că tipul de om românesc se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e și centrul spiritualității românești.
Dar să luăm un exemplu. Ascensiunea poporului nostru – spunea cândva Bălcescu în studiul său Mersul revoluției în istoria românilor – s-a făcut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s-a prefăcut în serv, apoi în proletar, în posesor și „acum – spune Bălcescu – zvărle cea din urmă exploatație și este a se face proprietar”.
Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Bălcescu? Și un sens pentru lupta socială a românului, desigur, luptă care îi stătea atât de mult pe inimă marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales înțelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile când începea să fie popor românesc, pleca de la robie și avea să poarte câtăva vreme în el stigmatele robiei; devenea apoi, adică rob cu raporturi contractuale față de națiunea dominantă; ajungea proletar, dar fără conștiința și libertățile celui ce posedă – spre a năzui, după gândul lui Bălcescu, să devină în sfârșit un proprietar. Și proprietar a ce? A unor bunuri materiale?? Nu numai atât. Ci proprietar având independența morală și încrederea în sine a stăpânului. Acesta vrea desigur să spună Bălcescu: neamul nostru se ridică de la robie la conștiința de stăpân, până la demnitatea, drepturile și răspunderile stăpânului.
A avea conștiință de stăpân – iată ce nu ne-a învățat întotdeauna istoria, în cutremurătoarea ei desfășurare. Un tip de român cu conștiință de stăpân era năzuința lui Bălcescu. De ce n-am spune? Ea este încă marea noastră năzuință. Spre a avea conștiință de stăpân, trebuie sa fii sigur pe drepturile tale și gata să lupți pentru ele: să fii permanent treaz; conștient de o misiune și nemulțumit că nu ești întotdeauna la înălțimea acelei misiuni.
Tipul de român înzestrat cu o asemenea conștiință de stăpân mai ales Ardealul îl dă, în laboratorul său național. Nu pentru că există, acolo, trufia românească; poate, dimpotrivă, pentru că întotdeauna a existat acolo nemulțumire românească. Marii învățători ai Ardealului – scrie Xenopol în istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai –, marii învățători ai Ardealului trăgeau, din adevărurile pe care le scoteau la lumină asupra originii neamului românesc, o învățătură pedagogică, bazată pe deșteptarea unui simțământ foarte puternic de moralizare, simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.
Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel cu adevărată conștiință de stăpân. Cum să nu-l umilească pe românul dojenit de Petru Maior ori de Gheorghe Șincai starea în care îl adusese istoria? Iar, ca și Maior sau Șincai, întreg Ardealul a dojenit și s-a dojenit pe sine, luptând, năzuind și răzbind.
Funcția spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimți, de a nu se așterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră. Nu din dragoste oarbă pentru altceva face el aceasta. Dar din conștiința că virtuțile pe care le-a desprins românul dintr-o istorie umilită nu pot fi și cele care să-l însuflețească într-o istorie triumfătoare. Funcția aceasta spirituală a Ardealului ne pare ceva limpede, și anume: omul românesc nu poate rămâne același și când e rob, cum spunea Bălcescu, și când e stăpân. Spun unii că românul e o ființă tare înzestrată – și ei cred că sunt patrioți atunci când spun așa. Dar uită că, din zestrea sa de însușiri, istoria noastră aspră nu ne-a îngăduit să desfășurăm decât pe unele: anume, pe cele care țin de pasivitate. Așa, ani de zile s-a lăudat îngăduința românului. Dar e o toleranță de stăpân toleranța față de ceilalți a insului care are tăria creștină de a-și iubi până și dușmanul? Nu întotdeauna. E și slăbiciunea de a ști că nu te poți lupta cu dușmanul, iar atunci te mulțumești să nu-i impui tu nimic, spre a nu-ți impune el încă mai mult. Dar luați cumințenia românului, luați capacitatea lui de a răbda și a nădăjdui, sau toate celelalte virtuți lăudate de cei care au interes să se laude, și vedeți câtă pasivitate, cât somn românesc zace în ele – dacă nu le prefacem în virtuți active, de stăpân.
Semnificația spirituală a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea românească în termeni activi; de a face până și din așteptarea noastră până și din împăcarea noastră o formă de luptă. În alte cuvinte: de a preface negativul românesc în pozitiv românesc.
Despre țara noastră, un cronicar, Simion Dascălul, exclama cândva: „țara mișcătoare și neașezată”! El vroia să spună: țara pe care străinii o tot încalcă, ale cărei granițe se tot schimbă, care nu se mai așază în albia ei de viață națională. Dar, cu cât în afară țara sau țările românești erau mai mișcătoare și mai neașezate, cu atât înăuntru, în lumea spiritului, românul se înțepenea mai mult. Ca să poată rezista puhoaielor pe care întruna i le zvârlea istoria în față, românul a trebuit să se încleșteze și să-și păstreze firea. Țara era mișcătoare și neașezată pe dinafară, trebuia să fie așezată și statornică înăuntru.
Așa a trebuit să fie, și așa a fost. Dar au venit timpurile și vor mai veni timpuri când țara, așezată pe dinafară, va trebui însuflețită dinăuntru. De timpurile acelea va trebui să fim cu-adevărat vrednici. Iar învrednicirea românească nu se va întâmpla decât într-o direcție: prin alipirea noastră spirituală de Ardeal.
Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)
„Liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală”, declară prof. univ. dr. Corvin Lupu
Tudor Urse: Domnule profesor, vă mai întreb ceva. Războiul din Ucraina continuă și mulți analiști din întreaga lume, inclusiv dumneavoastră, spun că ei cred că el va mai continua. Distrugerile sunt mari. Mor mulți oameni, se distrug fabricile, unitățile militare, infrastructură, clădiri publice și private, în număr foarte mare, ard câmpurile de cereale. Se fac cheltuieli exorbitante și Ucraina continuă să se îndatoreze mult, dar nu mai are economia capabilă să producă banii necesari dobânzilor și ratelor de restituire a creditelor. Mii de soldați ucraineni sunt luați prizonieri și, probabil, vor fi duși la muncă în Rusia, sau în teritoriile pe care Rusia le anexează în estul și sudul Ucrainei.
Suferința poporului ucrainean este mare. Ucraina este susținută foarte puternic de SUA și de încă 40 de state, inclusiv întregul NATO, dar nu poate opri bombardamentele. Distrugerile și pierderile, inclusiv teritoriale, continuă. În acest caz, apare întrebarea: de ce nu se predă? De ce nu vrea să facă nici o concesie și să încheie pacea? Nu cumva, Ucraina se sinucide?
Corvin Lupu: Eu aș reformula ultima dumneavoastră întrebare și aș spune: „Nu cumva conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei, slugile familiei khazaro-evreiești Rothschild, proprietara activelor statului Ucraina, și-au propus să distrugă poporul ucrainean, mai ales pe naționaliștii ucraineni, cei care mor în prima linie”?
Și mai pun și eu încă o întrebare, cu preambul. Cu câțiva ani în urmă, prim-ministrul israelian Netanyahu a fost invitat la Kremlin și i s-a predat o întreagă arhivă a fostului NKVD referitoare la crimele naționaliștilor ucraineni împotriva khazaro-evreilor din Ucraina, din perioada celui de al doilea război mondial. Atunci au fost omorâți 900.000 de khazaro-evrei. Este o cifră mare. Ulterior, actuala conducere a Ucrainei, alcătuită 80% din evrei, s-a insinuat pe direcția politică naționalistă, conducând această mișcare politică din Ucraina către (auto-)distrugere. Și acum întrebarea: Nu cumva, în subsidiarul cauzelor conflictului din Ucraina nu se află și dorința evreimii internaționale de a-i pedepsi pe urmașii biologici și de familie politică ai asasinilor celor 900.000 de evrei, în al doilea război mondial?
Această întrebare și răspunsul la ea generează o serie de alte întrebări. Nu cumva familia Rothschild, dacă va mai putea stăpâni ceva în Ucraina, dorește o Ucraină cu mișcarea naționalistă distrusă și compromisă? Nu cumva proiectul judeo-globalist de distrugere a naționalismului internațional se desfășoară în Ucraina prin implicarea evreimii în conducerea mișcării naționaliste?
Președintele Zelensky, prezentat în lumea euro-atlantică drept un erou, pare a fi altceva. Pare a fi chiar groparul Ucrainei. Așa va fi el receptat de istorie. În luna mai, sau iunie, la o adunare populară din Ungaria, când prim-ministrul Viktor Orban l-a pomenit în discursul său pe președintele Zelensky, mulțimea formată din mii de oameni, în bloc, a râs, ca de un clovn. În România, mulți români naivi îl consideră chiar un erou pe Zelensky. Asta este deosebirea dintre un popor mai bine informat de conducătorii săi și unul manipulat, cum sunt mulți dintre români.
Prin continuarea războiului cu Rusia, Ucraina se va depopula mult. Deja au părăsit țara șase-șapte milioane de oameni. Conducătorii khazaro-evrei ai Ucrainei nu-i iubesc pe etnicii ucraineni. Desigur, Occidentul, în mare criză de forță de muncă, se bucură să-i absoarbă. Ucrainenii sunt bine școliți. Sistemul de învățământ de tip sovietic, superior celui occidental, nu a fost grav afectat, cum s-a întâmplat în România și a produs specialiști de tot felul și muncitori bine calificați.
Invadarea Europei, inclusiv a României cu ucraineni este o nouă migrație, desigur mult mai puțin nocivă decât cea afro-asiatică, produsă în anii trecuți. Pentru România și pentru românism însă, după părerea mea, zecile sau, poate, sutele de mii de ucraineni care vin la noi nu sunt de bun augur. Vin cu privilegii ordonate din Occident pe care conducătorii României le aplică disciplinat, în dauna majorității românești. Ei presupun și cheltuieli mari ale statului și afectează majoritatea românească, mărind ponderea și așa prea mare de minoritari de toate felurile. Niciodată în istorie, minoritățile etnice nu au făcut bine majorității (încă) românești.
Dumneavoastră ați întrebat și de ce nu încheie Ucraina pacea. Pe lângă posibilele motive evreiești la care ne-am referit, mai sunt și altele. Conducătorii ucraineni sunt supuși familiei Rothschild. Când familia Rothschild va dori pacea, va cere acest lucru președintelui Biden, care, sunt sigur, se va conforma. Aceasta cu atât mai mult cu cât cu sprijinul sistemului condus de familia Rothschild s-a răspândit pandemia, care a făcut posibilă introducerea votului prin corespondență și acea uriașă fraudă care l-a adus la putere pe actualul președinte al SUA.
Dar faptul că Rothschild, SUA și conducătorii Ucrainei nu vor pace nu este cauza continuării războiului. În primul rând, Rusia nu vrea pace. Ea are niște obiective de atins, legate de sfera de influență pe care o consideră ca fiind a ei „de drept” și pe care SUA și Marea Britanie i-au recunoscut-o în trecut pentru eternitate. Aceste obiective sunt în curs de înfăptuire. Este o cursă de lungă durată. Nu s-a terminat și, din punctul de vedere al conducătorilor Rusiei, cursa nu se poate termina fără atingerea obiectivelor. Să nu uităm că președintele Putin a spus că operațiunea militară specială din Ucraina este „doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Degeaba ar dori (dar nu vor) Ucraina și SUA să facă pace, Rusia încă nu se oprește. Poporul ucrainean ar dori pacea, dar nu el hotărăște în Ucraina, ci familia Rothschild.
Pe de altă parte, războiul îi priește. Rusia își antrenează tot mai bine armata, neinstruită în condiții de războaie de la terminarea războiului din Afganistan, în 1988. În războiul din Siria, Rusia a participat doar cu aviația și cu artileria, mai ales navală. Trupele terestre care au luptat alături de aviația și artileria rusă au fost asigurate de Iran, în număr de 100.000 militari.
Apoi, cu ocazia operațiunilor militare din Ucraina, Rusia scapă (a scăpat deja) de cea mai mare parte din influența economico-politico-socială a oligarhilor. Rusia beneficiază din plin de scumpirea petrolului și gazelor. În luna mai 2022, a încasat cu 16 miliarde de euro mai mult decât în lunile precedente războiului, chiar dacă a vândut mai puțin în UE și a mărit exporturile în alte state din Asia. În mai 2022, exporturile Rusiei în China au crescut cu 55%!! După decizia Rusiei de a vinde materii prime și surse de energie doar în ruble, cu excepția unor state prietene, cum este Ungaria, valoarea rublei a crescut peste nivelul dinaintea războiului. Statele europene și SUA umblă cu limba scoasă să cumpere ruble. Pe lângă cheltuieli și pierderi pe care le-a suferit și le suferă asumat Rusia, războiul îi aduce și beneficii. Când ai aliați bogați și puternici, nu te lovește criza, cum au sperat în van occidentalii.
Dovada că nici SUA nu dorește pace, în acest moment, este faptul că la întrunirea G-20 din Indonezia secretarul de stat Antony Blinken a refuzat să se întâlnească cu ministrul rus de externe.
Rusia se deglobalizează. Când au început expulzările de diplomați ruși din statele supuse SUA și Rusia a început și ea să expulzeze diplomați din acele țări, ministrul de externe rus Lavrov, referindu-se la americani și supușii lor, a spus că, în viitor, „ne vom privi prin vizorul armei” și că, prin reducerea reciprocă drastică a diplomaților aflați la posturi, „va fi mai ieftin pentru toată lumea”. Într-adevăr, rețelele diplomatice și de spionaj internațional sunt scumpe pentru toată lumea.
Tudor Urse: Cum vedeți raporturile dintre Rusia și Occident, ca urmare a sancțiunilor împotriva Rusiei?
Corvin Lupu: Cum am mai spus și în alte rânduri publicate de revista dumneavoastră, din punctul de vedere energetic, sancțiunile aplicate Rusiei afectează cel mai mult Uniunea Europeană și cel mai puțin Rusia. Aceste sancțiuni sunt „autogoluri”! Ca urmare a crizei energetice, dar și de materii prime ieftine și bune din Rusia și din regiunile foste ale Ucrainei care sunt deținute de noile republici autonome care au cerut unirea cu Rusia, prețul petrolului și gazului, ca și a celorlalte produse ale economiei Uniunii Europene, va crește mult, foarte mult. Urmarea este că produsele economiei europene vor concura foarte greu cu produsele similare ale altor economii mondiale. Europa nu mai are tehnologii care să lipsească Rusiei + Chinei și aliatelor lor. Tehnologiile europene erau cumpărate în ultimii ani în număr mare din UE nu pentru că Rusia + China nu le-ar putea produce, ci pentru că erau ieftine și de bună calitate. Într-un discurs pe teme economice, președintele Putin a și spus că ruperea legăturilor economice cu Occidentul va avea printre urmările pozitive faptul că Rusia își va produce singură o serie întreagă de tehnologii pe care le importa în trecut. El a făcut și o comparație cu perioada blocadei economice a Occidentului împotriva Rusiei Sovietice, de după revoluția bolșevică, când economia Rusiei a fost obligată să se autarhizeze și s-a dezvoltat foarte mult. Din punct de vedere al informațiilor tehnologice de vârf, Occidentul nu mai are secrete pe care China + Rusia să nu le dețină. Repet, Rusia și China trebuie tratate „la pachet”.
Privitor la faptul că UE acceptă să fie grav afectată de sancțiunile impuse Rusiei, este o dovadă a realității faptului că liderii puterilor europene sunt niște prizonieri ai grupului de multi-miliardari khazaro-evrei de pe Wall Street care conduc lumea occidentală.
Occidentul continuă să facă o propagandă prin care să inducă în eroare opinia publică internațională cu ideea că el ar fi deținătorul unor tehnologii fără de care China + Rusia și numeroșii lor aliați ar fi „morți”. Nu este adevărat. În același mod, se induce ideea că Occidentul este indispensabil țărilor din Asia, Africa și America Latină, care s-au aliat și se aliază în continuare cu adversarii Occidentului colonialist, atât de decăzut moral și care dorește să supună popoarele unor experiențe cumplite.
Pandemiile care se induc din Occident, începând cu virusul HIV și până la virozele noi din zilele noastre, lupta împotriva civilizației tradiționale a popoarelor, distrugerea culturilor naționale în folosul unei culturi potrivnice spiritului național, legislațiile discriminator-pozitive față de minorități în general, în dauna majorităților, legislațiile care impun cu forța raporturilor sexuale nefirești, respectiv legi favorabile homosexualilor, lesbienelor, căsătoriilor homosexuale, drepturile acestora de a înfia copii, legislațiile care condamnă negarea unor idei și impun cu forța anumite interpretări istorice, cum ar fi de exemplu problematica suferinței evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, numită impropriu „holocaust”, menținută forțat în actualitate, impunerea cu forța a unor materii de învățământ care să promoveze toate aceste linii directoare judeo-globalisto-neomarxiste, promovarea unor forme culturale cu impact educațional negativ, promovarea intereselor minorităților în dauna intereselor majorităților, care sunt împinse către fundalul social, toate acestea creează mari nemulțumiri în rândul popoarelor din sfera occidentală de influență.
Pentru a înfrânge spiritul național moștenit genetic de majoritățile popoarelor, un grup de scelerați de la vârful lumii occidentale iau măsuri distructive pentru popoare întregi. Acum intenționează să inducă o criză alimentară mondială, care se presupune că va debuta în Orientul Mijlociu și Apropiat, și în Africa, criză care va genera foamete și valuri de milioane de noi emigranți care să se reverse peste popoarele europene și să le distrugă unitatea etnică și culturală, să le creeze probleme sociale importante, să afecteze forța naționalistă a popoarelor europene, cu scopul evident de a submina suveranismul național din statele europene. În paralel, se acționează pentru reducerea populației globului, prin măsuri variate.
În general, în mass-media se vorbește mult despre acest „grup de scelerați” neo-marxiști care impun soluțiile de dominare a popoarelor din sfera americană de influență într-un mod distructiv, dar foarte puțini îi nominalizează. Probabil că de teamă. Este vorba de marii bancheri de pe Wall Street și deținători prin interpuși ai marilor averi ale lumii, ai celor mai mari corporații din zona americană de influență, care dețin o mare parte din bănci, din Big Pharma, din industria militară etc. Da, este vorba de marile familii, întâmplător toate evreiești, Rothschild, Morgan, Rockefeller, Warburg etc., care apar rar în public, dar care au o serie de supuși ai lor foarte activi, care le promovează liniile, cum ar fi George Soros sau Bill Gates, ca să-i numesc doar pe cei mai cunoscuți. În ochii suveraniștilor din întreaga lume, aceștia sunt cei numiți „scelerați”, capii principalelor răutăți din lumea euro-atlantică. Toți aceștia sunt astăzi în război cu Rusia, iar Papa de la Roma a numit acest război început în Ucraina ca fiind Al Treilea Război Mondial.
Tudor Urse: Vă mulțumesc. Interviul nostru întins pe șase dialoguri a abordat o gamă largă de probleme de actualitate care cred că îi interesează pe cititorii noștri.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/04/skynews-mapping-thumbnail_5687900.jpg5631000Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-07-12 01:50:582022-07-12 01:50:58Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a șasea)
Pe lângă metoda fierberii broaștei, mai există și o altă metodă de manipulare în masă: fereastra Overton. Am să încerc s-o explic pe înțelesul tuturor în acest capitol.
După ce s-a pus pauză afacerii plandemiei mondiale s-a trecut la o altă problemă-reacție-soluție, și anume cea a „războiului” nicăieri altundeva decât în mult vehiculatul Heartland, adică în U-Craina (în slavonă înseamnă La Margine), un stat inventat de către serviciile secrete țariste și germane în secolul XIX și definitivat în anii ’20 ai secolului trecut de către Rusia Sovietică. Mai exact în vremurile noastre, pe data de 24 februarie 2022, de Dragobete, sărbătoare a iubirii ce prevestește primăvara la noi, cu profunde semnificații esoterice, a început invazia Rusiei asupra U-Crainei. Nici până acum, după tot acest răstimp, la momentul scrierii acestor rânduri, Rusia nu a declarat război U-Crainei. De ce oare?
Mergem mai departe și spunem că, la noi, în România, plandemia și-a ridicat „restricțiile” fix la ora zero a datei de 9 martie 2022. De atunci nu mai era obligatorie purtarea „măștii de protecție” în interior, acel scutec de bărbie pe care-l poartă toți spălații pe creier, rezultați concreți ai imbecilizării în masă (press-enter people, conform David Icke), chiar și în plină vară, pe caniculă toridă, când umblă singuri pe stradă sau chiar și în propriile lor mașini. Până pe 8 martie, de ziua femeii și a mamei, a continuat această mascaradă totalitară. Să fie oare aceste date simbolice, ritualice? Să fi fost planificate? Să ne aducem aminte de Programul Lockstep al Institutului Rockefeller.
A propos de Rockefeller. Știm că Fundația Rockefeller a acaparat Consiliul General al Educației (General Board of Education, în eng. – n. aut.) în 1902, implementând în SUA, ca mai apoi să se răspândească peste tot în lume, sistemul de educație profesională de tip prusac (provenit din Prusia) ce avea ca scop crearea de lucratori în fabricile lor, total dezinteresat în a cultiva gândirea critică și vocația elevilor și studenților. Au introdus și testele standardizate, echivalentele lucrărilor de control, extemporalelor, tezelor și examenelor de absolvire de la noi, prin care aveau să transforme absolvenții unor asemenea sisteme de „educație” în argați ai corporațiilor lor, conform John Taylor Gatto.
Mai târziu, prin 1910, aceeași Fundație Rockefeller, împreună cu Fundația Carnegie, deținută de un alt magnat de pe Wall Street, profund implicat și el ca și Rockefeller în finanțarea revoluției bolșevice din 1917, prin filialele bancare pe care le dețineau în Europa, mai exact Westinghouse, NYA Banken, Ruskombank și Kuhn, Loeb & Co., toate cu legătură la Trust of Money, în special Guaranty Trust din New York, a reușit acapararea prin investirea a milioanelor de dolari în Asociația Medicală Americană (American Medical Association, în eng. – n. aut.). Se dorea eliminarea totală a naturopatiei, de altfel singura derivată a medicinei adevărate care chiar o reprezintă în totalitate (holistic medicine, în eng. – n. aut.), dar și a homeopatiei și a altor ramuri (osteopatie, medicina chiropractică, balneoterapie și kinetoterapie etc.) ce izvorau de mii de ani din medicina lăsată de marii părinți precum Hipocrate, Galen, Paracelsus, Zalmoxe, Avicenna etc., și înlocuirea lor cu un tip de medicină (decăzută, am spune) ce izvora din spagiria sau farmaceutica (apothecary, în eng. – n. aut.) vechilor alchimiști eșuați și transformați în chimiștii care abundă prin laboratoarele de cercetare de tip materialist de astăzi. Este vorba despre alopatia reducționistă care tratează doar simptome și nu vindecă nimic, conforma spuselor lor cele mai oneste, prin intermediul bisturiului, injecțiilor și pastilelor.
Aceste două mari evenimente prin care magnații petrolului și finanțelor mondiale și-au infiltrat oamenii au fost cele mai puternice generatoare de ferestre Overton peste tot în lume, deoarece urmau să acapareze atât presa cât și industria distracțiilor de mai târziu, după cele două mari războaie urmate de crizele economice, prin renumita Propagandă a nepotului american al lui Sigmund Freud, Edward Bernays. Spunem acestea pentru că, nu-i așa?, cei care dau banul comandă muzica și dansul. Însă totul trebuia făcut treptat, de la imposibil, la posibil, pentru că broasca trebuia să fie în așa fel convinsă de viețuirea ei în apă fiartă, ca practic nici nu mai conta ca și ființă pe suprafața acestei planete, lăsându-se benevol în mâinile mântuitorilor (ucigașilor) ei. Scopul era controlul total așa cum a și fost conturat în controversatul manifest al celor 24 de protocoale mai întâi prin eliminarea marii părți a umanității, care deranja și încă mai deranjează. În fine..
Un mic istoric totuși despre această metodă. Ce, sau cine, mai degrabă, a fost Overton?
Joseph Paul Overton
Joseph Paul Overton (1960-2003), fost prim vice-președinte al Centrului Mackinac pentru Politici Publice (Mackinac Center for Public Policy, în eng. – n. aut.), a formulat această teorie (denumită de unii „cum să legalizezi orice”), care i-a primit numele postum, după ce a murit în urma unei catastrofe aviatice.
„Fereastra Overton” reprezintă o fereastră de oportunități pentru cei care vor ca într-o societate să transforme o idee/problemă de neacceptat într-o lege normală!De fapt, „Fereastra Overton” este foarte folosită de către cei aflați la putere și funcționează în ambele sensuri: de la imposibil la lege, dar și de la lege la imposibil!
Mai este definită ca și arta (științifică) de a schimba în mod radical opiniile oamenilor, fără ca aceștia să-și dea seama în niciun caz că au fost manipulați cu pricepere și complet, până la punctul de a auzi și gândi exact opusul a ceea ce simțiseră și gândiseră cu puțin timp înainte, conform Francesco Lamendola.
Luis Segura, un strălucit academician spaniol atât în domeniul științelor umaniste, cât și în teologie, este, de asemenea, un autor care nu ezită să se gândească în afara cutiei politic corecte (aici unele dintre scrierile sale de pe blogul „Adelante la fé”). Am tradus explicația sa excelentă prin ceea ce trecem acum pentru a ne introduce în sistemul orwellian de inversare a valorilor și educației contrare binelui, frumosului și adevăratului, în cele ce urmează:
„Fereastra Overton este o teorie politică ce descrie cu o acuratețe care emoționează modul în care se poate schimba percepția opiniei publice, astfel încât ideile care au fost considerate anterior nebunești să fie acceptate de-a lungul timpului.
În principiu, nici un tabu nu ar scăpa de eficacitatea acestei tehnici. Pentru a putea schimba radical valoarea pe care societatea o acordă în prezent eutanasiei, incestului, zoofiliei, pederastiei sau canibalismului, pentru a da doar câteva exemple. Pentru a face acest lucru, nu am aplica spălarea creierului direct, ci o serie de tehnici avansate de care societatea nu ar fi conștientă atunci când este implementată.”
Așadar, în timpul manipulării, lupa societății va fi luată de pe zona imposibilă și va fi concentrată, pas cu pas, pe cele 6 etape, până ce se va ajunge în punctul culminant: emiterea unei legi personalizată (pentru fiecare grup uman în parte – n. aut.)!
Practic, dacă la început toată lumea era convinsă că ideea/problema este imposibil de acceptat/rezolvat, pentru ca după ce se vor efectua cei 6 pași, majoritatea să accepte ca fiind o situație normală și să emită o lege – o oportunitate politică firească. Această transformare radicală de convingere a populației prin manipulare că ce a fost considerat inițial imposibil este de fapt ceva normal, poate fi demantelată de Teoria „Fereastra Overton” care a… generat-o!
„Fereastra Overton” se mișcă precum peștele în apă într-o societate mămăligă, fără idealuri, unde separarea clară dintre bine și rău nu e… clară. Din păcate, Serbia și România sunt o astfel de societate!
Schema generală a „Fereastrei Overton”: de la imposibil la lege!
Iată, pe scurt, cum se traduce literalmente schema „Fereastra Overton”:
Sunt câțiva pași prin care această fereastră de manipulare fină reușește să-și atingă scopul, conform serviciilor secrete de pe la noi, informații care sunt publice:
1. imposibil: într-un moment de oportunitate politică/ socială, se prezintă opiniei publice o idee (problemă sau chiar o soluţie la o problemă) care este cunoscută în societate ca fiind imposibilă şi de neacceptat (bazându-se pe logică şi fapte). În această fază este forţată acceptarea existenţei ideii/ problemei şi sunt provocate discuţiile pe tema acesteia; 2. radical: este iniţiată dezbaterea ideii de către specialiştii în domeniu, care o prezintă ca fiind radicală, însă nu de neconceput. În mediul virtual, utilizatorul poate substitui specialistul, devenind chiar el vectorul de inoculare a acesteia. Ideea este în continuare respinsă ca neviabilă; 3. acceptabil: unii formatori de opinie declară că ideea poate fi acceptabilă şi poate funcţiona în anumite circumstanţe; 4. raţional: „Fereastra Overton” este mutată în zona raţională, etapă în care media începe să joace un rol foarte important în „manipularea auditoriului”. Ideea este reprezentată ca fiind soluţia raţională, fiind utilizate argumente raţionale pro şi contra acesteia; 5. popular: ideea este prezentată ca fiind foarte populară, răspândită în societate, deseori fiind utilizate jumătăţi de adevăruri. Diseminarea şi dezvoltarea este preluată de „postaci”, accentul fiind pus pe susţinerea cantitativă a ideii (repetiția e mama învățăturii – n. aut.); 6. legal: „Fereastra Overton” se mută în zona legalizării ideii/problemei, prezentată ca fiind o oportunitate politică. Politicienii promulgă o lege personalizată, care reglementează ideea.
După cum putem foarte bine vedea, sunt pașii unei metode de inginerie socială extrem de eficient implementată astăzi în mediile de socializare de pe internet, dar și în viața de zi cu zi printr-o repetiție progresivă, niciodată completă până la final.
Să dăm un exemplu:
Într-un domeniu oarecare, la un anumit moment, în societate se poate discuta despre o idee destul de limitat (și este acceptată la fel de îngrădit). Adică o idee e acceptată de societate doar în interiorul unei ferestre de oportunități (fereastra Overton). Doar în limitele ei se poate vorbi constructiv (adică e permisă discuția și nu există poziții radicale ale cetățenilor).
De exemplu, acum 50 de ani existența extratereștrilor era de neconceput. Fereastra Overton pentru acceptarea lor era îngusta (în stadiul de inacceptabil). De vreo 20-30 de ani sunt sute de filmulețe și poze cu OZN-uri (stadiul de acceptabil). De câțiva ani destul de multe filme prezintă ideea de extraterestru mult mai uman, mai dulce. Nu mai vor să distruga Pământul. În ultimii 2 ani până și Papa a acceptat posibilitatea existenței lor (stadiul popular, rațional). În 10 ani probabil o să fim și mai deschiși la această exopolitică.
Alt exemplu ar mai fi un banc despre homosexualitate:
Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul de pașapoarte. – Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară. – Păi, n-aveți nevoie de pașaport în Europa. – Europa e prea aproape… Vreau să mă duc la capătul lumii. – Da’ de ce? – Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali! – Cum așa? – Pe vremea lui Antonescu îi împușcau, Gheorghiu-Dej îi închidea la pușcărie, Ceaușescu îi băga la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat drepturi. – Așa, și? – Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…
Aduceți-vă aminte de plandemie, și nu degeaba o numim așa, pentru că pandemie SIGUR nu este, deoarece nu există pe nicăieri dovezile unui agent patogen sau a unui provocator de boală, ca să spunem așa. Această plandemie a fost planificată și puțin câte puțin introdusă în societate. În anii ’70 era vorba de gripă, ca apoi în anii ’80 să fie vorba de SIDA, sau „virusul” HIV, care s-a dovedit a nu produce renumita boală SIDA, în special după studiile realizate în Africa de Sud unde peste 60% din populația nativ africană este sero-pozitivă dar nu au simptome, nu dezvoltă boala, apoi așa-numita boală a vacii nebune, gripa aviară, porcină, prin 2003 a apărut SARS 1, adică Sindromul Respirator Acut Sever 1, apoi MERS (din Middle-East, Orientul Mijlociu), apoi SARS 2. Am putea să spunem că nu le-a mers, au luat-o pas cu pas și au încercat și iar încercat. Dar, conform Ferestrei Overton, se pare că nici nu au avut nevoie să reușească din prima, era totul un experiment realizat în pași preciși, iar acei pași erau incompleți de fiecare dată. Nu s-au dus până la capăt în mod voit.
Acum la fel s-a întâmplat, numai că au dat focul la oala cu broasca mai tare. Dar nu până la capăt! Altfel broasca sărea din apă. Au vrut să vadă cât suportăm, chiar și după ce ne revoltăm. Suntem foarte bine observați, nu știu dacă vă dați seama. Mai mult de atât, chiar în plandemie, infracțiunile se comiteau în cascadă la nivel înalt, așa cum am mai spus, de la achiziții ilicite fără licitații publice, până la încălcarea constituției și restricționarea drepturilor și libertăților oamenilor sub pretextul „salvării vieților”, acesta din urmă aflându-se chiar în pasul 5 și 6 din renumita fereastră.
Există o fereastră Overton chiar și în propagarea adevărului despre această plandemie. Nu toți o acceptă și nu imediat. Dar treptat din ce în ce mai mulți oameni încep să vadă explicația logică și pe dovezi clare a ceea ce se vrea ca fiecare din noi să vedem. Așa cum spunea și Mahatma Gandhi: „Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, apoi te agresează, apoi ai învins.”
Dar oare ce oportunități sunt în realitate? La ce se referă, atunci când analizăm plandemia? Oare nu este vorba de acea fereastră îngustă de oportunități de a implementa Marele Reset în care nu veți deține nimic și veți fi fericiți? Așa cum spunea Klaus Schwab, eminența cenușie a controversatului Forum Economic de la Davos, când vorbea despre Covid-19, care este, după spusele lui, de zece ori mai slab decât gripa.
Frați români, nu mai luați totul de-a gata! Fie că vă fac bine sau rău, informațiile digerațile, reflectați asupra lor, meditați! Veți fi surprinși de ceea ce veți accesa ca și informații de acolo, din acele dimensiuni subtile ale Universului, prin voi înșivă.
Înainte de toate, înțelegeți-vă și înțelegeți-i și pe ceilalți, în mod pașnic! Fiecare avem traiectoriile noastre în viață.
În săptămâna dinaintea începerii vacanței judecătorești, am câștigat și ultimele două procese împotriva conducerii UMF Iași. În total, în instanța civilă, au fost patru. Patru! Cu alte cuvinte, nu a fost vorba de o greșeală la adresa unui angajat, ci de o veritabilă campanie, dusă cu persuasiune și intensitate, împotriva unui salariat care nu a făcut altă greșeală decât de a-și spune părerea sincer – drept garantat de Charta Universitară. Pe rând, instanțele de judecată (au fost trei completuri diferite, după cum au ajuns, aleatoriu, dosarele să fie distribuite) au anulat trei sancțiuni disciplinare și o aberație administrativă:
1. 4775/99/2021 – 31 martie – sancțiune pentru vina de a mă fi prezentat la examenul din vară (încălcând astfel o decizie a CA al UMF, unică în România și pe care am considerat-o discriminatorie) deși nu aveam test, certificat de vaccinare ori restul prostiilor prin care ăștia cu știința combăteau pandemia.
2. 4509/99/2021 – 30 mai – sancțiune pentru vina de a fi „denigrat” (!) universitatea; „denigrarea” era, de fapt, o critică a unei decizii discriminatorii emisă de Consiliul de Administrație, iar exprimarea „denigratorie” era: „În cei 28 de ani, am fost deseori mândru de instituția la care lucrez. Astăzi, îmi este rușine.”
3. 4776/99/2021 – 23 iunie – sancțiune pentru a fi dezvăluit în spațiul public discuțiile din cadrul Comisiei de etică și modul în care m-am apărat (https://www.cotidianul.ro/medicul-razvan…/…).
4. 4315/99/2021 – 23 iunie – interdicția scrisă pe care am primit-o la data de 7 iulie 2021 de a mai interacționa cu studenții, față în față, dar și… on-line – fapt unic în analele jurisprudenței.
După cum mereu v-am promis, nu m-am clintit! Am așteptat senin deciziile justiției și am știut că asemenea bătaie de joc la adresa unui cadru didactic cu vechime de 29 de ani este inacceptabilă. Acum, că lucrurile s-au clarificat și din punct de vedere juridic, am datoria de a prezenta amplu, în amănunt, publicului, porcăriile la care s-au dedat Rectorul instituției și cei care, de frică sau din alte lipsuri, au participat la martelarea unui coleg. Pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple. Pentru ca alții, care au pățit lucruri similare (cu ocazia întâmpinărilor din cadrul acestor patru procese, am aflat alte porcării ale conducerii, pe care le voi analiza punct cu punct în perioada următoare), dar nu au avut mijloacele necesare pentru a protesta, să vadă că se poate! Și nimeni, vreodată, ajuns într-o funcție efemeră, să nu se mai trezească latifundiar pe moșia statului! Am timp toată vara să vi-i prezint pe mititei în toată splendoarea. Că doar știau cu cine se pun!
N-aș vrea să credeți că în această luptă am fost singur. Pentru că aveau încredere în mine și în felul în care îmi argumentam ideile, avocații celei mai mari casei de avocatură din țară – Tuca Zbarcea & Asociatii – m-au reprezentat pro bono (acesta este motivul pentru care, la fiecare decizie a instanțelor, găsiți că admite în parte contestația mea, partea neadmisă fiind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată: NU au existat cheltuieli de judecată!).
Deși în fața judecătorilor apăream mereu eu (să vadă și ei cum arată un denigrator care instituie un climat de intimidare și hărțuire asupra colegilor) toate actele, întâmpinările, notele scrise, interpretările juridice au fost opera acestor avocați admirabili. Fără profesionalismul lor, fără logica argumentației și referirile de tip enciclopedic la jurisprudență, probabil nu aș fi reușit.
Silviu Hromei, un tânăr avocat entuziast, pe care vi l-ați dori să vă reprezinte, a fost mereu în prima linie, el redactând majoritatea (dacă nu toate) documentele. Doamna avocat Dana Busini a fost eminența organizatoare. Însuși șeful casei de avocatură, domnul avocat Florentin Tuca, m-a sunat mereu să mă încurajeze (prima oară prin 2020, când mi-a și oferit serviciile sale complet gratuite și necondiționate: „Domnule doctor, vin eu însumi la Iași, în instanță, dacă ziceți că trebuie!”), atunci când simțea că sunt pe cale să-mi pierd încrederea. Multă vreme, am considerat că nu e înțelept să fac publică această colaborare a noastră, acum pot să le mulțumesc din toată inima! Voi reveni și la acest subiect în zilele următoare.
Paragraful precedent arată cât de frumos este să trăiești printre oameni. De aceea, nu pot să închei fără a vă mulțumi și vouă, prietenilor mei de aici și de pretutindeni, pe care mereu v-am simțit aproape; susținerea voastră a contat mult și eu, în schimb, promit să nu vă dezamăgesc niciodată!
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/01/40679811_1930076950369253_7991244806959398912_n.jpg10971365Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-09 23:20:162022-07-09 23:23:15Răzvan Constantinescu – PATRU LA ZERO!
