Constantin Rădulescu Motru – Psihologia ciocoismului
Constantin Rădulescu Motru - Psihologia ciocoismului
Și astăzi repetăm destul de des cuvântul ciocoi, deși la cârma țării nu mai sunt veneticii nesățioși de odinioară, și deși poporul român întreg se bucură de drepturi constituționale… Dacă și după dispariția influenței veneticilor cuvântul se întrebuințează mai departe, este aceasta o probă că sufletul ciocoiului trăiește și astăzi în mijlocul nostru, și că el se recunoaște, cu toate că s-au schimbat atâtea și atâtea în dulcea noastră țară? Desigur. Istoricii și filologii ar comite o mare nedreptate să revendice numai pentru trecut existența ciocoiului: el se răsfață și astăzi; dacă n-ar fi, nu s-ar vorbi de dânsul, cum zice înțelepciunea populară.
Dar și pentru trecut, istoricii și filologii ne dau puține lămuriri asupra ciocoiului și ciocoismului. Filologii nu știu din ce limbă se derivă cuvântul ciocoi. Cihac îl socotește ca derivând din slavonește. Philippide înclină, dimpotrivă, să vadă în ciocoi o formațiune onomatopee, prin urmare, după dânsul, cuvântul ne-ar aparține, întocmai ca și făpturile ce se desemnează prin el. Ovidiu Densușianu n-a avut ocazia să se pronunțe. Părerile filologilor celorlalți sunt împărțite: unii îl consideră ca derivat din turcește, alții din grecește. Din latinește desigur că nu este. În sfârșit, de la filologi plecăm cu prea puține cunoștințe. Dar nici istoricii nu ne sunt mai darnici. Afară de rolul de împilator, care se exemplifică în atâtea documente, nu ni se face nimic altceva cunoscut din firea ciocoiului. Ciocoii luau biruri multe, și bieții oameni sufereau mult de pe urma lor, aceasta este tot ce ne spun istoricii. Adică nu ne spun istoricii, ci documentele istorice, căci de la un timp încoace istoricii s-au făcut foarte comozi; ei lasă să vorbească documentele și se mărginesc numai la funcția de corectori ai erorilor tipografice. Poate și subiectul în sine este cam ingrat, așa că el nu este de natură să fixeze prea mult atenția istoricilor. Ciocoiul a fost un musafir nepoftit de locuitorii țării; el s-a furișat pe neștiute în mijlocul pământenilor, în așa fel că nimeni n-a știut când s-a arătat primul ciocoi, deși toți au strigat în urmă: afară cu ciocoii! Și acum iarăși nimeni nu știe precis: părăsitu-ne-au ciocoii? Nu e dată cronologică precisă: nici la venire, nici la lățire, nici la plecare; cum voiți atunci ca istoricul să consacre un capitol din prețioasa sa știință pentru cunoștința ciocoiului?
Lipsiți de concursul puternic al filologiei și istoriei naționale, rămâne să ne ajutăm, pe cât putem, cu datele pe care ni le procură literatura populară, și, mai ales, cu datele pe care le putem culege din tradiția orală. Din aceste date, precum și din analogiile pe care le întâlnim în istoria culturii altor popoare, vom încerca să reconstituim sufletul ciocoiului – căci un suflet a avut ciocoiul, cu toate jăletele bieților împilați! – vom încerca să ne explicăm ivirea și cauzele grandorii, precum și ale decadenței sale în mijlocul poporului nostru. Este o sarcină grea, bineînțeles, și nu pentru umerii noștri! Până ce însă geniile țării vor găsi un moment liber ca să o treacă pe umerii lor – moment care va fi urmat îndată de apariția câtorva volume groase asupra chestiunii -, fie-ne permis să anticipăm cu următoarele reflexii. Soarta își are câteodată ironiile sale: un suflet așa de trufaș ca al ciocoiului nu putea găsi un mai modest interpret ca în scriitorul acestor rânduri.
Sociologii găsesc în natura omului două tendințe fundamentale, pe care ei își bazează o explicare plauzibilă despre formarea diferitelor clase ale societății. O tendință este aceea a imitației. „Nu este vietate pe pământ mai înclinată spre imitație ca omul”, zice Schmoller. „Omul se poate lăsa influențat în toate felurile de mediul în care trăiește; el imită gestul, gândirea și sentimentele celor dimprejur, cum nu poate face niciun alt animal. Animalul, în genere, este mai izolat, fiindcă n-are aceleași mijloace de comunicație cu semenii săi, ca omul”. A doua tendință este însă tocmai opusă imitației: este tendința spre individualizare. Fiecare om vrea să se facă mai distins decât pare, să nu fie în rândul tuturor. Imitație de o parte, distincție de altă parte; din aceste două tendințe se alcătuiește dinamica elementară a vieții sociale.
Din lupta acestor două tendințe rezultă, la fiecare popor, forma pe care o capătă ierarhia claselor sociale. Imitația constrânge la fuziunea individualităților, și, dacă ar fi fost numai ea, societatea ar fi ajuns de mult la o uniformitate automată; dar tendința opusă sparge uniformitatea, îi separă pe oameni în caste, în clase, în grupe, în persoane. Binecuvântată fie această de-a doua tendință, căci fără ea n-am fi cunoscut diferențierea socială și nu ne-am fi regăsit fiecare pe sine însuși ca persoană, înlăuntrul societății!
Cele două tendințe sunt capabile de progres, adică ele se dezvoltă în decursul timpului, atât în ceea ce privește cantitatea elementelor lor sufletești, cât și în ceea ce privește calitatea lor. Tendința imitației se rafinează cu timpul, până ce devine simpatie socială; iar tendința spre distincție ajunge de la forma egoismului primitiv până la forma cea mai nobilă a caracterului. Corespunzător transformării tendințelor, se transformă și organizarea ierarhiei sociale.
Plăcerea pentru distanța socială – pathosul distanței de care vorbește Nietzsche – ajunge a fi cu timpul satisfăcută, în așa chip că, pentru a avea-o unii, nu mai este nevoie de durerea altora – a celor puși la distanță. Viața societăților se îndreaptă de fapt, după asigurarea sociologilor optimiști, înspre o organizare, în care fiecare membru își va avea satisfacția de a se simți ca o individualitate deplină, deși va beneficia, în același timp, de toate avantajele pe care le oferă solidaritatea cu ceilalți membri ai societății.
Între însușirile ierarhiei sociale și calitatea tendinței spre distincție este un raport direct: minoritatea impune ierarhia care corespunde mai bine sentimentelor sale de distincție. Genul de ocupație practică pe care îl rezervă pentru sine minoritatea oglindește în special sufletul acesteia: o minoritate preocupată sufletește de problemele religioase oprește pentru sine practica religioasă; o minoritate războinică își ia pentru dânsa practica războiului; iar o minoritate de fire artistă își oprește practica artei etc. Fiecare minoritate face din ocupația care corespunde mai bine firii sale un semn de distincție, și oprește ca această ocupație să mai fie luată și de alții, adică de ceilalți comuni muritori. Astfel sunt ocupații nobile și ocupații vulgare, după cum sunt și cei care le practică; omul care se ocupă cu o muncă inferioară rangului său se degradează, dar și ocupația însăși este degradată din moment ce este îmbrățișată de un om dintr-o clasă inferioară celor care de obicei o practică. Din această legătură ce se stabilește între ocupația practică și tendința de distincție, rezultă numeroase motive de progres pentru cultura omenească. Sentimentul de distincție, răsfrângându-se în conștiințe diferite, aduce după sine diferențierea ocupațiilor practice, și cu acestea dezvoltarea culturii: minoritatea inovează ocupații pentru sine, care se răspândesc apoi, prin imitație, între cei mulți. Aceasta este rațiunea și constituie în același timp foloasele ierarhiei sociale, după sociologi.
Și acum să revenim la ciocoi.
„Cine poate da de nasul ciocoiului!” – zice poporul. „În România nu mai este de trăit”! exclamă la rândul său ciocoiul, chiar din timpurile lui fericite! Neîndoios, în sufletul ciocoiului predomină tendința de distincție, de care vorbeam mai sus. Ciocoiul suferă din contactul cu mulțimea. „Îi miroase ciocoiului”. „I-a căzut nasul ciocoiului”. „Ia nu mai face pe ciocoiul”… Aceste locuțiuni, și alte multe de felul acestora, pe care le auzim și astăzi, indică destul de clar nuanța sentimentului de mândrie exagerată. „Ce, te-ai făcut ciocoi?” este suprema imputare pe care un om din popor o poate aduce aceluia ce se leapădă de teapa sa. „Lumea este pe dos astăzi”, obișnuiește să strecoare ciocoiul în conversația sa de salon, pentru a nuanța ironic prezența celor ce nu sunt de o seamă cu dânsul.
Această tendință de a se distinge, de a ieși din rândul celorlalți pune pe ciocoi pe aceeași linie cu reprezentanții minorităților de elită, pe care îi cunoaștem din istoria culturii altor popoare. Dar asemănarea se oprește la această trăsătură mai mult exterioară a sufletului. Înarmați cu cunoștințele pe care le avem despre reprezentanții minorităților de elită de la alte popoare, dacă încercăm să pătrundem sufletul ciocoiului, constatăm îndată că diferențele între acesta și sufletul elitei sociale de aiurea sunt prea mari. Ciocoiul nu are o ocupație anume rezervată pentru sine, sau un anumit ideal pe care să-și bazeze drepturile sale de superioritate, cum au minoritățile de elită de aiurea. Ciocoiul nu se crede a fi nici cel mai indicat pentru preoție, cum se credea aristocrația indiană și egipteană, nici cel mai indicat pentru militărie, cum se credea și se crede încă nobilul francez și german, nici cel mai indicat pentru artă, știință etc.; și cu această lipsă de dragoste pentru o anumită ocupație se unește încă și lipsa de dragoste pentru un ideal. Ciocoiul n-are lege, a observat de mult poporul; adică el nu vine să-și sprijine drepturile sale pe o anumită credință sau ideal. El este ciocoi fiindcă este ciocoi pur și simplu, nu fiindcă ar fi de o altă religie, sau de o altă rasă, sau de o altă cultură, ca românul. Adică, mai drept vorbind, ciocoiul și dacă este de alt neam, sau de altă cultură ca românul, nu pe această deosebire își reazemă el pretențiile sale. Ciocoiul poate fi de origine greacă, sau de origine română, poate fi crescut în Grecia sau în România, aceasta nu schimbă nimic din ceea ce e caracteristic în el; el este mândru ca ciocoi, și nicidecum ca grec, sau om cult. Această lipsă de dragoste pentru o ocupație, pentru un ideal, sau pentru un neam străin chiar, deosebește fundamental pe ciocoi de aristocrația tuturor celorlalte popoare, precum și de aristocrația noastră pământeană, a vechilor boieri. Boierul român era mândru de a fi preferat în cariera armelor; era mândru de neamul său, adică de genealogia sa; avea mândria „unei legi”, cum zice poporul. Pe boierul român îl poți analiza și apropia sufletește în fiecare epocă a trecutului nostru, după ocupația și preferințele sale; el este un produs direct al mediului nostru românesc, și ca atare explicabil prin datele acestui mediu. Ciocoiul, dimpotrivă, pare că planează deasupra acestui mediu. El are o motivație specială pentru mândria sa, motivație cu totul diferită de a celorlalte aristocrații.
Mândru cu cei mici, ciocoiul este lingușitor și târâtor cu cei mari… atestă apoi toți istoricii. Prin urmare, nici mândria însăși, ca sentiment consecvent, nu se susține. Sufletul nebulos al ciocoiului începe acum să ni se dezvăluie ca plin de contradicții!
Și cu toate acestea sufletul ciocoiului nu este nici nebulos, nici plin de contradicții. El urmează unei motivații logice, ca sufletul orișicăruia dintre noi, numai trebuie să fim noi îndestul de pregătiți ca să-l înțelegem. Și pregătirea aceasta o găsim pe de-a-ntregul tot în știința sociologiei. Evident, această știință devine din ce în ce mai indispensabilă.
În adevăr, fiecare dintre noi, care judecă asupra rostului de a fi al unei aristocrații, și prin urmare și a rostului de a fi al ciocoiului este înclinat să întrebe „în ce scop” își afirmă aceștia superioritatea lor, și de autoritatea cărui ideal își leagă, în special acesta din urmă, pretențiile sale, căci fiecare dintre noi este obișnuit să judece și pe alții după sine însuși. Fiecare dintre noi crede că activitatea omenească are un scop, care se recunoaște și se apreciază în urmă din fapte; mentalitatea noastră de profesioniști burghezi nu poate concepe o activitate practică fără scop, o profesiune joc, avându-și scopul în sine însăși. Sociologia însă tocmai de aceea este făcută, ca să ne ridice peste mentalitatea noastră prea strâmtă, sau mai bine, peste prejudecățile noastre. Ea ne arată că ceea ce noi credem a fi cu neputință se întâmplă totuși, și nu numai că se întâmplă, dar se și explică în modul cel mai rațional.
Întocmai cum sălbaticii iubesc podoaba pentru că este podoaba corpului lor, și nu fiindcă ea reprezintă vreo artă, tot așa, ne spun sociologii, sunt oameni care iubesc puterea, rangul sau înălțimea socială pentru că acestea le dau lor o satisfacție imediată, iar nu pentru că ele ar mijloci realizarea vreunui scop: iubesc puterea pentru putere, și nu pentru gândul de a face ceva cu puterea. Este forma cea mai redusă pe care o îmbracă tendința spre distincție; este tendința rămasă în stadiul de jos.
Ciocoiul este din categoria acestor din urmă oameni. Pentru a-l înțelege, trebuie dar să ne dezbărăm de prejudecățile pe care ni le dă cultura timpului. Ciocoiul este un adorator al puterii și al rangului, indiferent sau independent de scopul în care ar putea fi utilizate puterea și rangul. Scopul lui nu trece dincolo de satisfacția imediată; el nu vrea puterea pentru a întrona idealurile sale în organizarea societății, nu; el vrea puterea pentru a se ști că o are el și nu alții. Istoria și tradiția populară ni-l arată totdeauna astfel: „Scoală tu să stau eu”; „de ce tu și nu eu?”; aici se încheie toate raționamentele ciocoilor, ori de câte ori îi întâlnim agitându-se pentru a câștiga grația Domnului, sau pentru a veni la cârma statului.
Acum înțelegem pentru ce mândria față de cei mici se împacă prea bine în sufletul ciocoilor cu lingușirea față de cei mari. Amândouă aceste sentimente se completau la dânșii în chipul cel mai explicabil. Mândria și lingușirea nu pot sta alături în sufletul care se măsoară pe sine după norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit de ideal, și care caută numai o satisfacție imediată, aceste sentimente merg perfect de bine laolaltă. Lingușirea față de cei mari era și ea un titlu de distincție. Nu putea oricine linguși pe cei mari, și ciocoiul era mulțumit că el poate fi înaintea altora.
Cu această caracteristică a sufletului ciocoiesc se împacă toate zicătorile populare și toate afirmările scriitorilor noștri. Nu este scriitor care să ni-l arate pe ciocoi ca pe un om nesuferit din cauza anumitelor sale credințe religioase ori politice sau pentru exclusivismul său de clasă socială. Ciocoiul se împacă cu orice credință și în orice mediu, numai cu condiția să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterii, este incarnarea dorinței de putere. Este pus, bunăoară, să adune biruri – vai de contribuabili! – nimeni nu are milă înaintea lui! Este pus să judece și să pedepsească, vai de împricinați! Face administrație? Lumea tremură. Ciocoiul, cu un cuvânt, idolatrizează puterea și se crede predestinat să o exercite cu toată energia.
Din aceste însușiri sufletești, înțelegem pentru ce ciocoiul n-a fost niciodată, în trecutul țării noastre, un doritor de reforme, sau un reacționar convins, ci totdeauna un poftitor de onoruri și mai ales de funcții. Revoluția de la 1848 l-a surprins fără nici un crez politic, și un asemenea crez el n-a avut niciodată. Crezul ciocoiului a fost rezumat totdeauna într-un singur cuvânt: puterea. Se schimbau Domnii; se schimbau statele care exercitau influență asupra țării noastre; se schimbau până și bazele culturii noastre; ciocoiul era cu toate de acord, întrucât el rămânea la putere. Boierii pământeni se istoveau prin sacrificiile făcute pentru anumite credințe; ciocoii, dimpotrivă, se îngrășau – zic cronicarii vremii. Ei erau paraziții decrepitudinii noastre politice, fiindcă în urma acestei decrepitudini sporea arbitrarul puterii, și în arbitrarul puterii se găsea la largul său ciocoiul.
Timpul de grandoare al ciocoilor fu timpul domniilor fanariote. În acest timp se pulverizară toate bunurile noastre culturale; se necinsti biserica; se necinstiră limba și obiceiurile; se tăie dintr-o dată continuitatea cu tot trecutul nostru. Între cei de sus și cei de jos se rupseră toate legăturile, afară de una: cei de sus continuară a trăi din munca celor de jos, fără însă a mai da în schimb ceva pentru ridicarea culturii acestora. Cei de sus nu mai cunoscură margini la atotputernicia lor; cei de jos nu mai avură în ce să-și pună nădejdea. Autoritatea statului se reduse la o singură pârghie: frica. În ochii celor de jos, cei de sus sunt oameni care pot și fac ce vor cu puterea lor, iar nu oameni care fiind superiori prin cultură au răspunderea acestei superiorități. Cine poate, face pentru el, și nu dă seamă nici înaintea lui Dumnezeu – crede poporul. Cei de sus avură aceeași credință. Unde nu este comunitate de cultură, nu este nici reciprocitate de răspundere.
Acesta fu un timp de restriște pentru poporul român. Samavolnicia plutea în atmosferă și pătrundea oarecum toate instituțiile și toate obiceiurile. Era timpul cel mai potrivit pentru ciocoi. Și ei veniră nepoftiți, ca toți paraziții: din Țarigrad; din Grecia; din chiar ținuturile țării noastre. Ei umplură golul ce se făcuse între popor și Vodă. Ei constituiră nobilimea „sui-generis”, de care se simțea nevoie în acea vreme: curtezani față de cel de pe tron; împilatori față de popor, curtezani fără o politețe înnăscută; împilatori fără a avea înfățișarea de tigri. Și la aceste condiții dezastruoase se mai adaugă apoi și frica de ziua de mâine. Vodă putea fi surghiunit la Țarigrad de pe o zi pe alta și succesorul lui putea să nu mai aibă aceleași preferințe. O situație intolerabilă din toate punctele de vedere. În istoria popoarelor nu găsim o elită socială pusă într-o situație așa de rea. În istoria popoarelor găsim totdeauna că, dacă nu era siguranța politică, era totuși forța idealului pe care minoritățile de elită se sprijineau. Dar aici, la noi, nici siguranță politică, nici ideal! Cum s-ar fi putut oare susține ciocoii, dacă n-ar fi avut ei, cel puțin, plăcerea pe care o dă exercițiul puterii? Copilul care torturează un pui de pasăre simte o plăcere reală; criminalul care, după ce pune în imposibilitate pe victimă de a se apăra, o mai și torturează simte o plăcere; sălbaticul care ia la ochi pe semenul său și îl omoară, numai în scopul de a vedea dacă arma lui e bună, simte o plăcere; simt plăcere toți aceia care caută să câștige admirația mulțimii prin energia gestului. Chiar s-ar putea zice: fiecare om are în sufletul său o mică înclinație pentru asemenea plăcere; numai că la oamenii obișnuiți această înclinație întâmpină în calea sa influența educației, care o derivă în altă direcție. Ciocoii se găseau într-o țară locuită de prea mulți pui de pasăre; într-o țară care invita aproape la exercițiul nețărmurit al puterii. Ei n-au făcut decât să urmeze acestei invitații. Cu puterea pe care le-o punea la dispoziție statul, ei s-au jucat și au abuzat. Ei au fost acrobații energiei.
A trecut timpul domniilor fanariote, și s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor; ne-a rămas ciocoismul.
Ciocoismul îl întâlnim încă în viața politică; și are aproape același caracter ca și ciocoismul vechi: frenezia puterii, lipsa de ideal și disprețul pentru mulțime. Cazurile care îl ilustrează sunt multe; simți chiar o greutate să alegi, atât de multe sunt. Ciocoismul a fost o boală grea și încă o boală națională.
Sunt cazuri în care ciocoismul se manifestă, la unii din compatrioții noștri, de la primele lor începuturi de activitate politică; sunt însă și cazuri în care ciocoismul se manifestă târziu, și totdeauna surprinzător de brusc. Cazurile acestea din urmă sunt cele mai interesante, și de aceea începem cu dânsele. Așa, îmi permit să povestesc următorul caz, pe care îl cunosc de aproape. X este un profesor amabil și cu sentimente democratice; un băiat bun, cum i se zice în limbajul familiar. Împrejurările politice îl aduc pe fotoliul ministerial; este ministru, poate peste așteptările sale. De la primele acte de om puternic, profesorul nostru se schimbă, până a nu mai fi de recunoscut. Faptul de a semna în josul unei rezoluții și de a ști că împarte în dreapta și-n stânga, când teroarea, când bucuria l-a făcut să cadă ca într-un fel de beție; profesorul nostru avea plăcerea actului în sine, indiferent de consecințe. Consecințele puteau fi rele sau bune, nu importau. Principalul lucru pentru dânsul era să se știe exercitând puterea, și să știe și alții că de puterea lui depinde o lume întreagă. Rezoluțiile luate nu urmau vreunui plan; ele se schimbau continuu după dispozițiile de moment. Profesorul nostru nu și-a pus lămurit niciodată întrebarea dacă prezența sa la minister avea vreun scop; singurul scop era să apuce și ziua de mâine ca ministru. Disprețul pentru opinia altuia, și pentru mulțime în genere, a urmat de la sine; el armoniza cu întreaga lui stare sufletească. Toți care apropiau pe fostul coleg de noul ministru aveau impresia acestei transformări. Prietenul meu, dr. Marinescu, bănuia o deranjare în funcțiunile cerebrale. O deranjare era, bineînțeles; profesorul nostru este atins de ciocoism.
Un alt caz, dar care se întâlnește mai des, este următorul: Y a îndeplinit odată o funcție publică prin încrederea alegătorilor, sau prin încrederea unui partid. Când încrederea încetează, urmează de la sine să înceteze și funcția. Așa judecă omul obișnuit cu regimul constituțional. Dacă este un motiv de a dușmăni pe cineva pentru această încetare, atunci acest cineva este alegătorul, sau partidul care îți ridică încrederea. Așa ar fi judecata omului rațional. Omul predispus la ciocoism judecă însă altfel. El dușmănește exclusiv pe cel care i-a luat locul, fiindcă acesta deține puterea. Din cauza aceasta, Y face o politică personală în vederea reobținerii funcției pierdute. El se crede indispensabil pentru acel loc, indiferent de voința sau încrederea alegătorilor. Din această cauză armele lui de luptă în viața politică sunt intriga și calomnia; așa cum face și vechiul ciocoi. Ceea ce rămâne neînțeles pentru Y este curajul cetățenilor țării de a se dispensa de serviciile lui. „Nu mă vor ei, dar îi voi eu pe ei!” – cu acest raționament suntem în plin ciocoism.
Să venim acum la cazurile cele mai numeroase, acelea pe care unii le și au exclusiv în vedere atunci când vorbesc de ciocoism.
În statele cu regim constituțional fiecare cetățean are dreptul să ceară a fi la cârma statului, cu singura condiție numai să se mai găsească și alți cetățeni care să sprijine cererea lui. A cere puterea este chiar o datorie cetățenească, întrucât ai pregătită încrederea altora în tine. Ciocoiul însă nu simte nevoia acestei de-a doua condiții. El cere puterea, stând pe saltea, fără să se îngrijească de câștigarea încrederii altora. Lumea este datoare să știe că el vrea puterea, chiar dacă nimeni nu l-a văzut la lucru. Oamenii ceilalți încep cu funcții mici, pentru a se ridica treptat la funcții mari: cei cu dispoziții de ciocoism însă nu pot începe decât cu funcțiile mari; ei sunt oameni providențiali. Ciocoismul se manifestă însă mai lămurit ca oriunde în discuțiile politice, și anume în tonul și argumentarea oratorilor de întruniri publice. În aceste ocazii este o adevărată plăcere să pleci la vânătoarea celor atinși de ciocoism. Îi recunoști de la primele cuvinte.
Ciocoiul nu admite niciodată importanța adversarului. El, fie într-un partid cât de puțin numeros și cât de neputincios, nu vorbește niciodată cu stimă de partidul advers. Pentru el adversarii sunt ca pulberea care o ridică vântul și prin care dânsul poate pătrunde când vrea! La gestul lui i se pare că privește o omenire întreagă. Sculați oameni buni și din plaiuri și din orașe, fiindcă vorbesc eu!! Sentimentul realității nu se poate împăca deloc cu ciocoismul. Când ești atins de ciocoism vorbești ca din nori: peste capul tuturor… Disprețuiești toată lumea crezând că astfel te impui tuturor! Și când cel atins de ciocoism este descusut mai de aproape asupra intențiilor sale, asupra programului său de guvernământ, atunci firea sa mai întâi se revoltă; cum, trebuie și un scop pentru ciocoi? În urmă însă răspunde: dar scopul este că voi să fiu la putere și să-mi arăt energia. Cei atinși de ciocoism nu văd în lume decât trosnetele energiei.
Ciocoii, în politică, sunt ca zapciii în administrația de odinioară. Altminteri sunt oameni cinstiți.
Sursă: „Psihologia poporului român”, 1937, cap. „Psihologia ciocoismului”, de Constantin Rădulescu Motru.
