Entries by Patrick Matis

Ernest Bernea – Libertate și autoritate

Ernest Bernea - Libertate și autoritate

Ştim din istoria popoarelor că oamenii au luptat îndelung şi au jertfit mult pentru a-şi câştiga libertatea, acea libertate fără de care nu există om şi omenie adevărată. Simţeau în lanţurile lor o mare durere şi o tot atât de mare revoltă împotrivă a ceea ce îi ţinea din afară, robi ai pământului, fără lumină, fără bucurie. Când au câştigat libertatea n’au ştiut-o îngriji; au tăbărât nesăţioşi să-i stoarcă tot ce le putea da, nedeosebind dulcele de amar, nici mireasma de otravă, până când într’o zi au văzut că o nouă robie s’a născut: libertatea de a face răul.

Atunci s’au auzit glasuri atinse parcă de tonuri profetice care declarau război libertăţii şi cereau ordine şi ascultare desăvârşită. Libertatea, această femeie coruptă, trebuia alungată, trebuia răpusă. Şi oamenii dornici mereu de schimbare s’au supus de astă data de bună voe.

Viaţa omului este complexă şi fluidă cum e viaţa în genere, dar este în plus paradoxală, cu aspecte înşelătoare şi nu rareori contradictorii. Legea ei este o taină, chipul ei este o vrajă, domeniul ei e un miraj. Cei ce-au despicat în sufletul omului ca-ntr’un lemn şi i-au rânduit manifestările după modelul unui motor, aceia au dus umanitatea şi omenia într’o stare ce nu mai exprimă nici o fărâmă din opera splendidă a celor ce-au gândit şi jertfit pentru om şi civilizaţie.

A ridica problema libertăţii şi a încerca să o rezolvăm în limitele naturii umane este pe cât de greu, pe atât de primejdios. Soluţiile problemelor morale sânt creste, sânt hotare din linia cărora nu ştii când ai trecut dincolo şi când ai rămas aici. Sântem deci uşor supuşi greşelii.

Una din marile şi repetatele greşeli privesc problema libertăţii şi anume, pentru că nu se cunoaşte bine vecinătatea libertăţii cu a desfrâului, pe de o parte, şi a autorităţii cu tirania, pe de altă. Ori de câte ori au apărut în practică, principiul libertăţii şi acela al autorităţii au avut de a face până la sfârşit cuconsecinţele lor degradante: anarhia şi tirania.

Drama acestui sinistru s’a născut din confuzia făcută între ordine şi libertate, între ascultare şi demnitate umană, socotindu-se că acestea nu pot sta împreună pe un loc, că ele sânt incompatibile. Nu există primejdii mai mari decât aceste idei false ce stau în chip de contradicţii şi acţionează asupra vieţii noastre practice şi asupra orizontului nostru spiritual.

Când ne-am ocupat de libertate nu am ştiut precis ce anume trebuie dezvoltat pentru ca omul să se elibereze cu adevărat, iar când ne-am ocupat de supunere, de înfrânare, n’am ştiut ce anume trebuie supus, dominat şi chiar înlăturat din fiinţa noastră pentru ca aici să crească omul superior, omul adevărat.

În realitate sântem în faţa unui paradox, acela care afirmă că libertatea se câştigă numai prin supunere şi disciplină proprie, iar supunerea şi disciplina nu se câştigă decât prin libertate. Sânt aici două aspecte ale aceleiaşi realităţi, care resspectate şi acordate numai, duc la formarea omului, a personalităţii.

Libertate înseamnă dezvoltare în sensul naturii proprii în tot ce are ea mai pozitiv şi creator, natură însă care nu se poate valorifica fără o disciplină proprie, adică interioară, nu externă, şi care ne dă putinţa de a alege şi ierarhiza totul în firea noastră, care aşa cum bine o ştim este dublă.

Disciplină înseamnă supunere voluntară după nevoile naturii proprii, nevoi care îndrumate într’un anume fel, aşa cum înflorirea spiritului o cere, duc la ridicarea oricărui obstacol şi câştigarea libertăţii.

Astfel concepute şi experimentate, libertatea aduce cu sine spiritul de iniţiativă, elanul, creaţia, iar disciplina aduce stăpânirea de sine, ordinea, buna convieţuire.

Omul trebuie desrobit; dar nu lăsându-l pradă eticei bunului plac şi nici făcându-i binele cu forţa, un bine nebulos şi cu gust amar. Omul trebuie desrobit învăţându-l să se înalţe prin sforţare proprie. Libertatea nu aparţine celor slabi; ea nu este ceva vulgar, pentru că nu oricine şi-o poate însuşi.

Libertatea nu ţi-o poate dărui nimeni în nici un fel; o câştigi prin luptă şi disciplină proprie sau nu o ai. Libertăţile dăruite sânt formale, lipsite de putere creatoare, de bucurie. Libertatea câştigată prin sforţări şi exerciţii proprii te înalţă, te creşte, te împlineşte.

Libertatea este legată de responsabilitate; nu e responsabil cine nu e liber şi nu e liber cine nu e responsabil. Când năzuinţa către autonomie, de liberă acţiune şi gândire, va merge pereche cu simţul răspunderii faţă de un ideal uman superior, atunci oameni vor fi  mai fericiţi şi vor putea clădi o lume mai bună, mai echilibrată.

Caracterul dramatic şi eroic al libertăţii este evident şi aceasta o ştie orice om care a experimentat şi a încercat să-şi împlinească viaţa sub bolta înaltă a unei spiritualităţi ce vrea să întreţină o lume mai bună.

Ernest Bernea, „Treptele bucuriei”, „Preludii”, editura Predania, pp. 196-199.

De Dragobete vom iubi românește

De Dragobete vom iubi românește

A venit sfânta Sărbătoare de Dragobete care este echivalentă sărbătorii de Sfântul Valentin, sărbătoare de sorginte celtică, și de data aceasta vom iubi românește, așa cum știm noi mai bine.

Iubirea la români este dintre cele mai trainice. Ne amintim de iubirea ce și-o purtau femeile românce în perioada de socialism atroce ai anilor de tristă amintire ’40-’50-’60, timp în care bărbații lor au fost arestați, torturați, maltratați în toate felurile în închisorile socialiste de la noi, în lagărele de concentrare româno-sovietice. Comemorăm pe Alice Voinescu, Elisabeta Rizea, Aspazia Oțel-Petrescu, Eugenia Iordache Crăciunaș, dar și pe cele care au fost deținute politic în temnițele sovietice de la noi, precum Pangratia Mureșan, Iuliana Preduț Constantinescu, Mihaela Iordache, Ana Iordache Chirulescu, Sultana Iordache Olaru și multe alte femei martire. De ce amintim, acum că este ziua creației și a iubirii, pe cele femei care au suferit și cărora li s-a atacat iubirea și demnitatea umană? Pentru că acolo se află iubirea românească adevărată. Să-ți aștepți soțul chiar și zeci de ani să se întoarcă din temniță acasă în căminul plin de dragoste creștinească reală, înseamnă într-adevăr iubire adevărată și loialitate până la moarte.

Dar să plecăm un pic în timpuri imemoriale și să descriem legenda lui Dragobete.

Înainte, vom studia un pic câteva descrieri ale contemporanilor noștri.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.

Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.

Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”.

El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.

Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.

Este menționată și o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Iovan, sau Ioan, IEOUAN. Analizând simbolistica numelui Dragobete avem Drago si Bet (care poate face aluzie și la Bel). Drago sau Dragon este Fiul Domnului sau Dragonul de Înțelepciune, Zămislitorul de Oameni, sau Hristos în mitologia creștină, iar Bet sau Beth este a doua literă din alfabetul greco-iudaic (beta, la greci) care înseamna și cifra 2, adică dualitatea Sfântului Duh și Maica Domnului, care dă naștere Hristosului, Copilului de Aur al iudeo-creștinilor. Bel fiind același cu Turnul de Foc Belen sau Belem, adică Bethlehem.

Autorul menționat anterior l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. Sântoader sau Sfântul Teo-Dorus, sau Dor, este Sfântul Dor de Dumnezeu de Întoarcere la El.

A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.”

Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea.

Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite.

Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.

Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

,

Gheorghe Piperea – Despre neoliberalism și capitalism

Gheorghe Piperea - Despre neoliberalism și capitalism

Neoliberalismul nu are nicio tangență cu capitalismul meritoriu – îi este, de fapt, chiar opusul, pentru că, pur și simplu, contrazice ideea de industrie, în sensul său originar, de activitate umană cu sens şi rezultat palpabil, benefic atât pentru industriaş, cât şi pentru comunitatea în care activează.

Lumea generată de acest curent neoliberal este o lume medievală, în care cei foarte mulţi trebuie să fie robii celor extrem de puţini care deţin resursele şi controlul.

Capitalismul clasic înseamnă competiţie, renumeraţia meritului, a muncii şi a inovaţiei, precum și protecţia micilor proprietăţi şi a valorilor familiale. Capitalismul industrial nu înseamnă monopoluri, rente și privilegii feudale.

Atributele capitalismului rentier și monopolisit sunt ușor vizibile în cazul marilor grupuri din IT, al Big Pharma și al instituțiilor de credit, precum și al marilor afaceri ereditare și oligarhice europene. Entitățile enumerate obișnuiesc să facă ușor bani din nimic și, în orice caz, nu se pot „lăuda” cu ceva substanțial, benefic planetei și mediului, ci doar cu titularitatea drepturilor exclusive de proprietate industrială și a dreptului de a face profit, la adăpost de orice risc și concurență. Este vorba de domeniile în care nu există industrie (în sensul de activitate cu un produs util pentru comunitate), ci numai drepturi și privilegii. Nimic nu îi oprește pe acești rentieri (nici chiar amenzile de miliarde de euro) de la a impune orice prețuri ale serviciilor lor, orice contracte legate, orice costuri (inclusiv cele cu amenzile contravenționale sau penale), comisioane și speze împrăștiate în toate contractele celor care „cumpără” servicii de la ei, fie că ar fi buni platnici și credincioși în seriozitatea pe termen lung a rentierilor sau debitori „neperformanți”.

Nimeni nu îi împiedică pe capitaliștii rentieri să achiziționeze, beneficiind de levierul (multiplicatorul) enorm al profiturilor estimate sau prezumate (EBITDA), orice concurent inovativ, orice invenție revoluționară și orice produs sau tehnologie care ar îmbunătăți, simplifica sau vindeca viața omului simplu și viața planetei. E bine de reținut că, în privința invențiilor și a tehnologiilor revoluționare, după ce sunt cumpărate de la autori cu prețuri care, la propriu, nu se pot refuza (nu numai pentru că sunt ridicol de mari, ci și, mai ales, pentru că refuzul de a vinde transformă viața autorilor într-o dramă sau chiar tragedie), sunt ascunse, pur și simplu, în SPV-uri dedicate păstrării confidențiale, neatinse și, ulterior expirării protecției legale, neutralizării invenției sau tehnologiei revoluționare, pentru a nu afecta profitul enorm estimat din comercializarea produselor sau serviciilor proprii, deseori intrate în desuetudine, dar încă beneficiare ale drepturilor de proprietate „intelectuală” asupra brandurilor care, în sine, sunt evaluate la miliarde de euro, evaluatorii bine plătiți de rentieri având grijă din timp să lanseze aceste cifre pe piață, generatoare instantanee de creșteri ale capitalizării bursiere, de analize docte și interminabile ale revistelor economice și de construcții bugetare făcute în așa fel încât, dacă s-ar pune problema renunțării la produsele desuete, dăunătoare mediului sau pur și simplu nocive pentru om, automat s-ar ridica problema „pierderilor” cauzate brandului și „pieței libere”. Este o complexitate auto-generată și este și un cerc vicios perpetuu, din care numai inteligența emoțională și intuiția ne vor putea extrage.

Industria medicamentelor şi a îngrijirilor medicale are nevoie de o lume bolnavă pentru a face profit. Iar pentru a şi-l consolida, trebuie nu doar să controleze populaţia cu tot felul de temeri şi acţiuni preventive (vaccinurile şi avertismentele de epidemie sunt cele mai vizibile), ci şi să controleze inovaţia şi cercetarea ştiinţifică în domeniu, prin achiziţia (sau chiar furtul) de pe piaţă a noilor formule chimice, mai eficiente şi mai ieftine, precum şi prin combaterea industriei medicamentelor generice, ieşite de sub patent. Este conceptul de dominare a lumii „inventat” de I. G. Farben* (concernul farmaceutic şi chimic care a finanţat şi susţinut regimul nazist al lui Hitler). Din acest punct de vedere, de la invenţia întâmplătoare a penicilinei, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ în domeniu. Dimpotrivă, suntem sistematic umpluţi cu medicamente alopate, paliative şi surogate, care au ridicat la procente uriaşe incidenţa cazurilor noi de cancer și au deschis larg porțile sistemului imunitar către noi și noi viruși, din ce în ce mai morbizi și din ce în ce mai rapizi în răspândirea exponențială. În luna iulie 2016, concernul german Bayer (medicamente) a cumpărat concernul american Monsanto (agricultură bazată în special pe seminţe de plante modificate genetic, ierbicide, fungicide etc.). Toate temerile din ultimii 100 de ani s-au transformat acum în fapt împlinit – agricultura industrială este farmacie**. Mâncăm din ce în ce mai mult plastic, hibrizi şi monstruleţi rezultaţi din rearanjarea chimică a moleculelor în interiorul seminţelor. Şi, totuşi, încă ne mai mirăm de creşterea numărului de cazuri de cancer și de rezistenţa microbilor la mai toate antibioticele şi vaccinurile rămase pe piaţă…
Monopolurile bancare sau cele din domeniul energetic, oligopolurile din domeniul industriei IT şi de divertisment, comerţul în lanţuri de hiper-market-uri completează tabloul supra-realist al capitalismului rentier și monopolist.

Legile şi politicile economice „moderne” sunt făcute special pentru a ţine în viaţă aceste rente, monopoluri și privilegii. Pentru asta există lobby şi există experţi, precum și principiul rotației comuniste a cadrelor (revolving door). Nu mai avem o republică a cetăţenilor, ci o republică a experţilor și a birocraților de stat interșanjabili cu executivii din corporații, „elite” care scriu legi, politici, caiete de sarcini etc. Imperativele de geo-politica obligă executivul şi legislativul să semneze pe nemestecate aceste producţii ale „elitelor” plătite de corporaţii să scrie proiecte de legi, directive și regulamente. Decidenţii politici, captivi ai miliardarilor deţinători de corporaţii multinaţionale, ne impun să salvăm de la pieire, cu banii, proprietăţile şi joburile noastre, aceste sepii malefice, oricât de nebuneşti ar fi riscurile pe care şi le asumă, oricât de grave ar fi furturile, escrocheriile şi crimele săvârşite, doar pentru că sunt prea mari ca să fie lăsate să falimenteze. Acesta este singura regulă după care se derulează politicile şi strategiile globale, fie ele americane sau europene ori asiatice. Iar noi, evlavioşi, trebuie să ne supunem.

Întreaga filosofie motivațională a liberalismului capitalist şi industrial, așa cum a fost el edificat la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost eliberarea de sistemul feudal al castelor, corporațiilor și rentelor. Cu exemplele de mai sus, multiplicate la infinit în lumea de azi, ne-am întors în timp, în perioada de dinainte de revoluția franceză. Totul în prezent este capitalism rentier, parazitar, corporațiile multi-naționale au propriile legi a-naționale și sisteme de apărare, concentrând peste 99% din resursele planetei, restul având „libertatea” de a munci (arbeit macht frei), ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în toți cei 200 de ani care au trecut de la revoluția industrială.

*Istoria reală, dar ocultată de mainstream-ul jurnalistic şi de ştiinţă canonică, de premiu Nobel, ne arată că I.G. Farben a fost chiar instigatorul şi beneficiarul acestui război. Principala sa fabrică germană era la doi paşi de Auschwitz, iar în fabrică era utilizată munca forţată a 30 de mii de „duşmani ai rasei ariene”.

** Foarte interesant este că cele două concernuri, reunite acum într-un singur mega-concern, sunt deja în top 10 al celor mai diabolice corporaţii ale lumii. A se vedea (http://www.thetoptens.com/most-evil-companies/). Monsanto este considerată, în mod unanim pe internet, cea mai diabolică dintre toate corporaţiile care au existat (http://www.ibtimes.com/monsanto-named-2013s-most-evil…). Din analiza acestui top rezultă că până şi Federal Reserve (banca centrală a SUA) este considerată „mai puţin diabolică”, fiind poziţionată pe locul 2, la o distanţă de 31 de puncte procentuale faţă de Monsanto. Cu toate acestea, lumea investeşte în acţiunile Monsanto, care este listată la Bursa din New York (NYSE) fiind, desigur, o corporaţie mult prea mare pentru a fi lăsată să falimenteze, chiar dacă este campioana la acţiuni în justiţie ale consumatorilor, concurenţilor, agricultorilor şi autorităţilor federale. Pentru o ilustrare a acestei „calităţi”, a se vedea (http://www.activistpost.com/…/monsanto-the-most-evil…, Monsanto, cea mai diabolică companie din lume, tocmai ce a mai primit un cui în coşciug).

A consemnat pentru dumneavoastră Gheorghe Piperea.

Nașterea lui Constantin Brâncuși

Nașterea lui Constantin Brâncuși

Sculptorul Constantin Brâncuşi, este cel mai cunoscut artist roman, considerat a fi „părintele sculpturii moderne”. Integrat în categoria celor mai mari artiști ai artei secolului al XX-lea, Brâncuşi a exprimat prin creaţia sa, o nouă viziune asupra sculpturii, în care sunt integrat miturile primordiale ale omenirii, dar şi elementele inconfundabile ale artei populare româneşti.

Născut la 19 februarie 1876, în Hobița Gorjului, Constantin Brâncuși a avut o copilărie grea, marcată de multe neajunsuri și ani lungi de ucenicie în diferite ateliere sau prăvălii.

Încă de mic își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual, fapt pentru care urmează Școala de Arte și Meserii în Craiova din anul 1898, apoi vine în București unde va absolvi Școala de Belle Arte în anul 1902.

În următorii doi ani primește comenzi pentru diferite lucrări, dar după ce realizează bustul generalului medic Carol Davila ce era stabilit să fie amplasat la Spitalul Militar din București, membrii consiliului care făceau recepția lucrărilor au făcut unele opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale sculpturii. Acest lucru l-a nemulțumit pe Brâncuși, care decide să plece în anul 1904 în Franța și fiindcă nu avea banii necesari deplasării, se hotărăște să facă drumul până la Paris, pe jos, trecând mai întâi prin Viena unde a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România.

În anul 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, din Paris unde lucrează până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala, refuzând să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, cu această ocazie rostind cuvintele devenite ulterior celebre: „Iarba nu crește la umbra marilor copaci”.

Expune pentru prima dată la Paris în anul 1906, iar un an mai târziu realizează prima versiune a „Sărutului”, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, când va culmina cu „Poarta Sărutului”, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu.

În anul 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, iar în 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură” unde primește premiul „II ex aequo”.

Până în 1914 Constantin Brâncuși va participa cu regularitate la expoziții din Paris și București, inaugurând ciclurile de sculptură modernă precum „Pasărea Măiastră”, „Muza adormită” sau „Domnișoara Pogany”, iar în anul 1914 va deschide prima expoziție din Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei, această activitate remarcându-se prin participarea la cele mai importante expoziții de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia și alte ţări, unde a câștigat numeroase premii. Lucrările lui Brâncuși se găsesc în zeci de ţări de pe patru continente, în muzeele din Paris, Londra, New York, Washington, Stockholm, Zurich, Berlin și multe altele.

În atelierul său din în inima Parisului, Brâncuși a creat opere ce vor rămâne în istoria umanității, opere ce se remarcă atât prin eleganța formei cât şi prin utilizarea inedită a materialelor din care sunt făcute. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, refuzate însă de guvernul comunist al României anilor 1950, dar care au fost acceptate cu bucurie de Franța, care a preluat aceste lucrări şi a reconstruit după moartea sculptorului atelierul său la Centrul Cultural „Georges-Pompidou”. De fapt notorietatea sculptorului român a fost atât de mare în Franța, încât autoritățile pariziene țineau pe loc un cartier întreg, pentru că nu îndrăzneau să demoleze atelierele lui Brâncuși. Şi asta în timp ce în România, în epoca „realismului socialist”, Brâncuși era considerat ca unul din reprezentanții „formalismului burghez” și deci un creator de „artă decadentă”. Abia la jumătatea anilor ’60, Brâncuși a fost „redescoperit” și în România ca un geniu artistic și în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii” și „Poarta sărutului” a putut fi reamenajat, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi dărâmat. Constantin Brâncuși este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris, chiar dacă de-a lungul timpului au existat numeroase demersuri pentru repatrierea osemintelor celui ce a fost considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.

Sursă: Lecția de Istorie.

Tiberiu Popoviciu, marele matematician fondator al IT-ului în România

Tiberiu Popoviciu, marele matematician fondator al IT-ului în România

Tiberiu Popoviciu (16 februarie 1906, 29 octombrie 1975), matematician, profesor universitar, membru al Academiei Române.

Academicianul Caius Iacob spunea despre el că este „unul din cei mai mari matematicieni români”, „primul mare matematician dat de Transilvania după Janos Bolyai”.

Este unul din pionierii calculatoarelor electronice din România şi fondatorul industriei IT din Cluj. Apare în selecta listă History of Approximation Theorie a Universităţii Technion din Israel. Iar „inegalitatea Popoviciu pentru varianţă” îi poartă numele. Precum şi liceul de informatică din Cluj-Napoca.

A fost îngropat în Hajongard

„Este îngropat în Cimitirul Hajongard. Este unul dintre cei peste 100 de academicieni români şi unguri care sunt îngropaţi în cimitirul clujean”, spune istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogoslavievici.

Printre altele, a obţinut doctoratul la Paris, în 1933, sub îndrumarea profesorului Paul Montel, despre teoria funcțiilor convexe de ordin superior. Apoi a fost cadru didactic la universitățile din Cluj, Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi. La Cluj a înfiinţat, în 1957, Institutul de calcul al Academiei Române. De asemenea, a înfiinţat şi a condus mai multe reviste de matematică.

Este părintele Analizei Numerice din România

„Trebuie să remarcăm că Tiberiu Popoviciu, larg recunoscut ca părintele Analizei Numerice din România, a fost un savant vizionar. El a privit acest domeniu al matematicii, aflat în plină dezvoltare, nu numai ca pe o teorie cu latura ei abstractă, ci a pus o mare bază pe aplicațiile practice ale ei, încurajând încheierea de contracte cu producția, în care o mare parte din cercetările de institut să poată fi aplicate în practică.

Colaboratorii şi elevii săi au constituit Școala Clujeană de Analiză Numerică și Teoria Aproximării”, spunea Ion Păvăloiu de la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu”.

tiberiu popoviciu

Institutul de Calcul din Cluj–Napoca a luat fiinţă în 1957, în baza Hotărârii Sesiunii Generale a Academiei, ca urmare a demersurilor făcute de Tiberiu Popoviciu, pe care l-a avut ca director până la desfiinţare, în 1975, prin decretul care punea capăt activităţii celor trei institute de matematică din ţară ale Academiei.

Activitatea sa la Institutul de Calcul a avut o puternică influenţă şi asupra muncii didactice. Acest lucru s-a concretizat prin predarea primelor cursuri de Limbaje de programare şi Maşini de Calcul din ţară.

În legătură cu rezultatele deosebite obţinute sub conducerea lui Tiberiu Popoviciu în domeniul tehnicii de calcul şi informaticii se pot menţiona următoarele:

  • în anul 1961 la Institutul de Calcul din Cluj se termină calculatorul DACICC-1 (Dispozitiv Automat de Calcul al Institutului de Calcul din Cluj) care devine un nume cunoscut al primei generaţii de calculatoare româneşti. DACICC-1 făcea parte din generaţia a doua de calculatoare complet tranzistorizate.
  • În 1969 s-a realizat la Cluj-Napoca cel mai performant calculator de concepţie românească din perioada anilor 1960-1970.

DACICC-200 realiza 200.000 operaţii aritmetice/secundă, ceea ce era o performanţă la vremea respectivă. Din punct de vedere tehnologic DACICC-200 aparţinea generaţiei a doua de calculatoare, dar el conţinea multe elemente şi concepte ale generaţiei a treia (lungimea cuvântului era de 32 biţi, memoria era organizată în octeţi adresabili cu control de paritate, dispunea de un sistem hardware de tratare a întreruperilor, de o serie de mecanisme de execuţie paralelă a operaţiilor printre care pregătirea şi execuţia instrucţiunilor etc.). Din punct de vedere software, la DACICC-200 apare pentru prima dată la noi în ţară, noţiunea de sistem de operare pentru un calculator de concepţie proprie. Sistemul de operare al calculatorului DACICC-200, conţinea un monitor care realiza gestiunea perifericelor, tratarea întreruperilor precum şi gestiunea regimului de lucru multitasking. Sistemul cuprindea de asemenea un compilator FORTRAN, două asambloare pentru două limbaje de programare (PAS şi MOL), un încărcător şi un bibliotecar.

În discuţii, în cercurile de prieteni s-a impus întotdeauna prin vastele sale cunoştinţe, din domenii foarte diverse.

Un aport deosebit de important în dezvoltarea matematicii clujene l-au avut seminariile de cercetare ale Institutului, seminarii care şi-au continuat activitatea şi după desfiinţarea Institutului.

A reactivat revista „Mathematica”

Altă realizare remarcabilă a lui Tiberiu Popoviciu a fost reactivarea în 1958 a revistei „Mathematica” şi înfiinţarea în 1972 a revistei „Revue d’analyse numerique et la Theorie de L’approximation”.

Alte contribuții până la sfârșitul vieții sale

A înfiinţat, în 1967, „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale” transformat apoi în „Seminarul Itinerant de ecuaţii funcţionale, aproximare şi convexitate” ale cărui sesiuni anuale se desfăşoară şi astăzi.

A organizat în calitatea sa de preşedinte al filialei din Cluj a Societăţii de Ştiinţe Matematice, consfătuiri cu profesorii de liceu, în mai multe oraşe din Transilvania (Braşov, Cluj, Arad, Satu Mare), pentru introducerea elementelor de tehnică de calcul în învăţământul preuniversitar.

A fost un matematician activ şi creator până la brusca sa dispariţie, în 1975, la nici jumătate de an de la desfiinţarea Institutului pe care l-a creat şi condus.

Sursă: cluj24.ro, cs.ubbcluj.ro.

Revista România Culturală își retrage tot sprijinul și nu va mai promova niciodată Alianța pentru Unirea Românilor. Iată de ce!

Revista România Culturală își retrage tot sprijinul și nu va mai promova niciodată Alianța pentru Unirea Românilor. Iată de ce!

Dragi români, dragi culturali, dragi cititori ai Revistei România Culturală, avem o veste proastă să vă dăm în acest început de an 2021. Se pare că Alianța pentru Unirea Românilor tocmai a demonstrat că face contrar titlului său de partid. Doamna Diana Iovanovici Șoșoacă a fost exclusă din A.U.R. pe motive false precum faptul că nu respectă regulile de conduită ale partidului, are un temperament coleric-vulcanic, sau este prea populară, totul începând cu acel live pe care l-a făcut de ziua soțului său Silvestru și apoi culminând cu declarația politică din Plenul Parlamentului în care a rostit mari adevăruri usturătoare și dureroase la adresa Statului Paralel de la noi și la adresa anumitor funcționari de partid și din afara partidelor, dar de rang înalt. Declarație pe care noi o considerăm istorică și în curând o vom publica și noi.

I-a fost închis microfonul fiind forțată să vorbească mai tare ca să se audă până la capăt declarația dânsei, apoi colegul său Sorin Lavric, fiind personal deranjat de ceea ce spunea, a intervenit pentru a o face să termine declarația pe motiv că și-a depășit timpul de discurs. Personal, considerăm că Sorin Lavric nu are ce căuta într-un asemenea partid care se vrea a fi anti-sistem, el însuși fiind un colaborator al Sistemului și făcând jocurile diverșilor agenți de influență anti-români. Pe deasupra, a dat dovadă de invidie pe popularitatea doamnei Șoșoacă, adresându-i foarte multe invective și considerații false sau exagerate, precum au fost cele la adresa temperamentului ei așa-zis vulcanic, coleric. Cu ce l-a deranjat acest temperament? Era mai populară decât dânsul? Cu siguranță! Chiar și Mihnea Codrescu de la incorectpolitic.com a adresat un ultim avertizment la adresa A.U.R. prin care a expus foarte clar ce anume deranja la declarația politică a doamnei senator Șoșoacă.

După cum declară pe diferite platforme de media, doamna Șoșoacă a fost convocată în biroul A.U.R. unde avea să se confrunte cu Sorin Lavric, Claudiu Târziu și ceilalți care i-au spus că o exclud din A.U.R. pe motiv că nu respectă regulile de conduită ale partidului și ei vor ca partidul lor să fie la fel ca celelalte partide. Iată cum se dă arama pe față! Parcă se declarau un partid anti-sistem, nu-i așa? Conform spuselor dânsei, au început să ridice tonul la ea, să-i adreseze injurii, s-au purtat grobian, lipsiți de respect. Personal am putut vedea modul arogant în care se exprimă Sorin Lavric față de dânsa la Victor Ciutacu de la Realitatea TV și confirmăm că ceea ce se spune despre acest Lavric este adevărat. Dă dovadă de lipsă de respect față de femei, nu mai spunem față de doamna Șoșoacă.

Nu considerăm că a încălcat Diana Iovanovici grav conduita de partid și cea de demnitar, ci considerăm că a deranjat prin faptul că a demascat politic toate derapajele corupte ale Statului Paralel, care și-a pus marea încredere în acest partid anti-sistem. Dintre acestea sunt: serul Pfizer-Bio-nTech a făcut mii de victime, sute de morți și alte sute de avorturi spontane, știind că se află în faza 3 a unui test clinic sălbatic care se încheie abia în 2023, așa-zisa pandemie este cea mai mare mascaradă a tuturor timpurilor, instituită la nivel internațional și adoptată de noi fără crâcnire, lipsa de cunoștințe juridice în domeniul medical (unde sunt ONG-urile care militează pentru drepturile omului, puzderie când e vorba să introducă Penisul și Vaginul fără gen dar cu subiect și predicat la copiii din clasele 1-4, îndemnând intensiv la masturbare?), în special cu privire la drepturile pacienților, vorbind despre serul experimental și despre oculta mondială care dorește să șteargă România de pe fața pământului până în 2024, cu complicitatea Autorităților Ticăloase ale Guvernului de Ocupație din România (ATGOR), mafia adopțiilor care, în fapt, este mafia pedo-criminală cuplată la mafia organelor, România fiind cea mai „mare exportatoare” de carne vie din Europa, amintind doar afacerea Michel Sounalet din Iași, inclusiv demiterea lui Raed Arafat și stoparea tuturor restricțiilor plandemice care ne închid gurile tuturor și ne fac să nu mai acționăm. O declarație cu adevărat anti-NWO!

Desigur că într-un conflict trebuie să fie cel puțin doi, iar pentru a se realiza noua ordine mondială, chiar și sistemul anterior trebuie să piară, iar pentru aceasta e nevoie de intervenția unor organizații anti-sistem. Dacă nu este așa, atunci să se dovedească contrariul!

Să vedem și un dialog între Claudiu Târziu și Diana Șoșoacă:

C.T.: CUM AI PUTUT SĂ SPUI CĂ IL VOM SUSPENDA PE JOHANNIS? ASTA VREI TU, NU NOI!

D.Ș.: PAI NU ASTA SPUN DE 1 AN DE ZILE? NU ASTA AM PROMIS ÎN CAMPANIE?

C.T.: ACUM EȘTI MEMBRU DE PARTID, FACI CE ÎȚI SPUNEM NOI!

D.Ș.: S-O CREZI TU! EU FAC CE ESTE CORECT PT. POPORUL ROMÂN! NU EXECUT COMENZI!

Cum ar putea să facă un om, membru în partid, ce spun conducătorii acelui partid? Unde este libertatea de conștiință și demnitatea umană?! Și de când alții (chiar dacă au funcții de conducere) care s-au născut la fel de în fundul gol ca noi, ne comandă, ne dau ordine?! Treaba partidului este a partidului! Nu are legătură cu politica și cu guvernarea unui popor. Aceasta este treabă de leadership, nu de partid, de conștiință umană, nu de reguli de conduită în partid. În politică nu acționezi în numele partidului, căci nu partidul este șeful tău, ci în numele tău ca și conștiință umană și ființă umană suverană născută vie ca oricare dintre noi.

Dar ce spune George Simion despre aceasta?! Într-un live pe facebook acesta spune că „Unirea face puterea! Nu voi ceda niciun metru în lupta împotriva sistemului care dă în noi din toate pozițiile. Și Diana Șosoacă va rămâne senator, independent. Lupta abia acum începe, nu vă luptați român cu român!”, însă o susțin în continuare pe dânsa. Conform spuselor Dianei, „adio, dar rămân cu tine”, un adevărat Iuda. Dacă ar fi avut demnitate, și-ar fi dat demisia de la copreședinția acestui partid și ar fi continuat pe cont propriu cu sau fără Diana Iovanovici.

Dar cine a inlocuit-o pe Diana Șoșoacă din Comisia pentru Abuzuri a Senatului României? Căci și de acolo a fost exclusă, post care a fost destinat membrilor A.U.R. Am înțeles că este o doamnă profesoară care nu are deloc studii juridice. Cum se va descurca dânsa? Nu știm, vom afla.

Cât despre Claudiu Târziu și alți membri A.U.R. precum actualul președinte al A.U.R. București, Dragoș Geamăna, sau Antonio Andrusceac, inclusiv Sorin Lavric vedeți în imaginile de mai jos câteva informații interesante.

claudiu tarziu

dragos geamana

antonio andrusceac

sorin lavric, andrei cornea

Acestea fiind spuse, dragilor, Revista România Culturală își retrage tot sprijinul și nu va mai promova niciodată Alianța pentru Unirea Românilor. Din păcate, nici nu am putut promova ceva în mod real, deoarece ne-am uitat la ceas uitându-ne la partidul A.U.R. Era doar o chestiune de timp până când aceștia își arătau adevărata față și decădeau din credibilitate în fața noastră și a tuturor românilor. Într-un articol anterior am spus că salutăm și sprijinim toate acțiunile patriotice pe care le intreprinde A.U.R. și le urăm, pe lângă mult succes, mult curaj și credință în continuare, și să meargă înainte cu tot ce și-au propus indiferent de obstacolele care apar, mari și mici. Dar iată că ne-au înșelat așteptările. Nu am avut ce să mai promovăm și nici nu vom mai avea, atâta timp cât au un astfel de comportament și atâta timp cât în spatele lor sunt alte interese decât cele naționale.

Ca să încheiăm spunem că au nevoie să-și facă un examen de conștiință și să înțeleagă ce nu au făcut în tot acest scurt timp de când sunt în Parlament ca și opoziție și cu cine s-au coalizat pe ascuns.

Dacă A.U.R. va mai rămâne în picioare? Vom vedea. Dar numai dacă sunt sprijiniți de servicii ca oricare alte partide așa cum vor și ei să fie, în rândul lumii politice.

Politica în România nu există. Există doar carierism, traseism și oportunism, șulfărie de doi bani, în timp ce România moare pe zi ce trece!

Au consemnat pentru dumneavoastră redacția Revistei România Culturală.

Ernest Bernea – Femeia apare în vieața noastră ca un îndemn la dragoste și creație

Ernest Bernea - Femeia apare în vieața noastră ca un îndemn la dragoste și creație

Femeia contemporană s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, dacă nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai rămâne din universul nostru spiritual, fără căldura şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.

[…]

Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea modernă şi contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Marile prefaceri sociale şi morale ale lumii moderne au dat femeii libertatea de a-şi manifesta în plin tocmai ceea ce vechile tradiţii opreau să se manifeste‎, adică datele sensuale şi periferice ale naturii umane. Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat.

Ernest Bernea („Meditatii filozofice”, Editura Predania, 2010).

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă vieaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.

Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii, ea este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o chiamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi vieața şi totodată nevoia de dăruire desinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învălue lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?

Orice ar face, femeia nu se joacă; ea vede în profunzime, suferă şi se bucură plin. Femeia cunoaşte adevăratele flori nemuritoare ale vieţii. Buzele ei deosebesc aromele de uscăciune. De aceea pasul îi este atât de sigur atunci când e vorba să pornească pe drumul rodniciilor sale.

Femeia, femeia adevărată, nu trebuie căutată în uzină sau cazarmă, ci în biserică, în cămin şi în pajişti. Iubită, soţie, mamă sau soră, femeia apare în vieața noastră ca un îndemn la dragoste şi creaţie. Dincolo de rătăcirile cetăţii moderne o găsim frumoasă şi mângâietoare, sensibilă tuturor semnelor curate şi înălţătoare ale condiţiei omului.

Ernest Bernea, „Preludii”, Editura Predania, 2011.

Muzeul Țăranului Român – Mirrors of Brâncuși un proiect multimedia dedicat sculptorului român 10 – 24 februarie 2021

Muzeul Țăranului Român - Mirrors of Brâncuși un proiect multimedia dedicat sculptorului român 10 – 24 februarie 2021

În perioada 10 – 24 februarie 2021, are loc la Muzeul Național al Țăranului Român expoziția multimedia Mirrors of Brâncuși, un proiect care urmărește să surprindă esența sculptorului român printr-o serie de instalații și de experiențe bazate pe opera lui Constantin Brâncuși. Proiectul este organizat de Fundația Art Production, Centrul de Resurse pentru Cetățenie Activă și Christian Westblink, cu sprijinul JTI și Muzeul Național al Țăranului Român.

Mirrors of Brâncuși dorește să lase oamenilor o amprentă mai puternică și mai concretă asupra a cine a fost Brâncuși, dar și o raportare la alte concepte și definiții, mai apropiate de esența omului și artistului Brâncuși.

Abordând noi tehnologii și reinterpretând opere cunoscute și mai puțin cunoscute ale artistului, expoziția este o prezentare dinamică a unor întâmplări din viața artistului, relațiile sale cu alți artiști din vremea lui, precum și trăsături de caracter despre care se vorbește prea puțin. La finalul experienței, vizitatorul va reuși să capteze informația, dar și noi concepte despre sculptor.

Proiectul a pornit de la o cercetare făcută pe un grup de oameni de vârste și ocupații diferite, dar care a cuprins aceleași concluzii – ceea ce mentalul colectiv și-a însușit despre Brâncuși e diferit față de ceea ce a vrut în esență să transmită artistul. Pentru a schimba direcția, creatorii proiectului au mers pe ideea de interactivitate și de implicare a tehnologiei în procesul de creație.

Ca să gândim acest proiect, am mers pe un fir logic în care am pus cap la cap conceptele cu care opera Brâncuși și nevoile publicului, felul în care acesta interacționează cu o informație și cum o asimilează el. Am ajuns astfel la Mirrors of Brâncuși, un proiect-oglindă, în care oamenii nu doar că sunt puși față în față cu creația lui Brâncuși, dar sunt invitați să se pună în locul unor opere ale artistului, ajungându-se astfel la o analiză a propriilor emoții și sentimente dintr-o postură nouă. Prin acest proces de a te identifica și de a empatiza cu celălalt, vizitatorii vor avea o imagine mai clară asupra a ceea ce și-a propus Brâncuși prin opera lui. Verticalitate, complexitate ascunsă în linii simple, emoție și reîntoarcere către sine – asta veți descoperi în cadrul expoziției Mirrors of Brâncuși spune curatorul expoziției, Silvana Dulamă-Popa.

Expoziția dispune de o scenografie amplă, în care vizitatorul va putea experimenta cum e să fii parte dintr-o operă a lui Brâncuși, se va oglindi într-o interpretare a unui modul în mărime naturală al Coloanei fără Sfârșit și se va bucura de un scurt film dedicat vieții inventatorului sculpturii moderne, cu informații concise și alese cu grijă. Echipa de creație este formată din Silvana Dulamă-Popa (curator), Diana Miroșu (scenograf), Alin Popa (design lumină), Zoli Toth (muzică), Dilmana Yordanova și Ovidiu Eftimie (video), Iulian Dinu (foto).

Proiectul se desfășoară în mai multe spații, prima expoziție fiind la București, la Muzeul Național al Țăranului Român, sala Irina Nicolau, în perioada 10 – 24 februarie. Expoziția va putea fi vizitată de marți până duminică în intervalul 10:00 – 18:00.

Mai multe detalii pe muzeuluitaranuluiroman.ro.

Dan Diaconu – Cum vă veți justifica?

Dan Diaconu - Cum vă veți justifica?

Pentru dezastrul politic și cultural de după cel de-al Doilea Război Mondial am dat vina pe trădarea anglo-americanilor și pe ocupația sovietică. Putem fi de acord cățara ne-a fost dezarticulată sub cizma bolșevică. Întreaga elită culturală a fost lichidată într-un mod barbar, la suprafață ieșind toți neaveniții. Vă mai amintiți de „A. Toma”, cel care era considerat în vreme mai mare decât Eminescu? Ca să-i înțelegeți valoarea, vă voi spune doar că el este autorul celebrei poezii „imperialistule american/căde-ți-ar bomba-n ocean”. V-am adus aminte de individ pentru a înțelege care era fața culturii române, decapitată barbar de vârfurile sale. 

Din păcate, pentru noi ca națiune, nu avem mari fapte de glorie ale acelei perioade. În afară de o mână de oameni viteji și demni care-au ales să se lupte în munți cu hidra comunistă, restul populației a fost cuprins de letargie. S-au încolonat toți, disciplinați, și au executat ca la carte ordinele primite. România a fost un iad stalinist de-a lungul întregii perioade comuniste. Dacă inițial a fost un stalinism sovietic pur, după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu s-a transformat – trecând printr-o scurtă perioadă de relaxare – într-un stalinism de sorginte asiatică. În ciuda atașamentului național al lui Ceaușescu, nu putem uita acele hidoase spectacole specifice Coreei de Nord, în care oamenii „desenau” cu propriile trupuri diverse sloganuri sau imagini pe stadioane. Câtă energie inutilă se cheltuia cu un cult al personalității care devenise obsedant și în care nu mai credea nimeni. 

Ok, a trecut și ne-am trezit în anii 90 înjurându-i pe ruși pentru ocupație și pentru transformarea țării într-o caricatură. Am dat atunci totul pe bolșevici și pe trădarea Americii. Într-adevăr, nu era o minciună, doar tot Estul Europei fusese schimbat la modul barbar. Însă nu trebuie să uităm că, în timp ce în celelalte țări au fost mișcări profunde, noi am preferat să stăm cu capul sub pernă. În 1956 ungurii s-au ridicat împotriva comuniștilor într-o revoluție violentă. Cehia a reușit chiar mai mult, anume dezghețarea țării prin intermediul lui Alexander Dubček, liderul comunist care a impus „Primăvara de la Praga”. Ca și în cazul Ungariei, pasul lateral cehoslovac n-a putut fi înăbușit decât prin intermediul armatei sovietice care a reinvadat Cehoslovacia. În ceea ce-i privește pe polonezi, n-avem cum să nu ne amintim modul în care un deceniu întreg s-au bătut în stradă cu comunismul. În tot acest timp noi n-am avut decât o revoltă a minerilor – de natură mai mult sindicală, rezolvată rapid de Ceaușescu – și revolta muncitorilor de la Brașov. Atât! În cei cincizeci de ani de comunism, poporul român n-a fost capabil să se revolte, așteptând ca alții să-i facă Revoluția. Iar consecințele acestei stări de fapt se văd până acum.

Dacă în ceea ce privește situația de atunci putem da vina pe ocupația sovietică, pe aranjamentele făcute „la un șervețel” de marii sforari ai lumii, oare cum ne vom justifica față de copiii și nepoții noștri pentru dezastrul la care suntem părtași acum și căruia nu ne opunem? Dacă atunci jegurile bolșevice au venit călare pe tancuri, acum odraslele lor vin la putere aduse în mod pașnic de voi, prin vot. Aflu cu stupoare de o scrisoare care cere interzicerea unui partid și care e semnată de ceea ce se numește acum „societatea civilă”. Ieri citeam în R3Media că odioasa scrisoare deschisă este semnată, printre alții, de Iuri Chișinevski care este, nici mai mult nici mai puțin decât fiul jegului bolșevic Iosif Chișinevschi (născut Jakob Roitman). Tac-su era incapabil să vorbească bine româna, dar nu se sinchisea de asta. Doar era reprezentantul ocupantului. Un intrigant perfect, o jigodie complotistă și criminală. Ei bine, fiul stalinistului Chișinevski ni se înfățișează ca membru al societății civile autohtone. Și, ca să fie tabloul complet, aflăm că lucrează la Oracle! Iată noua înfățișare a puilor de staliniști: nu mai vin din maica Rusie unde-și făcuseră cuib cald, ci dinspre America. Dacă în anii 50 părinții lor veneau pe tancurile sovietice, odraslele ne sunt acum livrate ca reprezentanți ai „capitalismului globalist”, în fapt un nou comunism, la fel de internaționalist, dar de sorginte corporatistă. (Comunismul ESTE corporatism de tip globalist, sau internaționalist, așa a fost dintotdeauna, acesta provenind de pe Wall Street, nu de la Moscova, iar bolșevicii și staliniștii sunt două categorii distincte, staliniștii nefiind comuniști, chiar dacă se închinau lui Marx și Engels, ci socialiști, în nici un caz corporatiști, adica internaționaliști, dușmani de moarte ai națiunilor, ci naționaliști, având ca justificare națiunea și glorificarea ei pentru toate crimele comise – n. red.)

Și iată întreaga șleahtă de pui de bolșevici venind din nou să ne șteargă ființa națională, de data aceasta cocoțați pe tancurile ideologice americane. Nu trebuie decât să tragi puțin perdeaua amintirilor îngropate pentru a vedea cine-s „corecții politici” de azi: 

  • Vladimir Tismăneanu, autointitulat politolog, e fiul lui Leonid Tisminețki, jigodia propagandistă care făcea legea în crâncena perioadă de imediat după Război;
  • Alexandru Rafila, responsabilul cu punerea în aplicare a ideologiei COVID-19, e fiul lui Matei Rafila, fostul șef al securității Cluj, care-a executat numeroși țărani pentru „vina” de a se împotrivi stalinismului brutal care era impus cu forța;
  • Ludovic Orban – fost premier – și Leonard Orban – un fel de ideolog al europenismului – sunt copiii securistului Ludovic Orban și nepoții securistului stalinist Emeric (Imre) Orban;
  • Alexandru Florian, șeful Institutului Elie Wiesel, este fiul lui Radu Florian, profesor de marxism-leninism la Universitatea București din 1949 până în 1989!!! Mai mult, ca să fie treaba treabă, Alexandru Florian și-a început activitatea ca propagandist al PCR în anii 80! Frumos nu?

Toți cei pe care vi i-am enumerat – și mulți alții pe care probabil i-am uitat (ex. Mihai Șora – n. red.) – se mișcă liber și impun ideologia părinților lor, având tehnici mai cu ștaif, adaptate vremurilor. Nu putem însă să nu constatăm cum pecinginea comunistă se așează din nou peste noi, cu complicitatea noastră. De data aceasta nu mai putem da vina pe „Armata Roșie”, nu ne mai putem ascunde în fața „pericolului tancurilor sovietice”. De data aceasta totul se face la lumină, obținându-ni-se consimțământul prin tehnici de doi bani. 

Exact ca în perioada de după Război, rămânem pasivi văzând cum țara se destramă. Economia e în picaj liber, e o degringoladă greu de descris, iar bandiții cocoțați în funcții cheie fură din nou pe spatele nostru. Înainte furau pentru ruși, acum fură pentru americani și „partenerii lor europeni”. E o perioadă urâtă, un regim monstruos cocoțat la putere strict din cauza inactivității noastre. E o complicitate izvorâtă din lașitate, inacțiune și aplecarea noastră către căutarea unui stăpân. Iată-ne din nou în anticamera instaurării comunismului, de data aceasta treaba murdară fiind făcută de noi. Cum oare le vom explica urmașilor noștri imbecilitatea la care-am fost părtași? (Probabil că nici nu va mai fi nevoie, generațiile viitoare fiind aproape total imbecilizate de către tehnologia de azi și „mirajele” ei, astfel încât, autiști fiind într-un viitor nu foarte îndepărtat, nu vor mai fi capabili să ne tragă la răspundere – n. red.)

N-o să mai putem da vina pe ocupație, chiar dacă ea există! Din nou românii preferă să plece capul și să asculte în loc să se opună. Nu vi se pare ciudat că, în ciuda situației economice dezastruoase în care ne aflăm, marxiștii de la putere au ca principal obiectiv educația sexuală de la vârste cât mai fragede? Nu vi se pare ciudat că, în pofida prostiilor și ticăloșiilor nesfârșite făcute de gașca agramată de la putere, nu se spune absolut nimic? De ce se tace? Și voi, oameni buni, de ce preferați să lăsați capul jos? Sunteți sclavi, iobagi, robi? N-ați reușit încă să vă ridicați la statutul de om? Gândiți-vă bine că n-o să vă puteți uita în ochii copiilor și nepoților voștri care vă vor acuza pentru teroarea în care vor trăi! Sunteți conștienți de asta? Nu mă întrebați ce-i de făcut! Opuneți-vă, asta trebuie să faceți! Nu-i mare lucru, dar dacă n-o veți face, veți muri zdrobiți de diavolul comunist care, iată, renaște cu complicitatea noastră. Treziți-vă, oameni buni! Deja e târziu!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu via trenduri.blogspot.com.

Ion Vinea – Porcul în capcană

Ion Vinea - Porcul în capcană

Pare lucru imposibil – nu-i aşa? – ca masivul împărat al ogrăzilor să dea în capcană. Acest instrument de prindere şi tortură e făcut pentru animale mai laşe, mai ascunse şi mai mici. Cine vrea să combată porcii, nu întrebuinţează aceleaşi mijloace ca împotriva şobolanilor. Şi fiecare din aceste soiuri de animale au fineţe, odorat, auz şi fuga cea mai iute şi mai promptă… Lucrează în umbră, departe de priviri, lucrează cu lăcomie şi convingere, şi, la prima alarmă, dispar. Dar râmătorul cu mincinosul său aspect de n-aude – n-a vede, înzestrat cu un optimism spiritual care-i dă o poftă imensă de viaţă, cu un stomac prăpăstios, cu un miros indulgent pentru toate surprinzele întâmplării, cu un surâs epicurian şi plin de batjocură pe faţa-i sardonică şi grasă unde se îngroapă doi ochi hazlii, răscoleşte câmpul experienţei sale cu îndârjire şi satisfacţie, neobosit, sigur pe morala-i încăpătoare şi pe activitatea fără greş. Nu există dobitoc situat mai deasupra binelui şi al răului, mai conştient de dreptul său care ia sfârşit acolo unde i se opresc puterile, mai stăruitor şi mai individualist decât acest infatigabil Porc, plug însufleţit şi răscolitor de-a lungul şi de-a latul, azi aci, mâine la Buzău. Şi de aceea e greu să-l prinzi, să-l abaţi din treaba râtului său, să-l osândeşti pentru stricăciunile şi murdăriile fără nume pe cari le face – căci protestul e prompt şi teribil.

Pe cât e de tăcut şi blajin când agoniseşte şi grohăie în linişte, pe atât de asurzitor îşi clamează revolta dacă încerci să te atingi de libertatea sălbatică pe care şi-o asumă. Ţipătul său răsună ca un denunţ. El cunoaşte toate fărădelegile şi licenţele, toate făţărniciile ogrăzii şi ştie că nimeni nu poate sufleteşte să se creadă mai puţin porc ca dânsul. Îţi zvârle, cu un eroism exasperat şi cu o elocinţă formidabilă, toate adevărurile astea în faţă şi, din încercarea de a corecta un porc, ia naştere un scandal apocaliptic. Te aud vecinii şi răsvecinii. E o răspundere grea; nu trebuie să transformi pe un ipocrit şi paşnic cetăţean al ogrăzii, respectuos al ordinei stabilite într-un pamflet strident, revoluţionar şi anarhic. De aceea, porcii se taie foarte rar. De aceea, porcul de la Buzău a dat într-o simplă capcană, prea fragilă pentru râtu-i de oţel, prea simplă pentru mintea lui subtilă. Are să scape. Cât e de burduhănos şi lent, are să se strecoare totuşi ca un fior, ca linia tremurată a unui mers de şarpe sub frunze. D-l fost şi viitor ministru Al. Constantinescu, eroul atâtor anecdote, ministrul miniştrilor, liberalul liberalilor, compromis în fraudele de la Buzău, are să învingă în ciuda adversarilor şi a prietenilor. Ţara vrea să scape de el şi nu va izbuti. Partidul Liberal şi Brătienii vor să se dezbare de dânsul prin fel şi fel de „lucrături“ oculte şi Porcul îi va birui cu admirabila-i candoare. Nimeni nu-l poate închide într-o cocină întunecoasă, căci glasul său, puternic ca un denunţ, se aude de orişiunde, aşa cum glasul Sfântului Ion se auzea din fundul puţului în care-l aruncase Irod.

(1919)