Entries by Tudor Urse

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare


cetatea chilia, stefan cel mare

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare

La data de 25 ianuarie 1465, Stefan cel Mare al Moldovei cucereste cetatea Chiliei, punct strategic de la gurile Dunarii, ce era aparat de o puternica garnizoana ungara.

Documentele istorice atesta ca in 1448, domnitorul Moldovei, Petru al II-lea a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, pe atunci guvernator al Ungariei, iar din acel an si pana in 1465, cetatea a fost aparata de catre armata ungara. Numai ca odata cu venirea la conducere a lui Stefan cel Mare, Moldova s-a straduit sa redobandeasca Chilia, cetate ce-i apartinea de drept.

Cucerirea cetatii s-a realizat in cea de-a doua campanie militara initiata de Stefan in acele tinuturi, dupa ce o prima incercare realizata in anul 1462 se soldase cu un esec, domnitorul fiind ranit la glezna in acea campanie. De data aceasta, evenimentul se va incadra intr-o campania reusita in care va mai fi cucerita si Cetatea Alba, cetate cu un mare rol strategic, pe care Stefan a considerat-o vitala pentru actiunile lui de aparare a tarii.

Dupa doua zile de asediu puternic, la 25 ianuarie 1462, Stefan cucereste cetatea Chiliei, iar in vederea eventualelor riposte ale otomanilor care si ei erau interesati de aceasta cetate, face importante pregatiri de aparare, punand la conducerea cetatii pe parcalabul Isaia, cumnatul sau.

Cucerirea Chiliei si administrarea ei de catre ostenii lui Stefan cel Mare, au intarit pentru o vreme sistemul de fortificatii al Moldovei pe directia cea mai amenintata de armatele otomane. Turcii vor reusi totusi sa cucereasca cetatea, dupa opt luni de asediu, in iulie 1484, iar cetatea va fi stapanita de otomani pana in 1812, cand odata cu cedarea Basarabiei catre Imperiul Tarist, va avea loc si cedarea acestei importante cetati de la malul Dunarii.

Sursa: Lectia de Istorie.

/0 Comments/by
,

Mihai Eminescu si Societatea Carpatii


mihai eminescu, societatea carpatii

Mihai Eminescu si Societatea Carpatii

La data de 24 ianuarie marcam 138 de ani de la infiintarea Societatea CARPATII prin care Mihai Eminescu milita pentru unirea tuturor romanilor.

„Ideia nationala la dansul era imaginea cea mai sfanta a cugetarii”, avea sa spuna, la inmormanarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul sau de presa de la „Romania libera” si totodata tovarasul de conspiratie pentru „Dacia Mare” de la Societatea „Carpatii”. (Victor Roncea)

„Prin nouri sparti, prin umbra a oamenilor cari
Framanta lumea ‘ntreaga in visele lor mari,
Eu vad o stanca alba, o stanca de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mari lucind,
Lucind peste morminte cu fata ei senina
Si vad ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin;
Acea stanca sublima ce sta cu capu’n cer
E-unirea Romanimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viata far’ sa-l pot ridica.
Azi sufletu-mi inceata, se stinge viata mea,
Dar las o mostenire ce-am scris-o cu-al meu sange,
Las Romanimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senina etern sa stee scris!
Ridic cupa de aur in santa pomenire
Celui ce priceput-a inalta lui menire!”

Mihai Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Sursa: buletinuldecarei.ro.

mihai eminescu, societatea carpatii

Eminescu a fost o persoana extrem de incomoda pentru guvernantii din vremea lui si pentru interesele Imperiiilor Austro-Ungar si Tarist in Romania. Articolele lui au cutremurat in repetate randuri guvernul de la Bucuresti, iar vocea lui de patriot roman a deranjat extrem de mult puterile straine.

In consecinta, serviciile secrete austro-ungare si tariste au fost mult timp pe urmele sale, iar eliminarea sa din spatiul public a fost rezultatul presiunilor venite de la Viena.

Lupta lui Mihai Eminescu pentru o Romanie a romanilor si nu pentru una a intereselor straine, lupta lui pentru aducerea Transilvaniei la patria mama, il face sa se implice in activitatile conspirative ale Societatii patriotice Carpatii…

Aceasta societate patriotica care, dupa numai un an si jumatate de la infiintare, adunase peste 20.000 de membri platitori de cotizatie si care, conform rapoartelor serviciilor secrete austro-ungare, cumpara arme, devenise un pericol pentru stabilitatea Imperiului Austro Ungar…

Sursa: daniel-roxin.ro, certitudinea.ro.

[…] Publicistica lui Eminescu, prin stralucirea expresiei si limpezimea ideilor, ne arata direct care erau dusmanii interni si externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zapaciti de ambitii, de lustrul si trambita frazelor mari si fara fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea ‘simt istoric’” rascolisera intreaga opinie publica. Conceptia politica si sociala a poetului capata formularea ei cea mai desavarsita in ultimele articole de la „Timpul”, in ale carui coloane se concentreaza roadele din partea cea mai agitata a vietii sale. Fiind in plina maturitate a geniului poetic, avand o minte ascutita in disecarea chestiunilor politice si sociale, el pune in discutie (este nevoit sa puna in discutie!) problema teritoriilor romanesti aflate sub ocupatie straina. Din frageda tinerete poetul le strabatuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai intai in mod direct, dar si cu documentul in mana ceva mai tarziu. Desi o buna parte din teritoriile locuite de romani se aflau sub cotropire straina, Eminescu le vedea intr-o singura tara, intr-o Romanie virtuala, ceea ce deveni realitate mai tarziu.[…]

Eminescu cunostea mult mai multe lucruri referitoare la politica gaunoasa dusa de politicianisti, despre care insa, din interese majore pentru tara, prefera sa taca. Unele din acestea puteau fi si tratatul secret negociat intre Regatul Romaniei si imperiul Austro-Ungar, si desfiintarea Societatii „Carpatii”, si activitatea agentilor secreti ai imperiul vecin in structurile guvernamentale de la Bucuresti („agenti provocatori ai strainatatii”) s. a.

Dosarele de arhiva ale vremii pastreaza o multime de rapoarte secrete trimise de agenti austrieci din Romania. In parte, ele se refera la pregatirea si desfasurarea Adunarii Nationale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei si, mai ales, la miscarea de protest din Romania provocata de acest trist „jubileu”, precum si la activitatea Societatii „Carpatii” din 1883.

In toamna anului 1875, procuratura din Cernauti raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din Romania, in care se contineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise „Curierul de Iasi” pentru articolele „Bucovina”, „La jubileul Bucovinei” si „La Bucovina”, „Romanul” – pentru articolul „Rapirea Bucovinei”, „Reforma” – pentru informatia „In zilele de 21, 22 si 23 septembrie curentu…”, „Alegatorul liber” – pentru articolul „Rapirea Bucovinei”, „Curierul” – pentru apelul „Frati romani…”. La 19 octombrie sunt interzise „Aparatorul legii” – pentru articolul „Frati romani din Bucovina”, „Trompeta Carpatilor” – pentru „Programul comemorarii lui Grigore Ghica Voievod”, „Curierul de Iasi” – pentru articolele „La mormantul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” si „Unirea de la Putna”.

O adevarata goana se declansase in Bucovina dupa faimoasa brosura „Rapirea Bucovinei” scrisa dupa documente autentice si tiparita in limbile romana si franceza („Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875”) si adusa la Cernauti de catre Eminescu in mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernauti, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea raspandirea brosurii si cerea confiscarea imediata a ei. Administratiile judetene transmit cu regularitate despre masurile intreprinse in scopul de a descoperi brosura. In rapoartele administratiilor judetene Campulung (27 octombrie), Radauti (30 octombrie), Chitmani (3 noiembrie), Vijnita (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie) se dezvaluie exceptionala insemnatate a brosurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase si Eminescu), demasca targul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupata si anexata „partea cea mai frumoasa” de nord a Moldovei.

Daca revenim la anul 1883, urmeaza sa mentionam cateva documente legate de activitatea Societatii „Carpatii”. Ea a fost infiintata la 24 ianuarie 1882 si Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „sa produca o schimbare radicala in politica Romaniei fata de romanii din teritoriile aflate sub administratie straina”.

Activitatea societatii a fost urmarita cu mare atentie de catre conducerea de la Viena, care stia prea bine ca romanii, veniti din provinciile aflate sub ocupatie straina, intentionau sa schimbe soarta istorica a tarii, prin unirea tuturor pamanturilor romanesti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernauti, spre cunostinta copia urmatorului document primit din Bucuresti:

„Nota, data in Bucuresti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea ‘Carpatilor’ a sarbatorit in sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revolutiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era impodobita, ca si la ultimul bal al Societatii, cu stemele tuturor provinciilor romanesti, numai ca de asta data in locul tricolorului flutura drapelul rosu al revolutiei.

Pe pereti se puteau vedea transparante cu numele conducatorilor revolutiei si cu apeluri care cereau unirea provinciilor unguresti cu patria-mama. La banchet nu a participat nimeni din activistii importanti, afara de Laurean, proprietarul ‘Romaniei libere’, multi redactori, secretarul Academiei Barit, 4 ofiteri in termen si o grupa de romani din Transilvania care erau ca oaspeti.

Laurean a tinut un toast despre unirea romanilor din Transilvania cu romanii din regat. Barit a vorbit despre regimentele militare romane, despre dorobanti si despre muzica de regiment.

Pana aproape de ora doua s-au interpretat cantece nationale ca ‘Desteapta-te, romane’, ‘La arme’ s. a.

Azi ‘Romania libera’ a publicat un articol consacrat special acestei comemorari care s-a terminat cu urmatoarea fraza: ‘Inainte! Victoria definitiva si viitorul apartine cauzei nationale’.

Intr-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresata de catre Ministerul de Interne din Viena presedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea ‘Carpatii’ din Ploiesti cu referire directa la Mihai Eminescu. Iata care este continutul acestei scrisori:

Din izvoare confidentiale aflam ca in Bucuresti, Ploiesti, precum si in alte orase mai mari ce sunt mai aproape de granitele noastre se constituie filiale ale Societatii ‘Carpatilor’.

Membrii titulari in mare majoritate sunt fostii cetateni din teritoriile rasaritene ungare din Transilvania, din Banat si din Bucovina.

Cat priveste societatea din Ploiesti, ea are peste tot in orasele de langa frontiera Campina, Urlati, Mizil, Valenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societatii.

Acesti agenti vin de peste tot la Ploiesti, unde asista la adunari, fac rapoarte, sacrificandu-se orbeste ideilor nationale. Aceste intruniri se tin in mare taina si despre cele vazute acolo nu se vorbeste nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumuleaza din teritoriile noastre, precum si de la membrii societatii care platesc cotizatii.

Toata corespondenta, exceptand posta, se poarta numai la cererea membrilor de incredere ai societatii.

Referindu-ne la ordonanta din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea sa Va trimitem lista celor mai activi membri ai societatii, care traiesc in principalul oras al Romaniei, precum si in orasele din provincie.

Viena, in 25 iunie 1883”.

Si iata ca aceasta societate, gandita si fondata in mare parte de Mihai Eminescu, societate care intrunea cele mai valoroase personalitati romanesti ale vremii, este desfiintata la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de aceasta data de mai marii din Viena. E semnificativ faptul ca in aceasta zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”
 
In concluzie, putem afirma ca cei care erau interesati in izolarea marelui poet veneau in primul rand din „onorabila adunatura” a guvernantilor cu foloase imediate si meschine. Eminescu, prin adevarurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe faradelege, uneltire si minciuna, nici guvernantilor si politicianistilor din propria tara.
 
Indiferent insa de locul unde au fost urzite planurile de inscenare a nebuniei poetului (se pare ca totusi in imprejurimile Bucurestiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, in „Plai Romanesc”, nr. 12, decembrie 1999, si in nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, constient sau inconstient, au fost politicienii (politicianistii!) de la Bucuresti.
 
Chiar daca ramanem adeptii ideii ca boala lui Eminescu a izbucnit cu adevarat in vara lui 1883, ea a fost, de asemenea, inainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile si indiferente a politicienilor si guvernantilor vremii fata de soarta neamului romanesc, fata de reprezentantii lui de valoare.
 
Sa speram, iar speranta e foarte vaga, ca astazi ei sunt cu totul altfel si natiunea romana e capabila sa-si croiasca independent si cu demnitate propria istorie. Realitatea este totusi dezolanta, iar prestatia unor lideri si a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 sa fie foarte actual si in prezent. Dar sa ramanem optimisti, caci tot marele poet scria: „Ei, dar romanii sunt patiti si nu va vor asculta. Alte maini, mai pure, alte inimi, lamurite in flacara durerii si a abnegatiunii, vor ridica semnul tainei celei marturisite inaintea unui popor ce-si asteapta mantuirea, nu maini de negustor de vorbe si de principii, nu maini de speculanti de sentimente”.
 
In splendida parabola argheziana din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participa la „invierea” valorilor de rezistenta in timp, la mantuirea poporului roman, desi in aceeasi parabola, pentru autoritatile unei societati degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, intr-un fel, si cea a lui Arghezi, Poetul a fost si acuzatul numarul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul caruia i-a fost dat sa se apropie cel mai mult de geniul si simtirea Luceafarului.
 
Titlul original: POETUL FATA IN FATA CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANISTILOR ROMANI (fragment)
 
Autor: Dragos Olaru
 
Sursa: ziaristionline.ro.

/0 Comments/by

Mihai Eminescu – Tradarea lui Voda Cuza, o pata pentru vecii vecilor pe steagul tarii


mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Tradarea lui Voda Cuza, o pata pentru vecii vecilor pe steagul tarii

Domnia lui Voda Cuza e istoriceste cea mai insemnata de la fanarioti incoace, atat in bine cat si in rau. Se poate spune ca toate creatiunile acestei domnii au acest indoit caracter: sub impulsiunea ingramadirii trebuintelor moderne, romanii au pierdut pentru multa vreme dreapta masura a lucrurilor; institutii, legi, limba, c-un cuvant toate formele vietei publice aveau un aer pripit si netemeinic. Numele inlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea sa reprezinte in Romania capacitatea juridica, titlul profesorului din Franta, castigat aicea cu multa inlesnire, tinea locul invataturii lui.

Luand in serios proverbele ca „haina-l face pe om” si ca „acela caruia D-zeu ii da o slujba ii da si minte destula pentru ea”, Romania pare inca a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui sau sa mearga sa vada cu ce mica portie de intelepciune se pot „ferici” statele.

Pe cat domnea insa intr-o parte a generatiei trecute o suficienta nemaipomenita, tot pe atata cealalta parte a inteligentii nationale se impluse de neincredere fata cu toate creatiunile lui Cuza Voda, fata chiar cu acele a caror necesitate s-ar fi putut discuta pana la un punct oarecare, al caror caracter indoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decat prin sine insile. Se’ntelege ca generatia actuala nu este in stare de a hotari care din aceste doua directii spirituale are dreptate, cea increzuta si optimista sau cea sceptica si pesimista, caci nici una nici cealalta nu sunt inca atinse de indeferentism, n-au renuntat de a voi binele comun*.

Vor trece veacuri si nu va exista roman caruia sa nu-i crape obrazul de rusine de cate ori va rasfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie si stigmatizarea acelei negre felonii va rasari pururea in memoria generatiilor, precum in orice an rasare iarba langa mormantul vandutului Domn. C-un cuvant crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de lasitate si istoria scuza cinismul, scuza crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuza oamenii cari au curajul caracterului si inclinarilor lor, caci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodata e lasitatea. Si oamenii cari conduceau pe soldat la rusine o stiau aceasta, le era frica de soldatul de rand, le era frica de taranul acesta onest care, cu pumnul lui vartos, i-ar fi strivit sa fi stiut unde-l duce. „Doamna a nascut un print” li s-a zis oamenilor si numai greco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofitereasca, stiau ce e la mijloc.

Dar sa lasam procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde impreuna cu toti contimporanii, caci, daca nu tagaduim gresalele lui Voda Cuza, cea mai constanta greseala a lui era pripa, rasarita din sila de temporizare, pe de alta parte orbi am fi si rai romani daca am tagadui meritele lui. Am intelege chiar ca sa-i arunce manusa oamenii nepartinitori; am intelege-o sa i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, caci nu e unul din contimporanii sai care sa fie vrednic de una ca aceasta**.

Sa se tina bine minte ca Voda Cuza a iertat prin viu grai si in scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca si altor catorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul tarii. E unicul caz in istoria romanilor. Au cazut Domni prin rebeliune fatisa a poporului sau a armatei, au cazut prin amicii lor fatarnici; nici un Domn roman, absolut nici unul n-a cazut prin tradarea strajei domnesti; orice straja, chiar adversara Domnului, pe cat era straja au privit in unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credintei ei, si oaspetii sunt sfinti chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vanatori. Ne-am feri chiar de-a-i pronunta porecla, pentru ca o suma de oameni cumsecade suporta fara vina inconvenientul de-a avea aceeasi porecla. Apoi acest domn nu ar fi nici in stare sa ne priceapa. Cat de departe este de a sti izolarea si retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicata de d-sa in „Romania libera”, prin care se punea la dispozitie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vanatori isi inchipuieste inca ca exista, nu in Romania, dar in universul intreg, de la Polul de nord pana [la] cel de sud si in curmezisul celor doua emisfere, un singur om care sa-i datoreasca raspundere sau sa-i mai ceara raspundere? Mortilor de soiul acesta nu li se datoreste, nu li se cere raspundere. Ei sunt afara de cercul omenirii, precum a fost Cain, a carui fapta e o copilarie pe langa cea din noaptea de 11 fevruarie. Daca acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, cand orice fiinta vietuitoare il dispenseaza de raspundere, ar fi sfarsit de-a doua zi dupa 11 fevruarie cu sine insusi, pentru a sterge pata de pe niste bieti soldati nevinovati si amagiti, care fusesera scosi din cazarma sub pretextul ca „Doamna nascuse un copil”.

Dar au conspirat toti atuncea, si conservatori si liberali? Ei si?

Oameni independenti, liberi a [ataca] actele unui Domn ce facuse o lovitura de stat, erau pe calea de-a comite [o crima] politica care, reusind, avea sa fie un succes politic. Se‘ntelege ca oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de tradare care le vine la’ndemana; dar aceasta nu va sa zica ca ei aproba tradarea sau iubesc pe tradator. Odata faptul miselesc indeplinit, cel ce l-a comis se inlatura din viata publica pe de-a pururea. De vrea sa traiasca fiziceste mai departe, traiasca, caci impunitatea judecatoreasca i-e asigurata; dar moraliceste e mort si un rol in viata publica nu mai poate juca.

Noi insine am fi tacut despre aceasta fapta, am fi uitat, caci asemenea lucruri se uita, dar nu se iarta niciodata, cand n-am vedea pe aceste personaje bagandu-se inainte si intunecand momentele cele mai luminoase ale vietii poporului nostru. In loc de a se ascunde, ei din contra pozeaza in lumina electrica a unor zile mari pentru ca sa se vaza cret cu cret toate zbarciturile negrului si criminalului monstru.

Ce e in adevar Simeon Mihalescu pe langa acel colonel de la 11 fevruarie? Un inger. Ce e Pietraru, care a ridicat mana criminala contra unui om de stat caruia nu-i jurase niciodata credinta, care nu era incredintat pazei lui? Daca pe colonelul de la vanatori l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi facut ceea ce-a facut actualul general.

In decursul istoriei noastre s-au intamplat ceva analog, nu asemanator, in zilele fiului lui Stefan-Voda, Petru, pronumit Rares.

Petru Voda fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate in acelasi timp in Moldova: polona, tatara si turceasca. Intamplarile sale, in vremea fugii in Ardeal, a petrecerii in cetatea Ciceului, a mergerii la Tarigrad, formeaza un roman intreg in cronicele noastre. In timpul lipsei sale domnisori ilegitimi ocupara tronul, pana ce fiul leului se arata din nou la marginea tarii. Unii boieri, pentru a castiga favoarea lui Petru Voda, auzind ca soseste, ucisera pe domnisorul ilegitim dupa vremuri si alergara inaintea lui Petru sa i se inchine, espunandu-si meritele ce le aveau in a lor parere. Petru Voda era de felul lui un om bland precum se stie. Multumitu-le-au el tradatorilor pentru fapta lor? Da… a pus sa le multumeasca calaul.

El n-a primit coroana sa proprie din mani de ucigasi si bine a facut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci inlaturasera o piedeca din calea lui? El s-a folosit in adevar de aceasta inlaturare, dar n-a aprobat-o nicicand.

Asadar nu credem ca e loc de mirare daca in vremi mai blande, dar totusi in momente in care tara are nevoie de reinviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenti, mai ales din cei batrani ai partidului conservator, desi au aclamat cu bucurie principiul regalitatii, au evitat totusi de-a se‘ntalni fata in fata cu cel care a cautat, in ciuda lumei, de-a fi initiatorul acelei idei.***

*CURIERUL DE IASI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

/0 Comments/by
,

Ion Coja – Ce inseamna comportamentul „mioritic”?


ion coja, comportamentul mioritic, miorita

Ion Coja - Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

Randurile de fata sunt scrise dintr-un impuls polemic, starnit de numarul tot mai mare al referintelor stupide care apar in presa romaneasca si pe la autori mai cazniti, avand ca tinta comportamentul „mioritic” al ciobanasului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul rabdarii s-a fost umplut cand am auzit de Nicolae Manolescu, de insusi Nicolae Manolescu, ca ar fi scris undeva sau a afirmat candva, ca Miorita ar trebui inclusa in opera poetica a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, ca Alecsandri ar fi „stilizat-o” intr-atat incat nu mai apartine folclorului, sufletului etnic romanesc etc., ci a devenit o creatie – o capodopera, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

Manolescu imi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Caile Ferate care a iesit la pensie dupa o viata intreaga petrecuta pe langa vagoane, ale caror roti le-a ciocanit cu o constiinciozitate ireprosabila zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arsita, vreme de cateva decenii. La pensie iesind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat in par sa-l sarbatoreasca in mod exemplar pentru ceilalti salariati. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis insusi ministrul de resort, acum cand iesi la pensie dupa o cariera, repet, asa de ireprosabila si de exemplara, cu ce-ti putem fi de folos? Ai vreo dorinta mai deosebita pe care noi am putea sa ti-o implinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a indraznit sa fie ca niciodata de sincer si descatusat de prejudecati: „Da, domnule ministru, acum, ca plec din triaj pentru totdeauna, n-as vrea sa mor inainte de a afla la ce folosea ca eu sa trec pe la toate vagoanele si sa tot dau cu ciocanul in rotile alea, saracele de ele?!”…

Cam asa si cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, da coltul maine-poimaine si nu a aflat, caci nu l-a cautat, raspunsul la o intrebare pe care si-o pune orice tinar cat de cat preocupat de fenomenul literar romanesc: cat din Miorita „lui Alecsandri” este text autentic si cat i se datoreaza romanticului boier? Eu unul m-am ales inca din liceu cu aceasta intrebare incomoda, dar tot in anii de liceu am aflat raspunsul, simplu, mergand la alte variante ale Mioritei si constatand, cu nesfarsita incantare, ca exista variante ale Mioritei – varianta Tocilescu, Densusianu si altele, uitate acum de mine, cel putin la fel de reusite ca text literar… Ca literatura! Ca literaritate! Se pare ca Nicolae Manolescu nu s-a ostenit sa mearga „la text”, la textul celorlalte variante, si a trait toata viata sa atat de total dedicata literelor romanesti cu convingerea ieftina ca Miorita nu exista de fapt… Nu exista ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

Pai handicap mai deformator de suflet de literat roman mi-e greu sa imaginez…

Asemenea concluzie, cum ca Miorita apartine literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toata lumea, nu poate sa apara decat din lipsa de aderenta organica la fenomenul numit destul de impropriu literatura populara. Adica din lipsa lecturii, in cazul unui literat din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei scoliti dupa 1945, aproape exclusiv livresc. Tine insa de o eruditie minima obligatorie pentru un istoric literar sa frecventeze antologiile si studiile de folclor (literar si nu numai). Se vede clar ca Manolescu nu a trecut prin aceasta experienta, ca nu a trait socul initiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog roman il resimte la contactul consistent, adica edificator, cu folcloristica romaneasca, implicit cu folclorul romanesc. Daca in alte culturi si literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu-zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, in spatiul romanesc nu poti sa faci istorie, a culturii si literaturii nationale, fara sa pornesti de la cea populara si la ea sa te intorci mereu, ciclic, pentru a te verifica si intrema (sic!).

O evaluare a literaturii noastre culte din aceasta perspectiva ne impune o concluzie deopotriva incomoda si reconfortanta: avem mari datorii fata de folclorul romanesc, fata de imaginarul si mentalul romanesc, pe care scriitorii romani nu l-au scos la lumina cuvintului tiparit decat fragmentar, cu mari lacune si deseori in chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne asteapta pentru creatii mai inspirate, mai sincere decat cele deja existente! Mai autentice…

La fel din istorie, istoria nationala, mari capitole sau momente de maxima concentrare existentiala si emotionala lipsesc din inventarul surselor de inspiratie deja valorizate literar. In traditia imperiala a Eneidei, nu e cazul sa ne sfiim a mentine si chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literati, ca artisti, literatii si artistii il au fata de istoria nationala, fata de sufletul etnic romanesc. Marile subiecte ale literaturii si artei inspirate din istorie sunt inca nescrise, neincepute, neidentificate ca atare… Compromisa in anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut pana acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literara si culturala totusi cea mai ridicata. Fara consecintele literare si culturale pe care le-a determinat trairea acestui imbold, trei sferturi din literatura si cultura noastra ar lipsi de la apelul de seara… Aceasta idee nici pe departe nu si-a trait traiul, chiar daca unii s-au priceput sa-i manance malaiul, ca jalnici profitori ai ideii nationale… De douazeci de ani ideea nationala este pe fata atacata si discreditata, atat cat reusesc s-o faca condeiele naimite in acest jalnic scop. Nu putine! Si cu sustinere „logistica” oficiala. Basca cea externa!

…Dar, slava Domnului, nu mor caii cand vor potaile!…

Bizara teza a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorita isi are logica ei de indata ce este pozitionata in contextul largului front anti-nationalist si anti-romanesc deschis dupa 22 decembrie 1989…

Nu departe de Nicolae Manolescu „se posteaza” de la sine neispravitii care gasesc cu cale sa se pronunte superiori si lucizi asupra propriei lor conditii de roman pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic acestia, Miorita este un text fundamental pentru constiinta etnica romaneasca, numai ca rezultatul raspandirii la scara nationala a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre romani a resemnarii lase, lipsite de vlaga in fata provocarilor cu care istoria incearca fiecare popor. Romanii, mai ales cei de azi, au avut nesansa sa mosteneasca „din parinti” acest text deformator si pervertitor de suflete… Poporul roman, cu sute de ani in urma, a inventat si adoptat solutia mioritica, cea mai lipsita de barbatie, lipsita de „sira spinarii”, cum s-a pronuntat de curand un trubadur parit, devenit pedagog national. Candva, orice lautar stia sa cante Miorita si deseori li se cerea s-o faca… Azi, un lautar burduhanos si unsuros, prefera Miorita la protap… De cand n-ai mai citit-o, amaritule?!

Dar trebuie sa-i multumesc histrionului pentru nerusinare, abia asa paharul lehamitei mele, iata-l, deverseaza in sfarsit… Facandu-ma sa le propun, celor capabili sa mai priceapa ceva,..

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORITA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialisti: Miorita a fost la origine un colind…

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunostinta de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, batrinul. La vremea mea am fost colindator infocat. Ani la rand am mers in seara de 23 decembrie cu Buna, buna seara la Mos Ajun, a doua zi cu Buna, buna dimineata la Mos Ajun, in seara de Craciun cu Florile dalbe, de Craciun cu Steaua, cu Plugusorul in ultima zi a anului, iar in prima zi de An Nou, cu Aratul si semanatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari si nu vedeam nici o posibilitate ca vreun colind sa semene cu Miorita… Abia apoi am aflat si am priceput ca in satul traditional colindele erau altele, atat ca functie, cat si ca text. Mai intai ca nu se mergea pe la toate casele cu acelasi text. De cele mai multe ori colindul insemna un text pregatit ad-hoc, adica intr-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casa unde se facea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Daca gazda era patimas vanator, i se zicea colinda Cerbului, alta decat colinda pentru o gazda impatimit pescar. Si asa mai departe…

Alta informatie: colindatorii se organizau in cete cu multa vreme inaintea zilelor de colindat si pregateau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi cand pregatesc din timp o serbare scolara. Desigur, era o participare colectiva, dar cu talent literar creator nu puteau fi toti. Puteau sa aiba gust literar ca sa recunoasca valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regula, intr-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decat ceilalti, creatori propriu-zisi. Detaliu esential: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotriva, cetele de flacai erau cele mai active, mai legate de rigorile si obiceiurile colindatului.

Cu ani in urma, la o sesiune stiintifica, am ascultat o comunicare despre o colinda culeasa pe la 1900, de Constantin Brailoiu, colinda imaginata special pentru o gazda care fusese implicata intr-un accident de cale ferata ce facuse multa valva la vremea respectiva… Cred ca atunci s-a declansat in mintea mea procesul asociativ, de idei si fapte, al carui rezultat sunt insemnarile de fata. Asadar, am inteles eu, colinda putea sa fie legata si de o intamplare anumita din viata familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirata de accidentul CFR nu putea supravietui, nu se putea impune constiintei colective, caci putine sunt familiile astfel lovite, asa cum putine sunt si accidentele feroviare, din fericire. In schimb, moartea napraznica a unui pacurar, a unui oier, era in vechime un „accident” care ocolea putine comunitati rurale.

Cateva cuvinte despre ciobanie, despre oieritul traditional. Este gresita imaginea, oarecum curenta, a „ciobanasului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioara strabateau cu oile sute de kilometri, pana departe de casa, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocari”, la care nu era usor sa le faci fata. Strabunicul meu Licoi, din Rasinari, ducea turma la iernat in baltile Nistrului, alti tutuieni iernau in Crimeia, iar sate de mocani plecati cu oile si care au fost prinsi de Revolutia ruseasca departe de casa, nemaiputand sa se intoarca, se gasesc mai multe, dincolo de Bug si pana la poalele muntilor Caucaz… Oieritul era primejdios in mai multe feluri si pretindea barbati adevarati, tari de „virtute”…

La romani ciobania poate fi comparata cu marinaria la englezi. Prin marinari, prin corabieri s-a latit teritoriul limbii engleze, dusa astfel pana la capatul Pamantului. Limba romana, la randul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii intemeietori de sate in proximitatea teritoriul romano-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupand si romanizand teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupandu-se, ca niste flote ale uscatului, caci o turma razleata se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizati, inarmati si pregatiti sa faca fata atacurilor unor raufacatori. De regula ciobanii se intovaraseau la drum, asociindu-se pe baza de incredere, increderea cea atat de omeneasca, de indispensabila societatii umane. In aceste conditii, satul de munte, mocanesc, de unde se pleca in transhumanta, nu era deloc ocolit de vestea neagra a omorului, a crimei nelegiuite careia sa-i fi cazut victima un fecior din sat, probabil mai nestiutor de rautatile lumii. Iar cand omorul ce producea in interiorul „asocierii”, in dispretul increderii, crima atingea culmea nelegiuirii!

Nu mi-e greu sa mi-l imaginez pe acel flacau fara de noroc care sa le fi fost prieten din copilarie celor din ceata de colindatori, camarad asadar. Cu ce colind se puteau infatisa fostii tovarasi de jocuri si ispravi tineresti la casa batranei mame, cea cu braul de lana?… Colindatorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o caina si sangera alaturi de sufletelul bietei mame pentru nenorocirea abatuta asupra ei. Facandu-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, feciorasul nu putea fi inviat si adus acasa ori pus sa se lupte, biruitor si pilduitor, cu talharii! Mortul de la groapa nu se mai intoarce… Moartea nu da nimic din ce apuca sa ia! Si atunci cum sa fie prezentate lucrurile?! In ce fel ca in felul acela sa mangaie cat de cat sufletul maicii batrane?

Imbecilii de azi se revolta: de ce mandretea aceea de voinic nu s-a aparat?! De ce s-a impacat cu soarta lui, atat de nedreapta, pe care altii i-au hotarit-o?!…

Bieti infantili, care nu pricep ca in momentul cand „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu in imaginatia autorului, ci in realitatea cea mai dureroasa, a faptelor. Venind la usa mamei, ceata de colindatori nu avea ce cauta acolo decat daca aducea o formula salvatoare, sufleteste vorbind. Salvatoare pentru mama!

De regula, la asemenea naprazna – vezi cazul recent si atat de asemanator al handbalistului Marian Cozma, cei mai multi care vin sa mangaie prin prezenta lor suferinta familiei, a parintilor, a mamei indeosebi, nu gasesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declara explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindatori trebuie sa se fi framantat tare mult atunci cand s-a decis s-o colinde si pe batrana. Banuiesc ca nici nu se putea sa nu mearga cu uratul la mama prietenului disparut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi cand toata lumea, pretutindeni si dintotdeauna, in asemenea imprejurari, nu gaseste cuvinte potrivite?!…

E foarte probabil ca multi au trait acest sentiment, al neputintei de a face ceva, ceva care sa se potriveasca pentru a micsora suferinta maxima, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Si e de banuit ca nu totdeauna si nici la fiecare caz de omor, ci numai o data, o singura data cineva a gasit formula potrivita, textul cu care sa aiba curajul sa se prezinte in seara de Ajun la usa casei indoliate. Caci aceasta a fost functia primordiala a Mioritei: sa aline suferinta mamei… Sa-i ofere bietei femei o interpretare a mortii fiului drag care sa-i modifice perceptia catastrofei. Nu relatarea faptelor este tinta textului, ci efectul mangaietor asupra batranei, asupra familiei care, din tinda casei, asculta jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai…

Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumarate ori in lumea romaneasca. Odata faptuita crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Daca totusi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victima, ci numai pentru cei ramasi in viata ca sa sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinta lor se mai putea face sau incerca ceva. Ceva care sa-i ajute sa „vada” altfel cele petrecute. Aceasta era sansa colindatorilor si totodata datoria lor, ca artisti: sa gaseasca formula, textul mangaietor cu care sa ajunga la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

A vedea in Miorita un text imaginat de colindatorii care merg la mama ciobanasului ca sa o „panseze”, cred ca este o perspectiva utila mai ales pentru cei care se grabesc sa proclame precaritatea unui asa-zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobanasului, despre care nici nu se stie cum a murit in fapt. Caci nu are importanta ce anume si cum s-au petrecut lucrurile in planul real, al faptelor. In acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Daca se mai poate schimba ceva e numai in planul fictiunii, al imaginarului. Tentatia de a-l salva pe ciobanas se poate implini numai in planul fictiunii, al unei fictiuni cat mai convingator prezentata, care s-o ajute pe batrana maica sa-si mai duca zilele lasate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simtea in stare sa le suporte. Ii va fi fost oare maicutei de mocanas mai usor dupa ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindatorii si vor fi desfasurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nuntii cosmice, al nuntii mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranta le-a fost mai usor dupa aceea colindatorilor insisi, participanti si ei la jalea lasata in urma de disparitia camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva sa insiste mai mult. Adica asupra autorului!…

Desigur, a fost „o clipa astrala” aceea in care a fost imaginata colinda maicutei lovite de cea mai nedrepta dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindator „de geniu”?!… Nu vom sti niciodata. O singura certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar inca mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat si a capatat alt chip, devenind astfel mai usor de indurat. Ba chiar dandu-ti sentimentul ciudat si neasteptat ca transforma crima intr-un esec al asasinilor. Caci ei au gandit sa-l dea mortii pe fecior, si iata, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizera si urita, netrebnica ca insisi faptasii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al intregii firi, care il salveaza pe fecior din mizeria asasinatului las, proiectandu-l transfigurat in peisajul cosmic, celest, si atribuindu-i o postura mantuitoare, la care ravneste orice mama: sa-si vada feciorul mire! I se ofera mamei aceasta bucurie, fictiva, dar potentata miraculos si mangaietor de viziunea binecuvintatului „autor” al colindei. Recuperandu-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasa, nobila a existentei, a fiintei umane.

Mai sunt de amintit si variantele in care „balada” apare ca bocet. Cred ca o strategie didactica corecta de aici trebuie sa pornesca. Elevilor si, in general, publicului, trebuie sa li se explice clar faptul ca in mod impropriu Miorita este categorisita ca balada, ca si cand ar putea fi comparata si inseriata cu Toma Alimos!… Miorita nu este o balada! Este altceva! Iata: este colinda in multe din variantele ei. In altele apare in ipostaza de bocet si unii specialisti cred ca asa a aparut Miorita, ca bocet. Bocetul, in satul traditional, era si el indatinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, in temeiul noptii, in holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sarmanul Gheorghita Pitut. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat ca este „solista de muzica populara”! Si autentica. Am ascultat-o infiorat, un text de mare „valoare artistica”! Era un bocet, se vedea bine, pastrat din vechime, cu viersuri bine slefuite de scurgerea anilor si a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o sora isi boceste fratele matur, care pleaca din casa lasand-o plina de copii si nepoti!… Avea alt dramatism, ponderat, asezat, impacat, dar tot bocet ramanea! Despre acelasi mister vesnic al mortii, incercand sa-i faca fata, sa-l imblanzeasca, sa-i dea un sens! Sa-l faca suportabil!

Aidoma mortii, care nu da nimic inapoi, functioneaza cand si cand si „teroarea istoriei”. Sunt momente in istorie cand Istoria te striveste, nu-ti da nicio sansa de a-ti alege destinul, nu ai cum sa i te pui de-a curmezisul ori s-o ocolesti, sa te dai la o parte!… Seamana moartea ciobanasului, odata petrecuta, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente in care biet romanul nu avea cum sa se impotriveasca cataclismului, la fel cum nici ciobanasul nu a putut evita tradarea, sperjurul infam al tovarasilor sai. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost si instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si anti-romanesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigura Eliade, au fost romanii nevoiti sa ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputintei de a interveni in rostogolirea grea, surda si implacabila a Istoriei asupra Neamului tau. Neputinta de a o opri sau de a devia Istoria din sleaul ce si-l facuse prin inima fiintei romanesti.

Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei il constituie vointa pastorului de a schimba sensul destinului sau, de a preface nefericirea lui intr-un moment al liturghiei cosmice, transfigurandu-si moartea in ‘nunta mistica’, chemand pe langa el soarele si luna si proiectandu-se printre stele, ape si munti. (…) El a impus deci un sens absurdului insusi, raspunzand printr-o feerie nuptiala nefericirii si mortii.”

Cu alte cuvinte, romanii din exil, incapabili sa riposteze fatis, ba chiar aflati unii, acolo, in Occidentul liber, sub interdictia de a actiona politic impotriva ocupantului bolsevic din Tara, au gasit, au stiut acei romani mioritici ce sa faca pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferintei de a trai departe de orizontul natal… Insasi opera lui Mircea Eliade, mesterita cu constiinta neta de a raspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din raspunsul mioritic dat de exilul romanesc. Dat de Enescu, Brancusi, Cioran, Ionescu, Vintila Horia, Uscatescu si atati altii, inclusiv feciorii mioritici care s-au inrolat la sacrificiu ca sa fie parasutati in Tara, pentru a-i sprijini pe si mai mioriticii partizani din munti…

Eliade ne aminteste, in celebrul sau studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul ca aceeasi transfigurare o gasim si in textul unor bocete, cand este plansa moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la inceput, colinda sau bocetul? Raspunsul este de-o importanta secundara. Succesiunea in timp nu putem fi siguri ca este cea sugerata de Eliade, caci circulatia extraordinara pe care a avut-o Miorita in toate tinuturile si mediile romanesti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei in textul altor „manifestari” folclorice. Nu cumva textul Mioritei este sursa unor viziuni prin care bocetele incearca si ele sa faca mai usor de suportat despartirea de cel drag? Oricum, ideea ca Miorita este si un soi de bocet vine sa dea o si mai mare complexitate acestui text. Rostul sau este insa oricum acelasi: absurdul, absurditatea mortii la omul tinar, poate capata un sens, iar acel sens este mangaietor pentru cei apropiati sufleteste de feciorul pierdut… Adica tinta colindei, ca si a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, in mod specific maica cea batrana, a caror inima trebuie mangaiata…

Textul eseului despre Miorita a fost publicat de Eliade in 1962. Scris cu cativa ani mai inainte de data publicarii, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade sa se fi gandit la un alt, anume, moment romanesc de sublima „prefacere a nefericirii intr-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si de anti-romanesc a fost o fatalitate tragica, impusa romanilor cu o forta care depasea capacitatea lor de opozitie. Nu resemnarea „mioritica” a dus la instaurarea comunismului in Romania si in jumatate din Europa, ci cardasia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adica in adancul codrilor si pe crestele muntilor, romanii au avut reactia cea mai barbateasca din toata Europa comunista, caci numai romanii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenta anticomunista armata, fatisa, haiduceasca. Eroica si deseori martirica! Singura din tot lagarul comunist, chiar daca perfect inutila, pragmatic vorbind…

Paranteza: unde ne sunt trubadurii care sa consemneze, cu inspiratie, chiar si in ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului romanesc?! De ce nu razbate, in mizerabile textele textierilor ce se imagineaza trubaduri moderni, de ce nu razbate fiorul eroic, elanul august al fratilor Arnautoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrila Ogoranu, al partizanilor din munti, pe care securitatea bolsevica i-a haituit si ucis, dar de ingropat in mormintul uitarii ii ingropam noi, cei de azi, noi ii ingropam!…

Tragedia produsa in anii ’50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numarul imens de vieti distruse, stalcite, calcate in picioare, batjocorite de justitia comunista, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat in Romania cel mai cumplit concept de tortura din tot lagarul comunist! Nu resemnarea mioritica a umplut temnitele comuniste din Romania, domnilor!… Ci dimpotriva, neputinta romanului, neputinta mioritica, de a se supune absurdului, de a accepta fata inumana, chipul dracesc al noului regim! Din aceasta neputinta a resemnarii s-au iscat feluritele acte de rezistenta la regimul criminal cominternist! O statistica a acelor ani pune imediat in evidenta ca romanii romani, majoritari in Tara, erau minoritari in randurile partidului comunist opresor, in schimb tare putini minoritari din Romania au participat la popularea temnitelor din RPR cu anti-comunisti! In comparatie cu romanii, putini etnici minoritari au ajuns sa se infrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din inchisori!…

Anticomunisti cu arma in mana, dispusi in orice clipa sa se sacrifice pentru libertate si demnitate, au fost numai romanii romani! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunisti din muntii Romaniei! In Fagaras sau in padurea Babadagului, in Maramures sau in muntii Banatului, in Apuseni sau Vrancea, au suferit si au jerfit numai urmasii ciobanasului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Si atat! Altii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de tigan! De reformat sau adventist!, care sa fi urcat pe cararile de munte ale suferintei si jertfei… Ale demnitatii eroice!… Faptul ca fiecare dintre acei partizani din munti, martiri si eroi deopotriva, stiau ca pe Tatal nostru colinda baladei Miorita nu i-a facut sa lepede arma din mana!… Ci – iar, dimpotriva!

Asadar, zeci de mii de romani au infundat Pitestiul si Gherla, Aiudul si Canalul… Sute de mii de ani de suferinta absurda, mai absurda ca moartea!… Tortionarii neamului romanesc i-au sortit exterminarii lente, prin suferinte fizice cumplite si prin degradare morala, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secatui sufleteste inainte de a-l termina fizic!… Tinta predilecta: credinta stramoseasca a romanului in Domnul nostru Iisus Hristos!

Numai ca a existat un raspuns – pe care l-as numi omenesc inainte de a-l numi romanesc, un raspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: in spatiul concentrationar romanesc, adica in temnitele comuniste, romanii siliti de teroarea istoriei sa-si petreaca cu lanturi la picioare anii cei mai frumosi ai tineretii, au gasit motive sa aduca pentru aceasta sansa si onoare multumire si cuvinte de glorie Mantuitorului Iisus Hristos, tovarasul lor de suferinta, antemergatorul lor!… Nicaieri in spatiul incaput sub cizma bolsevica, cominternista, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea si profunzimea trairii religioase din temnitele comunismului ateu, din care s-a prefirat pana la noi, cu valoare de document fara pereche, poezia detentiei, scrisa in temnitele din Republica Populara Romana…

E un fel de a spune „scrisa”, caci regimul bolsevic nu le-a admis academicienilor, savantilor si poetilor incarcerati accesul la hartie si creion. Toata poezia detentiei – capitol eminamente romanesc in rezistenta anti-comunista planetara, a trait si a supravietuit numai pe caile oralitatii, motiv in plus sa apropiem aceasta poezie, aceasta literatura fantasta, aceasta reactie eminamente romaneasca sa o legam de magnifica Miorita, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie si una de variante culese pe intreg spatiul romanesc!

Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorita, cat de bine se potrivesc pentru camarazii din Tara ai lui Mircea Eliade! Incarcerati cu maxima duritate, unii exterminati, cu totii supusi unui regim de dezumanizare, detinutii nostri politici au avut harul si vointa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinta lor si a Neamului intr-un act liturgic, de sfintire a omului, in felul acesta transfigurandu-si moartea si insasi starea nedemna de robie a intregului Neam intr-un moment istoric de gratie… Comportamentul in temnita al camarazilor si camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu ori Petre Tutea sau Aspasia Otel-Petrescu, a dat un sens absurdului insusi. Iar acest sens a insemnat in fond dejucarea proiectului demential si diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului insusi, au conceput sistemul politic si penitenciar din Romania… Romanii, detinutii politici din Romania, au introdus un sens mantuitor, un logos in haosul si arbitrarul acelei lumi conceputa in dispret si ura fata de om, fata de Cel Ce ne-a imprumutat chipul Sau. Au stiut sa transfigureze infernul concentrationar intr-un spatiu binecuvintat de Dumnezeu! Intr-o gura de rai…

L-am intrebat pe parintele Radu Leonte din Sibiu, arestat in seara nuntii sale, in iarna lui 1941, si intors la sotia sa abia in septembrie 1964, l-am intrebat cu teama, cu sfiala, cum e, parinte Leonte, sa stai in temnita 24 de ani?…

Si mi-a raspuns cam asa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, caci abia dupa aceea pricepi care este castigul tau ca te afli acolo…”

De ce oare, cand am primit acest raspuns, mi s-a parut unul mioritic?!… Mioritic in totului tot… Resimtindu-l ca pe dovada de esec al teroarei cominterniste!

Asadar, ciobanasul mioritic cand afla ca i se doreste moartea, ca uciderea sa este deja planuita, nu pune mana pe par, nici macar nu fuge, nu dispare „englezeste” de la fata locului. Ci ramane locului, si-si accepta soarta „romaneste”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta insa s-ar putea sa aiba dreptate!

Comportamentul mioritic, al ciobanasului, este, da, tipic romanesc! Numai ca este cazul sa se stie si sa se inteleaga ca in acest mod tipic romanesc nu se comporta numai ciobanasul nostru arhetipal. Daca este sa numim mioritic sau tipic romanesc acest comportament, atunci trebuie sa se stie ca la fel de mioritic, de „romaneste”, reactioneaza Insusi Iisus Hristos cand afla ce i-a pregatit Iuda si sponsorii Iudei. Caci in loc sa se departeze de primejdie, sa paraseasca gradina pierzaniei in graba cea mai mare, El Isi aduna mai aproape invataceii si le tine predica cea mai inaltatoare, invatatura cea mai adanca, lauda cea mai aprinsa adusa Domnului, vietii adevarate! Sfidand moartea si fortele intunericului, ale raului si ale minciunii! Exact ca in Miorita, oameni buni!…

Tot dupa tipicul mioritic, romanesc – nu eu i-am zis asa!, se defasoara alt moment de rascruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al mortii lui Socrate. El, omul cel mai intelept, cel mai priceput in a descifra tainele mintii omenesti si ale lumii in care traim, a fost condamnat la moarte de concitadinii sai, prin acuzatiile aduse de niste neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat in modul cel mai democratic cu putinta: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca si Iisus, de altfel!

…A avut Socrate nenumarate ocazii sa se sustraga pedepsei capitale si n-a facut-o. In ajunul mortii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca sa-si consoleze amicii de plecarea sa din aceasta lume, le-a tinut „predica” sa cea mai emotionanta, mai tulburatoare. El, Socrate, care peste cateva clipe urma sa bea cucuta din cupa izbavitoare, si-a incurajat prietenii vorbindu-le pana la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnata de Platon in vestitul dialog Phaidros.

E greu de precizat si de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru romanii de noi! Miorita, Evanghelia sau Phaidros? Ceea ce putem preciza, in termenii propusi de nedemnii nostri preopinenti – nedemni nedemnii, dar teribil de bagaciosi cat mai in fata!, este ca atat Iisus, cat si Socrate, adica atat omul cel mai curat din cati au existat, cat si omul cel mai intelept, pusi in fata mortii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic romanesc (ancestral, stramosesc – n. red.) !… Nu s-au temut de moarte, au preamarit norocul de a vietui pe aceasta lume totusi trecatoare, inselatoare, in drum spre certitudinile de Apoi…

Iar daca am pomenit de comportamentul romanesc al romanilor confruntati cu „teroarea istoriei”, in postura de detinuti politici in temnitele cominterniste, nu putem sa nu ne aducem aminte ca multi dintre acei detinuti diafani erau tineri din Fratiile de Cruce, adica chiar la varsta ciobanasului mioritic. Nu fusese departe de aceasta varsta nici Capitanul, in 1938, cand, avertizat asupra intentiilor criminale ale regelui sperjur, este sfatuit sa plece pentru o vreme din Tara. Care dintre noi, oamenii obisnuiti, nu regretam ca acest sfat nu a fost urmat de Capitan?! Regretam si nu intelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reactionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobanasului matricial, aidoma lui Socrate si Iisus: nu a intors spatele mortii, evitand-o, departandu-se de ea, ci s-a lasat in voia altui instinct, superior, instinctului pe care il naste in tine constientizarea sincera, profunda, autentica a valorii vietii, a valorilor sufletesti legate de conditia divina a fiintei umane… A ta, cititorule!

Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem sa-i spunem, al Capitanului in fata mortii e intregit de felul cum, alaturi de ceilalti 13 camarazi, si-a trait ultimele clipe, horcaind pe gatlejul sugrumat cuvinte de lauda Domnului, Slavei divine, ceresti!

…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, incercam sa ne punem in postura personajului si aprobam sau repudiem purtarea insului, ne identificam sau nu cu fapta sa. Reactia ciobanasului, chiar asa cum a fost ea imaginata de ceata de colindatori, este o reactie posibila, totusi. Dovada, cum am aratat, faptul ca regasim aceasta reactie, acest comportament si la altii… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus si Socrate, printre altii, nu multi! De aceea nu e de mirare ca unii dintre noi nu inteleg, nu-si pot asuma comportamentul ciobanasului sau al lui Socrate… Nu inteleg, dar cei mai multi, printre care si subsemnatul, simt ca le scapa intelegerea acelor fapte si traiesc, cu onestitate, sentimentul limitarii intelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decat bunul simt al celor saraci cu duhul, deficitari la capitolul intelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai tarziu, la un nivel sau altul, fiecare insa atingem un asemenea prag al intelegerii si ne impacam cu fatalitatea: nu suntem programati de Marele Softist sa pricepem chiar totul!… Unii mai mult, altii mai putin, dar niciunul totul!…

Ce te faci insa cu obraznicatura care face din propria sa limitare cheia intelegerii acestei lumi, etichetand drept lipsa de consistenta, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal marginita, de a se pune in pielea altuia, de a-l intelege pe Celalalt?! Nu ma vad capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobanasului mioritic in fata mortii, dar cand iau cunostinta de acest model imi dau seama ca, daca as fi avut putin mai mult noroc la nastere, mi-ar fi placut sa ma fi inzestrat Dumnezeu cu un caracter atat de puternic… Nu ma reped, in aparare prosteasca de sine, sa declar ca tot ceea ce eu nu inteleg sau nu sunt in stare sa fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toti neispravitii care, de cativa ani post-decembristi incoace, vor sa faca pedagogie nationala cu noi, oferindu-ne modelul neimplinirii lor infumurate! Daca, dintre acestia, mai e careva recuperabil, il sfatuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, sa mai citeasca o data, daca deja a facut-o vreodata, Apologia, adica Apararea lui Socrate si textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidros, sa mai citeasca o data si Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugaciunea pentru unitatea Om-Dumnezeu, iar dupa aceea sa citeasca sau, in cel mai bun caz, sa reciteasca Miorita, eventual in vreo doua-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu vad cum ar reintra in normalitate. In normalitatea fiintei umane in ipostaza ei romaneasca!…

Iar tuturor celor de fata cititori le aduc la cunostinta ca in hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorita a fost atat de prezenta in mintea romanasilor nostri mioritici pana la Dumnezeu!, incat unul dintre ocnasi, nu de capul sau, ci mereu cercetandu-si camarazii de extaz penitenciar, facand deci din acel text un soi de opera colectiva, anonima, s-a incumetat sa imagineze continuarea baladei!

Da, exista o continuare a Mioritei! Nu romanul Baltagul, care este si el asa ceva, dar in alt fel, ci un text poetic, in metru popular, sa semene cat mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a incumetat cineva sa se masoare cu Miorita!… Cred ca numai spatiul binecuvintat al temnitei, al suferintei nedrepte, putea cuiva sa-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioritei, dar si inspiratia, de natura cert divina, de a produce un text care sa faca fata comparatiei cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioritei… Iar acel ocnas nu a facut-o ca sa schimbe cu vreo iota destinul si comportamentul mioritic al ciobanasului, ci pentru a raspunde la o intrebare, extrem de justificata: cum le-a fost asasinilor dupa? Cum de i-a mai rabdat pamantul?…

Intrebarea aceasta si-a pus-o Radu Gyr si a scris drept raspuns Balada unui plai de munte.

Ce s-a intamplat cu asasinii ciobanasului nostru mioritic? se intreaba, asadar, Radu Gyr si da la aceasta intrebare un raspuns, adica un text, o balada, care il situeaza cert printre marii poeti ai lumii. Iata primele catrene:

„Pe-o spranceana de lumina,
Lang-o lacrima de rai,
Verde culme carpatina
Rotunjeste dulce plai.
Iar in plaiul stanei goale,
Langa strunga fara oi,
Crangi cu umeri franti de jale
Se cutremura din foi.
Fluier vechi nu mai indruga
nu mai latra caini pandari.
Singuri muntii duc in gluga
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburda-n tarla iezii,
Nici plapanzii miei priori.
Doar pe cearcanul amiezii
Urca ulii rotitori.
Ulii suie, frunza suna,
iar in iarba-ntins amar
ba e somn, ba rugaciune,
tinar les de pecurar.
A ramas dormind pe-o rana,
in culcus de voievod,
pe-un crampei de rai cu stana
unde brazii plang prohod.”

Si asa mai departe… Una din capodoperele limbii romane… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destainui soarta celor doi tovarasi cu suflet de Iuda… Cititorii acestor randuri sa mearga la text! Mana pe carte!… (Volumul Balade.)

(Retineti, numai ca brazii nu plang si nu se indoaie.. ei raman vesnic drepti, verticali.. ei doar se frang. Astfel ca, in acest caz avem de-a face cu un paradox, o culmea-culmilor cand brazii plang. – n. red.)

…Important este ca s-a gasit un spirit mioritic, Radu Gyr, care sa-si puna intrebarea, la care a imaginat un raspuns pe puterea mintii sale. Iar si mai important este ca in acest acelasi spatiu mioritic, cand vestea ca a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tariile lumii in care ei se stiau traitori, poporului astuia de romani mioritici fiindu-i cu neputinta sa inteleaga asemenea fapta, ei, romanii de odinioara, romanii arhei, si-au pus intr-un tarziu intrebarea: oare ce s-a intamplat cu ucigasii Mantuitorului, cu ucigasii Celui Care S-a oferit suferintei ca sa ne mantuiasca pe noi de pacate? Cu ce cumplita pedeapsa, pe masura crimei faptuite, justitia divina i-a pedepsit pe criminalii cei mai fara de suflet din istoria Universului?…

Da, romanii si-au pus aceasta intrebare la care au imaginat si un raspuns, un raspuns mai mioritic decat toate Mioritele lor. Un raspuns pe care nechematii preopinenti nu au nici o sansa sa-l imagineze ori sa-l inteleaga…

Inchipuindu-se magistrati, judecatori in dosarul uciderii lui Iisus Hristos, romanii, mioritici in tot ce fac, au mai facut una cu care sa scandalizeze componenta nauca, lucida si pragmatica, a planetei: in imaginarul romanesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnati ucigasii cei mai nenorociti a fost ca ei sa nu mai moara niciodata. Sa traiasca vesnic! Si punct!…

Aceasta a fost pedeapsa data de Dumnezeu! De Dumnezeul romanilor, daca nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

Logica stransa a acestui raspuns: numai asa, traind la nesfarsit, si asistand la „marsul glorios al lui Iisus pe pamant” (apud Tutea), li se vadea acelor nefericiti esecul crimei lor!… Dimensiunile netrebniciei lor…

Mai departe, interpretarea „sentintei” e la inde…mintea fiecaruia, cum il taie capul pe fiecare…

Dupa al meu: pedepsiti sa nu mai moara niciodata? Pedepsiti cu viata vesnica?… Asadar, viata ca pedeapsa!… O idee des intalnita la romanii mioritici. La maica-mea, bunaoara! Dar n-am luat-o in serios!… Sau la dl. Arghirescu, gazda mea din studentie, de pe str. Lt. Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasa cu Paul Ionescu, erou al primului Razboi Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar cand eu ii uram sa atinga suta, nu-mi multumea, dand din cap compatimitor: ce-o fi fiind in capul acestui baiet?!… Dimineata, cand era destul de liniste ca sa-l aud prin perete, prindeam rugaciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ti-am gresit de ma lasi sa traiesc atata?! De ce nu ma iei, Doamne?!… Pentru care grele pacate, Doamne, mai traiesc?… Rasunau cunoscut in mintea mea aceste vorbe… Atat cat reusisem eu sa ma conectez pana atunci la mentalul comunitar romanesc. Romanesc pentru ca mioritic. Si invers!…

Cand viata este o pedeapsa, o proba de incercare, menita sa te pregateasca pentru alta viata, abia aceea adevarata, pui alt pret pe viata si pe toate cele din preajma-ti, atat de amagitoare!…

In septembrie 1989 ma aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistica. M-am imprietenit oaresicat cu un romanist suedez, i-a placut comunicarea mea si mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede si la politica. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus intrebarea incomoda pentru un roman nationalist: de ce romanii nu dau nici un semn ca ar fi capabili sa se rascoale impotriva sistemului comunist? De ce accepta mai departe dictatura ceausista?!… Adica, se subintelegea, din lasitate si oportunism se comporta romanii atat de jalnic, de jenant!…

M-am pomenit, aproape instinctiv, fara sa judec prea mult raspunsul, sustinand alta explicatie: forma cea mai comuna si mai naturala (sic!) de lasitate este teama de moarte. Romanii sunt un popor care in istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotriva, au infruntat-o cu destula daruire, altii ii zic seninatate… Si suedezul cel hiperborean s-a aratat cunoscator: religia dacilor, Miorita, Brancoveanu, la care eu am adaugat rezistenta anticomunista din munti, pe cat de eroica, pe atat de „ineficienta”, despre care informatul meu coleg nu stia nimic, nimic…

Iar eu am continuat: gestul de a te ridica impotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care iti pune in pericol viata. Dar pe langa pericolul de a-ti pierde viata in confruntarea pe care o declansezi, mai apare si pericolul ca tu sa iei viata cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce in postura nedorita nicicum de a ucide… Pentru roman, nimic nu poate fi mai cumplit decat sa se vada cu mainile inrosite de sangele omuciderii… Mai bine rabda nedreptatea decat s-o inece in sange! Romanul stie ca pentru opresor exista o plata inevitabila si il lasa, mai de graba, „in plata Domnului”…

Eram eu insumi mirat de cele ce spuneam si vag mi s-a facut rusine pentru usurinta cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam in ele? Nu stiu. Ce stiu este ca atunci le-am gandit, aceste explicatii, pentru prima oara. Mai ales ideea ca romanii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieti, dar ezita atunci cand s-ar putea sa fie adusi in situatia de a lua ei viata cuiva, oricat i-ar fi acela de adversar!…

…Cateva luni mai tarziu, in decembrie acelasi an 1989, aveam sa constat cu uimire si indurerat ca avusesem tare multa dreptate… Mii de tineri mioritici, fara par, fara pistoale, numai cu palmele goale au iesit in fata tancurilor, in fata nevazutilor teroristi, nu ca sa ucida pedepsitor sau razbunator – caci nu aveau pe cine, cat mai ales ca sa-si arate, lumii intregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-si astfel credinta ca Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

Noi, romanii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu exista un asemenea popor… Iar a fi ori a reactiona in spiritul baladei Miorita nu inseamna a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o traire profunda a propriei conditii umane mult mai complexa, mai subtila, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atata doar as adauga: a reactiona „in legitima aparare”, instinctual, la violenta raspunzand prin violenta, inseamna sa te situezi pe linia de conduita a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat si …recomandabil in viata de toate zilele, oamenilor obisnuiti. Alde mine, alde mata, cititorule…

Uneori insa, cand atitudinea ta angajeaza o miza mult superioara destinului individual – cazul lui Socrate si Iisus, a avea reactia „potrivita”, cea asteptata, inseamna a accepta degradarea mizei, a semnificatiilor legate de persoana-ti. Inseamna sa apartii acelei lumi din care vin si cei care iti vor moartea. Este si cazul Capitanului, care, daca s-ar fi pus la adapost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al sau si al Miscarii. Ciobanasul nu purta un mesaj anume, pe care sa putem spune ca l-a salvat prin comportamentul sau cristic, mioritic. Dar camarazii sai colindatori, cu o intuitie sufleteasca teribila pentru niste simpli tarani, punandu-l pe ciobanas sa ia aceasta atitudine, confera mortii sale un mesaj, un rasunet care acopera vaietul de jale matern, devenind mister initiatic la nivelul constiintei unui popor intreg! Caci, a nu se uita, balada Miorita, din toate creatiile folclorice romaneste, are cea mai buna raspandire, cele peste o mie de variante acoperind dens intreg arealul romanesc.

Un detaliu cum nu se poate mai miscator: Prima oara, daca nu ma insel, Miorita a fost culeasa intr-un sat ardelenesc, de romani secuizati, de ceangai. Un text in limba maghiara, asadar. Bietii oameni nu mai vorbeau romaneste, uitasera si religia parintilor, trecand, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepadasera de „mesajul” mioritic, salvandu-l chiar si asa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim si de cel mai mare pret…

In incheiere, as zice ca genul proxim si ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, si el atat de romanesc, numit a-ti fi rusine de rusinea celuilalt… Nu stiu daca exista si in alte limbi, ca expresie curenta. Acest sentiment ma incearca destul de des. Este un sentiment si un comportament la care eu unul am acces. Caci celalalt, comportamentul propriu-zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot romanul! Ci numai celor dintre noi putini si alesi… Binecuvintati de Dumnezeu! Cand printre noi se iveste unul, sa ne bucuram de norocul neamului nostru de-a-l odrasli mai departe pe ciobanasul carpatin…

Dar sa ne rugam la Bunul Dumnezeu sa ne puna cat mai rar in situatia de a scoate la lumina, din adancul fiintei noastre etnice, ce a mai ramas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, si pe altii la incercare!

7 ianuarie 2010

Ion Coja

Post scriptum: Decembrie 1989 si tot ce a urmat, adica situatia in care ne aflam de 20 de ani (la data redactarii acestui articol in Revista România Culturală, 30 de ani – n. red.), nu cumva este un alt moment in care Istoria da in noi, romanii, cu tot ce apuca si ne pune din nou in cumpana cu pieirea?! „Romanul nu piere!”, ne asigura un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba, asta nu exista la alte popoare. Adica vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamtul sau bulgarul… Dovada ca destinul nostru istoric ne-a pus mereu la incercare. Ne pune, iata, din nou! Numai ca de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul si tara pare a fi mai bine pusa la punct. Nu au neglijat nici un detaliu!…

Deformarea si denaturarea mesajului care ne vine din adancul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din aceasta strategie. O strategie care mizeaza nu numai pe cozile de topor, ci si pe imbecilii cu certificat de nastere romanesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici in Parlament, nici in Guvern, nici in Universitati sau Tribunale, la Televiziuni si tot felul de redactii, peste tot dam de ei…

Post scriptum 2020: Textul de mai sus este complementar celui scris de dl. Vitalie Pastuh si publicat pe site-ul nostru zilele trecute. Amandoua sunt texte polemice, la adresa unor neispraviti ce-si fac auzita vocea ca opinie publica…

/0 Comments/by
,

Liviu Rebreanu – Lauda taranului roman


liviu rebreanu, taranul roman

Liviu Rebreanu - Lauda taranului roman

Domnilor Colegi, Onorati Ascultatori,

Ales intr’un loc nou creat si dorind totusi sa ma conformez uzului academic de-a elogia pe un inaintas, ma vad silit sa ma prezint cu unul de-afara, cu stramosul meu si al unora dintre d-voastra, intr’un sens mai larg, stramosul tuturor: taranul roman…

Ma simt destul de jenat ca viu in fata d-voastra sa laud tocmai pe cel mai umil Roman, si-mi dau seama ca fapta aceasta nu e prea abila. Cand vorbesti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea ca orice vei spune, nu va parea nimanui prea mult, si nici o lauda prea exagerata. Inaintasul, cu care indrasnesc eu sa ma infatisez, e sarac si slab. Asa a fost totdeauna si asa va fi, probabil, totdeauna. Munca si suferintele lui hranesc si imbogatesc pe asupritorii lui. El e destinat sa ramana vesnic gol.

Lauda aceasta totusi nu vrea nici sa inalte, nici sa darame si nici macar sa dovedeasca nimic, ci doar sa marturiseasca o credinta si solidaritatea mea continua cu inima celor multi cari au avut parte tot de ocari si proboziri, si prea arar de vorbe bune…

In vieata altor natiuni, taranimea a putut avea, si a avut, un rol secundar, sters; pentru noi insa e izvorul romanismului pur si etern. La noi, singura realitate permanenta, inalterabila, a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca, de fapt, taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare. Cuvantul insusi e de origine urbana, cel putin in semnificatia actuala. Taranul nu-si zice niciodata taran. Doar in vremile mai noi si sub influente politice a patruns si la tara cuvantul, spre a indica pe omul de la sat in contrast cu cel de la oras. Taranii insa numesc pe tarani, simplu, oameni. De fapt taranul n’are nume pentru ca nu e nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi, omul roman. Pentru toata lumea, taran e sinonim cu Roman, pe cand orasan nu, ba in general dimpotriva, mai cu seama in ochii taranului. Taranul a ramas Roman si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti; in schimb orasenii s’au cam aratat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanariotii, Rusi cu Muscalii, Nemti cu Austriecii, pana sa devina Romani suta in suta, sub Romani.

Nu stiu cand a aparut in istorie taranul asa cum il defineste stiinta de azi, adica omul care cultiva pamantul din mosi-stramosi si care se simte legat de pamant prin radacini adanci. Barbarii de odinioara, strabunii natiunilor mari si mici de azi, n’au avut, pare-se, tarani, cel putin in secolele cand marea stramutare ii arunca mereu de colo pana colo prin Europa salbatacita. Neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora, ele dispretuiau legatura cu pamantul. In vieata lor, rolul de capetenie il aveau cresterea vitelor, vanatoarea si razboiul, care e tot un fel de vanatoare, dar de oameni.

Istoricii, inclusiv cei romani, nu se prea inteleg intre dansii cand e vorba de trecutul nostru. Intr’o privinta totusi sunt de acord cu totii, anume ca aici, la noi, pe pamanturile noastre, se face agricultura din vremuri imemoriale. Dar existenta agriculturii presupune existenta taranului. Navalitorii nestatornici, umblatori dupa prada si setosi de sange, nu se indemnau sa scormoneasca ogorul. Trebue deci sa fi muncit poporul bastinas peste care puhoaiele de barbari au alunecat si s’au scurs val cu val. Bastinasii s’au invatat, desigur dupa aspre experiente, sa nu se amestece de loc, sau cat mai putin posibil, in luptele navalitorilor ce se perindau. Razboaiele erau totale si pe-atunci, mai ales din partea barbarilor cari purtau cu dansii femeile, copiii si batranii, impreuna cu toate animalele. Dar pe-atunci muntii si codrii ofereau inca refugii destul de sigure pentru autohtonii cari voiau sa ramaie neutri. Cotropitorii insisi rareori se raspandeau departe de marile cai de trecere si de pasunile cari le hraneau vitele. Iar cand s’a intamplat ca unii sa se imprastie si sa se adoiala, o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul
nostru, in mijlocul tuturor uraganelor. Dar taranul roman, existenta lui permanenta pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta si altele care ne privesc. Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani, am putut sa ne pastram fiinta si pamantul…

Cand se abat marile urgii, oamenii bogati, posedantii de toate felurile, sunt imediat gata de duca. Ei n’au legaturi organice cu pamantul tarii si se despart usor de orasele sau de castelele in care locuesc, siguri ca vor gasi, cu aurul lor, in alte tari, alte orase si alte castele, unde vor putea continua vieata usoara de belsug… Taranul nu pleaca nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde sa-si mute saracia, pentru ca, smuls de pe ogorul lui, ar fi osandit sa piara ca un arbore smuls din radacini. De aceea taranul e pretutindeni pastratorul efectiv al teritoriului national.

Si daca e asa in general, de ce n’ar fi si pentru taranul roman, a carui dragoste de pamant e mai mare si mai naturala decat a altora? Caci pentru taranul nostru pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de adoratie si de teama. El se simte zamislit si nascut din acest pamant ca o planta fermecata care nu se poate starpi in vecii vecilor. De aceea pamantul e insusi rostul lui de-a fi. Pamantul nostru are un glas pe care taranul il aude si-l intelege. E «sfantul pamant inspirator» care ne-a modelat trupul si sufletul, care prin soarele si apele si muntii si sesurile lui ne-a daruit toate calitatile si defectele cu care ne prezintam azi in lume. Pamantul acesta parca nici nu poate produce decat numai Romani.

Astfel, destinul pamantului care ne-a nascut si ne-a crescut a trebuit sa comande si destinul desvoltarii neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a randul o existenta aproape vegetala, o existenta de chinuri si umilinti pe care numai taranul o putea indura. Cu cat se inmulteau suferintele si treceau vremurile, taranul roman s’a indaratnicit in rabdare. Dragostea lui de pamant s’a invartosat. Tarina se amesteca necontenit cu cenusa si oasele inaintasilor, iar vazduhul se umplea cu umbrele si sufletele lor pana in tarii. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nicio putere si nicio schingiuire…

Rezultatul? Romania actuala cu Dacia de odinioara sunt congruente nu numai in privinta configuratiei geografice, dar si a configuratiei etnografice romanesti.

Acest fapt singur, aceasta evidenta batatoare la ochi ar trebui sa puie pe ganduri, daca nu sa-i desarmeze, pe apostolii interesati ai discontinuitatii romanesti in propria noastra tara. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decat existenta aceluiasi popor, pe aceleasi locuri, dupa doua mii de ani? Inexplicabila ar fi tocmai discontinuitatea. S’au vazut popoare mutandu-se in alta tara, se cunosc popoare cari au disparut cu totul, dar un popor, care sa dispara si sa se risipeasca pentru a reaparea, peste multe sute de ani, exact in locurile pe cari le-a parasit, ar fi o minune ce nu se poate intampla decat in anume manuale istorice cu talc.

Rolurile principale in istorie le joaca sau neamurile creatoare de mare cultura, sau cele distrugatoare de cultura. Vieata popoarelor linistite se petrece mai mult in subsolul istoriei. Neamul romanesc a fost cel mai linistit din lume. In trecutul nostru n’avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare. Am trait mai mult in sate, la umbra evenimentelor facatoare de istorie. Satele insa nu lasa documente pe care sa le consulte si sa le compulseze viitorii istorici. Satele apar si dispar, fara urme, dupa legi si indemnuri necunoscute. In cuprinsul pamantului romanesc, tocmai in epoca de formatie a neamului, poate ca nici sate nu erau multe, ci mai ales catune resfirate. Asa ca n’avem si nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decat un zapis oarecare sau o stela funerara?

Nasterea unui popor e un miracol, negresit, precum miracol e orice nastere, chiar a ultimei ganganii. De aceea inceputurile tututor popoarelor sunt invaluite in negura legendelor. Chimia etnologica n’a ajuns si nici nu va reusi sa patrunda si sa fixeze intr’o formula cu repetitie misterul formatiei unui popor nou din doua sau mai multe vechi. Daca s’ar fi descoperit reteta, in vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica poate si popoare in serie pentru solutionarea sau complicarea conflictelor internationale. Sunt insa numai anume epoci si imprejurari cand se realizeaza, intre popoare indelung convietuitoare, osmoza generatoare de natiune noua. Toate popoarele europene s’au format cam in aceeasi epoca si din amestecul mai multor neamuri – Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, altii – si totusi mai ales despre noi se spune, cu o nuanta peiorativa din partea unora, ca suntem «ein echtes Mischvolk».

Stiu ca ma inversunez sa deschid usi cari au fost fortate de mult, in deosebi in aceasta venerabila incinta unde problemele originii si trecutului romanesc s’au desbatut si s’au clarificat deplin. Dar cand se inmultesc cei ce nu scapa o ocazie fara a ne ponegri inceputurile si trecutul, ca sa ne poata apoi contesta pamantul, sa nu mi se ia nici mie in nume de rau staruinta. Ma obliga de altfel insusi taranul roman, argumentul viu si cel mai puternic al autohtoniei noastre…

O caracteristica tot atat de importanta a unui neam, ca si comunitatea de sange, este limba. La noi si aceasta e opera taranului. Limba romaneasca e o limba taraneasca. Farmecul si expresivitatea specifica le-a capatat de la fauritorul ei originar, care a fost taranul. Toata desvoltarea ei, pana in timpurile mai noua, se datoreste taranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completa maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzand sau dispretuind contactul direct cu poporul, in cele din urma imbatranesc, se artificializeaza, ajung a fi organisme moarte – limba latina, greaca, ebraica… Limba noastra, cultivata numai de tarani, in legatura continua cu pamantul si cu lumea concreta, a pastrat expresia imagica si naiva a omului simplu, o prospetime pitoreasca si colorata, ritmul vietii miscatoare. Limba aceasta, ca toate operele taranesti, e conservatoare si-si apara cu indaratnicie conformatia, ramanand refractara incercarilor de violentare. Neologismele, in afara de cele de specialitate cu circulatie numai in anume sfere, se generalizeaza anevoie si abia dupa ce sufera transformarile notionale si formale potrivite cu spiritul ei. Asa au fost condamnate sa dea gres sfortarile filologilor de odinioara cari au vrut s’o «relatinizeze», ca si ale altor reformatori mai noi cari au incercat s’o «rumanizeze» prin reinvierea slavonismelor eliminate de evolutia ei fireasca. Acelasi rezultat trebue sa-l aiba si tendinta unor scriitori si gazetari de a o «urbaniza» cu orice pret, imprumutand din limbi straine nu numai cuvinte, dar si constructii gramaticale si sintactice, socotind probabil, ca si oarecari predecesori ai lor de-acum doua-trei secole, ca romaneasca poporului e «proasta si nu-i buna de nimica»…

Taranul s’a incapatanat a vorbi numai romaneste si a refuzat sa invete o limba straina chiar cand imprejurarile sau nevoile l-ar fi obligat. In Ardeal, in regiunile mixte, Ungurii si Sasii au fost totdeauna cei cari au vorbit romaneste, nu Romanii ungureste sau nemteste. Eu n’am cunoscut niciun taran roman care sa stie ungureste sau orice alta limba straina, in vechea monarhie austro-ungara existau regimente de Romani care stationau cu anii prin provincii straine indepartate. Soldatii vorbeau romaneste oriunde se aflau, la Viena ca si in Bosnia, iar cand cineva li se adresa intr’o limba straina, raspundeau invariabil «nu stiu», din care pricina unele corpuri erau chiar poreclite «nu-stiu-reghiment».

Nu insemneaza aceasta ca taranul roman e incapabil sa invete o limba straina, ci numai ca tine mai presus de orice la graiul lui stramosesc. Cat talent si mai ales cata predilectie au Romanii pentru limbile straine, o dovedesc orasenii si surtucarii nostri de toate categoriile cari, si azi, ca totdeauna, se cred mai subtiri si mai cultivati daca vorbesc, de cele mai multe ori prost, orice alta limba, numai straina sa fie…

Precum si-a pastrat limba, tot astfel a pastrat si a modelat taranul roman, dupa chipul si asemanarea lui, credinta in Dumnezeu. Din batrane superstitii, din ramasite de credinte stravechi transformate si adaptate, din dogme si precepte crestine, el si-a alcatuit o religie specifica, un amalgam profund de crestinism si paganism. Religia aceasta, legea romaneasca, e unica pentru intreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. In ea se rezuma conceptia de vieata a taranului roman, resemnarea si increderea lui in dreptate divina. Legea romaneasca e suportul moral al taranului. Ea i-a daruit puterea de a rezista si de a birui incercarile veacurilor. Crestinismul nostru, asa cum il practica si-l traieste taranul, ascunde intr’insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba romaneasca…

Daca taranimea romana a fost ursita sa conserve rasa, pamantul, limba si credinta noastra, inseamna ca ea este intruchiparea tuturor virtualitatilor si energiilor romanesti, ca deci dintr’insa trebue sa porneasca si sa se inspire tot ce e romanesc. In trecut, din ea s’au ridicat, prin selectie naturala, boierii si in sanul ei s’au intors cei care-si pierdeau slujbele si averile cand nu-si pierdeau si capul. Din ea se recruteaza multimea mare a luptatorilor in timp de razboiu si a muncitorilor in timp de pace.

Taranul niciodata si sub nicio forma nu se intovaraseste cu strainii. Privirea si dorul lui nu trec niciodata dincolo de hotarele neamului. El sufera orice cu resemnare. Nadejdea lui e Dumnezeu. E in stare sa moara fara a se plange si mai cu seama fara a se revolta. Are o rabdare eroica, dar care ajunge sa se confunde uneori cu toropeala, parca lupta tacuta, nesfarsita pentru conservarea fiintei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Rabdarea si resemnarea insa, in loc sa-i fie pretuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea ca e lenes si nesimtitor. Caracteristic este ca imputarea o ridica tocmai exploatatorii lui de ieri si de azi.

Admitand ca taranul roman ar avea mai putina tragere de inima la munca, vina inca nu i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, daca nu din totdeauna, Romanul a trebuit sa munceasca pentru altii, fara rasplata, fara speranta si bucurii. In asemenea conditii lenea si nepasarea erau singura reactiune posibila. Cu adaosul ca saracia si mizeria au devenit virtuti pe care a trebuit sa-si intemeeze toate rosturile vietii. Neputand aspira la un traiu omenesc, s’a organizat in mizerie ca intr’un element ineluctabil.

Oricat ar parea de ciudat si de trist, adaptarea la saracie, impreuna cu toate consecintele ei, a fost o necesitate vitala pentru poporul romanesc. Altminteri n’ar fi putut indura vieata si s’ar fi sfaramat si topit printre celelalte neamuri. Inchizandu-se in saracie ca intr’o gaoace indestructibila, s’a singularizat si a putut sa-si desvolte insusirile specifice, sa-si dobandeasca o fizionomie nationala deosebita. Vieata saraca nu exclude bogatia sufleteasca. Saracul e mai aproape de sufletul sau decat bogatul si are mai multa nevoie de frumosul care, transfigurand realitatea, devine izvor de speranta si mangaiere. Folklorul nostru, in toate manifestarile sale, e creatie de popor sarac, ceea ce nu-l impiedeca sa fie mai valoros si mai bogat decat al multor neamuri traite in belsug. Cand munca e zadarnica si slujeste numai buna starea asupritorilor, lenea si visarea razbuna nedreptatea si devin producatoare de arta, bucuria celor obijduiti.

Dealtminteri, ce fel de existenta a avut de-a-lungul vremilor Romanul, fie plugar, fie pastor, se pote inchipui dupa ceea ce se vede si azi: la numai cateva zeci de kilometri de Bucurestii rivalizand in lux si risipa cu metropolele cele mai ariviste, intalnesti niste amarite asezari cu infatisarea aproape neolitica – satele si catunele romanesti. Contrastul acesta e mai elocvent decat volume intregi de istorie.

Intre sat si oras a fost si mai persista pretutindeni un antagonism, la noi insa parca mai viu si mai accentuat. Pentru ca orasele noastre nu sunt expresia specificului national. Un oras german sau francez reprezinta chintesenta nationala respectiva ca si satul, ba chiar in mai mare masura. Orasul nostru, infiintat si desvoltat, in multe cazuri, din alte necesitati decat cele romanesti, nu s’a adaptat inca deplin spre a fi aevea, ca duh si civilizatie, izvor de romanism curat… Pe cand taranul roman da orasului tot, civilizatia orasaneasca ii ofera numai sarcini si fraze goale. Taranul e serios si naiv, orasanul e ironic si sceptic. Poate de aceea taranul n’are incredere in orasan, iar orasanului i-e rusine de taran, cand nu-i e frica.

Si totusi emanciparea taranilor, orasenii au propovaduit-o, si au realizat-o. Revolutiile noastre, mai mult galagioase decat sangeroase, s’au facut toate de sus in jos, pana la exproprierea latifundiilor si improprietarirea taranilor. Taranul insusi, incapabil de a se organiza si de-a initia rasturnari sociale, ar fi purtat in eternitate jugul servitutii.

Ideile liberale si democratice au patruns la noi din afara, evident, dar au gasit aici teren favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamand sfintenia libertatii individuale, erau in aer, la inceputul secolului trecut, in toata lumea, intocmai cum azi e in aer ideea strivirii individului in folosul colectivitatii. Ideilor generoase de atunci le datoram nu numai libertatea taranului, dar insasi libertatea neamului romanesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Romanilor intr’un Stat independent. Ideile de-acum un veac si jumatate, prin triumful libertatii omului, au impus libertatea popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin incatusarea individului, sunt sortite sa ingenuncheze pe cei slabi in folosul celor puternici.

Vantul de generozitate universala a prilejuit, cum era natural, si mari exagerari. Mila, compatimirea si dragostea pentru taranime au creat o imagine falsa a taranului, o idealizare ieftina si dulceaga, departe de realitate. Pe masura ce interesul pentru taran crestea, s’a ajuns sa nu se mai poata vorbi despre el decat in termeni hiperbolici. Iar cand sufragiul universal a oferit un buletin de vot taranului analfabet si nemancat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodata tiran prin procura.

Pentru ca toate miscarile in favoarea taranimii au fost infectate de retorism, au ramas simple intentii fara rezultate practice. Dupa o suta de ani de emancipare, devenit proprietar asupra aproape totalitatii pamantului cultivabil, taranul roman se afla in aceeasi mizerie morala si culturala, iar standardul lui de vieata nu s’a imbunatatit catusi de putin. Ceea ce denota o trista carenta a conducatorilor.

Prin ceea ce a fost si a reprezentat in vieata neamului, taranul roman nu se putea sa nu devina indreptarul culturii nationale, mai cu seama in ce priveste literatura si artele. Cand, dupa dobandirea libertatilor, fortele creatoare romanesti s’au desteptat si au aparut poetii, artistii si invatatii, toate buna-vointele si uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte si de alta parte a unei temelii durabile pe care sa se construiasca. Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitatii sterile, de innoiri diverse n’au dat roade. Limba romaneasca, corectata intruna de scriitori si filologi pasionati, scartaia din ce in ce mai rau si nu izbutea sa nasca poezie. Abia cand scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura taranului, au descoperit izvorul limbii si al poeziei romanesti. Alecsandri a facut un act revolutionar adunand si dand la iveala o comoara de poezie populara. S’au gasit, fireste mai tarziu, unii cari sa-l acuze ca prin ajustarile si completarile lui ar fi stricat frumusetea originala. Au uitat acuzatorii ca arta e totdeauna opera individuala, chiar cea anonima populara. Un cantec popular a fost facut, intai si intai, de cineva si numai pe urma au venit altii, in timp si in spatiu, sa-l corecteze, sa-l amplifice ori sa-l simplifice, in sfarsit sa-l perfectioneze. Adica intocmai ceea ce se intampla si cu poezia culta, unde insa toate operatiile le savarseste un singur ins, mai inzestrat si cu darul versificatiei, si cu al criticii. Incat Alecsandri a fost ultimul corector al baladelor populare culese de dansul, si desigur cel mai talentat.

Pana la Eminescu totusi limba literara romaneasca a mai avut destule sovairi. Numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in limba uzuala a tuturor. Prin Eminescu, taranul roman a daruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curata, bogata, mladioasa, mereu noua, cu posibilitatea de eterna innoire, cu un dinamism etem, dinamismul eternului duh neaos romanesc.

Colaborarea dintre Romanul cel mai modest si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii literare romanesti. Pe aceasta linie scriitorii au putut inainta pe urma fara teama de ratacire, avand de altfel totdeauna la indemana pe taranul roman, in caz de indoieli.
Dupa Creanga si Cosbuc, miscarea semanatorista, impreuna cu cele similare si adiacente, a putut enunta axiomatic ca o literatura romaneasca adevarata trebue sa purceada din realitatea romaneasca, adica direct sau indirect din taranimea care reprezinta ceea ce are mai original neamul nostru. De fapt semanatorismul n’a facut decat sa formuleze si sa strige cu glas tare, ca sa patrunda in constiinta tuturor, ceea ce au simtit totdeauna, desi nu atat de categoric, toti creatorii de valori veridice. Miscarea aceasta, entuziasta pana la fanatism, era natural sa faca sa triumfe un comandament a carui rodnicie s’a dovedit in toate timpurile si la toate popoarele. «Iliada», «Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru ca, dincolo de perfectia estetica, exprima suflete si realitati nationale. Nu e vorba, cum s’a incercat sa se rastalmaceasca, de a reduce literatura la taranism, sau muzica la doine si hore, sau sculptura la crestaturi in lemn… Ar fi o aberatie sa anchilozam si sa limitam inspiratia artistului. Confundand culturalul sau etnicul cu esteticul se anihileaza creatia de arta. Opera nu valoreaza prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetica. Dar estetica nu exclude predominanta unui spirit specific care da anume coloare si autenticitate operei.

Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentati, cari, umbland sa cultive asa zisa arta pura sau sa fie moderni cu ghilimele, au crezut ca trebue sa se inspire neaparat dupa ultimisimele curente straine. S’a intamplat sa realizeze, in cazurile cele mai fericite, imitatii acceptabile sau chiar virtuozitati tehnice interesante, nu insa opere vii si trainice. Caci modernismul adevarat nu cere instrainare de realitatile nationale, ci tocmai in intelegerea mai patrunzatoare, adancirea si valorificarea originalitatii acestor realitati. Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant. Ar fi de observat, in treacat, ca pseudo-modemismul a fost reprezentat si practicat la noi exclusiv de scriitori nascuti la oras, deci mai putin legati de pamant si uneori chiar de graiul romanesc pana intr’atata, ca unii se mandreau cand izbuteau sa ticluiasca ceva in vreo limba straina. Ceea ce ar fi o dovada mai mult ca orasului ii lipseste inca spiritul autohton zamislitor de valori originale.

Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume, numai orasul poate s’o creeze si s’o desavarseasca. Literatura taraneasca nu e pentru tarani, caci taranii nu citesc si nici nu vor citi carti literare. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebue sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebue sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n’o mai infranga si nici sa n’o nesocoteasca. Intre sat si oras trebue sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebue sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga noi puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universal pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinul neamului…

Dar, la randul ei, tara noua, pentru care taranul roman a jertfit si a sangerat cel mai mult, trebue sa-i inlesneasca si lui soarta mai buna ce i se cuvine. Nu prin fraze si hartoage, nici prin pomeni si fagadueli desarte, ci printr’o educatie noua care sa-i asigure munca rodnica si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate, daruindu-i ceea ce ravneste de multe veacuri fara incetare si in zadar: lumina si dreptate.

Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar mai atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.

Academia Romana

Discursuri de receptiune XXVII

Lauda taranului roman

Discurs rostit la 29 mai 1940 in sedinta publica solemna de Liviu Rebreanu

Monitorul Oficial si imprimeriile statului Imprimeria Nationala.

Bucuresti, 1940

/0 Comments/by

Nagy Attila-Mihai – Pastrarea identitatii maghiare prin asimilarea culturii romanilor


nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila-Mihai - Pastrarea identitatii maghiare prin asimilarea culturii romanilor

Cum au imbinat alte etnii din Romania cultura proprie cu cea romaneasca, ar putea-o face si maghiarii/secuii, in loc s-o respinga.

Dar, cum a scris Valeriu Braniste, si chiar si un maghiar, Prohászka Lajos, ungurilor le este parca frica de intalniri interculturale, ca nu cumva sa-si piarda identitatea. Ceea ce ma face sa concluzionez ca au o identitate putin cam nesigura, pe fondul inconstientului colectiv.

Caci puterea identitatii se arata nu prin refuz, cum cred secuii/maghiarii, ci prin capacitatea de asimila, de a imbina cele doua culturi. Daca prin asimilare preiei valori culturale romanesti, nu inseamna ca pui in pericol identitatea culturala a etniei tale minoritare.

Mai bine ne imbogatim reciproc, dacat sa ne dezmembram prin izolare. Oricat de mare ar fi orgoliul cultural maghiar, romanii au valori culturale foarte mari, pe care le putem asimila inbogatindu-ne prin ele.

Pe de alta parte, secuii umbla peste tot prin Europa pentru a copia modele de autonomie. Trecand peste faptul ca nu prea le gasesc, a copia inseamna insa ca cel copiat ramane dupa aceea tot in exterior, adica neasimilat. E adevarat ca aceasta este o caracteristica a intregii culturi occidentale, despre care Vasile Bancila scria ca traieste din imitatie.

Ungurii refuza insa cu incapatanare sa ia in calcul acea varianta a pastrarii identitatii prin asimilarea culturii majoritarilor, a romanilor, imbogatindu-se organic, din interior, deci nu prin ceva impus din exterior, cum e ideea autonomiei.

Din asimilarea culturii majoritarilor poate rezulta o cultura maghiara noua, organica! Si nu e nicio problema daca va fi diferita de cea maghiara din Ungaria. Ba chiar e mai bine, caci putem contracara ideologia nationalista, culturala, neohorthysta a ungurilor din Ungaria lui Orbán Viktor, prin care ne uniformizeaza potrivit ideilor lor si ne iubim propria identitate culturala, de maghiari/secui, transformandu-ne intr-o remorca a culturii neohorthyste.

Noi, ungurii, niciodata n-am realizat imbinarea specificului gandirii neamului cu alte culturi, adica organicitatea manifestata intr-o filosofie moderna, pe fond ortodox, pe care au reusit-o filosofi romani ca Noica, Nae Ionescu sau Vasile Bancila. Iata un exemplu pe care l-am putea urma si noi, secuii/unguri, pe plan cultural. Caci nu totul este postmodern.

Un articol de Nagy Attila-Mihai via certitudinea.ro.

/0 Comments/by

CALENDAR „CERTITUDINEA” – Luna Ianuarie 2020 – Comisia Militara Romana din Siberia


calendar certitudinea 2020, certitudinea, comisia militara romana din siberia

CALENDAR „CERTITUDINEA” - Luna Ianuarie 2020 - Comisia Militara Romana din Siberia

Dupa framantatul an 1919, cand Armata Romana eliberase Budapesta, salvand Europa de bolsevism, Romania incepea sa-si linga ranile. Astfel, in ianuarie 1920, lua fiinta Comisia Militara Romana din Siberia (sau Misiunea Militara Romana din Extremul Orient), mandatata de Guvernul Romaniei pentru a urgenta repatrierea din Siberia a prizonierilor de razboi de origine romana din fosta Armata Austro-Ungara, printr-o ruta cu punctul de pornire in portul Vladivostok si punctele de sosire in porturile Constanta, Triest, Genova si Ragusa.

Ca membri ai comisiei au fost desemnati: capitanul doctor Victor Cadere – ca insarcinat guvernamental cu depline puteri si grad de maior asimilat si sublocotenentul medic Raul Alevra. Acestia au pornit din Paris pe 31 ianuarie 1920, s-au oprit, dupa traversarea Oceanului Atlantic, la Washington si apoi dupa traversarea Oceanului Pacific la Tokio, cu scopul de a se pune la curent cu privire la situatia politica si militara din Siberia si cu modificarile survenite in planul repatrierii stabilit de catre Consiliul Suprem Aliat.

Atasata de Misiunea Militara Franceza din Siberia, comisia a preluat intreaga raspundere a contingentului de voluntari romani inrolati in Legiunea de Vanatori Ardeleni si Bucovineni, (constituita in octombrie 1918, in orasul Celiabinsk de langa Muntii Urali), precum si pe cea a celorlalti prizonieri supusi romani. Demersurile celor doi ofiteri s-au concretizat mai intai prin repatrierea cu succes si fara pierderi, a efectivului de voluntari din Siberia. Acesta a plecat din portul Vladivostok cu primele doua transporturi, pe 25 mai si, respectiv, pe 1 iunie 1920.

/0 Comments/by

Miron Manega – Inscenarea lui Tolontan despre cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei


descoperire arheologica, catalin tolontan, tolontan, miron manega, disparitia romaniei de pe harta lumii, romania

Miron Manega - Inscenarea lui Tolontan despre cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei

Pe data de 21 iunie 2019, echipa arheologica a profesorului Marin Carciumaru din Targoviste a facut o descoperire epocala pentru Romania: cel mai important artefact paleolitic din istoria Romaniei. E vorba de o statueta de 10 cm din gresie, foarte bine pastrata si avand o vechime de 17.000 de ani. Importanta si valoarea descoperirii sunt „ingropate” de Catalin Tolontan intr-un morman de dejectii jurnalistice, printr-o campanie virulenta de denigrare a echipei profesorului Marin Carciumaru, ceea ce duce, implicit, la compromiterea arheologiei romanesti in general si la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice in Romania.

venus din piatra neamt, miron manega

Se scremura muntii si fatara un soarece

Ca sa-mi clarific pozitia de la bun inceput, am parafrazat titlul unui articol „fastuos” al omniscientului Catalin Tolontan, articol aparut recent in Libertatea. Titlul este, si el, la fel de fastuos, in sensul apocaliptic al cuvantului: „Inscenarea lui Venus! Cum s-a regizat in 2019 cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei: «Am facut aicea un scenariu, ca am gasit-o»!”.

Ma asteptam la dezvaluirea unui fals istoric colosal, in care niste arheologi impostori, platiti nu se stie de cine, ar fi produs un artefact prin care sa ia mintile specialistilor din intreaga lume, demonstrand existenta primordiala a civilizatiei pe aceste meleaguri. N-a fost deloc asa ba, as zice, daca e vorba de plati, ca Tolontan pare a fi platit de cineva. Oricum, articolul are toate ingredientele unui text comandat. Altfel, nu-mi explic virulenta unei false anchete prin care nu demonstreaza, de fapt, nimic. Sau, cum ar spune Eminescu, „Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus” (Se scremura muntii si fatara un soarece).

Nu-mi explic nici presiunea care l-a impins pe Catalin Tolontan, in prima zi a anului, de Sf. Vasile, sa se duca la Targoviste, la Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei in Paleolitic, pentru a-i lua o declaratie profesorului Marin Carciumaru, cel care a condus sapaturile arheologice de la Piatra Neamt, unde a fost descoperita statuia paleolitica veche de 17.000 de ani (denumita deja, conform cutumelor arheologice, „Venus de Piatra Neamt”).

O manipulare bine instrumentata

Filmul acestei descoperiri este prezentat chiar in textul lui Tolontan din „Liberatea”, din care citez: „Descoperirea a fost facuta langa Piatra Neamt de doi amatori, pe 21 iunie 2019, la ora 12. Chemati de ei, arheologii au ajuns dupa 9 ore si, impreuna cu amatorii, au scos statuia din pamant. Arheologii au dus-o pe Venus peste noapte la hotel ‘Ceahlaul’ din Piatra Neamt, unde s-au cazat si ei. A doua zi, pe 22 iunie, cu totii au plantat statuia in acelasi loc in pamant. Frica lor a venit din faptul ca amatorii nu au voie, conform legii, sa sape in situri fara supravegherea specialistilor, iar aflarea adevarului ar fi creat probleme penale si ar fi compromis contextul stiintific al descoperirii.

Astfel incat arheologii au regizat ‘o descoperire’ pe care au filmat-o si au fotografiat-o, livrand ‘probele’ catre public, istorici si presa. Doar ca jurnalistii au pus intrebari si tot mai multi oameni au vorbit”.

catalin tolontan

marin carciumaru

Textul lui Tolontan este o manipulare abjecta, dar foarte bine instrumentata. Insa nu prin prezentarea „probelor” vreunui fals istoric (acestea neexistand), ci prin inductie si invaluire. Propozitia „arheologii au regizat «o descoperire»”, de exemplu, si punerea intre ghilimele a cuvantului „descoperire” au un efect subliminal foarte puternic, de suspiciune asupra descoperirii propriu-zise, sensul fiind inlocuit cu subtextul aluziei. Corect ar fi fost sa spuna ca „arheologii au regizat reconstituirea”, nu „descoperirea” pe care, de altfel, autorul nu o contesta explicit. O „otraveste” insa cu aluzii si trimiteri in derizoriu, pentru ca la sfarsit sa ramai cu impresia ca munca arheologilor si valoarea exceptionala a descoperirii sunt, de fapt, o mare cacealma.

„Mobilul crimei”

Sa mai luam un exemplu de manipulare, citand inca un paragraf din materialul publicat in Libertatea: „Ca sa-si sustina afirmatia, arheologii au explicat ca au reusit sa dateze descoperirea la doua reputate institutii. «Pentru precizarea varstei exacte a statuetei, au fost realizate cateva serii de datari radiocarbon AMS in doua laboratoare diferite, Beta Analytic din SUA si RoAMS, laborator al Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica si Inginerie Nucleara Horia Hulubei. Astfel, rezultatul datarilor AMS a oferit varsta de 17.000 de ani», a precizat echipa Carciumaru. De fapt, datarea nu a fost a statuii, ci a stratului in care a fost gasita. Profesorul Carciumaru a evitat sa spuna acest lucru si a dat impresia, catre presa si public, ca a confirmat vechimea obiectului. Numai ca datarea cu Carbon se poate face doar pe materiile organice, pe oase, lemn, scoici, nu pe piatra, iar statuia e din gresie si poate fi verificata microscopic, dar mult mai greu si aproape niciodata datata cu precizie”.

venus din piatra neamt, miron manega

Catalin Tolontan (sau cine o fi scris articolul) aplica aici aceeasi metoda a aluziei otravite, acuzandu-l pe profesorul Carciumaru ca a „evitat” sa spuna, la conferinta inaugurala din 18 decembrie, ca datarea cu carbon s-a aplicat, de fapt, stratului in care s-a gasit statueta, nu statuetei propriu-zise care, fiind de piatra si neavand componente organice, nu putea fi datata astfel. Nu „a evitat” nimic, domnule Tolontan, asa se procedeaza, iar la evenimentul respectiv au fost prezenti si oameni care stiau care-i procedura, nu doar ziaristi de la Libertatea.

Care ar fi insa „mobilul crimei”? Era nevoie de atata desfasurare de forte jurnalistice doar pentru a arunca in derizoriu o sculptura cu o valoare istorica inestimabila? Se pare ca da. In Europa – si cam peste tot in lume – se desfasoara, in paralel cu razboaiele militare, nucleare, economice, tehnologice, hibride sau „reci”, si razboaie cultural-identitare pentru castigarea sau pastrarea legitimitatii istorice asupra teritoriile castigate de cele mai multe ori in mod abuziv. In aceste conditii, argumentele de legitimitate culturala ale unor popoare mici sau minimalizate de unii (cum e cazul romanilor) pot ingreuna sau delegitima pretentiile „supraponderale” ale marilor venetici care au cucerit si stapanesc astazi Europa. Or, un artefact ca „Venus de Piatra Neamt” sau ca Venus Gravetiana de la Valea Ciresului – descoperita in 2015 de aceeasi echipa si care este inca si mai veche (20.000 de ani), dar nu este intreaga – poate duce la regandirea si reasezarea primordialitatii culturale in Europa si a redistribuirii termenului de „barbar”.

„Neglijenta” si tratamentul condescendent sau ironic cu care sunt tratate, de mediul academic romanesc, descoperiri uluitoare care atesta, pe teritoriul Romaniei, inceputurile stravechi ale civilizatiei omenesti se inscriu, probabil, in arsenalul hibrid al aceluiasi razboi cultural (vezi cazul placutelor de la Tartaria sau al tablitelor de la Sinaia).

Un posibil caz similar: „Leoaica Guennol” din Mesopotamia

Mai exista insa un aspect care poate completa motivatia demersului „jurnalistic” al lui Tolontan: banii. Sau, mai exact, valoarea de piata a statuetei de la Piatra Neamt. Pentru a fi mai bine inteles, am sa prezint un caz similar: „Leoaica Guennol”, o sculptura Proto-Elamita din magnezit avand 8,3 cm inaltime, datata 3000 – 2800 i.H.

Aceasta lucrare a fost descoperita la Templul Shara din Tell Agrab (Irak) de arheologul britanic Leonard Woolley, in cautarile sale langa Bagdad, intre anii 1924 si 1934, in ceea ce poarta numele de Diyala Valley.

Dupa descoperire, statueta a intrat in posesia unui galerist pe nume Joseph Brummer (1883 – 1947), nascut la Sombor si crescut la Szeghed, in Ungaria. A fost bun prieten cu mai toti marii artisti ai vremii, printre care Henri Rousseau, Modigliani, Paul Klee, Picasso, dar si cu Andrei Revesz, Milita Petrascu si Constantin Brancusi, caruia Brummer i-a organizat la el in galerie, la New York, doua mari expozitii personale (prima in anul 1926, a doua in 1933).

„Leoaica Guennol” a ramas in posesia galeristului pana la decesul acestuia, in 1948, cand a fost achizitionata de Alastair Bradley Martin. Acesta a pastrat-o intr-un muzeu din Brooklyn, din New York. Dupa 60 de ani, timp in care a fost expusa neintrerupt, dar exclusa din orice forma de actualitate, Leoaica Guennol a erupt spectaculos pe piata internationala de arta in ziua de 5 decembrie a anului 2007, cand a fost vanduta la Sotheby’s/New York pentru suma de 57,2 milioane dolari. Pentru o perioada de cativa ani, ea a detinut recordul mondial de cea mai scumpa opera de arta vanduta vreodata la licitatie. Expertii sunt de parere ca statueta, care provine din Mesopotamia, Irakul de astazi, a avut un rol important in mitologia tinutului. Acest artefact este numit „Guennol” dupa forma galeza a numelui „Martin” al colectionarului care a detinut-o pana in 2007 (Alastair Bradley Martin).

leoaica guennol, miron manega

Ce nu face omul pentru 50 de milioane de dolari!…

Nu intamplator am adus vorba despre „Leoaica Guennol”. Valoarea ei de piata este uriasa (57,2 milioane de dolari) si nu are decat 5.000 de ani. „Venus de la Piatra Neamt” este mai „batrana” cu 12.000 de ani, este mai mare ca dimensiuni si la fel de intacta. Este de presupus, asadar, ca poate fi mult mai scumpa daca-si consacra statutul despre care se face vorbire: cea mai importanta descoperire paleolitica din istoria Romaniei. Ei, bine, in situatia asta orice manipulare, oricat de mizerabila, devine folositoare pentru cel care vrea sa arunce piesa in derizoriu, pentru a o mentine la o valoare de piata insignifianta. Iar o piesa fara valoare de piata poate fi oricand furata fara sa faca valuri mari, pentru ca peste nu stiu cati ani sa apara la o licitatie la un pret de achizitie cel putin cat al „Leoaicei Guennol”…

Sunt, cred eu, suficiente variante de decriptare a demersului lui Catalin Tolontan, care numai jurnalistic nu poate fi considerat. Caci aici nu e vorba de neregulile in sine ale protocolului arheologic, care sunt, probabil, reale (faptul ca cei doi nespecialisti care au colaborat cu arheologii au facut sapaturi fara acordul acestora, filmarea reconstituirii si prezentarea ei ca fiind descoperirea propriu-zisa si cam atat), dar care puteau fi semnalate intr-o stire de 10 randuri. E vorba de virulenta si amploarea uriasa acordata unei infractiuni minore, ca si cum ar fi fost vorba de o crima. Acest „truc” jurnalistic duce, inevitabil, la compromiterea echipei de arheologi (care are, probabil, multi dusmani), la compromiterea arheologiei romanesti in general si la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice in Romania. De ce? De ce, domnule Catalin Tolontan?

P.S.: Articolele din Libertatea, pe acelasi subiect, vin in avalansa si se pare ca nu se vor opri. Nu aduc insa nimic nou, sunt doar „decoratiuni exterioare”, una dintre acestea fiind acuzatia ca o alta cercetare arheologica, cea de la Valea Ciresului, a fost sponsorizata de „dacologul” Daniel Roxin (sponsorizarea si calificativul de „dacolog” fiind, in acest caz, capete de acuzare). Faptele incriminate sunt insa aceleasi si nu aduc in discutie fondul problemei: valoarea sau nonvaloarea descoperirii. Sa le recapitulam:

– doi nespecialisti din echipa profesorului Marin Carciumaru au facut sapaturi in absenta arheologilor, in situl de la Piatra Neamt (infractiune);

– cei doi au descoperit statueta si i-au anuntat pe arheologi (procedura corecta);

– arheologii au ajuns dupa 9 ore la situl de langa Piatra Neamt (venind de la Targoviste) si au fotografiat statueta, la locul descoperirii (procedura corecta);

– fiind noapte si ploaie torentiala, au luat statueta cu ei si au dus-o la hotel (greseala? infractiune?)

– a doua zi, au pus statuia la loc si au filmat reconstituirea ca si cum atunci s-ar fi produs descoperirea (infractiune?)…

Evident, infractiunile si incalcarile procedurale se sanctioneaza. Iar vinovatii vor fi, desigur, sanctionati. Dar pentru faptul ca au facut CEA MAI IMPORTANTA DESCOPERIRE PALEOLITICA DIN ISTORIA ROMANIEI, nu ar trebui sa fie RECOMPENSATI? Si daca sanctiunea este pe masura greselii/infractiunii, RECOMPENSA NU AR TREBUI SA FIE, SI EA, PE MASURA IMPORTANTEI DESCOPERIRII? Dumneavoastra ce parere aveti, domnule Tolontan?

A incondeiat al dumneavoastra Miron Manega via certitudinea.ro.

/0 Comments/by

Mihai Eminescu – Romania e prada minciunii disciplinate


mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Mihai Eminescu - Romania e prada minciunii disciplinate

Unul din relele culturii in strainatate si mai ales a acelei culturi care in doi sau trei ani, adesea in mai putin, galopeaza prin facultatea juridica, este ca tinerii iau in mod absolut ceea ce li s-a predat in mod relativ numai. Cutare teza e pentru ei absolut adevarata pentru ca profesorul a sustinut-o, cutare adevar e absolut statornic, pentru ca cutare carte frantuzeasca sau nemteasca zice asa. Despre judecata proprie nici vorba.

Pe cand in fericita si-ntr-adevar neintrecuta anticitate greco-romana scoala era o gimnastica a mintii omenesti, adeca o continua si roditoare dezvoltare a inteligentii proprie, tinerii nostri cred a fi oameni mai mari cu cat mai multe coji de gandiri straine au gramadite nemistuite in cap, cu cat mai putina cugetare proprie au. Pentru tarile respective, in cari tinerii invata carte, nenorocirea nu-i tocmai mare. Lucrurile ce se predau sunt rezultate ale unei culturi vechi si continuitive, incat in momentul in care se predau se si potrivesc sau c-o stare actuala de lucruri sau c-un viitor foarte apropiat la care natia aspira.

Dar oare e tot astfel la noi?

Sa luam un singur caz. Cum se preda si cum stiu oamenii la noi dreptul roman? Astfel cum l-au avut romanii? Astfel cum l-am avut noi cu modificarile aduse de bizantini, cunoscut prin suta a XVI si a XVII pana mai alaltaieri sub numele de pravila imparateasca? Defel. Se preda dreptul roman asa cum el au fost admis, modificat si inteles de spiritul popoarelor germanice.

Si tot astfel e cu toate disciplinele dreptului. Lipsa de judecata in materia aceasta e atat de mare incat am auzit vorbindu-se in Senat si Camera despre principii eterne si nestramutate de drept. Deie-ni-se voie a spune ca aceasta eternitate nestramutata e un moft. Acele principii, asa-numite eterne, nu sunt juridice, ci morale. Cine voieste sa se convinga n-are decat sa deschiza Coranul, Evanghelia, Drumul spre Virtute a lui Lao-Tse, cartile budiste, si va vedea ca acele eterne principii sunt identice la moralistii de origine foarte deosebita si din timpi foarte deosebiti. Dreptul insa – dupa natura sa – e pozitiv, adeca stabilit de oameni dupa natura lor individuala, dupa scopurile ce urmaresc, dupa nevoile cu cari au a se lupta, dupa timp si imprejurari si, asemenea individelor, scopurilor, nevoilor, timpului si imprejurarilor, dreptul adevarat e supus unei necontenite miscari, e trecator.

C-un cuvant stiintele de stat si cele juridice nu sunt, asemenea astronomiei, matematicei, mecanicei, stiinte absolute, ci istorice si cazuistice oarecum. Pentru o stare de lucruri date ele au un sistem dat. De aceea ele trebuiesc predate si invatate in mod genetic, aratandu-se cum o stare de lucruri s-a dezvoltat dintr-alta si o teorie dintr-alta, ceea ce la astronomie de ex. ar fi un lucru cu totul de prisos. La stiintele istorice, adevarul sta nu in ceea ce sunt astazi in cutare punct al pamantului, ci in consectiune, in seria de intamplari cari au premers.

Deci aproape tot bagajul droaii de juristi cu care se imple in fiece an inapoiata noastra tara nu e de nici o treaba, caci d-nia lor, in loc sa fi-nvatat a potrivi legile cu tara, vor, din contra, sa schimbe tara data, obiect al naturii greu de stramutat, cu istoria si gintea ei, dupa legi cari s-au nascut din alte stari de lucruri, adaptate unor alte imprejurari.

Ei, bine, aceasta minima suma de cunostinti despre raporturile juridice dintr-o tara straina e la noi alfa si omega a intregei intelepciuni politice. Aceasta adevarata ignoranta, pe langa ceea ce trebuie sa stie un om de stat, respira la noi din presa, din discutii parlamentare. Se vorbeste atata despre civilizatiunea noastra. Cu toate astea nu exista tara in lume – neesceptand Serbia, Grecia, poate chiar Bulgaria – in care sa se citeasca mai putin decat la noi in tara. Intrebe cineva bunaoara cate exemplare din Dictionarul etimologic al lui Cihac s-a vandut in Romania, cate exemplare din cartea lui Rosler sau a lui Jung, cati abonati au foile literare? Cate exemplare s-a petrecut din Istoria lui Balcescu sau din colectia de Documente a lui E. Hurmuzache? Se vor afla cifre ridicole pentru un stat de cinci milioane de locuitori, pentr-o natie de aproape zece milioane.

Alfa si omega tuturor lucrurilor raman advocatii si pace.

O ignoranta grea ca plumbul despre tot ce atinge tara, poporul si lumea-ntreaga apasa toate spiritele. Niciuna din breslele si tagmele de cultura ale vechei Romanii n-au putut rezista erei innoiturelor si importului de legi incurcate din toate colturile lumii.

Si cata avere nationala s-au cheltuit pentru acest nimic?

S-ar putea zice ca Romania si-a preschimbat patura cea mai roditoare a pamantului, milioane de chilograme de grane, produsa de o grea munca omeneasca, pe cuvinte deserte, pe fraze stereotipe, pe-un rationalism insipid si cosmopolit, cari acestea formeaza astazi averea unica a acelei clase de carciocari ce traieste din traficul zilnic al frazei, cheltuita in moneta mica a profesiilor de credinta, a articolelor de fond, a discutiilor parlamentare, a pledoariilor la tribunale.

Vlad Tepes, Lapusneauu, Mihnea cel Rau sau Aron Voda erau asupritori stapani, dar stapanirea lor era tiranica, nu rusinoasa. Acum insa Romania are rusinea de-a geme sub jugul carciocarilor, a oamenilor a caror breasla, mestesug, meserie este ca sa prefaca negrul in alb si albul in negru, de-a arata ca ce-i stramb e drept si ce-i drept, stramb; Romania e prada minciunii disciplinate si, pentru corifeii si reprezentantii minciunii, se face totul in tara aceasta si toate ramurile vietii publice ii sunt aservite.

Cu putine deosebiri, caracterele acestei noua clase domnitoare sunt: incapacitatea, prostia, nestiinta.

(MIHAI EMINESCU, Manuscrisul 2.264)

/0 Comments/by

Ionut Tene – Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?


ionut tene, nicolae iorga, traian boeru

Ionut Tene - Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

Nu voi intra in amanuntele cronicii asasinarii marelui istoric Nicolae Iorga. S-au facut filme artistice, cateva documentare si s-au scris zeci de carti si tone de articole de revista pe aceasta tema. Toate acestea au aruncat, circa 70 de ani, multe minciuni, idiosincrazii ideologice comuniste si nu numai, pe seama asasinarii marelui carturar. In noiembrie 1940, Romania se afla pe terenul confruntarii intre serviciile de informatii germane si sovietice in vederea pregatirii si pornirii razboiului dintre Hitler si Stalin. In special Rusia sovietica nu avea nici un interes de stabilitate in tara noastra si, asa cum prevedeau planurile generalului sovietic Suvorov, Romania urma sa fie atacata de URSS in toamna lui 1941, ca stat aliat Germaniei si pentru a fi anihilate campurile petrolifere de pe Valea Prahovei, exploatate in beneficiul Wehrmachtului. Pe fondul instaurarii statului national-legionar si a dorintei membrilor Miscarii Legionare de a se razbuna sau a trage la raspundere pe cei vinovati de asasinarea prin sugrumare, a lui C. Z. Codreanu in noiembrie 1938, NKVD a racolat doi agenti relativ importanti: Dumitri Grozea, seful Corpului Muncitoresc Legionar, si pe Traian Boeru, cel care a condus echipa mortii de asasinare a profesorilor Virgil Madgearu si Nicolae Iorga, in noaptea de 28 noiembrie 1941. Cel mai bun pretext pentru Stalin era ca Romania e instabila politic si trebuia ocupata ori impartita teritorial cu Germania, asa cum s-a procedat in 1939 cu Polonia, in urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Sa nu se uite faptul ca, in noiembrie 1940, cand Iorga a fost asasinat, Hitler si Stalin erau buni colaboratori, iar comertul ruso-german cunostea o inflorire fara precedent.

traian boeru

Nicolae Iorga este luat de acasa din vila sa de la Sinaia, de langa sotie, de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru. Nicolae Iorga nu era iubit de legionari, deoarece a fost unealta lui Armand Calinescu in asasinarea prin sugrumare a lui C. Z. Codreanu, in urma unei scrisori in care il acuza pe acesta de „necinste sufleteasca” si regimul carlist s-a folosit de un proces de ultraj, pentru ca Iorga era demnitar, si l-au inchis pe Capitan. Mai mult, Iorga a fost vazut de N. Steinhardt cum scuipa si dadea cu picioarele in cadavrele legionarilor executati de politie in strada si aruncate pe caldaram, in urma asasinarii premierului criminal Armand Calinescu. Cu toate acestea, legionarii nu doreau moartea marelui carturar, nu neaparat ca-l iubeau, ci intuiau clar consecintele dezastruoase de imagine datorate unui astfel de asasinat. Horia Sima, in cartea „Era Libertatii”, descrie cum a incercat cu disperare sa-i ajunga din urma pe asasini si cum cu o echipa din politia legionara a umblat cu masinile toata noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, dupa ce au aflat informatia ca Traian Boeru vrea sa-l ucida pe carturar. Personal a fost sunat Iorga acasa la Sinaia, de catre liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat ca o echipa iesita de sub control vrea sa-l asasineze, dar sotia istoricului nu l-a lasat pe acesta sa fuga. Ciudat? Ea s-a justificat mai tarziu la proces ca a crezut ca telefonul facea parte din „scenariu”. Nicolae Iorga moare impuscat in cap la 69 de ani, fiind gasit intr-un sant, pe soseaua Ploiesti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului National al Cooperatiei), Stefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Stefan Iacobete (sofer INC) si Tudor Dacu (informator al Politiei Legionare) sub comanda lui Traian Boeru, agent NKVD infiltrat in structurile legionare. Paradoxal este faptul ca Traian Boeru nu este arestat de Ion Antonescu, ci lasat liber. Horia Sima l-a anuntat pe generalul Antonescu ca faptasii crimei Iorga-Madgearu au fost prinsi de politia legionara si-l intreaba ce intentie are cu ei. Antonescu cere sa fie dusi imediat la el. In biroul generalului se gaseau Ica Antonescu si colonelul Riosanu. Antonescu i-a primit cu intelegere si le-a spus: „Ati lucrat bine, mai baieti! Canalia asta trebuia de mult sa piara!”. Peste doua zile asasinii au primit pasapoarte si au plecat in Germania. Miscarea Legionara ii eliminase pentru totdeauna din cadrul miscarii si nu mai aveau contact cu legionarii. Boeru nu a fost inchis in lagarul de la Buckenwald, unde erau ceilalti legionari, ci traia intr-un camin german, unde avea casa si masa, iar intre timp toti trei lucrau. El nu avea voie sa vorbeasca cu ceilalti legionari sau sa intre in cladirea Legatiei romane de la Berlin.

La Viena, in 1945, toti legionarii se temeau sa discute acest caz si toti credeau ca la mijloc a fost o mana straina. Dar nimeni nu stia cine a fost in spatele lui Boeru. Dupa intrarea rusilor in Austria si apropierea lor de Viena, legionarii au inceput sa se imprastie pe drumuri diferite, cat mai spre apus, ca sa nu cada prada in mana rusilor. Legionarii, in drum spre Salzburg, l-au intalnit pe Boeru cu grupul lui, care a spus ca el ramane pe loc: „Pot sa vie rusii, noi nu ne temem de ei.” Acest lucru a intarit presupunerea ca el fusese un agent al NKVD.

Mai exista o marturie, a generalului Nicusor Dragomir, care a fost trimis dupa razboi in Siberia si care a aflat, de la un general sovietic cazut in dizgratie, ca nu legionarii, ci agentul lor infiltrat in randurile Miscarii Legionare a pus la cale asasinarea lui Nicolae Iorga, din ordinul lui Stalin, pentru a se crea o imagine proasta noului regim si a induce instabilitatea in tara, pretext clasic pentru o interventie militara sau o imparteala a tarii intre germani si rusi.

Mai ciudat este faptul ca, dupa razboi „legionarul” Traian Boeru devine un prosper om de afaceri respectabil, care, desi toata lumea stia ca l-a asasinat pe Iorga, nici justitia germana si nici Legatia Romaniei comuniste de la Bonn nu a cerut extradarea sau judecarea lui. Boeru a decedat in anonimat la inceputul anilor ’90, fara sa fie deranjat de agentii sefului SRI de atunci, filo-sovieticul Virgil Magureanu. Traian Boeru a fugit in Germania, in 1941, singur, familia ramanandu-i in Romania, la Constanta. Aici s-au petrecut alte doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat in vreun fel de sotia si copiii lui Traian Boeru dupa 1944, cand, se stie, familiile erau deseori puse in situatia de a plati ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiti din tara, aceasta plata insemnand sa suporte diferite tracasari si persecutii. Vecinii s-au mirat ca familia lui Traian Boeru nu a fost deranjata de nimeni, adica de autoritatile instalate la putere de Armata Sovietica. In plus, pe la finele anilor ’50, familia acestuia a primit permisiunea de a parasi Romania si de a pleca in Occident, la Traian Boeru! Asta intr-un moment in care legionarii infundau inchisorile, inclusiv pentru vina de a-l fi „asasinat” pe Nicolae Iorga.

Am convingerea din ce in ce mai certa ca, daca s-ar face cercetari pe linie oficiala in arhivele NKVD/KGB de la Moscova, vom avea surpriza, ca si masacrul de la Katyn – o intorsatura istorica cu 180 de grade a faptelor – ca 70 de ani am fost mintiti despre faptul ca Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari. In fapt, marele carturar a fost ucis de o echipa de agenti NKVD, condusa de un spion infiltrat: Traian Boeru, care a facut jocul comunistilor.

A consemnat Ionut Tene via CERTITUDINEA, nr. 50, 2019.

/0 Comments/by