Entries by Tudor Urse

Tudor Urse – Presa tace!


raspuns sie

Tudor Urse - Presa tace!

În ultimele zile, am tot văzut atacuri prin presă asupra doamnei Șoșoacă, domnului Francisc Tobă, domnului Mihai Lasca și a fostului deputat PSD Dumitru Coarnă privind încercarea dumnealor de a media o înțelegere de neutralitate cu ambasadorul Rusiei privind situația războiului la granița României. Război care ne afectează direct!

Astfel că, salutăm încercarea acestora (care l-a costat pe domnul Dumitru Coarnă excluderea sa din PSD) de a reprezenta interesul României privind menținerea sferei de neutralitate legată de acest conflict sângeros.

Cu ce au greșit făcând această mișcare? Cum poți spune (precum a debitat Cristian Tudor Popescu) că se face propagandă pro-Rusia prin această mișcare pe care orice stat potențial afectat de acest conflict ar trebui să își asigure PACEA IMEDIAT!?

Chiar așa de neinformați să fie ziariștii noștri? Pai simplu… asta înseamnă necunoașterea legilor internaționale. Chiar dacă faci parte dintr-o alianță militară precum NATO, nu scrie nicăieri că esti obligat să intervii dacă șefia coaliției decide asta. Toate statele membre NATO, își pot negocia poziția în caz de război oferind doar ajutor umanitar, sau logistic dacă nu doresc intervenția într-un conflict! Și nu e doar valabil în cadrul NATO! Asta asigură suveranitatea unei țări și continuitatea relațiilor economice cu aceasta. Indiferent cât de obscure ar fi corporațiile interesate de cutare resurse dintr-o țară. Mai întâi trebuie să treacă prin cabinetul serviciilor!

E atat de simplu!! Totuși vă întrebați poate, care să fie poziția serviciilor noastre de informații cu privire la acest subiect, din păcate exagerat și neințeles în conceptul său, de presa aservită intereselor obscure! Să vedeti totuși că nu se doarme chiar de tot pe la butoanele de apărare a țării!! Astfel, vă publicăm informația venită din partea SIE cu privire la aceasta întâlnire și importanța promptă a acestui răspuns denotă de fapt interesul de apărare al țării din partea patrioților încă rămași în punctele cheie.

Aceasta informație nu este publicată de nici un ziar din România!

Ar trebui distribuită cât mai mult!

Noi ne facem datoria să dezvăluim Adevărul oriunde, oricând și cu orice preț!

NU SUNTEȚI SINGURI ÎN ACEST DEMERS!

Informația cu „pricina”, o avem mulțumită domnului profesor și istoric Corvin Lupu și doamnei Șoșoacă!

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

raspuns sie

raspuns sie

/0 Comments/by

Marian Ureche – Alexandru cel Bun, un model exemplar de diplomat și manager statal


alexandru cel bun

Marian Ureche - Alexandru cel Bun, un model exemplar de diplomat și administrator statal

La începutul anului 1400, fiul lui Roman Mușat, ajutat de prietenul și ruda sa, Mircea cel Bătrân, îl înlătură din domnie pe Iuga, luat prizonier de domnitorul muntean. Preluarea domniei a avut loc exact într-un moment în care relațiile dintre Ungaria și Polonia erau deosebit de tensionate. Momentul preluării puterii a fost ales cu grijă și rigoare, cunoscându-se neputința celor două state vecine de a reacționa […].

Pe data de 25 mai 1411, la Roman se încheie un tratat între Moldova și Polonia. Cu câteva zile înainte făcuse același lucru și Mircea cel Bătrân. Scopul acestui tratat: realizarea unei apărări comune împotriva Ungariei. Este un tratat de ajutor reciproc.

În tratat se prevedea că, dacă Ungaria ar ataca Polonia, Moldova este obligată să atace Ungaria. Și invers, dacă Ungaria ar ataca Moldova, în acest caz Polonia ar fi urmat să atace Ungaria. Tot în aceste împrejurări Vladislav, în ziua de Paști a anului 1411, dă un hrisov prin care recunoaște că a mai rămas dator lui Alexandru o mie de ruble de argint frâncesc și se obligă să le plătească în termen de doi ani. Dacă nu le plătește, atunci „domnul Moldovei are dreptul să ocupe a noastră cetate Sneatin și Colomea și țara Pocuției și să le stăpânească până când se va achita datoria.”

Ce-l determină pe Vladislav să lămurească acum, printr-un hrisov, această problemă a unor datorii „uitate” din 1388? […] Comportarea exemplară a lui Alexandru față de litera tratatelor fusese impecabilă. Din interese politice și diplomatice, din dorința de a avea stabilitate și liniște în Moldova, el îngropase securea războiului, „uitând” precedentul nefericit de detenție și suferință al tatălui său, Roman Mușat în închisorile poloneze. După 11 ani de domnie a sa, Vladislav îl considera pe Alexandru un partener autentic, corect și loial.

alexandru cel bun

În toată această perioadă, domnitorul moldovean, bun organizator și administrator, înțelege că este necesar să eficientizeze activitatea instituțiilor statului. În acest scop, după modelul Țării Românești, instituțiile existente sunt mai bine și mai riguros articulate. Pe lângă rețeaua de cetăți construite și refăcute, pentru a face față unor pericole externe, Alexandru revede și reașează și dregătoriile statului pe coordonate de specificitate și eficiență […].

Fără să fi existat reglementări cu caracter special care să clarifice și să legitimeze asemenea activități, în afara poruncilor domnești cu caracter personal, adresate unor dregători sau altor persoane, produsul acestor preocupări, informația verificată se regăsește în cea mai mare parte a sa în starea generală de liniște, stabilitate și progres economic a Moldovei lui Alexandru cel Bun. De notat totodată că prin această întreagă activitate a sa efectuată cu calm și răbdare, Alexandru cel Bun a reușit să-și întărească autoritatea față de marii boieri, reușind să întroneze în țară un climat de deplină ascultare și de ordine. În mod cert Alexandru a rămas în istorie cu supranumele de „cel Bun” și pentru faptul că, dispunând de suficiente informații, în plan intern, a știut să le valorifice la timp pentru a nu ajunge în situația ca nemulțumiții să facă adepți, iar nemulțumirile să prolifereze. În aceste condiții, liniștea și siguranța, importanți vectori generatori de încredere, stabilitate și credibilitate în general, devin, în egală măsură, veritabile puncte de sprijin ce fac posibile contactele interumane, deschiderea ca și obținerea de informații.

Aceste informații i-au determinat domnitorului și alți pași importanți în plan politic și economic cum ar fi, de pildă, acordarea de privilegii. Astfel, la 6 octombrie 1408, Alexandru este domnitorul care emite primul privilegiu comercial. El este eliberat la Suceava pentru sfetnicii și orășenii din târgul Liovului (Lvov), fiind valabil însă, de asemenea, pentru toți negustorii din țara Rusiei și a Podoliei.

alexandru cel bun

La rândul lor, negustorii moldoveni își extind activitatea în Polonia, ajungând până la Cracovia. Mai mult, obțin și dreptul de cetățenie în acest oraș.

Interesul domnitorului de a stimula negoțul intern și cel de tranzit, ca și dezvoltarea exportului au servit comandamente de ordin economic și financiar reflectate în creșterea veniturilor vistieriei.

De reținut, în același sens, că drumul cel mai scurt din nordul Transilvaniei la cetatea Bistriței, din Maramureș, și din nordul Ungariei la Dunăre și la Marea Neagră trecea prin Moldova.

Se făcea negoț și cu Transilvania, cu orașele Bistrița și Brașov. Știm că Alexandru a acordat negustorilor din acest ultim oraș un privilegiu astfel încât nepotul său, Ștefan cel Mare, întărea, la 13 martie 1458 „același așezământ și același drept pe care l-au avut de la moșul nostru, voievodul Alexandru”… Niciodată până în această vreme, nu mai fusese o mișcare comercială atât de vie în Moldova. Șiruri întregi de care cu marfă străină sau localnică, străbăteau drumurile țării. Paza o făceau negustorii care se întovărășeau mai mulți, ei și argații lor, înarmați, dar și străjile domnești care însoțeau în locurile mai primejdioase, înspre Nistru, aceste caravane. Pe aceleași drumuri existau călăuze care cunoșteau limbi străine, inclusiv latina.

alexandru cel bun

Un episod semnificativ în legătură cu eficiența acestor străji ni-l oferă cazul ambasadorului francez Gillbert de Lannoy care, după ce s-a întâlnit cu Alexandru cel Bun în satul Cozia, de lângă Prut, își continuă drumul spre Cetatea Albă. Înainte de a ajunge însă în oraș, noaptea, este jefuit de hoți, lăsat numai în cămașă și legat de un copac. Francezul reclamă jaful și apoi povestește: „Nouă hoți au fost prinși și aduși în fața mea cu ștreangul de gât să-i spânzure. Fiindcă mi-au înapoiat banii le-am scăpat viața” […].

Un alt act ce definește înaltul spirit de înțelegere și toleranță al domnitorului moldovean și care evidențiază deschiderea sa, generatoare de credibilitate și simpatie, îl constituie admirabila sa atitudine în legătură cu viața religioasă […].

Pentru catolici a încuviințat, în 1413, întemeierea unei noi episcopii, la Baia, pe lângă cea veche de la Siret, iar pentru dominicanul polonez, Ioan de Ryza, a clădit o impunătoare biserică de piatră.

Pentru armeni emite, încă din 1401, un hrisov prin care recunoaște ca episcop al lor, cu scaunul la Suceava, pe Ioan care îi fusese recomandat de către fostul patriarh al Constantinopolului, Antonie, și de către Vitold, marele cneaz al Lituaniei.

Cât despre husiți, persecutați în Ungaria și Polonia de către ierarhii catolici, el le-a îngăduit așezarea în Moldova, în târgurile Trotuș, Bacău, Roman – și în satele din jurul acestor două din urmă centre – Târgu-Neamț, Cotnari și Ciubarciu. Ba, mai mult, a dat și o poruncă în scris să nu fie tulburați de nimeni în exercitarea cultului lor […].

În plan diplomatic principala preocupare a lui Alexandru a constituit-o relația cu Polonia și Ungaria, și urmărirea atentă a evoluției relațiilor dintre ele, moment în care, de pildă, deținând informații despre situația de mare încordare dintre legăturile acestora, a decis să acționeze, în anul 1400 pentru înlăturarea din scaun a lui Iuga.

Având în vedere situația internă și raportul de forțe existent între Moldova și Polonia, Alexandru a înțeles că este nevoie de menținerea și consolidarea alianței cu Vladislav. Nu a contat orgoliul personal, conjunctura, ci doar supunerea la rigoarea concluziei și căii politice pe care trebuia să o urmeze […].

În 1420, turcii fac o expediție în Țara Românească, împotriva lui Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân. Mihail moare în aceste lupte. Turcii îndreaptă către Cetatea Albă. Alexandru cere ajutor Poloniei. Nu-l obține, dar reușește să respingă atacul turc. Fortifică apoi Cetatea Albă. […]

În ianuarie 1429 are loc congresul de la Luck, la care participă și boieri moldoveni. Sigismund cere ca Alexandru să fie scos din domnie printr-o acțiune militară, iar țara să fie împărțită. Vitold este de acord. Vladislav nu. El adaugă faptul că, în 1426, armatele polone și moldovene se prezentaseră la Brăila, pentru expediția împotriva turcilor, iar Sigismund n-a venit. Diplomația moldoveană înregistrează un veritabil succes. După întâlnirea de la Luck, Alexandru află, în ianuarie 1429, despre intenția avută de Sigismund și Vladislav Iagello de a împărți Moldova. Intenția de împărțire a Moldovei între Sigismund și Vladislav Iagello i-a fost comunicată lui Alexandru cel Bun de către Vitold, cneazul Lituaniei, imediat după întrevederea de la Luck din ianuarie 1429. Este data de la care Alexandru cel Bun abandonează canalele diplomației producând ruptura cu Polonia.

La 27 noiembrie Vitold, marele cneaz al Lituaniei, moare. În locul său este ales Swidrigailo, fratele lui Vladislav. Swidrigailo dorește să despartă Lituania de Polonia și să devină rege. Vladislav îl înlocuiește cu fratele său Sigismund. Lituanienii se aliază cu teutonii. Lor li se asociază Alexandru. În iulie 1431 pornește războiul. Alexandru, ajutat de tătari, ajunge la Liov și Camenița reușind să obțină o pradă bogată. N-a mai apucat finalul războiului, întrucât a murit la 1 ianuarie 1432.

A consemnat pentru dumneavoastră general Marian V. Ureche, „Istoria serviciilor secrete românești până la 1944”, vol. I (fragment).

/0 Comments/by

Generalul Platon Chirnoagă, eroul de pe Frontul de Est, personalitate luminoasă a exilului anticomunist

Platon Chirnoagă s-a născut la 24 octombrie 1894, în localitatea Poduri, județul Bacău. Familia Chirnoagă, Gheorghe învățător și Olimpia casnică, a fost binecuvântată cu 8 copii. Platon urmează liceul în Iași, apoi Școala militară de artilerie și geniu (1913-1915).

În Primul Război Mondial este sublocotenent de artilerie în Regimentul 17 Obuziere. Ajunge cu frontul în Transilvania și Moldova (1916-1918), apoi în 1919 participă la operațiunile din Ungaria. După încheierea războiului urmează Școala de aplicație a artileriei și Școala Superioară de Război (1923-1925). În 1928 este cooptat în cadrul Marelui Stat Major. Va activa ca profesor (1938-1939) și comandant al Școlii de aplicație a artileriei (1939).

Al Doilea Război Mondial îl găsește în poziția de sub-șef al Statului Major al Armatei a III-a. Luptă în campania din Rusia, 1941-1944, ajunge cu frontul în Bucovina, nordul Basarabiei, Nistru, Transnistria, Sevastopol, Crimeea, Kuban și la Cotul Donului. În timpul războiului devine Comandant al Brigăzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, și, primește gradul de General.platon chirnoaga, generalul platon chirnoaga

Imediat după 23 august 1944, primește comanda Diviziei a IV-a Infanterie. La 20 octombrie 1944, cea mai mare parte Diviziei va fi capturată de trupele germane, la Szolnok (Ungaria). Între prizonierii de război se numără și Generalul Chirnoagă. Acesta va fi purtat pe la diverse comandamente ale armatei germane. La fiecare interogatoriu luat de autorități, Generalul își afirmă aversiunea față de bolșevici și dorința de a lupta împotriva lor. În octombrie 1944 ajunge în lagărul de prizonieri Lückenwald, în apropiere de Berlin, lagăr rezervat ofițerilor români prizonieri.

Generalul Chirnoagă scrie următoarele despre tratativele care se duceau cu sovieticii pentru încheierea armistițiului și caracterizarea actului regal de la 23 august 1944 în cartea „Istoria Politică și Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice”:

„În tratativele care se duceau pentru încheierea armistițiului, lunile iulie și august au însemnat o perioada de stagnare atât la Stockholm cât și la Cairo. La Stockholm nu s-a mai căutat nici un contact din nici o parte, iar la Cairo s-au înregistrat doar telegramele lui Iuliu Maniu prin care cerea un răspuns din partea occidentalilor. Cuvântarea de la 2 August a lui Churchill a fost cunoscută nu numai de ministrul Nanu, ci și de cei doi delegați români de la Cairo.

Dacă Nanu a reacționat imediat printr-o scrisoare lămuritoare adresată ministrului afacerilor străine de la București, delegații de la Cairo n-au făcut nimic. Nici cel puțin nu l-au înștiințat pe Maniu sau pe rege despre declarația primului ministru britanic, declarație care nu mai lasă nici o îndoială că occidentalii îi trimeteau să trateze cu rușii, adică calea tratativelor de la Stockholm. Așa se explică că Maniu a mai dat încă o telegramă la 7 August la Cairo – deci la cinci zile după discursul lui Churchill – prin care cerea un răspuns urgent din partea aliaților.

La 18 August, văzând că nu mai primese nici o indicație de la reprezentanții celor trei puteri aliate, delegații de la Cairo au dat o telegramă regelui și lui Maniu, prin care le propunea să înceteze unilateral răsboiul, pentru că rușii nu vroiau să semneze un armistițiu, ci preferau să intre învingători la București. La 20 August, începând marea ofensivă rusă de pe frontul românesc, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți șefi ai opoziției, împreună cu generalii cari făceau parte din complotul în contra mareșalului, au luat toate măsurile pentru anunțarea ieșirii României din alianța cu Germania pentru 26 August.

Maniu a telegrafiat imediat la Cairo, comunicând că opoziția, în strâns contact cu regele, vrea să încheie tratativele și cerea să se trimită, cât mai curând posibil în România trupele aero-purtate.

Cum la 20 August nu se putea ști dacă ofensivă rușilor va reuși să rupă frontul germano-român așa fel încât să oblige apărarea la o retragere adâncă, Maniu s’a adresat aliaților din occident să trimită la București trupe, că să-l poată înlătura pe Antonescu.

Una din condițiile puse de rege și de blocul opoziționist – ofensivă puternică rusă era realizată. Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate.

Când s-a ales data de 26 August pentru ieșirea României din alianța cu Germania, s-a avut desigur în vedere timpul necesar sosirii acestor trupe.

În seară de 22 August, Maniu și Mihalache au avut o întrevedere cu mareșalul Antonescu îndată după întoarcerea acestuia de pe front. În legătură cu operațiile în curs, s-au discutat posibilitățile încheierii unui armistițiu.

Mareșalul a declarat că nu poate încheia un armistițiu. A două zi dimineață – la 23 August – a fost vizitat de Gh. Brătianu care, în numele partidelor național-țărănesc și liberal, a încercat să-l convingă pe Antonescu să facă un armistițiu. Aceste partide s-au declarat prin șefii lor, gata să ofere tot sprijinul lor politic.

Cum de asta dată mareșalul s-a arătat înclinat să încheie un armistițiu, Maniu a comunicat această Regelui și s-a hotărât o audiență a lui Antonescu pentru după amiază acelei zile.

După Gh. Brătianu, mareșalul l-a văzut pe ministrul german Clodius (căruia i-a explicat necesitatea în care se găsea România de a înceta răsboiul în contra Rusiei. El vroia că guvernul german să fie informat de schimbarea foarte gravă pe care România era obligată să o facă ieșind din alianța cu Germania.

Tot în dimineață de 23 August, Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. Această ducea ministrului Nanu un document prin care i se dădea sarcina de a se întâlni cu ambasadoarea Kolontay, și dacă Moscova menținea condițiile admise la 29 Mai și 2 Iunie, să, se aleagă locul și dată începerii negocierilor. Mareșalul Antonescu era gata să se retragă, dacă se va consideră acest act că o necesitate pentru a favoriza condiții mai bune și va da mâna liberă lui Mihai Antonescu să încheie armistițiul. Când curierul a ajuns la Stockholm la 24 August, era prea târziu.

Deci mareșalul Antonescu luase hotărârea de a încheia un armistițiu în seară de 22 August, după ce-a văzut pe cei doi șefi ai partidului național-țărănesc și probabil, în raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii.[…]”

Generalul Chirnoagă decide să ceară nemților dreptul de a forma o divizie română, care să lupte împotriva sovieticilor. Dar statutul său era acelea de prizonier și nici nu știa cum să intre în legătură directă cu autoritățile germane.

Mihai Antonescu

Mihai Antonescu

Între timp comunismul se instaurase oficial în România. Imediat după 23 august 1944, Horia Sima, aflat la Viena, ia decizia alcătuirii unui guvern român în exil și a unei armate române care să lupte împotriva bolșevicilor. În urma mai multor discuții și întâlniri cu autoritățile germane, acestea hotărăsc să susțină decizia lui Horia Sima. Acesta mobilizează toți legionarii aflați în exil și alături de ei încearcă să capteze cât mai multe energii românești care ar putea ajuta la formarea Guvernului. Eforturile lui Horia Sima conincid cu sosirea Generalului Chirnoagă în prizonierat.

Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unități ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalitățile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere.

După semnarea Convenției de armistițiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuții operaționale.

Marele Stat-Major a rămas în țară cu atribuții de evidență, completarea pierderilor, instrucția trupelor din interior, ca organ de execuție a dispozițiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe șeful Marelui Stat-Major, generalul de armată Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest.

La 15 octombrie, în capul de pod de la Szolnok, realizat de trupele sovietice au început să treacă unităţi din Divizia 4 Infanterie română, care au înlocuit Divizia 409 Infanterie sovietică, aflată în capul de pod.

Divizia 4 infanterie, cu forţele împărţite pe două eşaloane separate prin râul Tisa (6 batalioane şi Divizionul 3 Aruncătoare din Regimentul 10 Artilerie în capul de pod şi 2 divizioane, Divizionul 1 şi 2 din Regimentul 10 Artilerie şi formaţiile de spate la est de Tisa) s-a instalat în apărare pe front larg.

Regimentul 1 Artilerie Grea al Corpului 4 Armată se afla în poziţii de tragere la est de Tisa, în zona Rakoczyujfalu pe liziera de vest şi de sud-est a localităţii. Regimentul avea misiunea să sprijine împreună cu Regimentul 10 Artilerie unităţile Diviziei 4 Infanterie.

În dimineaţa zilei de 19 octombrie, aproximativ două divizii blindate inamice au executat o puternică contralovitură la joncţiunea dintre trupele sovietice şi Divizia 4 Infanterie.

Bateriile Regimentului 10 Artilerie erau dispuse pe malul estic al Tisei la vest de localitatea Rakoczyujfalu. Divizionul de obuziere a fost încercuit de către autotunurile germane dar tunarii acestui divizion au continuat să lupte cu îndârjire şi să reziste cu bărbăţie.

O fâşie de 3 kilometri neasigurată din pricina unui front prea mare de acoperit de militarii Diviziei 4 Infanterie (30 km lungime) a fost locul pe unde inamicul a ripostat într-un contra-atac care a dezechilibrat serios poziţiile româno-sovietice.

Vasile Iașinschi

Vasile Iașinschi

Mare parte din divizie a fost înconjurată, în ciuda ripostei şi a apelurilor disperate pentru ajutor în blindate şi aerian, infanteriştii români au constatat că o rezistenţă fără tunuri anti-car nu poate rezista.

Pierderile au fost mari, mulţi căzând prizonieri la inamic. Comandantul unității, generalul Platon Chirnoagă, a devenit singurul general român căzut prizonier pe Frontul de Vest.

Generalul a fost co-optat în guvernul României din exil, de la Viena condus de şeful Mişcării Legionare, Horia Sima, ca ministru de război şi a comandat militarii români căzuţi prizonieri la germani pe Frontul de Vest până la capitulare.

La acuzele extrem de dure ale mareșalului Rodion I. Malinovski, care a acuzat o trădare și trecerea voluntară în masă la inamic, generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componența căreia se găsea Divizia 4 infanterie, a întocmit un raport, în care menționa faptul că „începând cu ziua de 19 octombrie, germanii au atacat puternic acest cap de pod cu unități blindate de la V, de la NV și de la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei”. 

„În aceste condiții sumar descrise, era fatal ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. (…) Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27 sovietice, fără să se țină seama de oboseala oamenilor sosiți după foarte îndelungate marșuri, fără niciun repaos și fără putință a fi reorganizați”, menționa generalul de corp de armată Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române.

Sovieticii nu considerau România un aliat credincios, după felul în care părăsise alianţa cu Germania. Dovezile privind loialitatea proaspătului aliat nu erau în măsură să îndepărteze suspiciunile.

Generalul Carl Clodius

Generalul Carl Clodius

Suspiciunile au fost alimentate şi de inamic, în special germanii care au speculat îndoielile comandamentului sovietic faţă de noul aliat, România.

De altfel, Germania şi Ungaria se pregăteau pentru o contra-ofensivă care să răstoarne deznodământul aşteptat al cursului războiului în Europa.

Conform unor istorici dintre care dl. Corvin Lupu se detaşează prin, citez:

„Una dintre cele mai importante acţiuni de rezistenţă de după 23 august 1944 a fost cea purtând numele de cod ‘Deşteptarea primăverii’ (‘Frühlingserwachen’). Ea a fost iniţiată la începutul anului 1945 şi a constat dintr-un complot antisovietic al unor conducători ai armatei române şi al unor politicieni de la Bucureşti, desigur, cu sprijin masiv din partea Germaniei. În martie 1945, conducătorul Grupului Etnic German, Andreas Schmidt, capturat de sovietici şi anchetat, i-a menţionat ca membri ai complotului pe generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a române, pe generalul Dumitru Coroamă, fost mareşal al Palatului, pe generalul Enache Borcescu, şef de birou în Marele Stat Major şi secretar general al Ministerului de Război, generalul Vasile Mitrea, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Corneliu Dragalina, fost comandant al Corpului VI al armatei române pe Frontul de Est şi guvernator al Bucovinei, generalul Constantin Sănătescu, prim-ministru al României în primele luni după lovitura de stat de la 23 august 1944, generalul Şerbu Lambru, comandantul şcolilor de artilerie din România, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a pe Frontul de Est şi generalul Radu Korne, comandantul Diviziei Blindate române. Legionarii sperau să atragă în complot şi pe prim-ministrul României, generalul Nicolae Rădescu şi pe subşeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Bardan.

Mişcarea de rezistenţă a antrenat un număr de 61 de personalităţi militare, generali, amirali, comandori, colonei, dar şi ofiţeri cu grade mai mici şi generalul de brigadă, Platon Chirnoagă, comandantul Diviziei 4 Infanterie a fost acuzat de sovietici că făcea parte din acest complot care urma să întoarcă armata română împotriva Moscovei.

Cert este că Armata Română a luptat cot la cot cu aliatul sovietic până la înfrângerea definitivă a Germaniei şi aliaţilor săi şi a fost mai puţin dispusă la compromisuri care i-ar fi îngreunat situaţia.”

La 1 noiembrie 1944, Generalul primește în lagăr vizita lui Vasile Iașinschi care îl pune la curent cu planul lui Horia Sima. Chirnoagă își dă acordul de colaborare de la această primă întâlnire, urmând să plece la Viena pentru o discuție directă cu Horia Sima de îndată ce autoritățile rezolvă ieșirea sa din lagăr. Câteva zile mai târziu cei doi stabileau la Viena structura viitoarei Armate Naționale.

Horia Sima

Horia Sima

În data de 10 decembrie 1944, Horia Sima proclamă înființarea Guvernului Național Român de la Viena sub conducerea sa. Generalul Platon Chirnoagă este numit Ministru de Război în cadrul nou constituitului Guvern și Șef al Armatei Naționale de la Viena. Armata comandată de Chirnoagă se va constitui din prizonieri de război români, din legionarii aflați în exil, din elevi ofițeri și subofițeri aflați în școlile din Germania. Armata va lupta pe front împotriva bolșevicilor, dar se hotărăște ca aceasta să nu fie trimisă niciodată să lupte împotriva românilor.

Chiar în ziua proclamării Guvernului se emite decretul de înființare a Armatei Naționale de la Viena. Instrucția unităților se face la centrul Döllersheim, așezat la 90 km nord-vest de Viena, sub atenta supraveghere a Generalului. La câteva zile după constituirea Guvernului Național Român, primul regiment organizat la Döllersheim, format din câteva sute de membri, a depus jurământul de credință. De la înființare și până în decembrie 1944 regimentul număra peste 8000 de luptători!

În lunile ianuarie și februarie 1945 s-a format al doilea Regiment al Armatei Naționale și s-a început organizarea celui de-al treilea. Pentru funcționarea corespunzătoare a Armatei se organizează școli militare speciale. Cea dintâi scoală specială s-a înființat la Breithenfurt, cea de-a doua la Korneuburg, ambele fiind în apropiere de Viena.

Primul regiment (Döllersheim) plecă să lupte pe front pe 15 februarie 1945, în luptele de pe Oder, unde va rezista cu brio până la 8 mai 1945 când Germania capitulează. După acest act se destramă și Armata Națională. Generalul Chirnoagă se refugiază la Bad Gastein. În 25 septembrie 1945, o parte a corpului diplomatic al țărilor din Est a fost arestat și internat în lagărul pentru „criminali de război” de la Glasenbach, o localitate lângă Salzburg. Între cei arestați se află și Generalul Chirnoagă care va rămâne în acest lagăr până în aprilie 1947, când va fi eliberat. Arestarea a fost făcută la solicitarea Tribunalului Internațional de la Nürnberg care demarase procesele criminalilor de război. Eliberarea lui și a celorlalți s-a făcut după ce Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză entitățile legate de Mișcarea Legionară: Guvernul Național și Armata Națională.

Generalul va locui inițial în Austria, apoi în Franța, în 1968 stabilindu-se definitiv în Germania, la Stuttgart. În perioada 1947-1974, Platon Chirnoagă se va evidenția ca o personalitate luminoasă a exilului românesc, participă la toate manifestațiile românești, scrie și publică articole și cărți. Între acestea se remarcă drept lucrări de referință „Istoria Politică și Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice” și „Istoria Daciei și Continuitatea Daco-Romană”.

În 24 martie 1974 sufletul Generalului începe să urce vămile văzduhului. A fost înmormântat în Neuer Friedhof Buchrein în apropiere de Stuttgart, slujba fiind oficiată de preoții Dumitru Emanoil Popa, Vasile Zăpârțan și Florian Muller.

Regimul socialist nu iartă „trădarea” Generalului și mai ales asocierea lui cu Mișcarea Legionară și Horia Sima. În 21 februarie 1946, Platon Chirnoagă este judecat în lipsă de Tribunalul Poporului București și condamnat la moarte. În același proces, Mitropolitul Visation Puiu primește aceeași sentință. Chirnoagă, Puiu și ceilalți inculpați (11 la număr), vor fi etichetați drept „criminali de război”, etichetă pe care o poartă și astăzi, din păcate.

(Nota redacției: Pe această etichetă se bazează acuzațiile lansate iarăși asupra Mișcării Legionare și implicit asupra lui Corneliu Codreanu drept „criminali de război”, etichete folosite încă în spațiul public de către intelectualii trădători de astăzi, jurnaliști și unii istorici de-o potrivă, din categoria celor „politic corecți” și a neoconservatorilor.)

Statul român – aproximativ liber și democrat doar cu numele – nu a fost capabil să anuleze încă din 1990 până în prezent aceste sentințe politice, dictate de bolșevici. Mai mult, din 2015 avem și legea 217 care readuce în actualitate și legitimează sențintele politice date de comuniști.

Adaptare după activenews.ro, romania-actualitati.ro și cersipamantromanesc.wordpress.com

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

Istoria incomodă, partea a treia – Interviu cu istoricul Corvin Lupu


istoria incomoda

Istoria incomodă, partea a treia - Interviu cu istoricul Corvin Lupu

„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”,

afirmă profesorul universitar Corvin Lupu

În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)” într-un interviu de excepție. Astfel, l-am rugat pe profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc. să ne ajute cu anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări ale noastre. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, inclusiv în rândul cititorilor publicației noastre, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.

Citiți și partea a doua pentru continuitatea informațiilor.

Tudor Urse: Ce ne puteți spune despre proiectul de țară al domnului Călin Georgescu, denumit „Hrană, Apă, Energie”, mai ales în contextul ultimelor afirmații cu privire la măsurile pe care le-ar lua din punct de vedere economic față de marile jafuri comise din banul public, mai ales în perioada ultimilor doi ani de pandemie?

Corvin Lupu: Mie, proiectul domnului Călin Georgescu mi se pare foarte bun. El este dezvoltat în cartea „Cumpăna României”. Pe întinderea a 180 de pagini este prezentat proiectul cadru. Din câte știu, dl. Călin Georgescu gândește continuu și se documentează pentru detalierea întregii problematici a proiectului de țară. Este pasionat de această problemă și se și pricepe.

Desigur, că problema marilor jafuri comise din bani publici în perioada de după lovitura de stat din decembrie 1989, care continuă, este una dintre marile probleme cu care s-ar confrunta orice regim politic responsabil și iubitor de țară și dornic să scoată România din starea colonială mizerabilă în care se găsește. Nu vorbesc în numele domnului Călin Georgescu, la care s-a raportat întrebarea dumneavoastră, ci vă spun câteva păreri ale mele. Eu cred că, practic, în România nu s-a acționat decât sporadic pentru combaterea corupției în sine. Majorității corupților care au ajuns să fie condamnați definitiv, li s-a făcut dosar și au fost pedepsiți pentru că au supărat sistemul politic, au supărat serviciile secrete, fie fiindcă au finanțat structuri politice neagreate de sistem, fie pentru că le-au fost vizate afacerile pentru a putea fi ele acaparate de serviciile secrete sau de oameni din interiorul lor, sau de familii ale acestora, sau de străini influenți, sau au fost înlăturate pentru a nu face concurență unora mai puternici. Lupta declarată de autorități ca fiind împotriva corupției a fost adeseori o interfață a poliției politice represive practicată tot mai mult, pe măsură ce ne-am îndepărtat de anul 1989. Cu cât trec anii peste regimul politic autointitulat „democratic”, „uman”, „civilizat”, „purtător al valorilor (?) occidentale”, libertățile se împuținează (mai ales cele colective), adevărul se răspândește tot mai greu și manipularea opiniei publice este tot mai intensă. Pe timpul comuniștilor, în ultimii ani ceaușiști, televiziunea ajunsese să facă propagandă 2 ore pe zi, cât dura programul. Astăzi, zece televiziuni aservite sistemului ticăloșit manipulează 24 de ore din 24. Și mint de sting, fie prin informații false, fie prin denaturarea istoriei, fie prin omisiune.

În unele cărți ale mele, am arătat cum a fost jefuită România de ofițerii fostei Securități, imediat după decembrie 1989. Deși jaful de atunci al României a fost de dimensiuni uriașe, nimeni nu a dat socoteală, președinții și guvernanții români nu au deconspirat fraudarea României de către securiști, ca și fenomen, iar unii făptuitori au ajuns cei mai bogați oameni din România, după ce gestionaseră conturile în care se găseau banii proveniți din traficarea produselor românești de export, plătite modest întreprinderilor producătoare, refacturate și vândute la valoarea lor reală de către întreprinderile Securității, în frunte cu colosul ICE „Dunărea”. Exemplul a devenit molipsitor. Securiștii au făcut „pui”, i-au înmulțit, iar „puii” lor au făcut ce au văzut la mentorii lor. Din 1990 încoace a fost o adevărată cursă a obținerii de bani, cu orice preț, prin orice mijloace, patronată de oameni din serviciile secrete și de politicieni.

În numele luptei împotriva corupției s-au făcut mari abuzuri. Sunt convins că aceste chestiuni, ca și multe altele legate de corupție vor preocupa nu numai pe domnul Călin Georgescu, dar și pe mulți alți oameni și, sper eu, demnitari ai statului, practic, pe majoritatea cetățenilor acestei țări.

Tudor Urse: Ce se întâmplă cu istoricii, privitor la acoperirea istoriei acestei perioade importante? De ce tac?

Corvin Lupu: Sunt foarte puțini istorici ai epocii contemporane și care abordează marile probleme ale istoriei recente în lumina adevărului și fără să ocolească problematica dureroasă pentru regimul politic aflat temporar la putere în România. În general, mulți istorici tineri, post-decembriști, s-au format în spiritul și sub presiunea extraordinară a propagandei declanșată în universități și institute de cercetări pentru a acredita ideea că regimul politic globalist euro-atlantic reprezintă „binele suprem”, iar întruchiparea „răului” îl reprezintă fostul regim politic ante-decembrist, pe de o parte și regimurile politice adverse celui globalist, respectiv regimurile suveranist din Federația Rusă și comunist din China. Or, indiferent de părerile diferite care există în societate, multe dintre ele formate în conștiința cetățenilor în funcție de situația individuală a fiecăruia, într-o abordare științifică, în istorie nu există regimuri politice „bune” și regimuri politice „rele”, ci fiecare regim politic însumează aspecte pozitive și aspecte negative, întreprinde acțiuni de toate felurile, și bune și rele, depinde din ce unghi de vedere le privești, din punctul cui de vedere le privești, ce interese iei în calcul. Abordând istoria contemporană și recentă în acest fel, automat, cu sau fără voie, conștient sau inconștient, acești falși istorici s-au transformat automat în propagandiști de duzină, iar lucrările lor, finanțate și promovate, care umplu astăzi librăriile de balast, nu vor fi în viitor bune decât dacă vor fi trimise la topit, la Scăieni, pentru a se face hârtie igienică din ele.

În anii regimului euro-atlantic, o mulțime de proiecte de cercetare istorică și politică au fost finanțate de fundațiile lui George Soros, una din uneltele familiei Rothschild, cea mai puternică familie de pe Glob, și ale fundațiilor altor structuri internaționale, servicii secrete globalizate etc., care promovează interesele politice și ideologice ale globaliștilor. Or, această finanțare este condiționată de ajungerea respectivelor lucrări de „cercetare” la concluziile dorite de finanțatori. Mulți tineri istorici din universități și din institute de cercetare din România au aflat repede că se pot câștiga niște bani frumușei dacă se înrolează în corul propagandistic al globalizării occidentale, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, a declarat că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”

Iată, domnule Tudor Urse, de ce acest regim politic produce puține lucrări valoroase de istorie contemporană și recentă. Unii mari istorici ai acestei perioade, în frunte cu Gheorghe Buzatu și Florin Constantiniu, formați mult înainte de 1989, au trecut în eternitate, iar domnului profesor Ioan Scurtu, de asemenea o mare valoare a istoriografie românești, i s-a băgat pumnul în gură, în momentul în care a clarificat științific ilegalitatea desemnării Forumului Democrat al Germanilor din România ca și urmaș legitim al Grupului Etnic German, nazist, situație care i-a conferit Forumului German dreptul de a revendica toate fostele posesiuni germane din România, pe care le-au deținut germanii de când au fost aduși aici de regii Ungariei. Dl. profesor Scurtu a pierdut procesul pe care i l-au intentat sașii, a fost amendat, iar instanța, prin sentință definitivă și irevocabilă i-a interzis să mai abordeze în scris aceste aspecte de istorie! A fost obligat să plătească procesul și daune morale sașilor. Vă dați seama cât de neconstituțională este această sentință? Din păcate, pe prea puțini români îi mai interesează aceste adevăruri atât de crude din societatea românească. Dacă sunt lăsați în pace să circule pe unde vor și să se uite în telefon, li se pare că este libertate și democrație. Nu privesc mai departe de metrul de lângă ei. Dar cine-și închipuie că acest regim politic colonialist euro-atlantic „ticăloșit” (Băsescu) și statul român „eșuat” (Johannis) nu vor fi judecate de istorie și aruncat la groapa de gunoi a acesteia, se înșală.

Tudor Urse: Revenind la Mișcarea Legionară, v-aș întreba: Dacă Legiunea nu a fost acuzată ca mișcare extremistă până în ‘89, cine a avut interesul după ‘90 de a o cataloga ca fiind extremistă, fascistă, nazistă, criminală etc.? De ce au făcut treaba asta?

Corvin Lupu: Interesul a fost și este al globaliștilor conduși de kazari și de evrei. Suveranismul național este singura linie politică în stare să blocheze eforturile lor de acaparare a tuturor resurselor acestei țări, ca și a altora, de a domina întreaga sferă de influență pe care a obținut-o SUA prin negocieri cu Rusia și Marea Britanie și, dacă se poate, chiar și mai mult. Lăcomia extraordinară a marilor bancheri de pe Wall Street, „întâmplător” toți de aceeași etnie, este cauza sărăcirii popoarelor și a îngenunchierii lor. Or, o mare parte a poporului român trece printr-o perioadă istorică în care este nepăsător față de interesele României profunde, a intereselor colective ale etniei române și ale românismului, ale culturii și civilizației lui tradiționale și ale viitorului istoric al națiunii noastre. Așa sunt doriți românii de către stăpânii străini ai României euro-atlantice: să li se acorde libertăți individuale ieftine, după concepția „patria este aceea și acolo unde îmi este mie personal bine”. În această viziune, ceilalți nu contează, nu contează nici ce se întâmplă cu bogățiile țării care sunt porțiile copiilor și nepoților noștri, nici cu pământul și pădurile țării și mă opresc, pentru că sunt prea multe de spus și vreau să scurtez discuția. Această mentalitate antipatriotică face mult rău poporului român, privit în ansamblul său, de peste trei decenii.

Ca să finalizez răspunsul la întrebarea dumneavoastră, afirm că Mișcarea Legionară fiind o mișcare patriotică menită să emancipeze etnia română, s-o dezvolte, să-i consolideze laturile sale morale, să o apropie cât mai mult de Biserica Ortodoxă și de cultul străbunilor eroi ai neamului, nu poate fi agreată de kazari și de evreii care ne conduc din umbră, autoritar și împotriva intereselor României profunde. De aceea, Mișcarea Legionară este supusă unei mari presiuni politice și astăzi, la peste șapte decenii de când a fost desființată. Ultimii legionari sunt nonagenari sau chiar centenari, majoritatea legionarilor sunt morți, unii de mulți ani, dar kazarii și evreii „noștri” de la institutul antiromânesc Wiesel se luptă și cu stafiile morților și câștigă bani buni din asta. De la poporul român, care muncește să-i plătească pe ei. Ca să reprime Mișcarea Legionară, stafiile acesteia și pe câte un cercetător interesat de adevăr, intervin legile represive, intervine poliția politică evreiască a institutului Wiesel și al altor organisme care acționează continuu pentru îngenunchierea românilor și reprimarea spiritului patriotic național românesc.

Mulți români, ca să folosesc o expresie neacademică „pun botul” la această mizerie, la acest antiromânism. Acum îmi amintesc de un post de televiziune din Cluj-Napoca, cu denumirea de NCN, nu știu ce reprezintă acronimul, unde, în ziua de 18 februarie 2002 s-a făcut aprecierea complet falsă și manipulatoare, potrivit căreia marele savant român Nicolae Paulescu, legionar, ar fi „militat pentru exterminarea evreilor”. Vă dați seama că, la nivelul extrem de scăzut al învățământului românesc, al programei școlare de istorie intenționat distrusă, a numărului mic de ore de istorie, a manipulării colosale, aceste minciuni prind la numeroși tineri ignoranți de astăzi, care nu citesc nimic și sunt generația telefonului. Dacă le iei telefonul, devin o masă amorfă, de plâns… Sunt morți! Acea afirmație complet falsă a fost produsă de un cetățean pe nume Dan Ielciu. Nu-l cunosc, n-am auzit de el. Totuși vreau să afirm un lucru. Situația aceasta gravă pe care am prezentat-o se îndreaptă în ultima vreme într-o direcție bună. Tot mai mulți tineri au început să înțeleagă ce li se întâmplă și cum, cu subtilitate și mijlocare ascunse li se ia tot mai mult libertatea și li se jefuiește tot mai mult țara.

Tudor Urse: Despre Horia Sima se fac multe afirmații. A fost acesta cu adevărat agent al Moscovei infiltrat în Legiune pentru a o rupe de crezul original, sau este această afirmație o minciună? Au fost agenți NKVD infiltrați în Mișcarea Legionară?

Corvin Lupu: Dosarul lui Horia Sima se află în arhiva secretizată a SIE. Acolo se află toate răspunsurile la toate întrebările care i-au frământat ani de zile pe toți legionarii și pe toți patrioții români, care au deplâns distrugerea mișcării naționale românești. În ianuarie 1990, când a luat ființă SIE, din arhiva Securității au fost transferate toate dosarele persoanelor aflate în străinătate, sau a celor care, prin legături de familie, puteau reprezenta un interes operativ pentru serviciul care reprezenta continuitatea fostului Centru de Informații Externe al Departamentului Securității Statului. Horia Sima trăia atunci în exil, în Germania, la Augsburg. Ce pot eu să vă spun este că el a făcut serviciul militar obligatoriu la Statul Major, fiind repartizat la serviciul de informații. Și alți legionari au fost înrolați acolo pentru că autoritățile statului român doreau să penetreze informativ Mișcarea Legionară, pentru a putea fi subminată din interior. Ceea ce pot să vă spun în acest moment, este că arhiva SSI a încăput pe mâna noii Securități judeo-comuniste, conduse de consilieri sovietici, mai întâi de Dimitri Gheorghievici Fedicikin, apoi de celebrul general Alexandr Saharowski, care avea să devină șeful Directoratului I al KGB, serviciul de spionaj extern al URSS, care coordona activitatea tuturor spionilor KGB din întreaga lume. Toată agentura SSI, cu excepția celor care au fugit din țară și s-au pus la dispoziția altor servicii occidentale, a fost recuperată de judeo-bolșevici și activată în slujba noului regim. Dacă Horia Sima a fost colaborator al SSI, atunci a fost, în mod sigur și colaborator al Securității, chiar și numai formal. Eu vă spun procedura implementată atunci, când s-a înființat Securitatea judeo-bolșevică, cea în frunte cu Timofei Bodnarenko (Gheorghe Pintilie), cu Nikolski adjunct și cu ceilalți evrei de la comandă. Toți de la comandă erau evrei… Cei care au dorit de-a lungul istoriei să stăpânească pământul românesc, sau să-l jefuiască, și-au ales aliații, respectiv mâinile lor lungi, negre și murdare, îmbrăcați în costume albe, din rândul minorităților naționale…  

De altfel, Horia Sima nu s-a ferit niciodată de Securitate. Nu i-a fost frică de ea, nu s-a ascuns, a primit în vizită mulți călători din România, unii dintre ei agenți și colaboratori dovediți ai Securității. Nu i-a fost frică nici în perioada în care unii cetățeni români fugiți în Occident erau răpiți din Germania Federală, trecuți în Germania Democrată, prin colaborare cu Stasi și apoi duși în România să dea socoteală. Amintiți-vă de marele istoric turcolog Aurel Decei, dar au fost și alții răpiți și aduși în România. Horia Sima ar fi putut să fie o țintă, dar nu a fost. De ce nu s-a dat ordin, nu știu. Ofițerul care i-a gestionat dosarul lui Horia Sima mi-a spus că mai are de așteptat un număr de ani pentru a respecta un jurământ special, după care va putea vorbi și public, nu doar la ureche. Horia Sima a fost mult contestat în rândul multor legionari. El a fost abia al 13-lea sau al 14-lea în ordinea succesiunii la comanda Mișcării Legionare, dar a preluat conducerea ei ca urmare că toți cei din fața lui au fost asasinați fără judecată de regimul criminal al regelui Carol al II-lea, pe care mulți români neinstruiți îl consideră „democratic”, model de regim drept de urmat, iar după 1996, unii politicieni modești ai României au încercat, prin „darea înapoi a ceasului istoriei”, să resusciteze acel regim. Bineînțeles că n-a ieșit nimic, doar că România a mai făcut niște pași înainte coborând. Da, domnule Tudor Urse, România merge înainte, pentru că istoria nu se întoarce, chiar dacă multe fenomene ale ei se repetă, merge doar înainte, dar contează momentele în care merge urcând, nu coborând, cum face în acest moment istoric.

Tudor Urse: Se mai poate face ceva concret privind lămurirea acestei istorii false astăzi, mai ales pentru copiii noștri care, trăind într-o lume a manipulării, au mare nevoie să afle Adevărul?

Corvin Lupu: Da, se poate. În primul rând dumneavoastră, presa liberă, așa puțină cum este ea, poate să conștientizeze tinerii asupra importanței cunoașterii istoriei adevărate a României, care este legată mult de tot de ceea ce se întâmplă astăzi. Dumneavoastră și noi, profesorii, trebuie să-i învățăm pe tineri să nu se lase manipulați și să-și iubească țara, nu doar să se iubească pe ei înșiși, cum îi învață sistemul ticăloșit.

Iată, dumneavoastră ați făcut deja și astăzi ceva, publicând aceste câteva adevăruri pe care le cuprinde discuția noastră.

Vă doresc succes și în continuare.

Tudor Urse: Vă mulțumim frumos pentru informațiile oferite în acest interviu. Sperăm să ne mai auzim în viitorul apropiat pe o altă temă la fel de „încinsă” care necesită lămuriri pentru cititorii noștri. Mă refer la războiul din Ucraina.

Corvin Lupu: Cu plăcere, dar nu acum, întrucât am o lucrare de finalizat, de tradus și de trimis la tipar, în regim de termen fix de finalizare. Eventual să ne auzim în aprilie.

/0 Comments/by

Istoria incomodă, partea a doua – interviu cu istoricul Corvin Lupu


istoria incomoda

Istoria incomodă, partea a doua - interviu cu istoricul Corvin Lupu

„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”,

afirmă profesorul universitar Corvin Lupu

În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)” într-un interviu de excepție. Astfel, l-am rugat pe profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc. să ne ajute cu anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări ale noastre. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, inclusiv în rândul cititorilor publicației noastre, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.

Citiți și prima parte pentru continuitatea informațiilor.

Tudor Urse: Pot fi verificate prin documente toate afirmațiile istorice pe care le-a făcut domnul Călin Georgescu în cadrul acelui interviu, la care m-am referit la începutul discuției noastre? Este ceva ireal în ceea ce a declarat dânsul?

Corvin Lupu: Documentele sunt instrumente foarte importante ale istoricilor, în lupta lor pentru identificarea și promovarea adevărului istoric. De aceea, documentele sunt inamici ai conducătorilor regimurilor, care nu doresc să promoveze neapărat adevărul, ci interesele lor puse de prea multe ori deasupra adevărului și dreptății. Foarte multe documente sunt permanent distruse, furate, folosite pentru șantaj politic sau etnic, sau ferecate în arhive pentru zeci și zeci de ani, ca să se ascundă fapte, intenții, conspirații, acorduri murdare etc. Uneori, au fost falsificate documente.

Din această cauză, în lipsa unor documente, istoricii sunt adeseori obligați să aducă în analiză și lucrări memorialistice și declarațiile unor martori, iar uneori să propună și deducții logice care, cel puțin temporar, să acopere golurile documentare ale unor momente istorice, desigur, cu toate rezervele pe care le presupune o asemenea abordare. Cercetătorul științific pune totdeauna îndoiala în fața fiecărei afirmații și păstrează totdeauna o rezervă pentru „încă ceva” și un portofoliu de cunoștințe despre evenimente care mai trebuie verificate și, eventual, documentate.

Privitor la legionari, cele mai multe dintre documente au fost distruse, furate sau ascunse. Mișcarea Legionară fiind, după părerea mea și a multor altor cetățeni din diverse generații, cea mai patriotică mișcare națională românească, în felul ei unică în Europa interbelică, a devenit ținta tuturor celor care au urmărit acapararea României și urmăresc menținerea ei în starea colonială în care se găsește astăzi. De aceea a fost ea urâtă și de judeo-bolșevicii de după al doilea război mondial și de judeo-globaliștii de astăzi.

De fapt, cum spuneam mai înainte, cele două componente anti-naționale, judeo-bolșevismul și judeo-globalismul, au aceeași origine și sunt „aliate peste timp”, chiar dacă au mimat adversitatea. De asemenea, de-a lungul timpului, după 23 ianuarie 1941, au fost confiscate și scoase din circulație o mulțime de cărți importante despre Mișcarea Legionară, apărute în perioada interbelică sau, după război, în Occident.

În România Populară și Socialistă nu au fost scrise lucrări obiective despre legionari, regimul nepermițând istoricilor acces la documentele despre această temă, datorită anticomunismului Mișcării Legionare. Totuși, după 1964, regimul i-a eliberat pe absolut toți legionarii și nu i-a mai întemnițat, cum s-a întâmplat în timpul regimului Antonescu, după așa numita rebeliune, ulterior în timpul regimului regal (1944-1947) și apoi în timpul ocupației militare sovietice a României.

În 1944, regele Mihai a dat amnistie generală, impusă de sovietici, dar, prin abuz, regimul regal și guvernele generalilor Sănătescu și Rădescu au menținut abuziv în închisoare mii de legionari. Mulți dintre ei nu săvârșiseră nici o faptă ilegală, dar au fost închiși pe baza listelor întocmite de Jandarmerie cu persoanele care au purtat cămașă verde cu centură și diagonală, iar alții după listele cu membrii sau simpatizanți ai Legiunii care au achitat timbrul de solidaritate/într-ajutorare românească. Abia în decembrie 1945, guvernul Petru Groza i-a eliberat, în urma acordului încheiat de secretarul general al Mișcării Legionare, Nicolae Petrașcu și ministrul de Interne al României, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). Acest acord a fost socotit de unii legionari ca fiind o eroare, de alții ca fiind o trădare, iar de alții ca fiind o slăbiciune personală și o dorință a lui Nicolae Petrașcu de a scăpa de închisoare. Dar, în urma acordului, au fost salvați mii de legionari din închisori, cel puțin pentru o perioadă.

Libertatea legionarilor a fost de scurtă durată, pentru că în 1948 legionarii au fost din nou ținta regimului judeo-bolșevic și au umplut închisorile României. Mulți dintre ei au devenit „sfinți ai închisorilor”, legionarii având cel mai moral comportament în închisori, dăruindu-se semenilor lor aflați în aceeași suferință, suportând cu demnitate toate ororile comise împotriva lor, refuzând, în cea mai mare parte, să devină colaboratori ai Securității evreiești a României, motiv pentru care au îndurat rigorile represaliilor.

Abia în timpul regimului național-socialist de stat, instaurat în finalul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, legionarii aveau să fie menajați. De altfel, se pare că și Nicolae Ceaușescu a copiat unele componente ale adunărilor sale publice de la legionari. Cu toate acestea, legionarii nu au agreat regimul Ceaușescu. Mulți dintre legionari nu au sesizat schimbarea regimului judeo-bolșevic în regim socialist cu caracteristici proprii României, nu au crezut în independența României, care s-a dovedit istoricește ca fiind reală. Radicalizați de suferință îndelungată, foștii legionari eliberați din închisori respingeau tot ce aparținea de regimul politic, inclusiv latura sa național-românească și obținerea libertății naționale, faptul că toate resursele naturale ale țării și întreaga economie aparțineau exclusiv românilor, străinii neputându-se împroprietări cu nimic în România. Astăzi, când România este o colonie exploatată la sânge și cetățenii români, toți la un loc, nu dețin decât un procent foarte mic din capitalul total al țării, performanțele de atunci pot fi apreciate la justa lor valoare, cu condiția existenței obiectivității analistului. Spun asta pentru că astăzi există un mare număr de falși analiști, de propagandiști deghizați în analiști și, foarte mare păcat, chiar și istorici care abandonează obiectivitatea și neutralitatea în gândire și se plasează pe liniile convenabile puterii trecătoare, în dorința de a obține favoruri sociale și materiale.

După 1990, regimul politic judeo-globalist care a fost instaurat a reluat prigoana politică și denigrarea prin minciună a legionarilor. Aceasta a culminat cu legislația în cadrul căreia, în mod absolut abuziv și împotriva adevărului științific, Mișcarea Legionară a fost declarată fascistă și nazistă, când ea nu a fost nici una, nici alta, însușirile ei fiind de altă natură decât fascismul italian sau nazismul german. Dacă ea ar fi fost nazistă sau fascistă, cum în mod fals figurează în legile antiromânești ale regimului colonial euro-atlantic din România, ar fi fost încadrată ca atare în cadrul Tribunalului de la Nürnberg, care ar fi judecat-o, or ar fi trimis-o spre judecare tribunalelor speciale care s-au înființat în toată Europa, inclusiv în România, pentru a pedepsi pe cei învinși în război. Or, Mișcarea Legionară nu a fost condamnată nici la Nürnberg, nici în România și nu a fost interzisă, așa cum au fost judecate și interzise alte organizații politice de dreapta din întreaga Europă.

Împrejurarea că unii români care au fost membri ai Mișcării Legionare au fost condamnați pentru fapte pe care le-au săvârșit, nu reprezintă o acuză la adresa Mișcării Legionare în ansamblu, ci o acuză la adresa făptuitorilor ca persoane fizice, odată ce faptele lor nu au fost ordonate de conducerea Mișcării Legionare. Acuzele formulate în ansamblu împotriva Legiunii au fost formulate mai târziu, iar cele mai grave dintre ele, cele legiferate prin legislația la care m-am referit în prima parte a discuției noastre, au fost formulate în 2002, după 61 de ani de la ieșirea din scena politică a Mișcării Legionare, după alungarea ei de la putere și interzicerea ei de către generalul Ion Antonescu. De altfel, eu am mai spus-o și o repet: după părerea mea, confruntarea dintre Mișcarea Legionară și generalul Ion Antonescu a fost cea mai mare nenorocire a românismului, a naționalismului românesc, în cea mai bună accepție a lui, când s-au confruntat două grupări patriotice, Mișcarea Legionară fiind grav lovită de Armata Română, în frunte cu generalul Ion Antonescu. A fost o victorie a dușmanilor etniei române, ai românismului în ansamblul său. Pentru aceasta eu îl consider vinovat pe șeful SSI, Eugen Cristescu, cel care a reușit, prin modul în care l-a informat pe Ion Antonescu și prin diversiunile pe care le-a organizat, să declanșeze operațiunile din zilele așa numitei rebeliuni.

Tudor Urse: La ce diversiuni vă referiți?

Corvin Lupu: Sunt mai multe. Nu am să lungesc răspunsul. Și așa m-am îndepărtat de întrebarea dumneavoastră. Mă refer la înțelegerile SSI cu comuniștii, pentru a-i implica în evenimente violente care să fie puse pe seama legionarilor, pe procurarea de către SSI de cămăși verzi, centuri și diagonale, cu care au fost îmbrăcați țigani din București ca să vandalizeze case locuite de evrei, pentru a se da vina pe legionari etc.

Termenul de holocaust a fost introdus în discursul acuzatorilor evrei abia în anul 1961. N-au avut timp până atunci, în 16 ani de după război, domnule Urse?

Unii evrei afirmă tardiv și neadevărat că Mișcarea Legionară nu ar fi fost analizată la Nürnberg. Ea nu a ajuns să fie judecată, ceea ce este altceva, pentru că încă din Camera Preliminară a tribunalului s-a constatat că nu este vinovată de nicio crimă. Dacă Mișcarea Legionară ar fi fost vinovată de crime în război, ar fi mai făcut Partidul Comunist din România un acord scris cu Mișcarea Legionară, la peste jumătate de an de la terminarea războiului, după venirea în țară a judeo-bolșevicilor în frunte cu Ana Pauker, în acel moment, conducătoarea de facto a României? Haideți să judecăm logic și să lăsăm manipulările grosolane ale evreilor de la institutul antiromânesc Wiesel, îngrășat pe banii poporului român, ale căror nume nu merită a fi rostite… Eu nici măcar nu-i urăsc, doar îi disprețuiesc…

Deși în arhivele românești au mai rămas destule documente privitoare la legionari, istoriografia din perioada aceasta, a regimului euro-atlantic, nu a înregistrat lucrări importante, obiective, asupra activității Mișcării Legionare, în primul rând datorită fricii istoricilor de a scrie obiectiv, frică datorată legislației la care m-am referit. Așa că s-a scris în mare parte maculatură manipulantă, majoritatea de către istorici evrei sau de către români aserviți tezelor false pe care au început să le susțină tardiv unii evrei, după 1990.

Până în 1990, evreii din România și conducerea evreimii internaționale nu mai prididea să mulțumească poporului român pentru omenia de care a dat dovadă față de evrei, în trecutul istoric, mai ales în timpul celui de al doilea război mondial, când a fost singura țară din tabăra Germaniei care nu i-a exterminat pe evrei, i-a salvat, le-a salvat averile și le-a permis să emigreze în Palestina. Ulterior, guvernele României, începând cu guvernul Petru Groza au fost singurele din sfera sovietică de influență care au permis emigrarea evreilor în Israel și în SUA. România a susținut mult crearea statului Israel, în 1948, când exista o mare opoziție internațională față de acest demers, iar în 1967, a fost singura țară din blocul sovietic care a menținut relațiile cu Israel, după agresiunea acestuia împotriva Egiptului.

Poate cititorilor li se pare nefiresc să mă refer mult la problematica evreiască, când dumneavoastră m-ați întrebat despre legionari, despre Corneliu Codreanu și despre Ion Antonescu, cei la care s-a referit domnul Călin Georgescu în emisiunea Tv care a impresionat multă lume, subiecte care v-au inspirat pe dumneavoastră să deschideți această discuție cu mine. Dar, problematica legionară și a dreptei românești interbelice, autentic românești, nu a dreptei post-decembriste care este caricatură pro-colonialistă, adeseori antiromânească, este legată totalmente de chestiunea evreiască, adică de istoria relațiilor dintre evrei și români. Despre aceste chestiuni am scris și în cartea mea „Confruntări româno-evreiești” și în multe alte studii și articole.

Tudor Urse: Explicați cititorilor această legătură între Mișcarea Legionară și „chestiunea evreiască”, cum a numit-o Mihai Eminescu.    

Corvin Lupu: Pe teritoriul Țărilor Române au apărut evrei din cele mai vechi timpuri, ca negustori de bunuri. Până la cristalizarea conștiinței naționale, la jumătatea secolului al XIX-lea, unele familii evreiești venite imediat după anul 1800 erau integrate în societatea românească, majoritatea locuiau la orașe, produseseră elite intelectuale și economice. Erau evreii numiți „pământeni”, cei care i-au supărat mai puțin pe români. Dar, după 1830, au început să pătrundă în Moldova și Țara Românească valuri de evrei care se așezau pentru că sesizaseră posibilitatea de a se îmbogăți mult și repede prin traficarea muncii românilor, pentru că românii erau toleranți, îi primeau, îi lăsau în pace și nu sancționau în nici un fel specula, adeseori înșelătoria și corupția, care nu erau deloc străine evreilor. În Transilvania, Banat și Bucovina, comunitățile ungurești și săsești, sub protecția autorităților austriece și austro-ungare, s-au protejat de evrei și nu i-au acceptat, astfel că aceștia au reușit să pătrundă în număr mai mic, cu deosebire în regiunile locuite de românii mult mai toleranți, ca de exemplu în Maramureș.

În decurs de câteva decenii, crescând mult numărul evreilor, iar practicile lor începând să-i deranjeze pe români, elitele politice au căutat soluții pentru a-i proteja pe români de influența nefastă a activităților evreiești. După aducerea în țară a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, s-a elaborat prima Constituție internă românească, în anul 1866. În Articolul 7, s-a precizat că obținerea cetățeniei române era condiționată de apartenența la creștinism, pentru a stopa continuarea fluxului de emigranți evrei. Această prevedere constituțională nu i-a oprit pe evrei să continue să se așeze în România și să găsească soluții de desfășurare a activității fără a deține cetățenie și acte legale.

În cadrul Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, lobby-ul evreiesc, susținut de cancelarul german Otto von Bismarck, cel mai influent om politic din Europa, a făcut mari presiuni asupra României să-i încetățenească pe evrei, amenințând cu nerecunoașterea independenței de stat a țării, care fusese obținută în fapt prin victoria românilor alături de ruși în războiul contra turcilor din anii 1877-1878. Nemulțumirile clasei politice românești față de evrei au fost atât de mari încât, cu riscul nerecunoașterii independenței de stat a țării, conducătorii României, inclusiv domnitorul Carol, au refuzat să modifice Constituția în favoarea evreilor.

Primul război mondial a adus noi valuri de evrei, de data aceasta refugiați din locuri de unde erau alungați, sau din calea unor armate care le amenințau viața, pentru că în multe părți ale Europei nu mai erau doriți. Deloc! A început o pătrundere masivă a evreilor, ilegal, prin escaladarea granițelor României, peste fâșiile de frontieră, sau prin mituirea funcționarilor de la frontiere. Cifra acestor evrei a fost evaluată în istoriografie la aproximativ 250.000-300.000 de evrei. De cum pătrundeau în România, evreii intrați ilegal se aciuiau pe lângă coreligionarii lor, după care începeau să desfășoare diverse activități, îndeosebi comerciale. Și-au școlit copiii în școlile, liceele și facultățile românești, în cadrul cărora au ajuns să reprezinte procente majoritare din total tineretului studios. Acest fapt a nemulțumit mult societatea românească și tinerii români, care nu mai aveau loc de evrei.

În timpul primului război mondial, atitudinea multor evrei față de români a fost una nu numai ne-prietenească, ci chiar dușmănoasă. În armată, pe front, au fost și evrei care au luptat cu devotament pentru România. Aceștia au fost decorați de regele Ferdinand și recompensați cu primirea cetățeniei române. Dar aceștia au fost puțini. În schimb, un mare număr de evrei au trădat, au trecut la inamic în momentele când erau santinele pe câmp, sau în alte împrejurări, când se predau imediat, iar unii comandanți de plutoane și-au condus subordonații în brațele inamicului. În lagărele de prizonieri germane, bulgărești și austro-ungare, mulți evrei dezertați au devenit paznicii românilor, pe care i-au chinuit mult.

În sensul celor spuse de mine există documente în arhivele militare. Într-un volum științific editat de Fundația „Cultul Eroilor”, patronată de Patriarhia Ortodoxă Română și de Ministerul Apărării Naționale, am publicat un articol pe baze documentare despre toate aceste chestiuni. Pentru etnicii români, unul din cele mai dezamăgitoare momente a fost când armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul. Casa Regală, Guvernul, Banca Națională și alte instituții se refugiaseră în Moldova, la Iași. Populația capitalei era îngrozită de ideea că va fi trecută prin foc și sabie. Surprinderea a fost când ocupanții străini au fost întâmpinați de un foarte mare număr de evrei și de țigani, care au venit cu coșuri cu merinde și cu flori să-i întâmpine pe dușmanii românilor, exprimându-și bucuria fără nici o reținere. Românii erau siderați…

Apoi, în Moldova, mai ales în Iași, unde jumătate din populație era evreiască, atitudinile lor favorabile bolșevicilor, pe care etnicii români îi considerau dușmanii lor cei mai periculoși, au fost de mare notorietate și au scandalizat opinia publică românească. Comuniștii, în majoritate zdrobitoare evrei și puțini ucraineni și de alte etnii, români aproape deloc, au declanșat acțiuni revoluționare și de susținere a bolșevismului, care i-au intrigat pe români și au agravat nemulțumirile pre-existente față de abuzurile arendașilor evrei, cârciumarilor evrei, față de superioritatea numerică foarte mare a evreilor din licee și facultăți, între doctori, judecători, ziariști și avocați, față de existența ilegală în România a sute de mii de evrei, fără cetățenie, fără acte, care desfășurau tot felul de activități pe lângă lege, în timp ce românilor li se cerea respectarea cu strictețe a legilor etc. etc. Toate acestea, ca și alte cauze, au condus la nașterea mișcărilor de dreapta, inclusiv a Mișcării Legionare, care și-a propus de la început să-i protejeze pe etnicii români, nu să-i lovească pe evrei sau pe alte etnii.

Unul dintre primii foarte importanți organizatori ai acestei mișcări a fost profesorul universitar, o perioadă decan al Facultății de Drept din Iași, Alexandru C. Cuza, nepot al marelui domnitor unificator al Principatelor Române, cărturar, viitor academician. Nu mai insist asupra evenimentelor care au condus la înființarea de către Corneliu Codreanu a Mișcării Legionare. Ele sunt consemnate în diverse lucrări.

Atentatul cu bomba pusă în Senatul României de către trei evrei bolșevici, în 1920, care a condus la morți și răniți în rândul unor personalități importante, a avut un ecou mare și a convins opinia publică românească de faptul că trebuie să se protejeze de activitățile antiromânești ale multor evrei. În conștiința publică românească a fi comunist era egal cu a fi evreu. Practic, antisemitismul invocat de evrei era, în cea mai mare măsură, anticomunism.

După ce, în anul 1924, conducerea evreiască a Partidului Comunist din România a introdus în programul partidului îndemnul la luptă pentru autonomia regiunilor istorice ale României, până la desprinderea lor de statul național român, opinia publică s-a convins de faptul că mulți, mulți evrei sunt adevărați dușmani ai României și ai românilor.

Iată unele dintre motivele nemulțumirilor etnicilor români față de evrei, care au condus la nașterea Mișcării Legionare.

Tudor Urse: Vă mulțumesc.

Va urma

/0 Comments/by

Istoria incomodă, prima parte – interviu cu istoricul Corvin Lupu


istoria incomoda

Istoria incomodă, prima parte - interviu cu istoricul Corvin Lupu

„Dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici”,

afirmă profesorul universitar Corvin Lupu

În rândurile ce urmează, vom dezlega din nou expresia „Istoria este scrisă de învingători (înșelători)” într-un interviu de excepție. Astfel, l-am rugat pe profesorul universitar Corvin Lupu, istoric cunoscut, printre altele, pentru faptul că scrie și spune adevăruri ascunse sau ocolite de regimul politic actual și de numeroșii săi propagandiști-manipulatori deghizați în profesori, jurnaliști, cercetători, analiști etc. să ne ajute cu anumite clarificări privind falsificarea istoriei, răspunzând la o serie de întrebări ale noastre. În ultima vreme, la nivelul opiniei publice, inclusiv în rândul cititorilor publicației noastre, se discută mult și se fac diverse aprecieri la adresa Mișcării Legionare, a naționalismului românesc și a unor patrioți naționaliști români, ca și la adresa regimului condus de generalul Ion Antonescu.

Tudor Urse: Ceea ce i s-a întâmplat domnului Călin Georgescu la televiziunea Antena-3, recent, când a fost întrebat de ce îi consideră eroi naționali pe Corneliu Zelea Codreanu și mareșalul Ion Antonescu, pare a fi o tentativa de „asasinat politic”. Cum vi s-a părut capcana mediatică pe care a depistat-o și doamna jurnalista Anca Alexandrescu, câteva zile mai târziu, la emisiunea dânsei de la Realitatea Tv? 

Corvin Lupu: L-am urmărit și eu pe domnul Călin Georgescu în mai multe apariții publice și am auzit și afirmațiile domniei sale privitoare la Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu. La televiziunea Antena-3 cei trei jurnaliști care l-au intervievat nu au fost preocupați să cunoască proiectele politice, economice și culturale ale invitatului, ci au dorit să-l aducă pe domnul Călin Georgescu în zona de interferență cu prevederile mizerabilelor, anticonstituționalelor și antiromâneștilor legi care, sub masca condamnării antisemitismului, reprimă cu cruzime spiritul național românesc și pe conducătorii politici care au slujit naționalismul românesc în perioada contemporană: marii intelectuali legionari, conducătorii legionari, conducătorii militari naționaliști, în frunte cu generalul Ion Antonescu și național-comunistul Nicolae Ceaușescu.

Ăsta a fost obiectivul ascuns al atragerii domnului Călin Georgescu în cursă. Corectitudinea politică impusă de „statul eșuat” (l-am citat pe președintele Johannis) al „sistemului ticăloșit” (l-am citat pe președintele Băsescu) are ca una din cheile de control „superior” problematica impusă de evrei. Cine recunoaște că legionarii n-au fost decât niște criminali odioși, Corneliu Codreanu, tot criminal, Antonescu de asemenea un criminal, iar Ceaușescu un dușman al poporului, este „băiat bun”, apt să primească de la SRI-ul d-lui Hellwig avizul pentru ocuparea oricărei funcții și acces neîngrădit „pe sticlă” de la televiziunile aservite sistemului, mai nou, aservite și prin cumpărarea patronatului cu banii poporului român, pentru a susține politicile guvernamentale.

Deci, domnul Călin Georgescu a fost întrebat despre unele prevederi restrictive ale Ordonanței 31/2002, transformată în Legea 107/2006, ale Legii 217/2015 și ale Legii 2/2021. Scopul urmărit de jurnaliștii aserviți sistemului a fost să-l determine pe Călin Georgescu să afirme idei interzise, să i se poată deschide dosar penal, să fie compromis și scos din lupta politică. Sistemul judeo-globalist din întreaga sferă de influență în care am fost și noi arondați simte cum se dezvoltă conștiința națională a popoarelor, cum crește dorința lor de libertate națională și suveranitate și luptă din răsputeri să se mențină la putere, prin forță și orice alte mijloace. Este cert că sistemul euro-atlantic scârțâie din toate încheieturile. Dar acum sistemul este foarte periculos; este în stare de orice ca să apere interesele oligarhiei care ține popoarele înlănțuite.

Această legislație punitivă nu permite românilor să abordeze istoria propriilor raporturi cu evreii (mai corect din punct de vedere lingvistic este termenul de „jidan”) și cu țiganii și părți foarte importante din istoria noastră națională, interzice venerarea unor mari personalități cultural-științifice ale românilor, pentru faptul că aceștia au fost legionari, sau simpatizanți legionari. Dacă ar fi doar să înșirăm lista acestor mari personalități ai perioadei interbelice, românii de azi pot să-și pună o întrebare de fond: de ce acești oameni atât de luminați ai neamului românesc au acceptat să facă parte din Mișcarea Legionară, sau să simpatizeze cu ea, dacă Mișcarea ar fi fost atât de criminală cum o acuză unii evrei rău intenționați și toți cei vânduți lor?

De asemenea, această legislație a consacrat că toate sentințele pronunțate de „Tribunalul Poporului” și alte instanțe militare și civile din România, înființate în perioada judeo-bolșevică a ocupației militare sovieto-cominterniste a României rămân în vigoare și trebuie respectate! Or, aceste instanțe judeo-bolșevice au condamnat pe criterii politice și naționale o foarte mare parte a elitelor intelectuale, economico-financiare și politice ale României. Astăzi se cunoaște că distrugerea elitelor românești a fost un obiectiv al evreimii bolșevice, diriguitoare a luptei pentru promovarea internaționalismului proletar, cum se numea pe atunci globalizarea gândită și promovată de mai marii evreimii internaționale. De altfel, așa au procedat liderii judeo-sovietici și cu elitele etnice rusești, după ce au preluat puterea. Gulagul bolșevic din Rusia Sovietică s-a umplut de elitele de etnie rusă, iar minoritarii în frunte cu evreii au preluat puterea în întreaga Uniune Sovietică și apoi într-o mare parte a sferei de influență a URSS. Evreii din gulagul sovietic, ca și din pușcăriile din România, de după al doilea război mondial, au fost doar cei care au fost turnătorii comuniștilor la serviciile secrete.

După al doilea război mondial, românii, neatenți, cum au fost și sunt de multe ori în istorie, credeau că rușii le-au pricinuit necazurile făcute de cominterniști, dar cominterniștii nu erau etnici ruși, decât într-un procent infim. Evreii, în foarte mare parte își declarau etnia în fals. În URSS și în celelalte state socialiste, foarte mulți evrei se declarau ruși sau ucraineni sau orice altceva decât evrei. Toate statisticile privitoare la numărul evreilor din structurile de putere ale statelor foste socialiste și din instituțiile importante ale statului sunt false, datorită declarării în fals de către evrei a propriei etnii. Astăzi acest obicei, care are menirea să ascundă faptul că evreii controlează lumea în care trăim noi actualmente, a fost accentuat prin faptul că se elimină precizările privitoare la etnia persoanelor. Oficial, se precizează doar cetățenia, iar, în mod excepțional, când se solicită etnia este recunoscută doar cea declarată.

Iată cum regimul judeo-globalist din zona noastră de influență de astăzi, condus de mai marii bancheri evrei ai Lumii, în frunte cu familia Rothschild, și-a dat mâna peste timp cu judeo-bolșevicii care au condus Rusia Sovietică, împotriva popoarelor, în primul rând a spiritului național al acestora, al culturii și civilizației lor naționale, cele care fac fiecare națiune diferită și pe fiecare în parte mai frumoasă. Fără spirit național nu există libertate națională. Fără libertate națională, libertățile individuale nu au valoare colectivă și nu sunt durabile. Cu multă abilitate social-politică globaliștii au oferit libertăți individuale cetățenilor, în numele cărora au acaparat libertatea națională colectivă a popoarelor, inclusiv, în totalitate, pe cea a poporului român. În România, după ce și-au pus agenturile la conducerea țării și ne-au luat libertatea națională care ne fusese asigurată, începând din 1964, de național-comuniști, occidentalii ne-au acaparat piețele de desfacere externe și apoi piața internă, apoi ne-au lichidat economia proprie și au înlocuit-o cu o economie străină, a lor, a occidentalilor, pe care să n-o putem nici măcar fiscaliza, ne-au luat toate resursele naturale și peste 5 milioane de oameni, duși în Occident, majoritatea de vârsta cea mai bună, între 20 și 50 de ani, care muncesc pentru prosperitatea Occidentului, lăsându-ne nouă în țară o parte din copiii lor, să li-i educăm pe banii noștri și ne-au lăsat și pe părinții lor, ca să le plătim pensiile. Desigur, fiecare om a muncit și a contribuit pentru a-și dobândi pensia, dar această pensie trebuie plătită de generația următoare, activă. Or, dacă cei din generația următoare muncesc și plătesc pensiile celor din Occident, pe ale noastre cine să ni le plătească? În viitor, această problemă va fi din ce în ce mai acută…

Această legislație neconstituțională, la care m-am referit anterior, încalcă grav libertatea cuvântului și de expresie, ca și spiritul de libertate care trebuie să domine cercetarea științifică a istoriei. Astăzi, istoricii obiectivi fug de istoria Mișcării Legionare și a celei antonesciene ca de mere acre. Rămân să ne scrie istoria alogenii și străinii…

Cred cu toată puterea mea că România nu poate fi o țară liberă atâta timp cât sunt în vigoare aceste legi globaliste, evreiești, antiromânești, care în mod subtil semnifică supunerea majorității românești în fața minoritarilor, în primul rând a evreilor și a țiganilor, mulți dintre ei ascunși, adică deghizați în români sau în alte etnii.

Tudor Urse: Care este adevărul istoric cu privire la cele două personalități din istoria României, menționate de mine anterior, Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu?

Corvin Lupu: În primul rând trebuie să repet că afirmațiile mele ar putea fi interpretate de o legislație și o justiție aservite străinilor, cum sunt cele din România, ca fiind „cult” al unor personalități proscrise de regimul politic și acest fapt m-ar aduce în situația de a putea fi condamnat la închisoare. În spatele discuției noastre, ca și a tuturor discuțiilor despre aceste teme, stau ascunși niște ticăloși, de altă etnie, plătiți de statul român, care abia așteaptă să găsească o propoziție sau un singur cuvânt interzis, ca să facă mare caz că românii sunt antisemiți, să le facă plângeri penale și să „dovedească” acest fals antisemitism al românilor, pentru a forța guvernul României să le dea mai mulți bani pentru a „lupta împotriva antisemitismului”, să le facă mai multe favoruri, să finanțeze mai multe muzee ale presupusului holocaust (?!) etc.

Dumneavoastră ați pus întrebarea ca și când noi am trăi într-o Românie liberă, cu cetățeni liberi, ca și când regimul politic actual ar fi unul democratic, ar fi unul care ține cu românii. Dacă dumneavoastră sau vreunul din cititorii acestor rânduri și-au închipuit aceste lucruri, vă rog respectuos să vă reanalizați gândurile. Nu domnilor, nu suntem liberi. O veche vorbă înțeleaptă spune că dacă vrei să știi cine te stăpânește, află pe cine nu ai voie să critici. Păi, prin legislația la care m-am referit, nu ai voie să critici minoritarii etnici, cu deosebire pe evrei și pe țigani, ceea ce atrage inclusiv lipsirea de libertate. Critici un evreu, ești imediat declarat antisemit, iar împotriva antisemiților există legi aspre!

Revenind la emisiunile în care a cuvântat domnul Călin Georgescu, la care v-ați referit dumneavoastră, cred că ele au un merit excepțional, mai ales cele de la postul Realitatea Tv, în care s-a abordat un subiect care în trecut era „tabu”: Mișcarea Legionară și personalitatea mareșalului Ion Antonescu, ca și cea a lui Corneliu Codreanu. Meritul nu este doar al domnului Călin Georgescu, ci și al doamnei Anca Alexandrescu, ca realizator și al patronatului televiziunii Realitatea Plus Tv, respectiv al familiei Păcuraru, care au acceptat subiectele.

După părerea mea, toate afirmațiile domnului Călin Georgescu au fost corecte. N-am sesizat nici o greșeală din punct de vedere al adevărului istoric. De altfel, la televiziunea Antena-3 domnia sa nici nu a intrat în adâncimea tematicii, jurnaliștii abordând multe probleme în timp scurt și sărind de la una la alta, urmărind doar să-l atragă în cursă pe intervievat. Din această cauză este și greu ca telespectatorii să iasă pe de-a întregul lămuriți dintr-o astfel de emisiune.

Sunt foarte mulți români care i-au considerat eroi ai neamului, atât pe generalul Antonescu, cât și pe Corneliu Codreanu. Astăzi cei care cred același lucru nu mai pot să afirme public aceasta din cauza legislației care interzice acest lucru. Nimeni n-are chef să fie târât prin procuraturi și tribunale și să meargă la pușcărie. Aceste pericole i-au făcut pe istorici să ocolească cercetarea și publicarea unor părți foarte importante din istoria României.

Eu nu am ocolit aceste subiecte sensibile și le-am abordat în cărțile mele, în studii și articole. Unele din subiecte au fost sau sunt interzise. Am făcut-o pentru că așa am fost eu educat. Sunt fiul unui istoric care a condus și a creat instituții de importanță națională și internațională și am considerat totdeauna că dacă am dorit să studiez și să mă perfecționez în domeniul istoriei contemporane și recente, trebuie să spun și să scriu Adevărul pe care îl știu eu, indiferent de consecințe, indiferent de faptul că trebuie să renunț la pozițiile sociale înalte pe care regimul mi le-a oferit ca perspectivă, cu condiția să-l slujesc. Am fost totdeauna obsedat de ideea că Adevărul este singurul egal al lui Dumnezeu!

În 2005, mi-au făcut plângere penală atât Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington DC, cât și Federația Comunităților Evreiești din România. Cele două plângeri au fost conexate într-un singur dosar de procurorul general al României de atunci, generalul de Justiție Militară Ilie Botoș. Dacă, atunci, când mai existau în conducerea instituțiilor de forță din România unii patrioți, plângerea le-a fost respinsă, evreii m-au reclamat peste tot: la Guvern, la Consiliul Județean, unde eram director și redactor șef al revistei „Transilvania”, la rectorul Universității, unde eram decan, la primarul Johannis, care era șeful de partid al președintelui Consiliului Județean și au acționat în mod repetat împotriva mea, inclusiv prin Ambasada Israelului. Au asmuțit presa împotriva mea. Au apărut zeci de articole împotriva mea, insistându-se pe faptul că eu câștig salariile de la stat, care n-ar trebui să plătească un antisemit. N-a fost plăcut deloc. Erau ca râia… Niște mizerabili… Anul trecut au găsit într-un interviu al meu că am folosit cuvântul „jidan” și m-au reclamat la rectorul meu, fost student al nostru. Acesta le-a răspuns că în cursurile mele n-a găsit acel cuvânt și nici ideile din respectivul interviu…

Până nu demult, în dicționarul Academiei Române, cuvântul jidan era sinonim cu evreu. După promovarea legislației antisemite, s-au făcut presiuni la Academia Română ca termenul de jidan să fie completat prin acordarea însușirii de „peiorativ”, ceea ce nu este corect, după părerea mea și a altora. Un domn academician mi-a spus că n-au mai putut scăpa de presiunile evreiești ca să fie trecut peiorativ cuvântul „jidan” (în germană Jude, în engleză Jew etc.).  Faptul că în rândul multor cetățeni ai multor popoare, inclusiv a poporului român, jidanii/evreii nu sunt cea mai agreată dintre etnii, nu înseamnă că termenul de „jidan” trebuie apreciat ca fiind peiorativ. În rândul unor popoare, inclusiv în rândul unor minorități naționale, nici românii nu sunt agreați, decât dacă sunt slugi ale lor, cum au fost sute de ani, în Evul Mediu și în Epoca Modernă. Sașii și ungurii îi numeau pe români „valahi împuțiți”, dar pentru asta nu-i băgăm la pușcărie și nici nu le-au făcut etnicii români reclamații oficiale. Oricum, a reclama un profesor universitar pentru că a folosit cuvântul „jidan”, dovedește și micime, și răutate fără seamăn. De altfel, la Numitul Alexandru Florian, fiul unui judeo-bolșevic de foarte tristă amintire, răutatea se vede pe chipul său. Îi dă afară prin ochi și față…

În acest regim politic „ticăloșit” și „eșuat”, adevărul istoric se stabilește prin lege de către diriguitorii societății!!! Este stupid! Noi, istoricii nu avem voie să avem alte păreri, să ajungem la alte concluzii, decât cele impuse prin legile strâmbe. Or, Ordonanța 31/2002, devenită ulterior lege și agravată prin completare, este cu atât mai strâmbă cu cât ea a fost respinsă prin vor de plenul Parlamentului României. Răposatul mare istoric român Gheorghe Buzatu, pater familias al cercetătorilor istoriei celui de al doilea război mondial, dar și al perioadei interbelice, era pe atunci vicepreședinte al Senatului României. El a explicat cu claritate întregului parlament că în România nu a avut loc nici un genocid împotriva evreilor, că evreii au fost protejați și salvați, deși erau o etnie care nu mai era agreată în cea mai mare parte a Europei și a propus respingerea ordonanței lui Adrian Năstase, omul evreilor, el însuși minoritar etnic. Cu răbdare, diriguitorii evrei au solicitat slugoilor conducători ai României, președinte și prim-ministru, tot minoritari etnici, să modifice Constituția, ceea ce s-a întâmplat în 2003 și să introducă sistemul de adoptare tacită a legislației. Adică, dacă parlamentarii nu vor să adopte o lege propusă de șefii țării, aleși pe sprânceană de stăpânii străini, ea stă la sertar un anumit timp, după care este adoptată fără vot și promulgată de președinte. O mizerie fără seamăn, care este totalmente anti-democratică.

Dar, vă amintesc că și acea modificare a Constituției s-a făcut printr-un fals electoral comparabil cu cel de la alegerile parlamentare din anul 1946. Referendumul pentru modificarea Constituției a fost prevăzut prin act normativ să se întindă pentru o perioadă de o zi, de la orele 7 la 21, într-o zi de sâmbătă. Românii nu s-au dus la vot și nu s-a atins pragul electoral. Referendumul nu era valid. Românii nu s-au dus la vot parcă simțind că modificările Constituției prin care se permitea vânzarea pământului țării la străini, prin care se desființa serviciul militar obligatoriu, prin care se puteau adopta legi fără votul parlamentarilor etc., sunt potrivnice intereselor lor. Și aveau dreptate. Ne aflam în plin regim Iliescu-Năstase. În seara când s-a încheiat votul, încălcând legea, a ieșit la televizor ministrul Administrației Publice, celebrul Octav Cozmâncă, anunțând că referendumul se prelungește și pentru a doua zi!!! În același timp, Octav Cozmâncă, tartorul prefecților și președinților consiliilor județene, i-a amenințat pe aceștia că vor fi excluși de pe listele electorale din anul următor, 2004, când aveau loc alegeri parlamentare și prezidențiale, dacă nu vor scoate oamenii la vot. A început o adevărată nebunie. În rândul unor funcționari publici s-a vorbit mult despre faptul că s-au tipărit buletine de vot și s-au completat în fals de către funcționari de încredere ai sistemului, iar a doua zi s-a anunțat public că s-a atins pragul prezenței electorale obligatorii și referendumul a trecut și modificările Constituției s-au adoptat. Trădătorul Iliescu a promulgat modificările… Românii au fost din nou în parte neatenți, în parte ignoranți, în parte rău intenționați și au acceptat o nouă îngenunchiere națională… Nimeni nu a atacat la Parchetul General sau la Curtea Constituțională aceste abuzuri. Nimeni nu s-a sesizat din oficiu să verifice zvonurile publice. Răul s-a făcut.

Iată doar câțiva pași ai înlănțuirii României de către trădătorii ei, aduși la putere de alți trădători, în frunte cu generalii Iulian Vlad și Victor Athanasie Stănculescu, principalii actori ai loviturii de stat din decembrie 1989, cei care au predat România în mâinile agenților străinătății, împingând țara pe calea care a distrus-o, a jefuit-o și a transformat-o într-o colonie a Occidentului.

Tudor Urse: Vă mulțumim. 

(Va urma)

/0 Comments/by

Tudor Urse – DECLASIFICARE – Cazul Pacepa (ultima parte)


ion mihai pacepa

Tudor Urse - DECLASIFICARE - Cazul Pacepa (ultima parte)

După cum am lăsat în prima parte a investigației noastre, mărturia lui Denis Deletant reprezintă o bună și serioasă informație cu privire la dezertarea lui Pacepa.

Că a trădat, clar! Aici vorbind la nivel de securitate a României, avem o breșă care încă a lăsat urme adânci. Dar e bine de văzut și varianta sa, pentru că aduce destul de multe adevăruri extrem de necesare înțelegerii deciziei sale de a pleca. Mai ales a dezinformării post-decembriste, cu care ne-am obișnuit de atâția ani…

Pentru a completa tabloul investigației Pacepa, vă lăsăm cu 2 părți cheie ale puzzle-ului nostru. Prima parte a interviului unui fost coleg de Securitate din DIE – Direcția de Informații Externe – Neagu Cosma, care a condus contraspionajul românesc din 1960 până în 1973, iar cea de-a doua un interviu în exclusivitate de acuma câțiva ani la B1TV a lui Pacepa. Neapărat de văzut.

Generalul Neagu Cosma a trecut la cele veșnice în anul 2007. După informațiile sale, Pacepa a fost contactat de americani cu mult timp înainte de 1978. Să vedem împreună ce spune interviul.

Călin Mihăescu: Dar cazul Pacepa?

NEAGU COSMA: Pacepa?! Spionajul american a lucrat foarte direct şi foarte brutal. Nu numai cu România şi nu numai atunci. Ăsta este sistemul american. Nu este un organism subtil. El se sprijină pe bani, pe forţa lui, pe prestigiul lui, pe forţa materială, pe renumele Americii. Vine direct: „Vii cu noi, atât îţi dăm, nu vii cu noi, Good bye!” Foarte puţine acţiuni au fost subtile. Au apelat la mulţi. Unii veneau şi ne informau, am pornit jocuri duble. Eu şi acum ştiu vreo doi – trei despre care americanii cred că sunt ai lor, dar ei au fost ai noştri chiar de la început. Dar au avut şi succese! Iată: Pacepa. L-au recrutat nemţii. Germania Federală l-a recrutat în ’59 – începutul lui ’60. A fost o acţiune acolo, nu avem timp s-o detaliem. Dar la acţiunea aceea, Pacepa a trecut de partea lor. S-a cam ştiut din start. A fost o încercare atunci de verificare, dar până la urmă s-a şters cu buretele. În sfârşit, aproape douăzeci de ani a lucrat pentru CIA. Pe parcurs am avut informaţii clare, certe, venite constant. Dar sistemul politic era cel pe care îl ştim, iar eu aş putea să spun că într-un regim dictatorial orice e posibil. Nimeni nu avea permisiunea să se ocupe de Pacepa.

Călin Mihăescu: Ne spuneaţi odată că Brejnev l-ar fi avertizat pe Ceauşescu…

NEAGU COSMA: – Da… La un moment dat a fost chiar aşa…, o chestie ridicolă. La o întâlnire în Crimeea între Ceauşescu şi Brejnev, în final acesta i-a zis: „Fii atent, Nikolai, că un general de-al vostru a trădat. E cu americanii”. Şi Nikolai al nostru, care avea cea mai mare încredere în Pacepa, încredere inspirată de coana Lenuţa, de la aeroport a dat dispoziţie să vină Pacepa. Să vină la Neptun, că el pleca la Neptun, la malul mării. Şi s-a dus Pacepa la Neptun. Şi i-a zis Ceauşescu: „Auzi măi, ia caută tu, că e un general care trădează pentru americani!” Dar chestia asta Pacepa o mai păţise. Am dat noi o informaţie, de la Contraspionaj, care era certă, chiar certă, că Pacepa era vinovat, adică situaţia rezumată a stat cam aşa: aveam noi un agent în Franţa, care ne dădea informaţii foarte bune, multe din ele interesau Spionajul, adică sectorul unde lucrau Doicaru şi Pacepa, normal că aceste informaţii le dădeam lor. A început Pacepa să se intereseze. „Cine este sursa asta?” I-am răspuns noi: „Nu vă dăm sursa, vă dăm informaţiile”. Dar într-o încălcare de consemn, o greşeală, un om de la noi a fost transferat la ei. Au obţinut aprobarea şi l-au luat. Ofiţerul ăsta cunoştea cazul cu „sursa din Franţa”, lucrase pe acel spaţiu. Şi acesta a vorbit pe acolo, iar Pacepa a început să dea târcoale să i se dea dosarul. Nu i s-a dat! Dar la un moment dat, eu am fost plecat în concediu, iar locţiitorul meu, fie-i ţărâna uşoară, bietul Vasilescu (…), la cererea expresă a lui Pacepa, i-a dat dosarul. L-a păcălit pe bietul Vasilescu! I-a împrumutat lui Pacepa, 24 de ore, dosarul. Pacepa l-a adus înapoi, eu n-am ştiut despre tărăşenie nimic. Însă peste vreo şase luni de zile, omul nostru din Franţa este arestat. Scandal mare! Tot Pacepa de la Spionaj făcea gălăgie că noi îi creăm neplăceri pe-afară. După vreo trei ani, când a ieşit de la puşcărie, că a fost condamnat omul nostru de la Paris, iar noi de la Bucureşti nu aveam cum să-l ajutăm, sursa noastră proaspăt ieşită din temniţă a cerut o întâlnire. Sigur că ne-am temut. Nu cumva se punea la cale un joc dublu? Dar noi avusesem mare încredere în el. Aşa că am riscat şi am trimis la întâlnire un om de-al nostru, cu toate măsurile de siguranţă care se cer. Şi cu ce credeţi că vine fostul nostru agent la întâlnire? Cu trei cópii după chitanţe olografe (…) care se aflau în dosarul lui de la Bucureşti. Chitanţe prin care primise de la noi nişte bani. Aşa era obiceiul… Ca să îl „legăm” şi mai mult. Or, aceste chitanţe au fost probele de arestare şi de condamnare ale lui în Franţa. Cum au căzut în mâna francezilor aceste documente?

Călin Mihăescu: În ce an se întâmpla acest lucru?

NEAGU COSMA: Ei, Pacepa era mare deja… Mult după anii ’60.

Călin Mihăescu: Deci mult înainte oricum, de dezertarea lui Pacepa…

NEAGU COSMA: Da! Cred că era cu vreo zece ani înainte. Şi atunci am făcut repede o socoteală: „Măi, cine cunoaşte cazul şi la cine a fost dosarul?” Ne era clar că acele chitanţe au fost fotografiate din dosar. „Vasilescule, eşti trădător?” „Nu sunt”. „Cosma, eşti trădător?” „Nu sunt”. Şi mai era unul, cel care plecase de la noi la Spionaj. „Atunci, cine poate să fie trădătorul? Cum au ieşit chitanţele? În mâna cui a fost dosarul?” Abia atunci, spune Vasilescu: „Pune pe listă încă unul…” „Pe cine?” „Pe Pacepa!” „Păi, cum?!?” „Păi, zice, eu i-am dat dosarul”. N-aveam nici un dubiu că de la Pacepa pornise. Am făcut un raport, ne-am lamentat. Era clar o chestiune de trădare, deci un om din interior care a trădat, iar obligaţia era clară: să verificăm. Cine să verifice? Nu noi, Contraspionajul, care cunoşteam cazul. N-aveau decât să pună un grup special, condus de ministrul de Interne. Nu! Nici vorbă! I s-a dat lui Pacepa să „verifice”! Da! Şi „a verificat ce a verificat”…

Călin Mihăescu: Pacepa a fost protejat de Lenuţa?

NEAGU COSMA: El putea fi demascat şi erau documente multe, cel puţin zece-douăsprezece documente clare că el lucrează cu CIA, pe surse variate, dar toate se opreau. Nu avea nimeni voie să se ocupe de Pacepa. Un caz: la un moment dat s-a supărat Patilineţ, când era şef de secţie la Comitetul Central şi răspundea şi de Securitate şi de Armată, a dat el ordin la nişte subalterni „Măi, ia faceţi voi un referat în care să propuneţi scoaterea lui Pacepa”. Ştia el multe, era informat. Au făcut băieţii un referat cu totul în regulă, l-au prezentat lui Patilineţ, foarte argumentat în a demonstra vinovăţia lui Pacepa, iar Patilineţ zice: „Bun, dar părerea lui care este?” „Nu ştim, că este plecat afară”. „Cum este plecat afară?!” „Când i-am spus să ne întâlnim, să discutăm, a şi şters-o peste graniţă. Acum e plecat”. „Bine, aşteptăm să vină, să-l întrebăm şi pe el. Nu pot primi un document fără să aflu şi de la Pacepa o părere”. Când se întoarce Pacepa, după o săptămână, îi cheamă Patilineţ la el pe băieţii de la Securitate şi le zice: „Luaţi referatul acesta şi transformaţi-l din «dat afară» în «promovat»!” „Păi cum, tovarăşe Patilineţ?” „Ce să fac, uite: ăla a venit de afară, s-a dus direct la coana Leana. Ce i-o fi adus de afară, ce i-o fi făcut, ce poveste i-o fi zis, că mi-a spus Elena (Ceaușescu n.n.): «Voi ce aveţi cu omul ăsta? A fost la mine, s-a plâns că voi îl urmăriţi, nu-ş’ ce vreţi de la el. Ia propuneţi o promovare, că eu vreau să-l facem … aşa şi pe dincolo!»…” Şi în loc de dat afară, Pacepa s-a ales făcut şi mai mare. Iată, aşa se explică… dezastrul Pacepa.

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

Tudor Urse – Natura Secretului


natura, secret, natura secretului

Tudor Urse - Natura Secretului

Stăteam zilele acestea si reflectam la întrebarea – De ce unele secrete trebuie dezvăluite, iar altele nu? Știu. Mulți din voi veți zice – hai frate, lumea arde și baba se piaptănă! Doar că mai trebuie înțeles și motivul pieptănării în sine, ca să o luăm comic…

Mai ales, pasionat fiind de căutarea Adevărului în tot, mai ales în istorie, mă frământa această întrebare de mult timp, să fiu sincer…

Există secrete de multe feluri – religioase, economice, politice etc. Toate acestea sunt păstrate sub strictețe de anumite organizații atât cu caracter benefic cât și malefic. Mai interesant este că, există un jurământ pe care persoana în cauză să primească o informație de grad înalt va trebui să îl facă pentru a nu prejudicia acel grup, organizație, crez etc. De ambele părți valabil, evident!

Până aici totul clar. Problema e când acea informație este dezvăluită lumii, cât prejudiciu poate crea?

Răspunsul constă în motivul dezvăluirii… Adică, dacă persoana în cauză, știe intuitiv, din propria Conștiință, că acea informație ar face mai mult rău decât bine stând ascunsă, atunci o dezvăluie spre binele umanității.

De partea malefică a baricadei, dacă persoana respectivă nu dezvăluie o informație crucială umanității în acel moment, practic, contribuie la menținerea nivelului de ignoranță colectiv. Astfel, poate condamna un întreg popor, printr-o decizie de acest fel pe o perioadă lungă de timp.

Aici având nenumărate exemple, începând cu asasinarea lui J.F.Kennedy în 1963, care încă e păstrată sub tăcere de cei care dețin pârghiile puterii, însă cunoscut deja pe diverse canale online fix datorită unor dezvăluitori din interior de-a lungul anilor.

Astfel ne vine întrebarea în minte – Păi și ce rol are de fapt menținerea unui secret?

Să mențină o balanță fină între revelare și căutare interioară… Cel care își încălca jurămantul de tăcere era decapitat în antichitate pentru trădare și profanare. Astăzi, unele țări se bat pentru a le oferi azil politic unor dezvăluitori de top pentru propriul lor câștig, pe când cei care îi pierd, pierd de fapt un om cheie…

Iar cei care nu primesc răspunsul dorit legat de un eveniment anume, vor trebui să caute singuri un timp… până sunt pregătiți să îl primească.

Pentru că, ce este o persoană care nu știe să mențină un secret? O persoană pe care nu te poți baza, avea încredere cu nimic de nici un fel. E capabil să distrugă orice pentru că nu știe să își țină gura.

Și care e motivul acestui comportament?

Răspuns – lipsa conștiinței și a înțelegerii, implicit. În toate domeniile sunt secrete care trebuiesc dezvăluite, și e nevoie să fie pentru ca un avans să fie luat, și secrete care nu trebuiesc a fi dezvăluite, pentru simplul motiv că persoanele respective nu sunt pregătite să primească informația x.

Cum spunea Sun Tzu în Arta Războiuiui:

„Cine nu este experimentat şi prudent, omenos şi drept, nu poate folosi agenţi secreţi. Şi cine nu este fin şi subtil nu poate să le zmulgă adevărul!”

Mai mult adevăr rostit ca acesta nu poate fi!

Câți oameni nu au fost exilați pe motivul dezvăluirii unor lucruri periculoase umanității?

Câți oameni nu au fost și sunt omorâți că au curajul să spună adevăruri grele de ordin politic, militar, istoric etc.?

Paginile vor tot curge…

Dar unul din cele mai mari prejudicii create omului astăzi stă în factorul religios și politic.

Oamenii nu își cunosc și nu îi mai interesează pe mulți adevărul, fix datorită machiavelismului și a artei minciunii, cu care au fost și încă sunt ascunse informații cheie istorice pentru umanitate.

Dar divinul are felul lui unic, ca întotdeauna, de a trimite oameni care să dezvăluie, cu toate riscurile, informația necesară umanității la momentul x.

Deasemenea, tot divinul are felul lui de a pedepsi pe cel care nu știe a păstra un secret cheie, aplicând atât de necesara lege obiectivă.

Astfel totul se bazează pe două talere – MILĂ și JUSTIȚIE.

Scriu asta pentru că astăzi, mai mult ca nicioadată, după doi ani de minciuni continue, adevărul iese la iveală, puțin câte puțin. Cu cât încerci să îl ascunzi mai mult, cu atât mai tare te va lovi la întoarcere.

Dar și pentru a înțelege să știi a păstra un secret…

 

Ține în secret aurul tău, crezul tău, și locul spre care te îndrepți.

Proverb arab.

Al vostru,

Urse Morega Tudor Alexandru

/0 Comments/by

Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temnițelor comuniste


gheorghe andreica

Gheorghe Andreica - Mărturii din iadul temnițelor comuniste

Deci, începutul „reeducării” a pornit cu şase inşi în fruntea cărora s-a găsit Țurcanu. Pe măsură ce creierele erau „spălate”, cu oamenii compromişi şi transformaţi în fiare, Țurcanu şi-a mărit echipa de roboţi. Aceştia executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numărul roboţilor creştea cu fiecare tânăr care se prăbuşea.

În mod sigur, pe lângă cei şase care au efectuat primul atac au mai existat încă pe atâţia introduşi prin diferite camere ca delatori pentru „pregătirea terenului”.

Orice deconspirare a acestei acţiuni era pedepsită cu torturi mortale. Torturile se executau în faţa celorlalţi care asistau îngroziţi şi neputincioşi. În acea perioadă, mulţi au fost omorâţi în torturi.

Aşa se explică existenţa unui număr destul de mare de reeducaţi în atacul săvârşit de Țurcanu pe data de 6 decembrie 1949 (Sfântul Nicolae) într-o cameră mare de pe secţia „corecţie”.

Aşa se explică cel de al doilea atac — şi cel mai feroce executat la data de 25 decembrie 1949 în camera „4 spital” împotriva căpeteniilor studenţimii.

Cei agresaţi la acea dată au fost vreo 20 de inşi. Agresori — încă odată pe atâţia sau chiar de trei contra unu. Deci, aproximativ 40 sau 60. Majoritatea dintre aceştia au fost introduşi cu mult înainte în cameră pentru ca fiecare dintre ei să-şi repereze cu precizie victima pe care o va ataca.

Metoda aceasta a constituit „ARMA NOUĂ” pe care comunismul a introdus-o în luptă. Această „armă” a făcut ravagii. Procedeul a fost importat cu numele său propriu: „Metoda demascărilor”. (Şi a intrat în dotarea securităţii sub numele de „Ancheta perpetuă”).

Metoda a fost bine experimentată în Uniunea Sovietică — de unde a fost importată —, dar a fost aplicată la Piteşti cu mult mai multă ferocitate decât acolo.

În Uniunea Sovietică — se zice — a fost aplicată deţinuţilor de drept comun. Nu mă îndoiesc de aceasta. Dar, sunt cu atât mai mult convins că a fost aplicată şi deţinuţilor politici.

Zeci de milioane de robi constituiau deţinuţii politici. În Uniunea Sovietică, oameni bravi erau transformaţ în „mieluşei” în cel mult o noapte sau două de tortură. La Piteşti a fost nevoie de luni întregi de supliciu până când structurile spirituale au fost modificate cu 180 de grade. Explicatia e simplă: în Uniunea Sovietică n-a existat o „Legiune” disciplinată care să ştie ce vrea! N-au existat tineri creştini care să se fi pregătit anticipat pentru a rezista la prigoană. Vai nouă, românilor!

Ne-am imaginat toate supliciile posibile în frunte cu cel al morţii prin împuşcare, dar, supliciul reeducării n-a fost intuit de nimeni.

/0 Comments/by

RRC Podcast – Episodul 19 – Educația Financiară în România pe timp de criză


rrc podcast, revista romania culturala, revista romania culturala podcast

RRC Podcast - Episodul 19 - Educația Financiară în România pe timp de criză

Bună seara, bună ziua și bună dimineața, oriunde v-ați afla în această lume, dragi români, noi vă salutăm! Venim la domniile voastre cu un nou episod de podcast al Revistei România Culturală în care vom vorbi despre educația financiară. Da! Ne vom ocupa în acest episod de subiectul banilor.

Știți cum e, totul până la bani! Spunem cu toții. Însă, știm oare ce sunt banii? Știm cum să ne drămuim banii în mod corect? Știm cum să-i înmulțim astfel încât să fim cu toții îndestulați și prosperi? Sau ne gândim cum să scăpăm de sărăcie? La aceste întrebări și la multe altele ne vom strădui să aducem răspuns către dumneavoastră.

Dar mai mult de atât, ne vom duce exact la origine, la educația financiară și vom stabili câteva repere de care să ne agățăm ca să putem urca înspre împlinirea materiala, dar și spirituală, de ce nu?, astfel încât să putem să ne construim nouă și copiilor noștri un viitor mai sigur.

„Ce vrea Dumnezeu ca tu să faci?”, este întrebarea care vine din vocație, din străfundurile conștiinței. La această întrebare trebuie cu toții să ne răspundem. Vom da și aici câteva repere.

Economia României de odinioară, înainte de a fi asasinată economic de marile conglomerate globaliste, era bazată pe educația meseriilor și a vocației. Vorbim de școala lui Spiru Haret și de cea a lui Simion Mehedinți. Facem un apel la tinerii din ziua de azi să-și găsească și practice vocația.

Nu în ultimul rând vorbim despre cheltuieli vs investiții, ce sunt și cum ar trebui să procedăm cu banii noștri ca să inversăm balanța și să redirecționăm banii în mod pozitiv către noi.

Facem un apel la Refacere, Reciclare, Reunire a Poporului Român ca să-și recapete demnitatea și valoarea intrinsecă adevărată ca să poată creea prosperitate! Așa să ne ajute Dumnezeu!

Vizitați pagina noastră de facebook: https://www.facebook.com/culturaromana.ro .

Grupul România Culturală: https://www.facebook.com/groups/2019168085024833 .

/0 Comments/by