Cafeluța Culturală – Cuvintele tulburătoare ale lui Nicolae Iorga la moartea lui Ștefan Octavian Iosif

Dintre aceia care, la „Sămănătorul”, au dat acum 10 ani semnalul întoarcerii literaturii noastre la adevăr, la sinceritate, la folosul pentru neam și pentru omenire, prefăcând jucăria unor oameni fără ocupație în mijlocul de înviere al unui neam întreg și de afirmare a însușirilor sale sufletești înaintea lumii întregi — unul pleacă.

El se duce înainte de vreme, în acest ceas al sunetului de goarne și clopote, al mișcării de oaste pe toate drumurile țării, de fâlfâire a celor dintâi steaguri de luptă. Se duce când, din trenurile militare aclamate cu un uriaș entusiasm, răsună un cântec mai sus decât toate celelalte, un cântec de încredere, de avânt, de îndemn la lupta care răscumpără, curăță și înalță… cântecul lui.

În jurul sicriului său sărac e astăzi puțină lume. Dar îi va fi păstrat acestui Arndt al nostru, acestui dintâi cântăreț al unei noi energii către o nouă glorie cel mai mare din darurile dumnezeești: acela de a-și pierde sufletul în uriașul suflet al sutelor de mii, al milioanelor de oameni care vor merge mâine la jertfă cu versul lui pe buze.

În istoria literaturii noastre se va păstra o frumoasă pagină pentru acela care, școlar al marelui Caragiale, a învățat de la acesta două articole de crez pe care tineretul celălalt nu le știe sau nu le știa îndeajuns: a fi cinstit față de fondul și de forma scriselor sale. A nu spune decât ce este în tine și a o spune în forma care trebuie să fie, în singura formă care trebue să fie.

De aceea a scris puțin și de aceea a pus așa de mult în ce a scris, de aceea s-a pus întreg în aceste câteva cărți, cu toată durerea sa și cu toate curatele sale speranțe. Ele vor trăi cât literatura noastră.

Nici o modă nu va distruge, nu va întuneca măcar lumina sigură, caldă, bună a scrisului său. O lacrimă pentru om.

Aceea pe care ar fi voit-o, sinceră și discretă, așa cum desigur el și-ar fi plâns prietenii plecați înainte de dânsul.

Ce om drept, blând, bun! Ce suflet curat ca al sfinților! Ce prieten fără pereche! Și orice-ar fi în ceasul acesta, o zi e a lui, a omului despre care se va vorbi an de an în viața noastră națională, o zi în care oricine se va gândi înainte de toate la superioara valoare morală care s-a pierdut în acest om cu totul și cu totul superior.

Sol tânăr al Ardealului trăind pentru ideal, crainic tânăr al războiului celui mare pentru dreptul nostru întreg, prieten al cinstei, al muncii, al jertfei, suflet îngeresc de credință nebiruită, de sfântă renunțare, înalță-te sus în sunetul victorios al strofelor tale în clipa când pământul patriei primește biata țărână obosită și dureroasă a trupului tău martirizat!

Nicolae Iorga, La înmormântarea lui Iosif, Flacăra Literară, Artistică, Socială, iunie 1913.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!