Lucian Ciuchiță – Strigătul lui Eminescu

Astăzi, în fiecare colț al țării, numele lui Mihai Eminescu va fi rostit cu reverență. Poezia sa, simbol al identității naționale, va fi elogiată de mulți, iar cuvintele lui vor fi invocate în discursuri pline de patos. Ziua Culturii Române aduce încă o dată în prim-plan moștenirea sa literară, dar, în spatele acestor omagii sonore, se ascunde o întrebare care nu poate fi ignorată: câți dintre acești admiratori, fie ei eminescologi sau simpli cititori, au pătruns cu adevărat esența mesajului său?

Eminescu nu a fost doar un maestru al versului; a fost un vizionar, un glas profetic ce a strigat către un neam prizonier în inerție. Poezia sa este un amestec de iubire infinită și durere sfâșietoare, o chemare la trezire ce reverberează în fiecare strofă. Ea exprimă, cu patimă, idealurile unei lumi mai bune, dar, în același timp, și disperarea în fața unui popor surd la chemarea sa. Strigătul lui, născut din dorința de a îndrepta sufletele, încearcă să străpungă zidurile ignoranței, dar adesea se stinge ca un ecou înăbușit de nepăsare.

Însă, azi, câți dintre noi l-au auzit cu adevărat? Câți au înțeles tumultul din spatele metaforelor, chemarea sa de a ridica nația în lumina rațiunii? Geniul lui Eminescu s-a consumat pe altarul unui ideal imposibil, o flacără care a ars intens, dar pe care mulți au redus-o la frumusețea simplă a cuvintelor, fără a-i cerceta sensurile adânci.

Părinții culturii noastre moderne — Eminescu, Eliade, Cioran — au fost nu doar creatori, ci și lumini călăuzitoare. Prin cuvinte, au ridicat oglinzi în care am fi putut vedea adevărata noastră față. Eminescu a strigat adevăruri dureroase, Eliade a deslușit tainele sacrului, iar Cioran a sfredelit liniștea interioară cu întrebări incomode. Dar astăzi, câți dintre noi mai tresărim la chemarea lor? Câți dintre noi au curajul de a-și pune întrebări?

Opriți-vă o clipă din tumultul cotidian și priviți în adâncul sufletului vostru. Cine sunteți în acest moment al istoriei? Sunteți oameni liberi, însetați de cunoaștere și inspirați de idealuri nobile, sau sclavi, legați de lanțurile ignoranței și conformismului? Răspunsul începe aici, dintr-o întrebare simplă, dar esențială.

Să nu-l comemorăm pe Eminescu doar prin cuvinte lipsite de substanță. Să-l ascultăm cu adevărat, să-l primim în suflet cu sinceritate și, mai presus de toate, să deslușim strigătul său adânc, oglindit în moștenirea pe care ne-a lăsat-o: o chemare nepieritoare către lumină și libertate.

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!