Serban Popa – Concluzii la privatizarea comunismului. Incheiere la „Capitalul” lui Marx

Referiri la natura si esenta comunismului, precum si la privatizarea sa ca parte a devenirii, decurgand din propria (auto)definire, au fost permanent facute pe tot parcursul ciclului de peste 20 de articole publicate in CERTITUDINEA.

Credem de aceea ca, in mod absolut justificat, este necesar ca, la finalul demersului nostru, sa incercam sa decupam un set de concluzii finale, daca se poate cu valoare apodictica, si care sa fie prezentate ca provenind ierarhizat tocmai din natura, esenta si practica comunista.

Astfel, analizand doctrina, impreuna cu punerea ei in lucrare, vom fi nevoiti sa postulam faptul ca NU exista comunism fara proprietate comuna a tuturor membrilor colectivitatii asupra mijloacelor de productie, deoarece, prin transformarea capitalului in proprietatea colectiva, caracterul social al proprietatii (isi) pierde caracterul sau (privat) de clasa. Poate exista comunism fara „electrificare si puterea sovietelor”, fara dictatura proletariatului, fara partid unic, fara cultul personalitatii… Si chiar ar fi (fost) bine sa existe un astfel de comunism. Dupa cum, de altfel, ni se si promive la sfarsitul Manifestului comunist. Iar unii chiar au si incercat astfel de experimente.

Fara proprietate comuna a tuturor membrilor colectivitatii asupra mijloacelor de productie NU poate insa exista comunism deoarece, prin definitia data de insisi inventatorii lui, se postuleaza ca: „Ceea ce caracterizeaza comunismul nu este desfiintarea proprietatii in general, ci desfiintarea proprietatii burgheze […]. In acest sens, comunistii pot rezuma teoria lor la desfiintarea proprietatii private.”

De aceea, de la aceasta FUNDAMENTALA premisa ontologica, expunerea noastra privind identificarea concluziilor referitoare la comunism va urmari doua cai care, in final, se vor reuni.

Astfel, o prima cale va fi aceea a concluzionarilor privitoare la natura preponderent teoretica (si) intrinseca a fenomenului comunist, plecand de la insasi definirea comunismului.

Si, ca o prima concluzie a caii alese, va trebui sa observam ca, in comunism, proprietatea comuna, colectiva, devalmasa, asupra mijloacelor de productie poate fi gestionata – asemeni oricarei alte proprietati indivize – DOAR prin consensul TUTUROR proprietarilor. Decizia majoritara, proprie capitalului privat, nu numai ca nu functioneaza in comunism, ci este chiar CONTRARA spiritului si literei acestuia.

Din acest punct de vedere, de exemplu, bolsevismul leninins abdica, cu siguranta, de la marxism.

De altfel, este elementara observatia – pe care, totusi, nu am gasit-o nicaieri si de nimeni expusa – potrivit careia „unanimitatile” comuniste sunt tocmai reflectarea consensului obligatoriu impus de gestionarea proprietatii socialiste, comune, apartinand tuturor.

In consecinta, comunismul este incompatibil cu democratia careia, pentru a functiona, ii este suficienta majoritatea.

Mergand pe aceasta cale in continuare, prima concluzie o impune si pe cea de-a doua. Caci, afirma marxistii, principala si ireductibila contradictie in capitalism (generatoarea tuturor relelor) consta in incompatibilitatea dintre caracterul privat si caracterul social al muncii. Se intelege, prin „social”, contributia (directa a) general comuna a tuturor participantilor la actul lucrativ si, prin extensie, contributia, fie ea si indirecta a tuturor membrilor colectivitatii.

Desigur, afirmatia este falsa!!!

Motivul este unul cat se poate de evident – desi nu l-am vazut a fi invocat – si el este dat de diviziunea sociala a muncii, care cuantifica calitativ si cantitativ (inca din preistorie) activitatea individuala. Inclusiv cea prestata intr-un grup. Cuantificare care, daca este luata in calcul, interzice practic si teoretic capitalizarea egala a unor prestatii lucrative, diferite calitativ si cantitativ. Faptul e confirmat inclusiv de principiul socialist al repartitiei: „de la fiecare dupa posibilitati/aptitudini, fiecaruia dupa munca”.

In realitate – si aceasta este cea de-a doua concluzie la care ajungem, vrand, nevrand – incompatibilitatea fundamentala, ireductibila, este cea existenta in comunism, prin care constatam ca: proprietatea comuna asupra bunurilor mijloace de productie este incompatibila cu proprietatea privata/personala a fiecarui individ asupra propriei sale forte de munca, cea care creeaza bunurile mijloace de productie.

De unde rezulta si cea de-a treia – si poate cea mai importanta – concluzie: comunismul este INCOMPATIBIL cu LIBERTATEA. Sau, si mai precis spus: din punctul de vedere al libertatii, comunismul nu este (doar) o utopie, ci o CONTRADICTIE IN TERMENI.

Sa abordam acum cea de-a doua cale, care tine cu precadere de transpunerea dogmei marxiste, in practica socialismului real.

Si vom observa cum, din premisa primordiala, fundamentala, decurge, in mod implacabil, prima concluzie privitoare la transpunerea, in praxisul socialismului real, a naturii si esentei doctrinare a comunismului, concluzie care statueaza ca: in comunism, statul NU poate fi proprietarul mijloacelor de productie, deoarece acestea se afla in proprietatea COMUNA a TUTUROR membrilor colectivitatii, a INTREGULUI POPOR. Daca, totusi, in practica socialismului real, statul isi aroga dreptul de proprietate asupra mijloacelor de productie, atunci organduirea cu pricina nu mai este socialista, ci capitalista. Mai precis, capitalist monopolista.

Iar daca privim lucrurile din perspectiva inversa, cea in care, prin invocarea neavenita a unui fals punct de vedere juridic, intregului popor i se refuza calitatea de proprietar in comun al mijloacelor de productie, atunci comunismul nu poate da nastere la alcatuiri juridice, potrivit normelor de drept. Prin definitie adica, comunismul se situeaza atunci in afara legii. A oricarei legi.

Ca o a doua concluzie, corolar al primei, se va impune atunci constatarea ca, in comunism/in socialismul real, statul poate fi DOAR administratorul mijloacelor de productie, nicidecum proprietarul lor.

Drept urmare, ca o a treia concluzie decurgand din cea de-a doua, vom constata ca, pe cale de consecinta, nici statul post-comunist, in calitate de mostenitor asumat al statului comunist, NU esti si nici NU poate fi proprietar al mijloacelor de productie acumulate in socialism si, dupa caz, redevenite capital. Proprietarul lor, al mijloacelor de productie, ramane in continuare, si dupa 1990, intregul popor, toti membri colectivitatii, traitori in fostele state socialiste.

In atare situatie, statul post-comunist este un INFRACTOR care a FURAT – in cazul Romaniei, prim promulgarea de catre Ion Iliescu a legii 15/1990 – de la propriii cetateni, intreaga lor avere comuna, avere pe care a instrainat-o si o instraineaza la fel de INFRACTIONAL, prin ceea ce, in mod cu totul fals, este numit a fi „privatizare”.

Punand acum la final, cap la cap, cele doua seturi de concluzii derivate din premisa fundamentala privitoare la natura, esenta, si practica comunista vom (putea) afirma urmatoarele:

• Avem convingerea ca, la originile pe care i le cunoastem (atat cat le cunoastem), comunismul este o conspiratie menita a se derula pe parcursul mai multor generatii, avand ca scop final acapararea absoluta a puterii in beneficiul unei minoritati oculte, privilegiate.

Aceasta convingere ne este data de chiar analiza principalelor texte doctrinare comuniste, care releva incongruente ireconciliabile, provenite nu dintr-o insuficienta cunoastere a unei realitati (pe care comunismul vrea oricum sa o schimbe), ci dintr-o patenta rea credinta. Patenta rea credinta pe care exegetii comunismului, fie ei critici sau adepti, o pun (cei mai multi tot cu rea credinta) doar in seama exponentilor vizibili: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Castro. Exegeti care, astfel, au evitat si evita, in continuare, sa demanteleze nucleul dur al doctrinei, care consta in raportarea cauzala a tuturor aspectelor cu statul de efect: lupta de clasa, teroare revolutionara, economie planificata, birocratie omniprezenta si omnipotenta etc., la cauza primordiala reprezentata de desfiintarea proprietatii private si inlocuirea ei cu proprietatea comuna.

• Avem deci convingerea ca, de fapt, cei peste 150 de ani de iesire la rampa a comunismului, mai intai ca proiect si apoi ca punere in practica a acestuia, au avut menirea de a crea, pas cu pas, conditiile propice de dominare absoluta a lumii de catre acea minoritate oculta care nu este neaparat cel mai fidel reprezentata de finanta mondiala. Pentru credibilitatea enuntului anterior este suficient sa aducem ca argument episodul (declansarii) „Marii Revolutii Socialiste din Octombrie”, episod care nu este altceva decat o succesiune nesfarsita de evenimente nici acum pe deplin elucidate.
• Drept pentru care, in final, luand aminte la instaurarea comunismului, avem convingerea ca asa-zisa lui cadere este doar o etapa de parcurs a acestuia si ca privatizarea comunismului, despre care am scris in paginile „Certitudinii”, este o CERTITUDINE in contextul mai larg al globalizarii.

Privatizarea comunismului fiind, asadar, procesul care serveste in cea mai mare masura puterea absoluta, conferita de monopolul proprietatii private, controlate ocult, putem spune fara teama de a gresi: iata adevarata incheiere la „Capitalul” lui Marx.

A consemnat pentru dumneavoastra Serban Popa via CERTITUDINEA, nr. 57 din 2020.