Continuăm difuzarea textului referitor la trădarea României din documentarul „Grotele Vaticanului”, un serial în 16 episoade despre istoria interzisă a României.

„[…] Etapele revoluției bolșevice din Românie din 1989 sunt tipice: provocarea de neliniște internă, infiltrarea de agenți care să cauzeze violențe și să forțeze represalii din partea guvernului, folosirea presei pentru manipularea poporului și răspândirea «revoluției» în restul țării, ajutarea populației să alunge conducătorii, pregătirea de oameni proprii care să preia puterea la momentul potrivit și, în final, guvernarea țării și folosirea populației și a resurselor după bunul plac.

Grupul care a luat puterea în 1989 complota de câțiva ani. Ei erau români trădători și evrei bolșevici din generația de după 1944, sau descendenți ai lor, care lucrau cu agenți din est și din vest, în principal sovietici și unguri, cu scopul de a ciopârți România și de a-l înlătura pe Ceaușescu, de a întoarce țara în sclavie financiară și de a transforma România într-o piață pentru produsele vestice și jaful resurselor naturale.

Manipularea a mers atât de ușor pentru că, după al doilea război mondial, iudeo-bolșevicii care au preluat puterea în 1944 au eliminat întreaga elită românească și au început un program masiv de îndobitocire a populației ceea ce a distrus efectiv națiunea română și a transformat românii în oi fără educație și ușor de manipulat, care nu înțelegeau munca lui Ceaușescu și situația internațională a României. Dar chiar dacă au fost manipulați, românii chiar au crezut că luptă împotriva tiraniei și au luptat cu mâna goală împotriva tancurilor. Ceaușescu a căzut în capcana întinsă de conspiratori și a răspuns cu violență, crezând că e unica soluție pentru atacul internațional organizat asupra României. Asta i-a pecetluit soarta și a făcut mai ușor ca conspiratorii bolșevici să preia controlul țării… Marea majoritate a populației a crezut manipularea și a sprijinit conspiratorii care au preluat puterea… Principalul câștigător al revoluției bolșevice de la 1989 a fost comunitatea evreiască din România, ai cărei membri au ajuns la putere în toate sectoarele economiei, în presă, politică și finanțe.”

În continuare, argumentând, redactorii documentarului redau cuvântarea președintelui Israelului, Shimon Peres, în care se arată:

„…De la o țară atât de mică ca a noastră, este aproape uluitor. Cumpărăm Manhattan, cumpărăm Ungaria, cumpărăm România și cumpărăm Polonia…”

„…Ca peste tot în lume acești evrei și-au schimbat numele în nume românești și în unele cazuri chiar se prefac a fi creștini-ortodocși, cum e prim-ministrul de după revoluție, Petre Roman. Potrivit logicii evreiești, dacă ai un bunic sau un străbunic evrei, atunci ești evreu. Așa obțin evreii cetățenia statului Israel astăzi…”

„…De asemenea, presa, aproape în întregime în mâini evreiești, este doar o unealtă pentru îndoctrinare, control al opiniei publice, îndobitocirea populației și coruperea valorilor morale ale societății. Ca în toate țările cu situașie similară, pornografia, scandalurile, crimele, furturile etc. sunt o regulă în presa de azi în România. Așa că, da, e greșit… După revoluția bolșevică de la 1989 a început distrugerea sistematică a economiei românești, sub conducerea primului prim-ministru «capitalist», Petre Roman. Principala metodă prin care se făcea asta era ‘privatizarea’ companiilor de stat. Cele mai valoroase din aceste companii au fost acaparate de foști comuniști care au devenit milionari, în timp ce restul au fost pur și simplu abandonate și așa sute de fabrici au fost ruinate și distruse. De exemplu, întreaga flotă comercială a României a fost distrusă dintr-un foc.

Agricultura a fost și ea abandonată și dintr-unul din cei mai mari exportatori ai Europei, România a devenit o țară care nu-și poate hrăni nici propria populație. Iudeo-bolșevicii care au acaparat puterea la 1989 s-au înconjurat de tot felul de români corupți și trădători care nu aveau nici un interes decât să se îmbogățească rapid.

Aceste grupuri de interese erau împărțite în diverse partide politice și toate lucrau împreună ca să-și pună în aplicare planurile și să se îmbogățească rapid. Cu toții știau despre crimele celorlalți și deci nimeni nu mergea la închisoare niciodată, deși în public se comportau de parcă erau inamici. În realitate, candidații la alegeri provin din același grup și votanților doar li se creează iluzia unei alegeri libere. Acești primi ani după lovitura de stat bolșevică din 1989 au văzut și începutul răspândirii generalizate a corupției, de la vârf în jos. Liderii erau cu toții corupți și se înconjurau numai de alți corupți care puteau fi manipulați și așa mai departe, până la nivelul cel mai de jos al administrației publice. Oamenii simpli vedeau că liderii sunt corupți, dar nimeni nu mergea la închisoare și astfel deveneau corupți și ei, pentru a se îmbogăți rapid. Colegii lor cinstiți vedeau că cei corupți se îmbogățeau rapid fără să fie pedepsiți și astfel cădeau și ei pradă tentației și deveneau corupți. Astfel, încet dar sigur, România a devenit una din cele mai corupte țări din Europa în următoarele două decenii…

Celălalt grup care a avut un rol important în distrugerea României după 1989 este cartelul financiar internațional, prin FMI și Banca Mondială. România era fără datorii sub Ceaușescu, așa că, pentru a o manipula, era necesară crearea unei datorii naționale. Sub comanda bancherului central Mugur Isărescu, România a început să adune datorii masive și chiar dacă avea zero datorii în 1989, azi are una din cele mai mari datorii publice din Europa. Aceste datorii au fost folosite de FMI împreună cu Mugur Isărescu și alți trădători români și evrei, pentru a fura tot felul de bunuri de stat și pentru a forța cedarea resurselor naționale «investitorilor străini». Asta a mers pentru că, la fel ca în toate țările care au căzut pradă mafiei financiare internaționale, România nu își poate tipări propria monedă. Banca centrală este un stat în stat, controlată de bancheri internaționali și nimeni din România, nici măcar președintele, nu poate să dea ordine bancherilor centrali, și numai banca centrală poate tipări moneda.

Pentru a pune mâna pe companiile de stat, mafia financiară a creat tot felul de crize financiare și astfel a forțat România să se împrumute de la FMI. FMI-ul dădea României dolari numai dacă conducătorii treceau diverse legi care să facă mai ușor străinilor să acapareze bunuri românești și să distrugă economia locală și să transforme România într-un stat bananier. De exemplu, FMI împrumuta România în schimbul ‘privatizării’ câmpurilor petrolifere românești și cedării lor către străini. Bancherul central român lua dolarii și îi folosea pentru a cumăra propria monedă a României. Deci, în loc să-și tipărească propria monedă și să țină resursele naturale sub control românesc, România trebuia să cedeze tot, în schimbul folosirii dolarilor de la FMI pentru a-și cumpăra propria monedă. Deci în același timp România intra în datorii tot mai mari, în timp ce ceda toate bunurile valoroase către străini și oficiali corupți, fără nici un beneficiu. Această escrocherie e atât de simplă încât e dificil de înțeles de la început. E ca și cum cineva ți-ar fura cheile mașinii și te-ar forța să-ți cumperi propria mașină.

Nu numai că capacitatea (sic!) productivă a României a fost distrusă, agricultura și industria, dar țara a fost lovită pe termen lung prin neglijarea totală a sistemului de sănătate și a educației, care azi sunt la aproape același nivel la care le-a lăsat Ceaușescu. În tot acest timp, autorii acestor crime și ai loviturii de stat bolșevice de la 1989 s-au apărat și s-au protejat reciproc. Mai mult, o «albire» oficială a crimelor iudeo-bolșevicilor și o falsificare a istoriei României a avut loc sub conducerea evreului bolșevic Vladimir Tismăneanu, începând cu trădarea regelui Mihai și până azi. Sub conducerea acelorași iudeo-bolșevici, pentru prima dată în istoria sa, România a luat parte la atacul și invazia altor popoare, în Irak și Afganistan.”

A consemnat pentru dumneavoastră Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu.

(Va urma)

A existat o uriașă civilizație megalitică, o moștenire a timpurilor Primordiale, a ceea ce numim cu un termen comun Preistorie, o realitate ce nu trebuie înțeleasă ca un singur Pământ, ci ca o lume ce a trecut printr-un lung proces de ciclicitate, cu diluvii, cu sfârșit catastrofal, și cu renașterea altor lumi.

A existat o mare civilizație care a supraviețuit după diluviu, cea de care amintesc miturile și tradițiile omenirii, civilizația megalitică Postdiluvială.

Orașe megalitice, construcții megalitice, Piramidele, imensele rețele subterane de pe toate continentele, construcțiile gigantice de pe fundul oceanelor și alte vestigii „inginerești” din acele timpuri, amintesc fără dubii de existența unei asemenea civilizații preistorice.

Reputatul teozof și poet Ion Gheorghe, în cartea sa „Cultul Zburătorului” atrage atenția că statuile, statuetele (petroglifele) consacrate unor divinități Primordiale, ca și acele monumente megalitice din Carpații noștri au fost moștenite, de la o populație superioară, de către descendenții lor, traco-geto-dacii.

Așadar o populație și o civilizație atlanto-pelasgică a lăsat moștenire, în piscurile zeiești ale Carpaților, acele monumente megalitice, autorul punându-și întrebări îndreptățite privind natura acelor creatori:

„Pietrele noastre, copiile miniaturale, reduse la scara unei unități concrete, individuale, au atributele lor cosmice, de raporturi riguroase la lumină și la ciclurile fundamentale ale lumii.

Nu vor fi construit acele chipuri de piatră, cât un munte întreg, asamblate pe masive și versante de sute de kilometri, sisteme de semnalizare pentru cineva de dincolo de spațiile la care actualul om abia azi atentează?

Când și cine, altfel, își irosea energia în ansamble de creație, fie și ele cultice, de așa proporții, încât, cu ochiul său de om al pământului, n-avea capacitatea de a le sesiza nici fragmentar, darmite în ansamblul lor?

Ori acela a fost alt Pământ? Și dacă a fost om al acestei planete, de ce se va fi jucat el cu statui gigantice în care întruchipa Șarpele Fantastic, Miorița, Ursul, și se întruchipa și pe sine, totdeauna purtânt un coif, care, împreună cu alte detalii, nu pot fi trecute cu vederea? Sunt de mult enigme la care pietrele noastre vin să depună mărturie!” (Ion Gheorghe, Cultul Zburătorului, pg.50).

Iar acele pietre sfinte și megaliți fuseseră pline de chipurile sacre ale unui Olimp Primordial atlanto-pelasg, care nu era Olimpul Zeilor lui Zeus, ci Olimpul-Kogaionul, acelor Titani atlanto-pelasgi întronat în Kogaioanele Marilor noștri Pontifi de la Ceahlău, Călimani, Penteleu, munții Colți, dealul Istrița, Parâng, Piatra Iorgovanului (Retezatul Mic), Oslea, Semenic, Munții Cernei, Găina etc., având ca Axis Mundi, ca Buric (Omphalos) al Pământului, Kogaionul Omul – Tripla Coloană a Cerului, cum l-a numit inegalabila cercetătoare Cristina Pănculescu.

Petroglifele descoperite în dealul Istrița de teozoful Ion Gheorghe, statuile în piatră și megaliții noștri din întreg arealul carpato-danubian amintesc de acele Kogaioane sublime ale atlanto-pelasgo-hyperboreilor, de acel Olimp pretraco-geto-dac, în care a stat perechea Primordială, ca în toate mitologiile populare arhaice.

La noi această pereche a fost reprezentată prin hierogamia Soarele și Luna, Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, Berbecul cosmic și Mioara Năzdrăvană (ca Zeiță).

Toate aceste cupluri, divine și profane, sunt ipostaze ale Perechii Cosmice Primordiale și toate, de la perechea celestă, la perechea de ființe umanoide, apar în acele reprezentări cu mari și sublime căști pe capete – Zburătorii (vezi Ion Gheorghe, op. cit. pg. 50).

Ansamblul de petroglife, statuetele de betoane arhaice descoperite în dealul Istrița de teozoful Ion Gheorghe sunt chipuri împietrite ale Zburătorilor – Străbunilor.

La fel de interesantă a fost și colecția de petroglife a pastorului muzeograf de la Baia Mare, Gavril A. Bălan, fost deținut politic, o fabuloasă mică teologie arhaică în imagini, poate nu definitiv și cu totul dispărută.

Înțelegem că în acele petroglife și statui se esențializează evenimente în care bănuim o organizare socială, pe care o anumită generație de pământeni ori a cunoscut-o înaintea omului actual, ori a aflat-o de la ființe de altă obârșie decât cea terestră.

Oricum este vorba de o civilizație guvernată de o altă civilizație, celestă, alta decât experiență socială existentă pe Terra. Statuetele și statuile descoperite în spațiul carpato-danubian seamănă mult cu statuile ce-i reprezintă pe acei misterioși călători cu căști de astronaut pe capete, din civilizațiile precolumbiene.

Din cele mai îndepărtate și neguroase timpuri ale Europei și Asiei au existat un gen de monumente megalitice, niște simulacre arhaice, unele sculptate în stâncă pe vârfurile, ori pe coastele munților și ale dealurilor, iar altele împlântate în pământ ca menhire, sau coloane brute, pe lângă temple și alte incinte sacre, monumente, care, după credința religioasă a poporului din acele timpuri, reprezentau anumite divinități.

Și astăzi toponime ca: Piatra Mare, Piatra Ilovei, Piatra Ilișavei, Piatra Târnovului, Piatra Ogrănicului, Coloanele lui Hercule, Piatra lui Iorgovan, Piatra Boroștenilor, Piatra Jidovului, Vârful lui Pătru (Șurean), Piatra Scrisă, Piatra Înlăcrimată, Piatra Nedeia, Piatra Tăiată etc., etc., denumesc asemenea monumente megalitice, care sunt consacrate unor divinități și unor evenimente majore din timpurile zorilor preistoriei omenirii.

Aceste pietre se împodobeau și se însuflețeau prin hierofania Duhului Divin, care le înălța și le consacra cu o putere ocrotitoare imuabilă, apărată de colectivitate prin declararea și acceptarea zonei respective ca spațiu sacru, în care se aduceau și ofrandele acelei „mitice” Pietre, și acelei legendare „Babe”, în ritualuri conservate în calendarul arhaic tradițional românesc.

Marea Zeiță Mamă a Pământului a fost reprezentată și sărbătorită în spațiul traco-geto-dac și ca Muma Primordială Gaia (Geea) și ca Zeița Mamă Cybela, și ca Zeița Mamă Bendis și ca Zeița Mamă Dochia.

Mulți dintre cercetătorii de astăzi afirmă că civilizația megalitică din preistorie a fost construită ca o copie, ca o replică perfectă, a altei civilizații care fusese pierdută, și care este mult mai veche, adică Atlantida originară.

Există, pe întreg globul, un element comun: enigmaticele Piramide, care vorbesc de existența unei lumi Primordiale, cu o civilizație superioară, care a venit în contact cu civilizația Terrei.

Cercetătorii contemporani au observat că impunătoarele piramide de pe întreg globul au fost realizate în corespondențe precise cu anumite stele și constelații, acea civilizație primordială cunoscând existența tuturor planetelor sistemului nostru solar, ba și mai mult, au calculat și lungimea orbitelor, iar în privința tehnologiilor și astăzi inginerii acelei civilizații a „Ființelor avansate” ne pun în mare încurcătură.

În China sunt zeci de piramide, aproape necunoscute, ele fiind descoperite prin imaginile de pe satelit. O piramidă preistorică, mai mare decât cele din platoul Gizeh (Egipt) este Piramida Albă din apropierea orașului Xi’an din muntele Liangshan, ale căror pietre se vede că sunt aranjate, muntele fiind o colosală construcție pierdută de aproape un mileniu și jumătate – Marea Piramidă Albă.

Întrebați despre originea piramidelor din zona lor, călugării de la o mânăstire de lângă Xi’an, au răspuns: „Piramidele acestea sunt de pe vremea unor regi care domneau peste pământurie acestea, însă ei nu erau pământeni, ci aparțineau altor lumi, erau descendenții Fiilor Cerului, ce au venit pe această planetă cu dragonii lor de metal”.

Între Piramidele însemnate din Europa se impun Piramida Toaca din Ceahlău și Piramidele bosniace. Piramida din vârful Toaca este între cele mai strălucitoare ale Vechii Lumi.

Cercetătorul geolog N. Țicleanu, după lungi investigații și ample măsurători afirmă că „noi i-am învățat pe egipteni să facă piramidele”. Profesorul Țicleanu remarcase foarte corect un fenomen comun civilizației preistorice megalitice, și anume Piramidele, iar dânsul crede că atlanții din Carpați au construit Piramida Toaca înaintea atlanților de la Mediterana.

Acesta este sensul în care ar trebui înțeleasă afirmația profesorului Țicleanu. Ansamblul cultic și astronomic de pe Vârful Toaca aparținea unui mare centru inițiatic și cultual al pelasgo-hyperboreilor din nord-estul Daciei, fiind un centru spiritual hyperboreean spre care convergeau toate acele Exampaeos, Căi sacre ale hyperboreilor.

Tot de aici plecau, spre munții sacri ai pelasgo-hyperboreilor, numeroase alte căi sacre, sfinte. Întregul munte Ceahlău, cu toate monumentele sale megalitice aparține muntelui sfânt hyperborean, Kogaionul Ceahlău, munte ce înscrie în numele său simbolul Vulturului cosmic, un alt mare simbol totem la hyperborei și la urmașii direcți ai acestora, traco-geto-dacii.

Ansamblul sacru de la Toaca a fost o împunătoare incintă sacră unde se desfășurau misteriile pelasgo-hyperboreene rămase aidoma în calendarul traco-geto-dac și apoi în calendarul ritualic daco-român.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020 (fragment).

Valea Bătrâna, și își are obârșia sub Vârful Țapului (Culmea Strunga), de unde coboară către sud între întinsele poduri ale munților Bătrâna și Strungile Mari, configurând unul din cele mai sălbatice și pitorești canioane din munții noștri: Canionul Horoabei ori Gangul Horoabei, care se naște în cursul inferior al Văii, de unde începe să se numească Horoaba (în amonte, după cum am spus, valea se numește Bătrâna).

La capătul inferior al gangului, apele Horoabei, care până aici au curs nebănuite pe sub un pat de calcare, revin la suprafață la „Izvorul Burlacului”, trecând peste o serie de mici săritori și blocuri. Peretele din dreapta (cum coborâm) este sfredelit de un tunel. Am fi nedrepți să-l atribuim inițiativei unor ciobani din secolul al XVII-lea și realizat cu „rapidul” tîrnăcop; lucrarea aceasta ca și alte „ferestre” lucrate în Caraiman, Coștila, Moraru, Bucșoiu, Tătaru, Bătrâna, în Bucegi sunt urme ale prezenței unei civilizații megalitice de acum zeci de mii de ani.

„Preoteasa horelor”

Pe malul opus turnului se văd două arcade de piatră, care pot să fie vestigiile unei peșteri prăbușite sub acțiunea necruțătoare a apelor. Dar dacă toate aceste vestigii au legătură cu un întreg, în care au avut rolurile lor, atunci am putea privi și altfel aceste urme fizice și mărturii ale unei lumi de zeci de mii de ani apuse.

Ce ar putea însemna „horoabă” în înțelesul geografiei sacre? Din ce izvor mitic se naște cuvântul?

Este un cuvânt compus: Hora + roabă, adică slujitoare, preoteasă a Horelor.

Horae (Horele) erau divinități care vegheau asupra ordinii din natură și societate, precum și asupra echilibrului universal și a succesiunii anotimpurilor.

Ca legendare regine, purtau pe cap „diadema de aur”, semnul autorității și a puterii lor divine.

Horele erau fiicele lui Zeus ale Zeiței Themis (a doua lui soție, înainte de Hera), care era o Titanidă, fiică a cuplului Uranus-Gaia, ea este cea care le-a născut pe cele trei zeițe Hora (Horae) și pe cele trei Moire, divinități ale Sorții.

Ca descendente directe din Marea Zeiță Mamă a Pământului (Gaia), Horele au moștenit darul profeției, având acel ochi atoatevăzător, care dezvăluie orice taine.

Mama lor, Zeița Themis, care stăpânea arta prorocirii, l-ar fi inițiat pe însuși Zeul Apollo în arta oraculară, ea era în Olimp sfătuitoarea lui Zeus, simbolizând dreptul divin.

Horoabele erau, așadar, slujitoare ale Bătrânei, ale Marei Zeițe Mamă a Pământului, și fără îndoială că sus pe culme să fi existat un altar în piatră consacrat Marii Zeițe, însuși muntele sacru Bătrâna era în întregul lui consacrat Marii Zeițe Mamă.

Fisura din Peretele Tătarului Mare

Este în nordul intrării în Cheile Tătarului Mare și arată ca o despicătură uriașă, putând fi cercetată și ca fenomen geologic, dar și ca realitate aparținând unui întreg dintr-o geografie sacră: Peretele Bătrânei, Cheile Horoabei, Turnul Seciului, Turnulețul, Peretele Tătarului Mare, Peștera cu legendele ei, peste apa Ialomiței, tainica Peșteră cu Oale din muntele Lespezi…

Fisura urcă la creastă în frânturi uriașe și peste o serie de porțiuni surplombante. Un brâu larg traversează întregul perete (aceleași brâuri „lucrate” cu un rost, ca și în clinurile Caraimanului, ori ale Morarului, ori ale Bucșoiului) care nu mai pune la îndoială intenționalitatea practică a unei asemenea „infrastructuri”.

Deschisă rămâne întrebarea: cine le-a conceput și cine le-a lucrat?

Dar mai ales în ce timpuri s-au lucrat (vom măsura în ere geologice, cum ar trebui, ori în ere terestre, și ne vom opri la același handicap de timp 5.000-10.000 ani înaintea erei noastre!)?

În escapada Fisurii se întâlnesc o serie de surplombe, întrerupte de mici streșini eșalonate pe un parcurs de 40 de metri, după însemnările temerarului Emil Cristea.

Și în cazul Fisurii din Peretele Tătarului Mare remarcăm din nou succesiunea de surplombe, taverne și mici streșini, care sunt urme ruinificate ale unor construcții, zidiri megalitice.

Toate locurile și urmele rămase în uriașul platou al Bucegilor, descrise și comentate până acum, ne invită să le privim și să le înțelegem într-o istorie reală a lor, și nu una fictivă, adică o propunere de realități, ci într-o geografie reală a lor, care, deși este o geografie sacră, nu este mai puțin reală ca o geografie fizică (cu foarte multele ei necunoscute).

O geografie sacră ar vrea să vorbească despre mari așezări, care mergeau pe uriașe platouri montane străjuite de abrupturi, pereți, stânci crenelate (adevărate scuturi), mari ziduri, ciclopice ziduri de adăpost și de apărare.

Uimitoare sunt și acele neașteptate tuneluri de aducțiune (noi le zicem izbucuri), ingenioase soluții prin care apa era adusă și apărea în zone de stânci și de abrupturi.

Urmând invitația locurilor de a le privi și din altă perspectivă a lor: Cerdacul Obârșiei, Obârșia Ialomiței, Șaua Văii Cerbului, Biserica Trăsnită (Mecetul), Caraimanul, Coștila, Morarul, Bucșoiul Mare, Creasta Balaurului (Bucșoiul Mic), Babele, Bătrâna, ar vrea să arate o veche față a unei civilizații megalitice, pelasgo-hyperboree, în zona centrală a lumii, a Axului Lumii de sub Polul boreal al hyperboreilor, unde este tripla Coloană (Columnă) a lumii de sub Polul boreal hyperboreic și anume: Găvanele-Vârful Ascuns-Omul, la care trebuie să adăugăm locurile sacre de la Strunga și Gaura, în nord-vestul platoului Bucegi.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Când cineva pleacă într-o călătorie își împachetează, mai întâi, lucrurile pentru plecare. El poate să arunce, în fugă, printre alte lucruri, și o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa și neamul.

Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să știe, în sufletul său și, după ce va fi ajuns la destinație, el va despacheta mereu și mereu lucrurile acestea, pe care treptat, treptat, nu mai are pe unde să le așeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul.

Teoria migrației este o teorie indiferentă la fenomenul numit „țară”. Mai toate teoriile migrației au drept unitate de analiză migrantul însuși și aria sa de mișcare, numită zonă de migrațiune sau de circulație migratorie. În această prezentare, țările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) și zone de destinație. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migrației numite țări, adică la țara de origine și țara de destinație, fenomenul migrației are un alt înțeles. Țara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o țară de suferințe, de eșecuri repetate, de frustrări, de proiecte neîmplinite, de iubire neîmpărtășită, de nostalgii, în cele de pe urmă.

Raportul dintre cel ce pleacă și țara lui se numește, în acest caz, dez-țărare, adică despărțire de țară cu țară cu tot, plecare în lume cu țara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea și despachetarea unor stări sufletești de o mare profunzime și bogăție. Aceasta este o față a dramei desțăratului. Pentru țara de origine, desțăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială și economică, ci mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Țara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica.

Țara este, față de desțărat, aidoma celui ce-a primit talantul și n-a reușit să-l înmulțească, n-a dobândit nimic cu talantul acela și nu numai că nu l-a înmulțit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obștească.

Desțărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează țara de 30 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în fața stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulțească dar nu s-au dovedit vrednici și mai mult au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au „cheltuit” suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinți n-au fost de-adevăratelea niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulțire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România politică postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic și a risipit o țară, chiar și numai după măsura acestui fenomen al desțărării […].

Teoria raportării la spațiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migrație și anume acela al deformării spațiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea și durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieței locale (naționale) a forței de muncă […].

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migrațiune masivă se află într-o situație critică în ceea ce privește raportul dintre cei plecați și cei rămași acasă. Cu aceasta atingem chestiunea „remigrației” (termenul are utilizări ambivalente dar nu e locul să le discutăm aici), adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spațiului la cei rămași și la cei plecați, angoasele sau spaimele celor plecați și a celor rămași. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufletești ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta și măsura: temerile legate de migrație (la cei plecați și la cei râmași), angoasele pe tipuri: angoasa în fața bătrâneții, angoasa în fața străinătății, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în țara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în țara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spațiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta țării și a Europei (ca spațiu al migrației) sub forma unei hărți marcate de angoase și speranțe, ca pe o hartă emică prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală.

Tot la fel, în privința hărții patriei părăsite care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă, ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm și viitorul etno-politic și etno-spiritual al unei națiuni și al unui stat constituindu-se, iată, ca o hartă sau un instrument al „profeției etno-sociologice”. Harta migrației românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desțărare nu de simplă migrațiune, ci de masivă desțărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanții știu ori nu știu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacția guvernanților lipsește ne îndrumă să credem că aceștia nu au sensibilitatea țării.

Să nu se vadă desțărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit guvernul României? Sau din locul numit președinția României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureștiului?

Și dacă ar fi așa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde țara nu se mai vede? Iată întrebarea. Toate acestea sunt fațetele decapitalizării genealogice a popoarelor, pe care ar urma să le cerceteze în adâncime ecogenia și noologia popoarelor. Unele dintre mecanismele care conduc spre un asemenea efect sunt uitarea de-a doua și ruptura clasei politice de ideea de neam.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Ilie Bădescu via activenews.ro (fragmente).