Entries by Patrick Matis

Florian Colceag – Istorie şi civilizaţie structurată


florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag - Istorie şi civilizaţie structurată

MOTO: „Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere”. (MIHAI EMINESCU, „Timpul”, 1 aprilie 1882)

Procesul globalizării, aşa cum este în desfăşurare la momentul actual, este mai degrabă un război pe mai multe fronturi decât o integrare culturală cu respectul civilizaţiilor actuale. Tendinţa acestui demers este să aplatizeze culturile pe care le înglobează, ceea ce conduce la efecte de degenerare generală şi la multiple crize. Astfel, vechile civilizaţii reprezentate de naţiuni ajung să fie sub război cultural şi dominarea culturilor kitsch, se deznaţionalizează, pierd valorile culturale şi sunt transformate în populaţii dominate şi în coloniile marilor puteri atacatoare. Rezistenţa la acest tip de război este posibilă în contextul dezvoltării de mişcări complexe identitare, pe mai multe fronturi. Acestea vor fi descrise mai jos schematic şi explicate în detaliu:

Pe descrierea schematică se pot remarca axele de organizare ale unei civilizaţii:

– axa filozofie tradiţională-capacitate de inovare, în cazul României este dată de valorile culturale de sorginte Daco-Getică ce s-au conservat în cultură, dar care pot fi regăsite în capacităţile de inovare şi repliere necesare momentului actual. Rădăcinile unei civilizaţii rezistă în timp şi au capacitatea de regenerare în diferite contexte (verbul a avea).

– axa obiceiuri şi norme sociale-capacitatea de evoluţie, în cazul României este dată de setul de cutume ce asigură respectul faţă de oameni, valori culturale, toleranţa şi ospitalitatea, atitudinea pacifistă, precum şi alte comportamente ce pot evolua în diferite contexte. Această evoluţie permite realizarea şimenţinerea unei filosofii sociale proprii şi aunei înţelepciuni aplicabile practic în diferite situaţii (a se vedea legile belagine) (verbul a fi).

– axa adaptarea la noi condiţii-modele de acţiune, care în cazul României conservă prin tradiţie familială portofolile de soluţii transmise în cultură ce au menţinut până acum integritatea şi continuitatea culturii în diferent de situaţii, dificultăţi sau crize (verbul a face). Cele trei axe mai sus menţionate generează alte trei axe:

– programe comunitare-cultivarea gândirii complexe (verbul a proteja) – brain drain-brain regain (verbul a deveni) – educarea tinerei generaţii-selectarea pozitivă a liderilor (verbul a crea)

Aceste trei axe secundare sunt axele ce determină adecvarea culturală la situaţii noi şi generarea de potenţiale active ce permit menţinerea modelului de civilizaţie. Perturbarea axelor primare conduce la slăbirea forţei civilizaţiei, perturbarea axelor secundarea conduce la slăbirea energiei şi a potenţialelor de adaptare la situaţii noi, conflicte, crize etc.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 1. Descrierea schematică.

Sustenabilitate şi feedback

Rezistenţa la vicisitudinile istoriei a unei civilizaţii este dată de realizarea unui feedback permanent al populaţiei pe temele majore şi de conectarea organizaţiilor sau instituţiilor pe o schemă ce asigură sustenabilitatea ansamblului.

Săgeţile negre din figura de mai jos arată modul de conectare sustenabilă, iar diagrama portocalie arată linia de feedback şi comunicare dintre factorii implicaţi. Atunci când există organizaţii, instituţii sau mişcări care-şi coreleaza activităţile pe schema generaă a tuturor săgeţilor, se obţine o coeziune în eforturi pentru atingerea ţintelor propuse. Atunci când se creează un flux permanent de comunicare, pe linia portocalie vectorizată se dezvoltă un efect de sinergie întreţinut de informaţiile circulante. Acest efect se răspândeşte asupra întregii populaţii prin diverse mijloace de comunicare, chiar şi în situaţia embargoului mediatic.

De exemplu, filosofia tradiţională intră în educaţia tinerei generaţii şi a populaţiei adulte şi se aplică apoi în programe comunitare, întărind şi generând obiceiuri şi norme sociale, chiar dacă este necesar să ne adaptăm în principiu la noi condiţii de existenţă, în omentul în care suntem centraţi pe fiinţa naţională. Această capacitate de adaptare la noi condiţii poate fi atinsă crescând capacitatea noastră de evoluţie prin programul de „brain drain-brain regain” ce se răsfrânge asupra tinerei generaţii de către creierele instruite în afara ţării şi readuse în ţară.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 2. Sustenabilitate şi feedback.

Esenţială pentru realizarea acestei structuri coerente este existenţa actorilor ce-şi asumă rolurile menţionate în schemă. De asemenea, este esenţială crearea structurii de comunicare generală prin realizarea liniilor de comunicare şi colaborare dintre actorii apropiaţi („vectorii negri”) şi prin realizarea liniei generale de comunicare („circuitul galben”). Circuitul galben conţine două diagonale mari ale hexagonului ce corespund axelor „a fi” şi „a face”, ceea ce conduce la apariţia modelelor de comportament şi de acţiune ce se vor răsfrânge asupra temelor de comunicare de pe circuitul galben, chiar în condiţiile în care populaţia nu va mai fi centrată pe verbul „a avea”.

Teme de dezbateri, circuite de dezbateri şi acumulări de cunoştinţe

Structura de comunicare va genera în mod natural circuite locale de dezbateri asupra unor teme efectuate între actori învecinaţi. De asemenea se vor genera baze de date obţinute prin vehicularea de informaţii. Un exemplu de circuit local este dat de tematicile legate de capacitatea de evoluţie ce ifluenţează fenomenul „brain drain- brain regain”, acesta din urmă influenţând filosofia tradiţionala ce influenţează, la rândul ei, capacitatea de evoluţie. În urma aplicării acestui circuit se stabilețte care sunt valorile perene ale filosofiei naţionale, care sunt modalităţile de influenţare a fenomenului „brain drain-brain regain” și cum se poate modifica în bine capacitatea de evoluţie. Concluziile unor astfel de dezbateri locale vor circula atât pe linia de comunicare (galbenă), cât şi pe vectorii structurii de sustenabilitate (negri). Celelalte circuite locale de dezbateri sunt următoarele:

– adaptarea la noi condiţii ce necesită fructificarea filosofiei tradiţionale şi educarea copiilor şi a adulţilor ceea ce permite readaptarea la noile condiţii;

– obiceiurile şi normele sociale ce conduc la programe de economie socială ce se finalizează în programe comunitare ce modifică aceste obiceiuri;

– capacitatea de inovare ce se poate reflecta în programele de economie socială, cu consecinţe în selectarea pozitivă a liderilor inovatori;

– modelele de acțiune ce determină dezvoltarea gândirii complexe neliniare, cu consecinţe, de asemenea, în selectarea pozitivă a liderilor.

Bazele de date specifice necesare dezvoltării circuitelor de dezbateri vor fi pe temele următoare:

– capacitatea de evoluţie privită prin perspectiva filosofiei tradiţionale şi prin prisma modelelor de acţiune;

– „brain drain-brain regain” privite prin perspectiva cultivării gândirii complexe şi prin prisma capacităţii de evoluţie. Concluziile unor astfel de dezbateri locale vor circula atât pe linia de comunicare (galbenă), cât şi pe vectorii structurii de sustenabilitate (negri).

Celelalte circuite locale de dezbateri sunt următoarele:

– adaptarea la noi condiţii ce necesită fructificarea filosofiei tradiţionale şi educarea copiilor şi a adulţilor ceea ce permite readaptarea la noile condiţii;

– obiceiurile şi normele sociale ce conduc la programe de economie socială ce se finalizează în programe comunitare ce modifică aceste obiceiuri;

– capacitatea de inovare ce se poate reflecta în programele de economie socială, cu consecinţe în selectarea pozitivă a liderilor inovatori;

– modelele de acțiune ce determină dezvoltarea gândirii complexe neliniare, cu consecinţe, de asemenea, în selectarea pozitivă a liderilor.

Bazele de date specifice necesare dezvoltării circuitelor de dezbateri vor fi pe temele următoare:

– educarea tinerei generaţii, privită prin perspectiva filosofiei tradiţionale şi prin prisma „brain drain-brain regain”;

– programe comunitare privite prin perspectiva educării tinerei generaţii şi prin prisma programelor de economie socială;

– obiceiuri şinorme sociale privite prin perspectiva adaptării la noi condiţii şi prin prisma programelor comunitare;

– programe de economie socială, privite prin perspectiva capacităţii de inovare şi prin prisma  obiceiurilor şi normelor sociale;

– selectarea pozitivă a liderilor, privită prin perspectiva programelor de economie socială şi prin prisma gândirii complexe;

– modele de acţiune privite prin perspectiva capacităţii de inovare şi prin prisma selectării pozitive a liderilor.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 3. Teme de dezbateri, circuite de dezbateri şi acumulări de cunoştinţe.

Direcţiile de colaborare dintre structurile de pe noduri

Figura 4 arată direcţiile mari de colaborare dintre structurile de pe diagramă. Vectorii marcaţi cu roşu, paraleli cu laturile hexagonului de bază, reprezintă programele de bază ce pun în comun două vârfuri alăturate ale hexagonului. Astfel, de exemplu, vectorul „valenţe noi la principii vechi” pune în comun nodurile „adaptarea la noi condiţii” şi „filosofie tradiţională”.

Vectorii marcaţi cu galben, paraleli cu diagonalele mari sau mici ale hexagonului, conectează nodurile de pe acea diagonală. Astfel, de exemplu, vectorul „conservarea valorilor culturale tradiţionale” conectează nodurile „filozofie tradiţională” cu „educarea tinerei generaţii”, apoi cu „programe comunitare” şi, în final, cu „obiceiuri şi norme sociale”. În aceste cazuri vectorulpermite alinierea eforturilor diferitelor organizaţii şi instituţii în vederea atingerii unor scopuri comune.

Aceste scopuri comune, ce dau coerenţă şi coeziune unei civilizaţii, dispar la nivelul unei populaţii destructurate, dar supraviețuiește încă, cu diferite grade de slăbiciune, atunci când cultura de bază este atacată de o cultură străină.

florian colceag, istorie, civilizatie

Fig. 4. Direcţiile de colaborare dintre structurile nodale.

Există însă şi procesul invers al restructurării unei civilizaţii, acest fapt fiind demonstrat de diferitele popoare ce şi-au revenit în urma unor agresiuni de diferite tipuri. De fiecare dată restructurarea s-a produs prin organizarea iniţilă a unei forme de rezistenţă internă, pornită de la filosofia tradiţională concomitentă, cu o mişcare de inovare. Aceşti doi poli au generat ulterior toate celelalte structuri, prin absorbţia unor organizaţii sau instituţii, sau prin crearea unora noi.

În aceste situaţii, structura de vectori s-a transformat într-o platformă cadru ce a permis răspândirea mesajelor în rândul populaţiei. Aceasta a condus la organizarea acţiunilor ulterioare ce au permis revitalizarea populaţiei, emanciparea culturii şi, în final, refacerea civilizaţiei.

/0 Comments/by

Octavian Goga – Fără ţară


octavian goga, fara tara

Octavian Goga - Fără ţară

Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri…
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi…

/0 Comments/by
,

Irina Bazon – Consecințele îndepărtării de firescul tradiției


traditie, casa taraneasca

Irina Bazon - Consecințele îndepărtării de firescul tradiției

Casa țărănească și casa modernă

„Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?” [6]

Cum am arătat într-un articol anterior, casa era pentru ţăran un loc de tihnă şi armonie, benefic şi sănătos. Îi conferea nu numai stabilitate în plan material, dar şi un echilibru interior, al omului ancorat în rânduială. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare sacră. Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi „trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].

Astfel munca sa „sfinţeşte locul”, devine roditoare, iar ceea ce construieşte este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de dăruire, având că scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica. Însă care a fost soarta celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria sa creație? Istoria ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice, dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.

Or, țăranul știa că este nedemn să fie stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr. Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut” [2]. Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales, transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin.” (Gheorghe Fedorovici [3])

Prin urmare, țăranii porneau de la lucrurile date, pe care le respectau ca daruri de la Dumnezeu: pământ, apă, plante, animale, vremea, roadele sănătoase ale naturii şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi [4]. În opoziție cu omul tradițional, omul civilizaţiei industriale şi tehnologice e stăpânit de ambiţia vanitoasă de a inventa, prin inginerii şi tehnologie, o nouă ordine, o nouă creaţie, riscând să alunece, inconștient, pe panta propriei extincții. Mai ales atunci când efectele acțiunilor sale sunt anularea tradiţiilor şi a specificului local, devastarea bunurilor naturale și spirituale și instrumentalizarea omului, forțat să trăiască şi să muncească într-un mediu tot mai toxic pentru sănătatea sa fizică şi sufletească. Viața omului simplu nu se mai desfășoară firesc din cauza solicitării nervoase și sufletești la care este supus, nevoit să se adapteze la o ordine prea sofisticată şi artificială, care îi complică şi îi scumpeşte infinit traiul. Ceea ce definește aceasta orânduire este lipsa măsurii și a smereniei. Negând rânduiala divină a lucrurilor, consecința iminentă a acestei noi ordini este alterarea Creaţiei. 

Când industrialismul şi finanţele domină și pervertesc o lume dedicată trup și suflet nu acoperirii nevoilor reale, ci „progresul” cu orice preţ, a avea o casă, în cadrul acestui sistem, nu mai ţine de o ordine a firescului, ca în lumea ţăranului. Omul nu mai apucă să cunoască tihna şi sentimentul securităţii care stau, de fapt, la baza motivaţiei de a avea o casa: aproape toată viaţa va trăi sub presiunea obligaţiei de a achita rate şi dobânzi enorme unor bancheri specializaţi în „ştiinţa” creării banilor din nimic. Locuinţa lui este, în general, golită de însuşirile estetice şi spirituale care umanizau casa ţăranului, integrandu-se într-o serie de alte spaţii uniformizate în construirea cărora au primat criterii comerciale şi cantitativul nivelator.

De fapt, casa omului contemporan contrazice, din ce în ce mai izbitor, arhitrâmbițatele valori ale progresului, printre care eficiența, sporirea fericirii si a confortului, îmbunătățirea calității vieții. Nu numai că sunt construite din materiale dăunătoare sănătăţii şi mediului, dar este necesar un consum imens de energie şi resurse pentru fabricarea unor astfel de case lipsite de frumuseţe. Ceea ce rezultă e o locuinţă care, pe lângă nefirescul ei, este exorbitant de scumpă. Omul este nevoit să-şi consume zilele într-o munca înrobitoare pentru a intra, după o viaţă întreaga irosită, în posesia unei cutii de beton scumpe, nesănătoase şi netrainice. Aşa cum hrana pe care ne-o oferă producţia industrială (al cărei „motor” e pus în mişcare prin stimularea consumului nemăsurat şi dominaţia cantităţii) nu mai este un dar sănătos din roadele naturii, ci un produs comercial toxic, la fel şi locuinţele pe care le obţinem cu eforturi şi sacrificii imense sunt o imitaţie proastă a ceea ce înseamnă, în mod firesc, casa.

Cum am putea să ne sustragem acestui miraj industrialist care ne promite un paradis terestru, dar ne oferă, în schimb, imitaţii proaste, inestetice şi costisitoare? Să luăm exemplu de la ţăranul român care dispunea de multă ştiinţă şi înţelepciune de vreme ce îşi construia singur casa şi era domn peste o gospodărie care îi asigura toate cele necesare sănătăţii trupului şi sufletului.

Ţăranul avea cea mai strânsă legătură cu pământul – cuvântul „ţăran” provine din latinescul „terra” – „pământ”: „ţăran” înseamnă „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens”, cum spunea filologul George Pruteanu (de asemenea, după cum sugerează chiar termenul, ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară şi cel mai devotat acesteia, cuvântul „ţară” având şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” înseamnă „la sat”). El era conştient de valoarea pământului pe care trebuia să-l lucreze cu grijă şi să-l sfinţească şi a tuturor bunurilor provenind din natură. Nu numai hrana sănătoasă, dar şi materialele de construcţie îi erau la îndemână. Oricât ar părea de uimitor, materialele de construcţie erau (şi încă sunt) uşor de procurat din natură şi accesibile oricui, la un preţ derizoriu comparativ cu cel al produselor industriei materialelor de construcţii, una dintre cele mai costisitoare şi poluante la nivel mondial. [5]

Fiindcă pentru ţăran avea întâietate ordinea naturală deja existentă; el îşi cunoştea propriile limite, fără să fie stăpânit de ambiţia trufaşă de a domina firea (Constantin Noica spunea că la noi există „o dulce continuitate între fire şi spirit”); iată două cugetări ţărăneşti care fac parte dintr-o colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea în cartea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român: „Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?” [6].

Or, omul care s-a separat de fire printr-un exces de raţionalitate (mai ales omul occidental) a pregătit terenul pentru transformările aduse de civilizaţia industrială în cadrul căreia ordinea naturală este forţată să se supună raţionalităţii umane: adică omului „iluminat ştiinţific” care planifică de zor și cu mult zel modificarea naturii (sau a normalităţii) – până la redefinirea ei – conform unei reţete gândite de el prin care aspiră, în numele „progresului”, să facă din lume propria sa creaţie. A reuşit acest om devotat progresului şi pus pe fapte mari să-şi împlinească aspiraţia? Ca să răspundem, e suficient să cităm un înţelept proverb românesc care spune că „unde e multă minte, e şi prostie multă” [7].

O altă cugetare ţărănească foarte sugestivă, care, pentru omul vremurilor pe care le traversăm, ar trebui să sune ca o avertizare pe care ne-o transmite, peste timp, înțelepciunea străbunilor: „Am auzit că-s oameni învățați; da’ ce ştiu ei? Ştiu ce-i rânduit da’ ştiu în parte, că odată mintea, oricât de deşteaptă ar fi, să scrânteşte de nu mai e bună de nimic. Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi dumnezeiești? Te crezi mare, da’ te frângi. Și diavolu’ a vrut odată să întoarcă lumea altfeliu și-o căzut. Omu’ să rămâna om!” [8]

Irina Bazon, Tezaur Românesc (tezaur-romanesc.ro)

Note:

[1] Mircea Eliade, „Comentarii la Legenda Meşterului Manole”, Editura Publicom, Bucureşţi, 1943, p. 98.
[2] Wendell Berry, „The Agrarian Standard” http://www.orionmagazine.org/index.php/articles/article/115/.
[3] Gheorghe Fedorovici, „Satul românesc de la demolare la deconstrucţie” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/satul-romanesc-de-la-demolare-la.html.
[4] Wendell Berry, art. cit.
[5] Recomand un articol excelent, compus din trei părți, despre construcțiile ecologice: Radu Iliescu, „Introducere la construcţiile ecologice”
http://agricultura-sustenabila.blogspot.ro/2012/02/introducere-la-constructiile-ecologice.html.
[6] Ernest Bernea, „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român”, Editura Humanitas, București, 1997, pp. 64; 68.
[7] O explicaţie foarte lămuritoare a proverbului o oferă Constantin Noica în cartea sa „Pagini despre sufletul românesc”.
[8] Ernest Bernea, „Spațiu, timp și cauzalitate…”, p. 69.

/0 Comments/by
,

Irina Bazon – Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român


valoarea pamantului, taranul roman

Irina Bazon - Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român

„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. […] pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])

De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.

Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].

Înfrăţirea cu firea şi cosmosul

Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”.

Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.

Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.

valoarea pamantului, taranul roman

Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi

Viziunea liturgică asupra cosmosului, însușită pe deplin de țăranul român, a fost observată şi de Mircea Eliade: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul şi riturile cosmice. Dar strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost el înţeles îndeosebi de către Sfinţii Părinţi orientali, Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului începută de Sfinţii Părinţi […] … pentru creştinismul arhaic, Cosmosul participă la drama Divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Învierea.” [7]

Constantin Noica vorbește despre „dulcea continuitate între fire şi spirit” [8] (spiritul nu se distanţează de fire, ca în Apus, pentru a o supune examinării obiective, raţionale, înstrăinându-se, în cele din urmă, de ea), despre măsura noastră, care este „mult mai angajată în Absolut decât cea din Apus” şi „nu cade niciodată în suficiență” şi excese (care au tulburat și întunecat deseori sufletul omului apusean; armonia dulce şi duioasă cu natura, în care trăieşte poporul român, pare a fi fost pierdută de omul occidental în ambiţia sa de-a modifica şi domina natura pentru o supune raţionalităţii utilitariste, transformând-o într-un instrument de exploatare).

„Politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” faţă de fire

Paginile scrise de Ovidiu Papadima despre strânsa solidaritate sufletească dintre ţăranul român şi natură, dintre ţăran şi făpturile cosmosului, despre „politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” pe care o manifestă acesta faţă de fire, a cărei puritate apropiată de sfinţenie – pe care sufletul lui o intuieşte – caută să o protejeze, despre respectul pe care ţăranul îl arată „pentru aproape orice fărâmă a lumii sale” – sunt cele mai frumoase din literatura română pe această temă. Şi, susţine O. Papadima, acest respect faţă de fire este „unul dintre cele mai frumoase capitole ale folclorului nostru” [9], pe care se cade să îl cunoaştem, fiindcă este o caracteristică esenţială a sufletului românesc. E necesar să ne reamintim de această însuşire sufletească de mare nobleţe, care poate aduce o lumina în vremurile înnegurate pe care le traversează astăzi poporul român. Redescoperirea gândirii folclorice a poporului nostru, opusă gândirii egoiste şi exploatatoare dominante în lumea contemporană, ne poate oferi nu numai bucurii înviorătoare, menite să risipească oboseala din sufletele noastre, ci şi un răspuns practic la problemele actuale ce ne copleşesc. Aceste probleme nu vor găsi rezolvare dacă lumea prezentului, prea încrezută în sine şi în progresele ei tehnologice, ignoră vechile adevăruri şi rosturi ce vin din duhul strămoşilor.

„Că închipuirea omenească a firii nu e un joc fabulatoriu, se vede răspicat din imensul respect pe care îl are ţăranul român faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”, fapt vădit din exemplele folclorice culese de Ovidiu Papadima. Ţăranul îşi arată preţuirea faţă de pământ şi plante, faţă de elementele firii (foc, apă, vânt), fiindcă ştie că toate au rostul lor în rânduiala cosmică în care le-a aşezat înţelepciunea divină şi pe care toate se trudesc să o împlinească, în folosul omului. Pământ, plante, animale, toate vin cu jertfa lor ca un prinos prin care menţin rânduiala, echilibrul şi armonia în lume, îndestulând şi bucurând omul. Prin voia lui Dumnezeu, omul a fost lăsat conducător peste fire şi vietăţi, însă prin aceasta i s-a încredinţat o misiune, o responsabilitate uriaşă, pe care ţăranul şi-o înţelege şi se osteneşte s-o ducă la îndeplinire cum se cuvine.

Dar, pentru acest rol uriaş care-i conferă statutul de stăpânitor al firii, şi, în această calitate, de beneficiar al tuturor acestor daruri care-l hrănesc şi-i dau bucurie, el poartă o nesfârşită recunoştinţă. În această recunoştinţă își are izvorul şi respectul enorm pe care îl arată faţă de pământ, apă, aer, foc etc., faţă de toate făpturile. El simte că are o mare răspundere şi că, în acelaşi timp, alunecarea în mândrie l-ar transforma într-un tiran al firii, într-un exploatator crud al ei, ce ar strica rânduielile şi ar sfârşi prin a nimici natura și a se autodistruge. Ţăranul ştie că atunci când abuzează de această jertfă şi dărnicie a firii, trufia şi lipsa sa de respect nu-i vor fi spre folosul său, ci spre osândire. De aceea, răspunderea pe care o poartă este mereu însoţită de smerenie, de precauţie, de cumpătare.

Aici este, din nou, reflectată viziunea liturgică asupra cosmosului pe care țăranul român și-a însușit-o în totalitate, pe cand omul modern a pierdut-o. După cum arată Dumitru Stăniloae, omului i s-a dat calitatea și sarcina de-a sluji ca preot al universului, având menirea de a-l pune pe acesta în slujba lui Dumnezeu și a binelui, așa cum a dorit Dumnezeu în momentul creării lui. Astfel, el poate face din cosmos un locaș al lui Dumnezeu dacă își asumă responsabilitatea ce i-a fost încredințată, minunata vocație la care a fost chemat. Omul care își uită adevărata lui misiune poate să strâmbe cosmosul, să-l despartă de Dumnezeu, făcând din lume „un izvor al tuturor ispitelor” (Păr. Dumitru Stăniloae). Dar, atunci când își menține slujirea, când „își pastrează responsabilitatea lui pentru univers în fața lui Dumnezeu”, o poate restabili în statutul ei de locaș al Domnului, răstignindu-și pornirile spre egoism și lăcomie individualistă, pentru a nu altera lumea în care i s-a dat să slujească, ci pentru a o transfigura și a o ridica pe o treaptă de sfințenie, pentru a susține pacea și unitatea între persoane, „pe care a voit Domnul să le înfăptuiască între noi prin jertfa Lui” [10].

Exemple folclorice

Există nenumărate exemple folclorice, adunate de Ovidiu Papadima, care ilustrează cele spuse mai sus. Faţă de pământ, ţăranul are un sentiment de pietate, atribuindu-i însuşiri umane: „Pământul trebuie să se odihnească ca şi omul. Dacă rodeşte câţiva ani de-a rândul, pe urmă trebuie să fie seceta, că el atunci se odihneşte” [11]. Acest exemplu întăreşte constatarea lui O. Papadima conform căreia gândirea folclorică se axează pe „misiunea de a împăca omul cu natura”. E un îndemn spre a menţine sau a restabili armonia dintre om şi fire, de a respecta concordanţa tainică dintre rânduielile cosmosului. Într-un alt exemplu, brazdele trase de ţărani cu plugul sunt asemănate unor răni sau tăieturi pe faţa pământului, fiindcă pământul suferă atunci când este arat. În viziunea folclorică ţărănească, pământul nu trebuie făcut să sufere mai mult decât este necesar pentru asigurarea hranei.

valoarea pamantului, taranul roman

Ludovic Bassarab: Țăran cu caruță

Ţăranul tratează cu mult respect şi dragoste vitele, a le înjura sau le chinui fiind un păcat foarte mare; la fel, a consuma carne de vită era considerat un păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mănânci?” [12]. Cu animalele, ţăranul se comportă ca un stăpân, dar şi ca un părinte, „punând în lucrare nu numai mintea sa, ci şi inima în raportul său cu ele” (Dumitru Stăniloae [13]). Animalele de curte se îngraşă pentru că se simt iubite şi se simt mai bine la casa unui sărac care le înconjoară cu dragoste, decât la casa unui bogat care le tratează ca pe nişte valori strict economice.

De acelaşi respect plin de compasiune se bucură şi plantele. Într-o poveste se spune că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile prin care trebuie să treacă până ajung hrană pentru om. Ele au însă conştiinţa că îşi împlinesc datoria cu jertfă lor, iar durerea lor este transfigurată de misiunea sfânta pe care o au, în armonia universală de rânduieli, de a răsări şi de a se chinui pentru îndestularea omenirii. Ţăranul, plin de recunoştinţă faţă de jerfa lor, le închina înainte de a fi măcinate sau pisate, şi făcea semnul crucii deasupra pâinii sau a mămăligii înainte de a fi tăiate.

Însă când omul încalcă, prin strâmbătăţile lui, legile fireşti, atunci firea se răzvrăteşte, iar Dumnezeu îi dă dreptate. „– Mă taie, Doamne, şi mă desfac./ – Bine fac, creşte şi sporeşte./ – Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfărâma şi mă fac făină./ – Bine fac, creşteţi şi sporiți./ – Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe mine – adaugă grâul – mă fac pâine, ne pun la dospit, ne frământă şi ne chinuie./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi ne pun în cuptor, de ne coc./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe urmă ne scot şi ne pun din nou în foc, zicând că nu suntem bine copţi./ – Apoi aceasta e rea treabă; să nu creşteţi, să nu sporiți”. Tot ceea ce încalcă măsura şi cuviinţa, tot ceea ce forţează limitele este păcat în gândirea ţăranului. Lumea este întocmită, în credinţa sa, după o ordine morală care, subliniază O. Papadima, „e, în acelaşi timp, şi o ordine estetică, fiindcă e întemeiată pe armonii” [14].

Preţuirea pe care o arată ţăranul firii, care îi e atât de prietenă, izvorăşte şi din conştiinţa purităţii ei. În concepţia populară, toată firea, în afară de om, e sfânta prin neştiinţa ei de păcat. De aceea, ţăranul se fereşte instinctiv să întineze prea mult blândeţea şi puritatea firii. „Albina, ca şi oaia, e sfânta. Ei nu-i poate face diavolul nimic”; „E bine să prindă roii numai un om curat, un bărbat bătrân şi evlavios, pentru că la acesta trag mai iute albinele decât la altul” [15]. Un pământ atins de păcat devine neroditor, iar tot ce a răsărit din el veştejeşte. „Femeia care trăieşte în fărădelege, pe unde calcă, pământul arde sub picioarele ei. Pe câmp să n-o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimica în urmă ei, totul se tulbură şi nu-i cu spor.” [16]

În credinţele despre creaţie, pământul a fost la început transparent, dar s-a înnegrit după crima lui Cain, fiindcă Domnul a vrut să ascundă chipul îngropat al lui Abel. Pământul nu poate ascunde nici astăzi păcatul, chiar dacă este negru, fiindcă firea, neputând să îl rabde, îl descoperă. Pe locul unde a fost îngropat un prunc lepădat, bate piatra pentru a „sfărma pământul ca să descopere ce s-a făcut”. Totuşi, spre deosebire de sufletul rus, care este „zbuciumat între extreme”, sufletul românesc nu este întunecat de nelinişti tragice. El tinde să revină la echilibrul şi seninătatea date de conştiinţa folclorică potrivit căreia „fiecare fapt îşi are undeva pe altul, care să-l cumpănească, răscumparându-l” [17]. Cumpăna senină poate fi restabilită prin mărturisire, o cale de izbăvire esenţial creştină.

valoarea pamantului, taranul roman

Arthur Verona: La seceriș

Țăranul crede că „e păcat grozav când oamenii văcuiesc grâul şi stropesc via – «că tare o ustură ochii pe Maica Domnului»” [18]. Explicaţia este că el asociază, în mod firesc, grâul şi vița de vie cu imaginea trupului lui Iisus, astfel că trebuie păstrate curate pentru pregătirea cuminecăturii (ideea este reflectată adesea şi în iconografia populară). Așadar, pentru țăran, câmpul semănat și curat are o mare însemnătate fiindcă din grâu se face prescură adusă pe masa altarului ca euharistie (împărtășanie). Cum arata Pr. Dumitru Stăniloae, „în această jertfa de pâine și vin a noastră e rezumat cosmosul întreg care ne este necesar existenței noastre”. [19]

După Bobotează, nu se spală albituri timp de două săptămâni, pentru a nu întina puritatea apelor sfinţite. Un sentiment de respect grijuliu este arătat şi faţă de foc, ceea ce a dat naştere zicalei „să nu te joci cu focul”. Nu se pun spini în foc pentru a nu-l înţepa, iar seara era învelit cu grijă în vatra, ca să adoarmă. „Focul, apa şi vântul… să nu-i blastemi” [20], fiindcă pot aduce mari nenorociri, iar Dumnezeu le dezlănţuie doar pentru a pedepsi păcatul. 

Toate aceste exemple oglindesc deosebita frumuseţe morală a sufletului românesc. E o însuşire esenţială a lui pe care merită din plin să o reţinem pentru „nobleţea cu care purifică sufletul uman de zgura unei lăcomii în exploatarea firii, prin care astăzi omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”[21].

Românul „se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui”

Legătura intimă a ţăranului român cu natura şi cosmosul reflectă nu numai tendinţa lui de a nu se lăsa terorizat de evenimentele istorice. Ea a dat poporului român şi o uimitoare putere de a rezista în faţa celor care voiau să-l alunge de pe pământul strămoșesc, forţa de-a apăra acest spațiu chiar cu prețul vieții. Fiindcă, „persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui”, în comuniunea spirituală cu cei dragi, cu cei vii şi cu strămoşii, iar „el se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui” [22]. Poporul nostru nu a cunoscut acea sete de expansiune şi exploatare a naturii care l-a stăpânit pe omul occidental (individualistul din care a evoluat în omul corporatist), care, ajungând deseori să nu mai aibă o legătură organică, solidă, cu pământul [23], s-a lăsat condus de interese strict economice (sau, cu un termen mai adecvat, antieconomice), orientate spre acumulare de profit prin orice mijloace. Astfel se explică şi tendinţele lui colonialiste. 

Însă, atunci când omul pierde relaţia intimă cu natura, el devine „o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare. Unde omul pierde relaţia sufletească de un caracter mai intim şi mai multiplu cu natura, îşi ciunteşte grav umanitatea sa, inteligenţa sa, înaintând spre o existenţă chinuită până la marginea neantului.” [24]

Ţăranul român a preferat mereu sărăcia, unica sa cerinţă fiind aceea de a fi lăsat să trăiască liniştit pe pământul strămoșilor lui, din munca pământului său. Jefuit şi împilat în dese rânduri de către asupritorii săi, el a luptat mereu ca să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, nu pentru a obţine „privilegii” care să îi permită să trăiască sau să se îmbogățească din munca altora. Liviu Rebreanu spunea că adaptarea la sărăcie i-a dat poporului român puterea să reziste, fără ea „n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri” [25]. Sărăcia şi simplitatea au fost, de fapt, modul lui firesc de a vieţui, în cumpătare, chibzuinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă, prin aceasta, el a fost mai aproape de sufletul său decât omul Apusului ahtiat de obținerea bogației, şi astfel şi-a păstrat frumuseţea, care, „transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi mângâiere” (L. Rebreanu). Pentru ţăranul român integrat în rosturile străvechi, pământul nu a fost niciodată un obiect de exploatare, ci un bun venit din strămoşi, care nu poate fi măsurat în bani şi care e menit a fi folosit cu grijă şi respect, în chip euharistic (eucharistia înseamnă „mulţumire”, „recunoştinţă”): ca pe un dar, în scopul perpetuării vieţii, un dar din care trebuie să dăruim, la rândul nostru, într-un nesfârşit act de mulţumire către Dumnezeu şi înaintaşi.

(Va urma)

Irina Bazon, Tezaur Românesc.

Note:
[1] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1940, Imprimeria Națională, București, 1940.
[2] Ibidem.
[3] Dumitru Staniloae, cap. „Înrădăcinarea în spațiul propriu”, în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Editura Elion, București, 2004, p. 6.
[4] Ibidem, p. 15.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Mircea Eliade, „Profetism românesc”, Editura Roza Vânturilor,București, 1990, pp. 146-147.
[8] Constantin Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[9] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, București, 1995, p. 82.
[10] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică” http://www.crestinortodox.ro/religie/liturghia-cosmica-96036.html
[11] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 84.
[12] Ibidem, p. 98.
[13] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, p. 21.
[14] Ovidiu Papadima, op. cit., p.78.
[15] Ibidem, p. 93.
[16] Ibidem, p. 94.
[17] Ibidem, p. 95.
[18] Ibidem, p. 99.
[19] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică”.
[20] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 83.
[21] Ibidem, p. 82.
[22] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, pp. 16-17.
[23] „Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi.” (Ovidiu Papadima, op. cit., p. 11)
[24] Dumitru Staniloae, op. cit., p. 19.
[25] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”.

Sursa imaginilor: http://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/ludovic-bassarab-1866-1933-pictor-roman/;
http://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/arthur-verona25-august-1868-26-martie-1946-bucuresti-pictor-roman/

/0 Comments/by
,

Mircea Eliade – Mântuire, istorie, politică


mircea eliade, mantuire, politica, istorie

Mircea Eliade - Mântuire, istorie, politică

De-a lungul istoriei se desprind două tendinţe ale spiritului omenesc: soteria şi sympathia. Adică încercarea de salvare, de mîntuire, de ieşire din lume – şi încercarea de a găsi suport în lume, de a iubi lumea, de a căuta armonia cu toată existenţa şi, mai ales, de a iubi această armonie, de a o socoti însăşi temelia vieţii. După cum vedeţi, e vorba de două sensuri ale existenţei, de două orientări spirituale; două posibilităţi de a afla împăcarea sufletului cu lumea. Şi una şi cealaltă se fundează pe participare; sufletul (sau conştiinţa, cum vreţi să-i spuneţi) încearcă o trecere dincolo, o pierdere a limitelor sale (dar nu şi a eficienţei sale) într-un principiu obiectiv (transcendent sau imanent: soteria, sau sympathia). Ieşi din lume ca să te predai unui Mîntuitor; sau te pierzi în lume, te împaci cu lumea (adică renunţi la anumite limite, la anumite asperităţi – şi fiecare renunţare înseamnă o pierdere aparentă). În ambele cazuri se experimentează aceeaşi armonie dătătoare de sens existenţei. Şi prin sympathia şi prin soteria omul încearcă să scape de o necesitate cosmică, de destinul condiţiei sale umane (fireşti).

Am transcris acest fragment dintr-un articol intitulat Căile spiritului şi apărut acum vreo doi ani în revista „Azi”. Am socotit că este cea mai bună introducere la consideraţiile asupra timpului nostru, care urmează mai jos.

Niciodată nu s-a vorbit mai mult ca astăzi despre „istorie”. Lăsăm la o parte cele trei ţări în care conştiinţa creării istoriei este necontenit exaltată: Italia, Rusia şi Germania. Fiecare dintre aceste neamuri cred că revoluţia lor a deschis o nouă epocă în istoria Europei şi a creat un om nou. Dar şi în afară de graniţele acestor ţări care au cunoscut revoluţia şi luptă astăzi ca s-o menţină sau s-o depăşească – şi în afară de Rusia, Germania sau Italia se vorbeşte necontenit de „istorie”. Ceea ce este mai surprinzător, vorbesc chiar oamenii care sînt lipsiţi de orice mare viziune istorică; bunăoară, oratorii partidelor guvernamentale din România. Am auzit de curînd pe un tînăr guvernamental vorbind despre „linia istorică a României” – expresie pe care ne obişnuiserăm s-o întîlnim in cercetările unor gînditori politici de seama d-lor profesori Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu. Chiar oamenii politici de profesie, chiar gazetarii care judecă evenimentele după anumite contabilităţi misterioase – chiar aceşti oameni sînt preocupaţi astăzi de „istorie”, de „destinul istoriei” şi celelalte.

Ca tot ce se întîmplă astăzi în cultura şi politica românească, şi aceste preocupări faţă de „destinul istoric” al neamului nostru îşi găsesc izvorul central în scrierile politice ale lui Eminescu, şi în continuatorii gîndirii eminesciene: Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. Profesorul N. Iorga a vorbit încă din 1905 despre „rosturile” neamului nostru – deşi nu-i acorda, pe atunci, un sens dinamic, de „misiune”. În schimb, profesorul Nae Ionescu a făcut, de la începutul carierei d-sale publicistice, apel la noţiunile de „destin” şi „linia istorică a dezvoltării neamului românesc”, de cîte ori dezbătea o problemă de politică.

Dar nu aceste izvoare ale gîndirii şi lexicului politic de astăzi ne interesează. Este un lucru bine cunoscut că înapoia opiniilor politice sau a faptelor semnificative din istorie – se află întotdeauna o viziune sau un sistem articulat de gîndire politică, aparţinînd unui geniu sau unei elite.

În notele de faţă ne interesează un alt aspect al problemei mult mai semnificativ, si anume, aderenţa aproape totală a maselor alfabetice româneşti la aceste preocupări „istorice”. Astăzi, nu numai generaţiile tinere – antrenate de mulţi ani în luptele politice naţionaliste – ci şi „oamenii de meserie”, „politicienii” şi clientela lor electorală, sînt nevoiţi să vorbească despre „istorie” şi „destin românesc”. În măsura în care se organizează o conştiinţă civilă românească şi autonomă – orizontul şi dogma acestui „destin istoric” domină orice alt element de doctrină sau tehnică politică.

De aceea nu ne putem lăsa convinşi de lozinca zilei: primatul politicului. Căci, nu este vorba de un primat al politicului – ci de un primat al istoriei. Imensa majoritate a maselor alfabetice-româneşti, negăsindu-şi un sens al existenţei în soteria, în mîntuirea prin contemplaţie şi depărtare de lume – şi-au căutat un sens al existenţei în sympathia, adică în colectivul viu şi istoric. Neputînd să se „piardă” în Dumnezeu sau în contemplaţia Firii – au vrut să se piardă în substanţa vie şi organizată a colectivului.

Mulţi au făcut acest gest din instinct profund al fiinţei lor – instinct care-i apăra de „ratare”, de sterilitate. Alţii au făcut gestul de sympathia din disperare. O bună parte dintre tinerii care încercaseră să se realizeze în multiplele domenii ale gîndului şi ale artei, şi care s-au întors nemulţumiţi sau zdrobiţi de munca aleasă a creaţiei personale – au căutat realizarea lor totală şi desăvîrşită în acţiunea colectivă, istorică (greşit sau abuziv numită „luptă politică”).

Aceeaşi sete pentru un om profund şi viu, pentru un om creator şi responsabil – îi domină. Foarte puţini s-au menţinut pe linia soteriei. Majoritatea şi-au găsit sensul existenţei şi au încercat să realizeze acel om nou şi fertil după care e însetată epoca noastră – în sympathia, în abandonarea totală in istorie.

Nu este vorba, deci, de un primat al istoriei. Pentru că, dacă lupta e autentică şi creatoare, ea nu poate duce numai la o bună întocmire a statului – ci şi la o nouă epocă în istoria României, la realizarea destinului neamului nostru, la un om nou românesc. Şi toate acestea nu sînt obiective politice – ci misiune istorică, viziune spirituală. Realizabilă nu numai prin lupta politică – ci înainte de toate printr-o nouă luminare a fiinţei româneşti, prin organizarea unei „conştiinţe civile” în locul vechii şi importantei „conştiinţe politice”.

Cea mai bună verificare a acestor observaţii – este „succesul” de care se bucură astăzi cuvintele „istorie” şi „destin istoric”. Chiar vechile partide electorale au simţit nevoia să-şi abandoneze unele lozinci politice şi să le înlocuiască prin lozinci noi, „istorice”. Semnul acesta nu ne înşeală niciodată. Cînd profesioniştii sau organizaţiile îmbătrînite împrumută idei, scheme şi lexic de la adversarii lor tineri – înseamnă că nu mai pot domina „opinia publică”, şi, ceea ce e mai grav, nu mai pot canaliza elanurile creatoare ale naţiunii.

Asistăm astăzi, la un fenomen cu considerabile consecinţe pentru fiinţa românească (dacă se va realiza pînă la capăt). Asistăm la disoluţia obiectivelor politice (partide, legi, administraţie, afacerism, ambiţie etc.) – şi înlocuirea lor cu obiective „istorice” (un om nou, o altă Românie, o altă libertate). România veche a trăit sub semnul politicianismului (căci în fond, noi nu am avut decît doctrine politice – dar practicile au fost întotdeauna politicianiste). România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei, adică al unui destin spiritual. Rădăcinile acestei fundamentale orientări stau însă mult mai adînc înfipte. Ele se găsesc într-o mare sete lăuntrică de „mîntuire”, de „sens al existenţei” – şi într-o mare groază de ratare şi sterilitate. Această sete şi această groază, care se întîlneau altădată atît de rar în masele alfabetice româneşti – caracterizează toate clasele de tineri de la război încoace. A fi simţit numai atît – şi încă este un pas uriaş înainte.

Mircea Eliade, „Vremea”, Anul IX, Nr. 434, 26 Aprilie 1936.

/0 Comments/by

Ion Coja – De la Posada la Trianon

Ion Coja - De la Posada la Trianon

Despre Tratatul de la Trianon s-a scris atât de mult – de către istoricii şi politologii români, străini şi îndeosebi maghiari –, încât numai cu menţionarea titlurilor respective de cărţi, studii şi articole, s-ar putea alcătui uşor un volum special pe această temă! Ar fi, aşadar, un act de cutezanţă din partea noastră şi un demers superfluu să abordăm problema din punct de vedere informativ sau documentar. Considerăm că este mai de folos exprimarea unor opinii şi sentimente personale ale unui cunoscător şi pasionat al istoriei universale în general şi al trecutului celor două ţări – România şi Ungaria – în speţă, cu precizarea, fără a intra în detalii, a unor momente istorice-cheie, chiar dacă ordinea expunerii nu va fi întotdeauna cea cronologică.

În anul 1990, după o întrerupere de câteva decenii, ungurii au reluat aniversarea zilei naţionale a Ungariei – 20 august, aceasta coincizând cu sărbătoarea Sfântului rege Ştefan I, întemeietorul Regatului Maghiar, monarhul care, după creştinarea supuşulor săi, a introdus în regat principiile de viaţă occidentale şi creştine. În acel context, circula următoarea povestire: un etnic maghiar l-a întrebat pe un prieten român: „Voi când sărbătoriţi şi câţi ani s-au împlinit de la înfiinţarea statului vostru?” Şi i-ar fi răspuns ardeleanul nostru, cumva nedumerit: „Ia-a-a! … Nu avem o dată anume, fiindcă noi suntem aici de când ne ştim!”.

Judecând lucrurile din perspectivă istorică, fiecare dintre „personajele” dialogului de mai sus avea dreptate în felul său: maghiarii marcau aproape un mileniu de la înfiinţarea statului lor, după ce – cu circa un secol şi jumătate mai înainte – „descălecaseră” în Câmpia Panonică. Aici, însă, aşa cum mărturiseşte propria lor cronică, Gesta Hungarorum – ei i-au găsit pe „pastores romanorum” (păstorii romanilor), iar apoi, începându-şi expansiunea spre est, au trebuit să ducă lupte grele cu voievozii din stânga Tisei – Menumorut şi Glad, şi din Ardealul propriu-zis – „Gelou dux”, conducători peste „blasi et sclavi” (vlahi şi slavi), care „alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas” (alte arme nu au, decât arc şi săgeţi)[1]. Unii istorici maghiari (Istvan Bona, Pal Engel ş.a.) au pus la îndoială sau chiar au negat autenticitatea propriei lor cronici, considerând-o – alături de Cronica lui Nestor – un fel de poveşti pentru copii; scopul lor vădit este acela de a-şi susţine nişte pretinse drepturi asupra teritoriului Transilvaniei. Pe urmele lui Roesler, ei promovează agresiv teoria conform căreia strămoşii lor, atunci când au venit aici, ar fi găsit terra deserta – un pământ pustiu; conform dreptului primului venit, ei n-ar fi făcut altceva decât să-l ia în stăpânire şi să-l populeze! În realitate, aşa cum mărturisesc documentele timpului, ei i-au găsit aici pe români („blasi”) şi le-au trebuit circa două secole pentru a ocupa integral Transilvania – leagănul de formare a poporului nostru, în care etnia românească a fost întotdeauna majoritară. Tendinţele de expansiune ale cotropitorilor unguri nu s-au oprit, însă, ei extinzându-şi pretenţiile şi asupra altor teritorii locuite de români – Ţara Românească şi Moldova, pe care chiar le-au ţinut sub control o vreme (până la formarea statelor respective de sine stătătoare). Ambiţiile şi avântul lor de cuceritori belicoşi le-au fost oprite numai după înfrângerea usturătoare (a se citi: dezastruoasă!) de la Posada, din 9-12 noiemmbrie 1330[2]. Un avizat cercetător în domeniu, prestigiosul savant de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu, afirma că „În Transilvania, după statistica maghiară din 1910”, dintr-o populaţie totală de 4.317.000 de locuitori, 2.508.247 erau români, 634.000 – maghiari, 496.000 – secui, 299.000 – germani şi 285.000 ruteni[3]. Cifre şi informaţii asemănătoare oferă un alt savant al zilelor noastre – distinsul istoric Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Primele izvoare statistice (care există numai din secolul XVIII) – scrie Domnia Sa – arată că această componentă românească reprezenta cam două treimi din totalul populaţiei, iar alte tipuri de izvoare, mai vechi, indică şi în evul mediu cam aceeaşi proporţie între români (apreciaţi ca fiind între 1/2 şi 2/3 din populaţie) şi ceilalţi”[4]. Aşadar, un teritoriu stăpânit de strămoşii noştri daci şi locuit apoi, neîntrerupt, de daco-români, a căzut treptat sub stăpânirea altor seminţii, dintre care ungurii – dornici de mărire, la propriu şi la figurat – s-au dovedit cei mai „insistenţi!” (eufemistic vorbind, desigur!). Situaţia socială şi economică a românilor din Ardeal a fost, secole de-a rândul, deosebit de grea. Menţionăm, fără detalii şi/ sau comentarii, câteva repere, care, alături de altele, au determinat „tragedia elementului românesc de peste munţi”[5] – Unio trium nationum (Fraterna Unio) – pactul încheiat în timpul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii saşi și secui, înţelegere politico-militară din care românii, naţiunea/ etnia cea mai numeroasă, erau excluşi, nedreptate la care se va renunţa abia pe la 1800;

– Opus Tripartitum – un „faimos” manual de drept cutumiar maghiar, al lui Istvan Werböczy, care – pe lângă consfinţirea numeroaselor privilegii acordate nobilimii maghiare, prevedea şi o serie de obligaţii împovărătoare pentru ţărănimea aservită (iobagă), majoritar românească;

– aplicarea „dreptului grofului” (jus primae noctis – dreptul primei nopţi), care a constituit una din cauzele răscoalei lui Gheorghe Doja (1514);

– tragerea pe roată a lui Horia şi Cloşca, cea mai cumplită pedeapsă din Evul Mediu, aplicată de nişte „nobili civilizaţi”, unor oameni care nu mai putuseră suporta împilarea şi abuzurile grofilor şi se revoltaseră;

– seria de crime şi atrocităţi săvârşite, după patru secole (!),de către Kalman Werboczi (un urmaş al menţionatului jurist maghiar din sec. al XV-XVI-lea): în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, acesta, orbit de ură faţă de românii din Transilvania, a comis – în fruntea câtorva mii de huligani – o serie de crime şi atrocităţi abominabile împotriva românilor din Transilvania[6] , arcuind, peste veacuri, o punte şovină şi revizionistă.

Coincidenţă semnificativă: în timp ce maleficul urmaş al lui Werboczi era dat în urmărire generală, în vederea prinderii şi condamnării lui pentru crime de război, trupele române, comandate de generalul Traian Moşoiu, defilau triumfătoare pe străzile Budapestei, după ce zdrobiseră, printr-un atac fulgerător, flancul unor coloane de înaintare inamice, infiltrate temporar peste Tisa. Se încheia astfel o a doua Posada românească, la fel de victorioasă ca prima, deşi jertfele de sânge fuseseră mult mai numeroase, iar luptele efective nu duraseră doar trei zile, ci doi ani! Consfinţirea izbânzii avea să vină la 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon. În acea zi istorică, victoria şi drepturile românilor au fost recunoscute şi girate de toate marile puteri şi de alte ţări ale Europei, inclusiv de reprezentantul Ungariei. Se înlătura astfel o nedreptate care dăinuise mai mult de un mileniu!

Trebuie să precizăm cu această ocazie că oamenii de rând, aparţinând celor două etnii – română şi maghiară – s-au înţeles întotdeauna bine, convieţuind paşnic; ci doar grupuri restrânse de intelectuali extremişti şovini, la care se adaugă câţiva istorici lipsiţi de obiectivitate, se lasă cuprinşi de visuri de mărire şi de revizionism şi înveninează relaţiile dintre români şi maghiari, ignorând mărturiile documentare existente în arhive, desconsiderând normele de drept internaţional şi, în unele cazuri, chiar pe cele ale logicii elementare.

Rămân profetice cuvintele unui mare dascăl şi jurist, erou al Primului Război Mondial – profesorul memorialist Nicu Angelescu: „O stea norocoasă ne-a ajutat ca la sfărşitul celui mai mare război din câte a cunoscut omenirea, să ne găsim în tabăra învingătorilor. Am luat şi noi parte la beneficiile victoriei şi ne-am asigurat cele mai favorabile condiţii pentru a crea un stat mare, puternic şi prosper. Viitorul va arăta însă dacă […] vom avea şi virtuţile necesare pentru această uriaşă şi grea operă de creaţie, ceea ce ar fi, într-adevăr, meritul nostru!”[7]. Iar noi, le avem! În faţa scepticilor, a defetiştilor şi a „cetăţenilor universali”, stau mărturie numeroasele momente eroice din istoria românilor şi mulţimea realizărilor de răsunet internaţional ale conaţionalilor noştri în cele mai diverse domenii.

[1] Tonciulescu, „Cronica notarului Anonymus – Faptele Ungurilor, traducere şi comentariu de Paul Lazăr”, 1996, p.3-8.

[2] Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu, Radu Ştefan Vergatti, „Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab Vodă”, coord., Craiova, Editura Universitaria, 2015, p168.

[3] Dumitru Drăghicescu, „Despre unirea românilor cu românii – ediţie îngrijită şi prefaţată de prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu”, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2018, p.103.

[4] Ioan-Aurel Pop, „Istoria, adevărul şi miturile”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p.159.

[5] Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, Bucureşti, Editura „Cugetarea – Georgescu Delafras” S. A., 1941, p.201.

[6] Mihail Diaconescu, „Sacrificiul – roman”, Bucureşti, Editura „Magic Print”, 2010, p.753-754

[7] Nicolae Angelescu, „Memoriile unui om obscur”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, p.176.

A consemnat pentru dumneavoastra, prof. Ion Coja via ioncoja.ro.

/0 Comments/by

Ernest Bernea – La vânat de oameni


ernest bernea, simplitate

Ernest Bernea - La vânat de oameni

De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.

E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu vieața.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

Libertăți și libertate

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.

O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții şi a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.

Râsul durerii

Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.

Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.

Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.

De la humor la batjocură

Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice.

Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebue condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieață.

Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest Bernea, din volumul „Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou”, 1939.

/0 Comments/by

Monopolul este centralizant și nu aparține capitalismului


comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant

Monopolul este centralizant și nu aparține capitalismului

„Dacă nu punem libertatea medicală în constituție, va veni vremea când medicina se va organiza într-o dictatură sub acoperire care va restricționa arta vindecării la o clasă de Bărbați și va refuza privilegii egale celorlalți; Constituția Republicii ar trebui să realizeze un privilegiu special atât pentru libertățile medicale, cât și pentru libertatea religioasă.”
benjamin rush, comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant
Benjamin Rush
Medic, politician, reformator social

„Comunismul va apărea în cea mai dezvoltată țară capitalistă a lumii, în mod pasnic, prin concentrarea la vârf a capitalurilor în transnaționalele care depășesc statul, acesta devenind un dușman și trebuie să dispară.”
karl marx, comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant
Karl Marx
Contabil, rabin, activist economic și social.

Am început să scriem, anul trecut în septembrie, o serie de articole despre comunism, ce este el, ce reprezintă, prin ce se caracterizează, ce evenimente au fost în lume, în legătură cu această doctrină.

Vedeți două citate importante la începutul acestui articol, care ilustrează foarte bine toate situațiile pe care le trăim astăzi, mai ales în legătură cu așa-zisa pandemie prin care am trecut.

Primul este în legătură cu dictatura militară care s-a încercat a fi implementată peste tot în lume, iar al doilea explică în ce fel se va realiza comunistizarea lumii prin centralizarea capitalurilor în corporațiile transnaționale, ale căror profituri depășesc cu mult PIB-urile tuturor statelor lumii. Trist, dar adevărat!

Fenomenul centralizării nu este unul de tip capitalist, deoarece capitalismul productiv nu centralizează capitalurile în vârful piramidei sistemului corporatist. Ceea ce se numește comunism face acest lucru. Această chestiune se numește monopolizare care acaparează piețele aparent libere de capital și le centralizează într-o oligarhie de corporații care nu au un stăpân fix, ci mai mulți și în stil rotativ se mișcă între ei.

Odată cu acest fenomen al pandemiei am avut ocazia să observăm puterea sistemului centralizant asupra populațiilor, atât cea militară, legislativă, medicală, cât și economică, dar și asupra libertății de exprimare. Pentru aceasta din urmă, am fost martori peste tot în lume la cenzura informațiilor difuzate pe diversele platforme de streaming audio-video (Facebook, YouTube, Vimeo, Twitter etc.) care aparțin marilor concerne precum Google sau Facebook. Desigur, înțelegem că pe aceste platforme există termeni și condiții de utilizare, regulament intern al lor, dar libertatea de exprimare a fost grav încălcată peste tot și s-a încercat impunerea unor puncte de vedere a unei organizații internaționale care se denumește pe sine mondială a sănătății (care a impus reguli absurde, chiar, de gestionare a pandemiei de nou coronavirus peste tot în lume, nu numai la noi), dar care are ca președinte un individ cu un trecut și o reputație îndoielnică, ba chiar infracțională. Ne referim la etiopianul Tedros Ghebreyessus, care s-a dezvăluit că are legături cu Partidul Comunist Etiopian. Cum altfel ar fi putut un sistem centralizant și centralizator precum OMS să aibă ca și director un capitalist, un om de afaceri, un proprietar de afaceri? Așa ceva nu este posibil.

În cercetările noastre am descoperit pe wikipedia o frază interesantă la care am fost nevoiți să medităm, și anume: Comunismul creștin este o formă de comunism religios bazat pe creștinism. Este o teorie teologică și politică bazată pe părerea că învățăturile lui Iisus Hristos îi obligă pe creștini să sprijine comunismul ca sistemul social ideal. Repetăm, acest paragraf l-am găsit pe wikipedia, nu ne aparține!

Prima reacție pe care am avut-o a fost de indignare, evident, pentru că suntem creștini, de-o potrivă cu cei care citesc la revista noastră, dar și pentru că știm prin ce-am trecut acum zeci de ani ca neam și ca țară. Însă, cum suntem investigatori din fire, ne-a răsărit întrebarea: ce a vrut să spună cu aceasta? Oare nu cumva este o greșeală?

Reflectând la aceste chestiuni am reușit să înțelegem că această premisă este o interpretare subiectivă la acele paragrafe în care Iisus spune discipolilor: „Cine a văzut pe Fiul, a văzut pe Tatăl” și „ca să ajungi la Tatăl, trebuie mai întâi să ajungi la Fiul.” Ni s-a părut foarte interesant când am înțeles că interpretarea lor este provenită, practic, din ceea ce a fost și este fenomenul centralizant bisericesc al învățăturii creștine, prin care, practic, prelații catolici, spre exemplu, spuneam că dacă vrem să ne mântuim, să trecem mai întâi pe la ei, ca și când învățăturile religioase creștine le aparțin, având monopol asupra lor. Ca și când l-ar fi dat în judecată pe Iisus luându-i proprietatea intelectuală asupra doctrinei pe care ne-a lasat-o.

V-ați putea întreba acum care este legătură dintre aspectul religios, bisericesc, cu aspectul economic și politic, până la urmă, deși a-ți bănui care sunt. Cine cunoaște istoria atroce a ultimilor 75 de ani din România, va vedea că atacul din timpul regimului socialist, la bază stalinist, de la noi a fost asupra creștinilor, nu asupra unor doctrine economice sau politice în sine. A fost un fel de inchiziție, aidoma celei de acum sute de ani din Europa, ca metoda de centralizare a doctrinelor creștine într-una singură, cu eliminarea tuturor „ereticilor” care nu se aliniau normelor general impuse de către sistemele bisericești. Practic, acesta este începutul comunismului în civilizația noastră.

Comunismul este o metoda amplă de centralizare a tuturor resurselor: bănești, naturale, umane dar și intelectuale. Atunci când se pune și se impune un monopol asupra lor, ca și când acelor instituții, corporații sau sisteme le-ar aparține, se produce un mare jaf și un faliment, în același timp, în lume, cu consecințe teribil de grave asupra întregii omeniri.

În timpul respectivei pandemii am putut observa cum majoritatea economiilor naționale au suferit un lockdown, un blocaj condus de credința falsă și non-științifică a propagării unui virus „letal” care s-a dovedit a fi mai puțin periculos decât virusul gripal obișnuit, chiar dacă era mai contagios. Focarele nu au fost peste tot, însă peste tot sistemul centralizant a reușit să înghețe statele lumii pentru o perioadă scurtă de timp, fiind mai mult sau mai puțin un exercițiu psihologic, sau un psyop (operațiune psihologică). Prin aceasta s-a putut observa ce putere au exercitat sistemele centralizante, precum OMS, parte din ONU, și altele, asupra statelor lumii. Curios a fost cum președinții țărilor (nu toți, dar majoritatea) au ascultat de acei oficiali ai OMS ca și când ar fi ascultat de Dumnezeul Medicinei și al Sănătății care s-a pronunțat despre ce și cum să facem ca să învingem pandemia. S-a văzut foarte ușor cine are putere de decizie asupra cui. Cu alte cuvinte, sistemul socialist se supune sistemului centralizant comunist, care a monopolizat toate instituțiile lumii noastre.

Sistemul socialist se caracterizează prin salarii, pensii, alocații, indemnizații, asigurări (de sănătate, sociale etc.), abonamente și gratuități de orice fel date de către statului național sau prin intermediul său, un sistem care știe să cheltuiască bani și știe să ceară bani (taxe, impozite etc.). Comunismul le centralizeaza pe toate: bani, resurse, bunuri mijloace de producție. Capitalismul, în schimb, le descentralizează pe toate și le împarte după nevoi, după cerințe.

Regretatul Rich DeVos, om de afaceri american, cofondator al American Way Corporation, parte din Alticor Group, excelent economist și educator financiar, ne spune într-una din cărțile sale, „Manualul Capitalistului – Învață cum să te ajuți singur” următoarea definiție despre capitalism:

„Noi credem în capitalism (un alt nume pentru libera inițiativă), deoarece ne oferă, nouă și lumii noastre, o mare speranță de refacere economică.

De aceea, dacă nu știm ce este capitalismul sau cum funcționează, trebuie să aflăm acum. Viitorul nostru economic depinde de asta.

[...]

Caracteristicile de bază ale capitalismului sunt proprietatea privată a capitalului și libertatea de inițiativă. Pentru a simplifica la maximmum, un capitalist este acela care (1) este liber să posede bogății și (2) este liber să le folosească.”

rich devos, comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant
Rich DeVos
Om de afaceri, economist, educator financiar

Există, totuși, și o mică istorie destul de divizatoare a capitalismului. Unul este capitalismul conștient, denumit mai târziu de apariția Revoluției Industrială, astfel, și altul este capitalismul oligarhic. Acesta din urmă își arată caracteristicile monopolist-centralizante prin însăși denumirea pe care și-o poartă: oligarhic. Oligarhia înseamnă puterea celor puțini. Puterea este controlul asupra tuturor resurselor, foarte familiară fiindu-ne această chestiune în România de azi și de treizeci de ani încoace.

Primul tip este capitalismul unui Adam Smith, Milton Friedman sau Robert Kiyosaki. Al doilea, al unui Rothschild, Rockefeller, Warburg, Morgan, Ford etc.

„Cuvântul capital vine din latină și are sensul de 'bogatie'. Capitalismul este un sistem economic bazat pe acumularea liberă de capital și de bogăție. [...] Dar banii nu sunt singurul tip de capital. Există și capital fizic: resurse naturale și bunuri manufacturate, ca mașinile care sunt folosite în producerea altor bunuri. Există capital financiar: bani gheață, acțiuni, titluri valorice etc., care pot fi schimbate pentru sau investite în alte bunuri care reprezintă capital. Și aș vrea să vă mai gândiți la un alt fel de capital, acela mental. Ideile, creativitatea. Elementul uman în producerea capitalului financiar și fizic.”
rich devos, comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant
Rich DeVos
Om de afaceri, economist, educator financiar

Adam Smith, unul dintre primii economiști ai lumii, a răspândit niște idei, prin cărțile sale, care au avut trei caracteristici: libera inițiativă (care lipsește foarte mult astăzi în lumea economică), mâna invizibilă și „laissez-faire”. Acestea se caracterizează prin exact ceea ce spunea Rich DeVos, libertatea de a creea și de a folosi bogății, adică capital, economia și psihologia lucrând împreună în piață, adică cererea și oferta, acel factor invizibil care mișcă oamenii să producă bunuri și servicii, și a lăsa lucrurile să meargă de la sine.

Aceste lucruri nu există în sistemele centralizante de tip comunist. Ele acaparează totul și exploatează totul pentru a creea cât mai mult profit. Din pacate, planurile lor nu depășesc cinci ani, chiar dacă și-ar dori foarte mult.

Educația, care stă la bază, este centralizată. Nu poți să te afirmi pe piața muncii, de exemplu, dacă nu ai o diplomă acreditată de către aceia care pretind că dețin monopolul informațiilor educaționale (de la cultura generală, la specializări).

Medicina este centralizată. Inclusiv sistemul de asigurări de sănătate. Nu te vindeci dacă nu îți anulează medicii din zilele noastre diagnosticele pe care tot ei ți le-au pus. Dar nu caută vindecarea, ci ameliorarea simptomelor. Ar fi bine dacă le-ai fi veșnic client.

Economia, fiscalitatea, finanțele sunt centralizate. Astăzi, dacă-ți faci o firmă și începi treaba, acumulând capital, ai nevoie să plătești întâi statul ca să-ți dea voi să faci afaceri, altfel la negru nu merge. Dacă te prinde, ești pasibil de inchisoare.

Totul este centralizat și până când sistemul nu-ți dă voie să scapi.

Tot ceea ce înseamnă centralizare este rodul lăcomie, de fapt asta înseamnă. Revoluția Industrială a fost o alta etapă a monopolizării lumii. Cu cât vrei să centralizezi totul, cu atât îți satisfaci cea mai mare lăcomie: aceea de a deține controlul absolut.

Orașele, astăzi, sunt marca lăcomiei. Mulți oameni sunt atrași la oraș pentru că acolo sunt „mai multe oportunități”. „Mai mult” este cuvântul de putere al lăcomiei.

A fi bogat nu înseamnă a avea mai mult, ci a fi îndestulat. Lacomul niciodată nu este îndestulat, de aici rezultând constanta sa acumulare de capital.

Există, însă, două tipuri de doctrine economice (care sunt mai mult de atât) descentralizante și anume distributismul și capitalismul generos, care se completează reciproc, ba chiar lucrează ca una și aceeași. Despre distributism am mai scris. Acum vrem să spunem câte ceva, ca să concluzionăm, despre capitalismul conștient, sau generos.

Capitalismul conștient are la bază generozitatea, care este interesul tuturor ființelor umane, până la urmă. Acesta se mai bazează, ca modus operandi, pe situațiile câștig-câștig, dar nu orișicum, ci „câștig eu dacă și tu câștigi”. Este o veche premisă economică pe care se baza umanitatea încă de la începuturile ei, aceea de a fi și de a lucra dimpreună.

Este o cale cu totul descentralizatoare deoarece actorii principali sunt micii producători, nu marii producători. Lanțul marilor producători este un monopol centralizat al mai multor joint-venture-uri care produc bunuri și servicii, și care sunt unite într-un singur conglomerat de corporație. Cu alte cuvinte, multe brand-uri dar același proprietar. Capitalismul conștient este diferit. Fiecare are dreptul și responsabilitatea să fie un mic producător astfel încât să se evite acapararea de capitaluri de către puțini (oligos) și monopolizarea lor. Practic, fiecare este și un proprietar de resurse, dar și de pământ, în același timp. Acesta este viitorul omenirii.

Din acest tip de capitalism, care este capitalismul adevărat, derivă foarte multe beneficii aduse omenirii.

Dacă ar fi să ne referim dinnou la Iisus, acesta a mai spus și să ne iubim aproapele ca pe propriul nostru suflet. Aceasta nu găsim în nici un sistem centralizant și centralizator, în nici un monopol din lume. Monopolul are o singură caracteristică pe care vrea să și-o desăvârșească: singurătatea. Aceasta este incompatibilă cu iubirea. Nu există iubire în lăcomie, numai egoism.

De asemenea a mai spus că orice vom da aproapelui, ne vom da nouă înșine, îi vom da lui Hristos, Cel care stă la baza vieții. Este ca o investitie spirituală, în cele din urmă.

Acesta naște un soi de antreprenoriat social, care n-are de-a face cu socialismul derivat din colonialismul imperial de multe secole în urmă. Nu le dăm celorlalți pentru că-i considerăm amărâți, ci pentru că-i respectăm și-i iubim. Mai întâi pornim mica afacere, punem în practică ce-am învățat, acumulăm capital și apoi îl distribuim corespunzător comunității, sau comuniunii. Acesta este viitorul.

Sistemul centralizator monopolist și comunist atacă astăzi puternic, însă o face pentru a se apăra. Știe că zilele-i sunt numărate și vrea acum să acumuleze cât mai mult posibil pentru că nu mai are nimic de pierdut. Măcar să încerce să câștige tot. De aceea vedeți indivizi precum Bill Gates spunând pe față că vrea să reducă populația globului prin vaccinuri și programe de vaccinare obligatorii. Se și justifică de ce o face, însă ignorant este că lumea nu are nevoie de un sistem centralizator care să le facă pe toate.

„Capitalistul generos se vede pe sine și ca un întreprinzător de afaceri, și ca un întreprinzător social, în același timp. El sau ea se află în afaceri ca să facă un profit, dar este călăuzit de generozitate la fiecare pas. Și, deșii unii întreprinzători sociali se ajută de calitățile lor de oameni de afaceri, majoritatea își folosesc darurile de capitaliști generoși: timp, bani și idei. Istoria este plină de exemple de întreprinzători generoși.”
rich devos, comunism, capitalism, monopol, centralizare, centralizant
Rich DeVos
Om de afaceri, economist, educator financiar

Întreprinzătorul, antreprenorul întâi trebuie să facă profit, apoi să îl distribuie. El este și un creator de comunități. Orice afacere este în sine o comunitate, care este baza oricăror relații umane. Cu asta cu toții suntem de acord. Însă, există și conflicte, probleme, pe care tot valorile umane le rezolvă.

Să visăm, totuși, la acel viitor în care cu toții să fim liberi și să ne putem construi viețile așa cum vrem, să nu mai depindem de nimeni. Așa ne-am autosusține și am putea să susținem întreaga lume. De fapt, noi suntem întreaga lume. Monopolul nu ar mai exista, iar comunismul, globalismul, noua ordine mondială, sau cum s-o numim, ar fi doar o tristă amintire. Așa să ne ajute Dumnezeu!

/0 Comments/by

Ingineria genetică și ingineria socială, arme de distru(a)gere în masă


inginerie genetica, inginerie sociala

Ingineria genetică și ingineria socială, arme de distru(a)gere în masă

Acum câțiva ani le-am spus prietenilor mei că arhitecții noii ordini mondiale se grăbesc să instaureze noua ordine mondială, și nu m-am inșelat.

Îmi aduc aminte de ieșirea publică a lui George Bush sr., în anii ’90, la televiziuni, în care spunea că este necesară o nouă ordine mondială, pe care o vor instaura cu succes garantat. Dacă atunci a fost aceasta și o altă ieșire publică a lui David Rockefeller vorbind despre acest subiect, astăzi, nu se mai ascunde nimeni, nici un actor oficial dintre cei mari, care sunt dincolo de președinții de stat.

Ingineria genetică și socială sunt astăzi arme de distrugere și distragere în masă, folosite pentru a ține mulțimile populare adormite, ignorante, pentru a dezbina și pentru a distruge natura umană chiar și biologică, prin care noi toți să nu mai avem posibilitatea de a ne regenera, chiar și spiritual. Asistăm la o distrugere extrem de vicleană și bine ticluită, extrem de perversă a umanității, și mă tem că războiul omului împotriva omului a început să intre în punctul culminant. Această luptă se dă acum pe față și este cea mai mare criză a omenirii din toată istoria ei pe suprafața acestei planete. Criza (de la crisis, din greacă) înseamnă creștere. Din această criză (apocaliptică) trebuie să iasă recolta de oameni conștienți. Trierea a început.

Ingineria genetică se definește ca un ansamblu de metode de lucru prin care se manipulează materialul genetic la nivel molecular și celular. Astfel se obțin microorganisme, plante și animale reprogramate genetic, în al căror genom sunt incluse gene străine, utile, exprimabile și transmisibile stabil la descendenți. Pare a fi utilă această inginerie genetică, numai că manipularea materialului genetic înseamnă să-ți bagi nasul în creația unor forțe superioare pe care noi, românii le numim Dumnezeu. Aceste forțe sunt perfecte, ne-au creat pentru un anumit scop, iar noi vrem să modificăm creația. Oare suntem perfecți? Dacă am fi perfecți, de ce am vrea să modificăm natura? Ia gândiți-vă!

Ingineria socială are următoarea definiție: „orice acțiune care influențează o persoană să facă ceva care ar putea sau nu să fie în interesul lor.” Cu alte cuvinte, este, în contextul securității informațiilor, manipularea psihologică a oamenilor pentru a efectua unele acțiuni sau a divulga informații confidențiale. Aceasta diferă de ingineria socială din cadrul științelor sociale, care nu cuprinde divulgarea de informații confidențiale. O formă de escrocherie cu scopul de a colecta informații, a frauda sau a accesa unele sisteme, ea diferă de escrocherie tradițională prin faptul că acesta este adesea unul din mulții pași dintr-o schemă de fraudă mai complexă.

Există genom uman și genom informatic. ADN-ul uman este un cod sursă, un limbaj de programare. Cu alte cuvinte în plus, se face programare genetică și programare socială. Programe precum MK Ultra și altele, institute de spălare pe creier, cum s-ar spune, au făcut și fac inginerie socială. Mai mult, prin intermediul a ceea ce se numește mass-media, inclusiv cea online-digitală, sunt arme de a modifica mentalitatea oamenilor, și nu înspre bine.

Se face inginerie socială acasă, în familie, prin mass-media, cu știri construite la cheie sau la ordin, date deja făcute sau făcute pe loc, se face inginerie socială afară, în anturaje, la locul de muncă, la cumpărături, în instituții, în școală, peste tot. Fiecare dintre noi facem inginerie socială prin ceea ce spunem, datorită faptului a ceea ce gândim.

Așa cum există viruși biologici, există și viruși mentali. Știința care le manevrează pe acestea din urmă se numește memetică. Ea se definește astfel: studiul memelor, a reproducerii și interacțiunilor acestora și a evoluției lor. Mema este un replicator modern ce a aparut odată cu evoluția limbajului la oameni. Este de fapt un replicator pentru informație. Putem considera mema ca fiind unitatea fundamentală a unei culturi sau mai bine zis a transmisiei culturale. Totodată putem privi mema și ca pe o reprezentare internă a cunoașterii. Totalitatea memelor (artificiale sau naturale) din această lume, alcătuiesc cultura noastră.

Există virușii non-patogeni, dar și viruși patogeni. Același lucru este valabil și pentru bacterii și alți microbi. Patogenia este o altă realitate decât cea naturală cu care s-a născut omul. Și patogenia mentală este o altă realitate mentală, din care trauma (de la traumen, din germană, care înseamnă vis, fantezie) este un factor deciziv, care pornește realitatea mentală paralelă, care nu este deloc reală, ci ireală, fantazmagorică, nenaturală și anti-naturală. Este un atac la natura umană. Adoarme conștiința umană.

Există meme culturale pozitive și negative. Cele negative induc o astfel de irealitate ca realitate mentală, „noul normal”, cum se mai spunea recent, multe lucruri ireale repetate într-una ca să fie luate drept reale și după care să se ghideze omenirea ca și când ar fi realitatea. Cu alte cuvinte, iar, trăim în minciună. Întreg sistemul cu toate structurile sale, inclusiv cea de-a patra forță în stat, promovează și alimentează prin aceste două inginerii (trucuri, escrocherii) starea de fapt a somnului conștiinței umane. Prin acestea nu știm cine suntem și ce avem nevoie să facem.

Dar unealta principală prin care se realizează modificarea mentalității omenirii, la care reacționează cel mai repede, este frica. Prin aceasta inclusiv se ține sub control acea irealitate despre care vorbeam, în rândul omenirii.

Frica este susținută pe ignoranță și pe somnul conștiinței. Prin acest tip de somn, care este un fel de letargie psihică, se uită (de) identitatea reală a fiecăruia dintre noi. Uităm inclusiv că suntem ființe umane. Desigur, sunt mulți români care sar în ajutorul aproapelui cu o înțelegere și o omenie autentică, naturală, însă lasă sistemul dominator să continue să aplice escrocherii asupra noastră, a tuturora. Nu se înțelege ansamblul vieții în general și se ia în considerare doar viața în proximitate, doar ceea ce avem și trăim în apropierea noastră.

Răspândirea rapidă a fricii a salvat multe vieți în trecut prin faptul că i-a avertizat de pericole. Cei care erau receptivi la astfel de meme supraviețuiau și își refăceau viața, iar cei care nu erau receptivi mureau. În general acest lucru era valabil pentru multe din memele din trecut, când șansele de a fi ucis erau mult mai mari ca în prezent, iar abilitatea de a răspunde repede la ele era crucială. Șansele pierderii vieții erau vizibile și la nivel fizic. Astăzi, moartea adevărată este subtilă, aproape invizibilă, este psihică prin adormirea conștiinței. Pericolul aproape că nu-l vezi și trebuie să cauți ca să-l descoperi, ceea ce înseamnă un efort de conștiință.

Secolul XX a fost secolul a trei mari schimbări negative a lumii și a omenirii în general, culminate de cele două războaie mondiale și de revoluțiile subculturale care le-au urmat. Însă, în paralel cu acestea au fost și schimbări pozitive, schimbări prin care s-a trasat un viitor strălucitor și prosper pentru noi toți, cu contribuția noastră a tuturor. Primele schimbări, cele negative, s-au văzut și se văd în continuare, iar celelalte mai puțin, pentru că lumina nu se fălește și nu face apologie de sine însăși.

Mass-media a fost proiectată pentru a ieși din sfera jurnalismului propagator de adevăr și de soluții pentru o viață prosperă pentru toți, transformată într-un instrument propagator al minciunii și al manipulării psihologice. Frica este prima dintre slăbiciunile umane pe care mass-media le manevrează. Cu acestea suntem învățați să cumpărăm ceea ce ni se dă să cumpărăm.

Dacă astăzi nu am mai cumpăra din mall-uri, hyper- sau supermarketuri străine, nu am mai alimenta de la pompe străine, nu ne-am mai uita la TV, la acele posturi străine de la noi, sau finanțate de către străini, ar fi un semn de trezire, de auto-guvernare. În schimb, am cumpăra numai de la producători locali, autohtoni. Am face un efort să mergem în țară să ne facem cumpărăturile de la țăranii noștri producători autentici și am ieși din sfera de influență a marilor concerne producătoare străine care ne asasinează economic.

Dacă astăzi am fi uniți, nu am permite autorităților să ia decizii neconstituționale asupra comportamentului nostru social și a vieților noastre, și i-am sancționa cu milioanele imediat. Tribunalele și CCR-ul ar fi asaltate de cereri, de depuneri de plângeri penale și de milioane de români care protestează. Numai dacă ne-am opri cu milioanele din plata taxelor și impozitelor pe câteva luni, aceasta ar fi blocarea „economiei naționale” adevărată, nu înghețarea ei din timpul așa-spusei pandemii de coronavirus. Din pacăte, prin această înghețare, prin acceptarea noastră a ei dăm dovadă de ascultare și supușenie.

Dacă am fi treji și uniți, am ieși la proteste cu milioanele în capitală pentru a stabili ordinea, deoarece noi avem puterea. Însă, dacă o mică parte din cetățenii acestei țări prin funcțiile lor de conducere fac legea în această țară, se vede clar ca țara este slabă, iar viața ei atârnă de un fir de ață. Întrebați-vă: de ce mai existăm, dacă suntem așa de slabi? E un paradox!

Am să vă dau o cheie practică pentru trezire, pe care am primit-o și eu de la mentorii mei și pe care o pun in practică. Totul începe cu tine însuți/însăți, prin observarea de sine. Începe prin a te observa pe tine în tot ceea ce gândești, simți, spui și faci. Apoi, reflectează la ceea ce vezi la tine, la gândurile tale, la emoțiile și sentimentele tale, la vorbele și faptele tale, și înțelegele. Întreabă-te de ce gândești sau simți aceste lucruri și ascultă-ți răspunsul. Apoi, trage concluziile. Vezi ce anume te impresionează din exterior, deoarece trăim mult timp exteriorizați și atenția noastră e acolo, la știrile din media, din online, din lume, la ceea ce se spune, sau se spune că se spune, la vorbele altora, la reclame, la tentații de orice fel. Ceea ce urmează este să te trezești și vei înceta să fii manipulat sau manipulată. Vei înceta să mai alimentezi forțele sistemului străin care a ocupat de treizeci de ani încoace România și te vei alimenta singur. Vei înceta să mai ceri politicienilor actuali, sau „clasei politice” actuale orice să facă pentru tine pentru că vei știi că nu o vor face, și vei face tu pentru tine. Cu banii pe care-i irosești vei putea să te reclădești și să devii autonom. Autonom cu autonom, cu mic, cu mare putem face țara dinnou.

Nu vom mai trâmbița aceeași memă că suntem vânduți și nu se mai poate face nimic, că toți politicienii sunt hoți, corupți, mincinoși etc., și am veni cu soluții. Rostirea neîncetată a acestei meme înseamnă pierdere valoroasă de timp. În schimb, am căuta, așa cum am facut-o și eu, și ceilalți care vorbim despre aceste lucruri, adevăratele valori românești dacă mai există (și ele sunt din plin, nu au dispărut) și ce fac, dacă mai fac ceva pentru țară. Am descoperi că există proiecte de țară care se realizează în paralel cu jaful pe care alogenii îl fac zi de zi în această țară, și am vedea că avem cu ce și avem cu cine să ne salvăm individual, ca neam și ca țară. Ne-am concentra pe lucrurile care chiar contează pentru noi, nu pe „spectacolul știrilor”. Ne-am uni în asociații familiale, sau alte tipuri de organizații locale, naționale, prin care să construim dimpreună întâi la nivel local și apoi național. Nu am mai sta degeaba!

Actuala stare de fapt a pandemiei este efectul venit în sfârșit pentru lenea noastră, pentru pierderea noastră de timp, pentru permisivitatea și supușenia noastră față de forțele negative care nu sunt de la noi și nu sunt pentru noi. Este sancțiunea pe care o primim, ni se aplică pentru ca noi să ne învățăm minte că viața noastră este a noastră nu a altora.

Am scris despre faptul că există sclavagism modern prin care realizăm muncă pentru profitul altora și nu pentru al nostru. Practic, ne vindem forța de muncă și timpul pentru puțini bani primiți cu țârâita, cum s-ar zice, pentru că viața nu este bună ca angajat pe plantațiile altora, în România. Nu se poate pune de-o parte nimic și totul se consumă fără să rămână un sfanț la sfârșitul lunii. Banii îi primim, banii îi dăm. Viitor nu există în România, astfel!

Și astfel că există un soi de lene activă la români. Ne este lene să muncim pentru noi și pentru viitorul nostru, dar suntem foarte harnici pentru viitorul profitorilor străini. De noi nu avem grijă, ci de alții. Este un paradox cumplit pentru că ne pierdem potențialele!

Aceasta este ingineria socială care se face în România! Pâine și circ, este ceea ce primim, și primim.

Frica, de asemenea, elimină libertatea prin care întreținem sistemul matricial (tras după un anumit calapod, un model parazitar), prin care distrugem omul și natura.

Cum obținem libertatea? Trezindu-ne! Deja am spus-o mai sus, reflectând la ceea ce ni se dă. Acestea sunt metoda socratică prin care ne întrebăm pe noi înșine: este adevărat? Este benefic, pentru mine și ceilalți? Este util, sau la ce-mi folosește? Știți, Socrate avea o vorbă: „piața aceasta este plină de lucruri de care n-am nevoie”. Prin trezire, prin libertatea de gândire, prin gândire proprie ne aflăm cumpătarea, care vine de la cumpăt, de la cuget, care este altfel decât gândul mecanic, produs al inconștienței. Ne găsim smerenia, modestia, simplitatea. Ne regăsim forțele și aflăm că suntem puternici dacă știm cine suntem, și repunem ordinea românească adevărată în această țară.

Dacă toate experimentele de inginerie socială masivă care se fac asupra noastră ar avea succes, de acum încolo, întrebați-vă pe voi înșivă/însevă: ce le voi spune copiilor și nepoților mei când or vedea în ce lume i-am lăsat?! Ce le voi spune când m-or întreba, ce-am făcut cu viitorul lor, pe care trebuia să l-il las?! Cum mă voi justifica?! Știi, copile, am fost slab/slabă și am dat țara pe mâna lor. Am crezut că ei știu mai bine și îți vor da un viitor mai bun, și nu mi-am dat seama că ți l-au furat și ți l-au distrus. Iartă-mă, puteam eu să ți-l dau și ți-l dădeam bine pentru că eu știu ce tu ai nevoie, fiind mama și/sau tatăl tău.

Astfel, ne reluăm responsabilitatea în propriile mâini.

Știți, democrația înseamnă responsabilitate, și aceasta este adevărata putere întru Adevăr! Așa să ne ajute Dumnezeu!

/0 Comments/by
,

Emil Cioran – Despre muncă


emil cioran, constantin noica, scrisoare emil cioran, scrisoare cioran, emil cioran scrisoare catre noica, munca

Emil Cioran - Despre muncă

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forțele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poți realiza numai printr-o muncă obiectivă și neîncetată, iată ceea ce este revoltator și ininteligibil.

Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializeaza și impersonalizează.Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescențe interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei… Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară.

De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează…

Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă.

Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acestă activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existența sa proprie, pe când omul își dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă ființei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendințele lui de a iubi răul, când acesta este fatal și frecvent. Și în muncă omul a uitat de el însuși.

Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă și dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.

Prin muncă a devenit din subiect-obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic.

În loc ca omul să tindă la o prezență strălucitoare în lume, la o existență solară și sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuși – nu în sens de egoism, ci de creștere interioară – a ajuns un rob păcătos și impotent al realității din afară.

/0 Comments/by