Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani..

..si ca acceptam de buna voie si cu mult patos noua ordine (comunistoida) mondiala. As vrea sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani. Ce ziceti?

Eu voi avea curajul sa fiu primul care face acest exercitiu si sa detaliez ce s-ar intampla, cum ar fi daca am renunta la a mai fi romani si am fi altceva, altcineva.

In ziua de astazi, in anul de gratie 2020, in Romania peisajul social este urmatorul. Sistemul cu toate institutiile sale este un organism in metastaza care horcaie de moarte. Exista coruptie si faradelege la toate nivelurile in institutiile sale. Romanii functionari in respectivele institutii nu respecta legea care oricum este ambigua si ii apara pe nelegiuiti (pe ei insisi, de ei insisi..). Putini sunt aceia care sunt corecti, vor si pot sa faca ceva in beneficiul conationalilor lor si al tarii, insa nu sunt lasati. Nu li se permite. Daca ar incerca, ar fi eliminati urgent.

Romania este o tara ocupata de indivizi ocupati in tara lor, in mintea lor, in sinea lor, de altceva, de o alta identitate. Romanii, respingem bunastarea crezand-o a fi o boala, ceva neverosimil, neadevarat, fantezist. Fantezia bunastarii, dupa cum credem, este ceva de care trebuie sa ne ferim (ca de dracu.. las’ ca stim noi mai bine!…) si reactionam cu aroganta ca stim noi cum e cu bunastarea, bogatia, prosperitatea. E ca si cum am spune Doamne ajuta!, insa nu-L cunoastem. nu vrem sa-L cunoastem, si il hulim pe acest Dumnezeu. La fel si cu bunastarea.

Romanii, in loc sa ne revoltam, sa ne aparam tara, pamanturile, proprietatile, bunurile si integritatea noastra ca neam, ca tara, ca ceea ce numim Romania, ne bucuram ca altii ne fura pamanturile de sub picioare. Nu ne aparam nici in instanta, cu toate ca am putea, din frica de a nu fi eliminati fizic sau cel putin torturati miseleste de catre batausii infractorilor care isi retrocedeaza pamanturile pe care noi le detine(a)m in proprietate. In schimb, mai si spunem „lasa, ca merge si asa.. noi sa fim sanatosi!”. Astfel, ne dam pamanturile tuturor neavenitilor care nu stiu, nu vor si nu pot sa respecte pamantul ca resursa naturala, ca bun, ca proprietate, ca ceva de care apartinem. Ei vor numai sa exploateze, sa castige cat mai mult si nu le pasa de noi, ceilalti care inca suntem majoritari pe aici… Insa, chiar nu ne mai dam seama ca Mama Natura vrea sa ne extirpeze, ca nu ne mai suporta..!?

Mai departe, observam ca si copiii nostri renunta la a mai fi romani, din ce in ce mai mult, pe zi, saptamana, luna, an ce trece. Ceea ce a fost o raritate in urma cu vreo 5-10 ani, astazi este o normalitate, in peisajul social romanesc.

Pe pamanturile acaparate s-au construit si se mai construiesc diverse cladiri de birouri (sau hypermarket/supermarketuri) pentru corporatii, sau restaurante, baruri, cafenele etc., care apartin unor indivizi de o alta nationalitate decat cea romaneasca. Acestia le-au construit si construiesc in continuare pentru a face profit in aceasta tara. Copiii nostri lucreaza astazi in cadrul respectivelor companii, apartinand acelora mai sus mentionati, sau in localurile lor pe un salariu minim pe economie. Rare sunt persoanele tinere care primesc salariul mediu lunar. Dar ei sunt astazi carne de tun pentru aceste corporatii care sunt multinationale. Chiar acest cuvant inseamna multitudinea de aspecte vintage sau retro ale oamenilor din ziua de azi, un cuvant dintr-un limbaj de lemn politic corect. Nationalitatea, cu alte cuvinte, este ceva retro, vintage pe care o au oamenii… Tre’ sa-i toleram, ca si cand nationalitatea este ca un handicap. Cel care este national este un individ special, oarecum defavorizat. Astazi, pana si cultura intelectuala si spirituala este pusa la indoiala de indivizi mai mult sau mai putin romani…

Acesti copii, acesti tineri, sunt copiii acelora care, in urma cu zeci de ani, copiau/preluau mode din afara. Felul in care se imbracau, tunsorile, felul in care se purtau pe strazi era imprumutat din afara. Urmareau, mai mult, filme straine, decat romanesti. Nimic romanesc in toate aceste manifestari! Copiii lor fac, astazi, la fel. Copiaza mode din afara tarii, si cu bucurie si mandrie le poarta ca fiind ale lor proprii. Au renuntat la a mai fi romani. Ei doar vorbesc romaneste sau echivalent. Aproape ca nu mai au nimic romanesc in ei, doar ingaduinta dusa la extrem prin care accepta orice, chiar si propria lor pierzanie. Ii vedem foarte usor pe strazile oraselor imbracati dupa moda din afara, in mare parte in negru, cu ochii si mainile pe smartphone si castile in urechi. Iar daca un om moare langa ei (va mai amintiti crima de la metrou?), nici nu le pasa, nu-l vede, trec mai departe butonand dispozitivul. Iar, in ceea ce priveste smartphone-ul, observam ca ei se uita la seriale TV pe aceste dispozitive, si pe youtube. Dar ca sa ce? Probabil ca sa treaca timpul mai repede… Nimic romanesc, pana acum, nu sunteti de acord? Tara arde si baba se piaptana, se coafeaza, se distreaza, se marita, isi face planuri de viitor, dar nu planuri romanesti… toate pe smart TV, pardon smartphone, sau nu conteaza cum se numeste, smart sa fie.. si pe retelele de socializare.

Cumparaturile le facem cu totii in hypermarketurile sau supermarketurile straine de la noi. Cumparam aproape in totalitate produse straine, de import, chiar si (dar mai ales) alimentele. Nu prea ne mai pasa de produsele romanesti autentice, in masura in care acestea ar mai exista pe piata, in asemenea unitati comerciale de mari dimensiuni. Consecintele? Banii nostri se duc la ei si nu la noi. Noi doar primim salariu minim pe economie pe care-l dam, aproape in totalitate, tot lor…

Marginalizam cu buna-stiinta taranul roman, producatorul agricol autohton si produsele lui romanesti. Mii de tone anual, trimestrial sau semestrial, chiar lunar, de fructe si legume sfarsesc pe ogor ca hrana pentru pamant sau pentru animale, in loc sa ne hraneasca pe noi. In schimb, importam astfel de alimente din alte tari, care sunt cultivate, crescute cu substante chimice toxice pentru organismul uman pe care-l avem ca dar divin, si nu in sol, ci in mare parte in vata cu apa. Multe, daca nu toate, dintre ele nu au gust, nu au miros, si sunt mari, frumoase, curate (fara tarana pe ele). Arata bine din punct de vedere comercial si ne iau ochii. Le acceptam, le cumparam, le mancam. Care sunt consecintele? Mai multe boli si mai multi bolnavi… si mai multi bani la concernurile multinationale care activeaza in domeniul sanatatii (ex. Big Pharma).

Pe langa faptul ca am ajuns sa lucram in multinationale, sa ne mankurtizam gandind de stanga, sa ne facem cumparaturile in aceleasi unitati comerciale ale multinationalelor in care lucram, acceptam si noile directive ale strainilor activisti de pe la noi si consideram ca sunt normale. Uitam si respingem total actuala Constitutie pe care nici nu o cunoastem, cu toate ca ar trebui sa cunoastem chiar si marea carta a drepturilor omului.

Nu respectam regulile, nici macar cele de circulatie. Bucurestiul arata ca un oras murdar prin intermediul caruia profitam toti. Ne intereseaza doar banul, cu toate ca finalitatea banului nu este banul. Iar cand vine vorba de religie, de mersul la biserica, chiar daca mergem in numar mare, o facem doar de fatada cerand Dumnezeului Unic sa ne dea cele de trebuinta pentru viata materiala. Vorba lui Gandhi: „crestinii sunt crestini doar cand au frigiderul plin”.

La nivel cultural este si mai mult dezastru. Respingem, iarasi, cu buna-stiinta pe toti cei care inca sunt elita intelectuala a tarii si proiectele lor. Da, inca mai avem elita intelectuala adevarata! Culmea, dar adevarat. Aceste proiecte sunt facute sa salveze tara si poporul roman de la distrugere, saracie, mizerie, foamete, boli, moarte si razboaie, exact ca in Apocalipsa. Sunt menite sa ne salveze de un sfarsit apocaliptic de tragica sorginte. Au menirea sa ne aduca prosperitate si sanatate pe termen lung si foarte lung. Nu le vrem. In schimb, vrem sa nu mai fim romani, in masura in care din ce in ce mai multe tari din Europa redevin nationale sau nationaliste. A se vedea recentul Brexit. Printre altele, chiar si asa-zisi prelati ai bisericii considera ca a fi strain in tara noastra este bine, este frumos, este ceva ce cu totii trebuie sa imbratisam. Acestia considera ca exista o tara saseasca sau secuiasca in interiorul tarii noastre. Ca asa e.. trebuie sa toleram pe straini, chiar daca acestia ne cumpara pamanturile ca sunt foarte ieftine. Chiar si ei insisi asculta muzica rock, de exemplu, in masura in care ortodoxia (principala si cea mai mare confesiune religioasa din Romania) nu este compatibila cu muzica rock… L-ati auzit cumva pe Parintele Arsenie Papacioc spunand ca asculta muzica rock!?..

Cum spunea un prieten: „romanii inca poarta blugi cand moda lor a disparut in urma cu zece ani”. Inca mai credem chiar si in sloganurile fanteziste, utopice ale globalistilor care ne spun ca trebuie sa acceptam si sa toleram diversitatea identitara a oamenilor, facandu-ne, chiar, sa credem, de exemplu, ca majoritatea barbatilor si femeilor din lume sunt homosexuali si lesbiene. Acest lucru este inca fals. Si bine este ca e. Insa, din ce in ce mai multi romani, astazi, cred, gandesc, simt si actioneaza politic corect. Socializeaza, in loc sa traiasca impreuna sau dimpreuna… Consecintele? Cand o sa vedem parade gay pe strazile oraselor noastre, atunci vom intelege… cand le vor vedea si fiii, si fiicele noastre…

In alte tari, copiii sunt invatati sa cante ca „bunica e o scroafa!”, daca nu respecta mediul, daca merge cu masina la cumparaturi, daca intra in cotet cu un motor sau isi frige niste cotlete ca sa manance, carnea fiind ieftina, ieftina, ieftina. Astfel ca, bunica lor e o scroafa poluanta. Nu mai este mult si vom vedea astfel de nerusinari si la copiii nostri, educati sexual in scoli. Au aparut chiar si carti pentru copii care ii invata cum vin pe lume copiii. Aceasta este destinata copiilor chiar de pe la 3-4 ani… ca tot sunt la varsta primelor intrebari, nu-i asa? Si chiar daca copiii atunci inca nu sunt pregatiti sa inteleaga respectivul proces natural al conceptiei, corpul lor nefiind pregatit pentru asa ceva, astfel ca nici intelegerea nu este.

Cand nu mai vrem sa fim romani, cadem in capcana de a ne parasi tara ca sa ne gasim un loc in care sa traim mai bine. Dar dintre aceia care pleaca, unora nu le mai place sa fie romani (declarand oficial ca nu se vor mai intoarce niciodata, ba chiar, am auzit dintre vecini, unul tanar ca ii spuse maica-sii ca se va intoarce in tara atunci cand ea nu va mai fi!), iar ceilalti devin mai patrioti decat erau, isi forjeaza patriotismul pentru ca sunt pusi la incercare in fiecare zi pe pamant strain. Vor sa se intoarca in tara. Vor sa isi ia tara inapoi si au toata capacitatea de a o face, insa se impiedica de mankurtii de serviciu care sunt inclusiv in institutiile publice. Ei sunt cei care, nu numai ca nu mai vor sa fie romani, dar sunt impotriva romanitatii adevarate.

A fi roman nu inseamna sa porti in fiecare zi ie si itari, opinci si cosmelie. A fi roman inseamna sa nu iti vinzi pamantul, stiind ca din el traiesti si daca-l lasi mostenire, au si generatiile viitoare din ce sa traiasca. Inclusiv, inseamna sa nu lasi pe altii sa-ti fure pamantul, actionand la timp chiar prin lege. Inseamna sa fii responsabil de tine, de familia ta, de comunitate, de patrie, de neam, de tara, stiind ca ceea ce faci tu acum are consecinte in viitor. Inseamna sa fii constient!

N-ati vazut in ultimul timp din ce in ce mai multi straini in orasele noastre? Mai ales in Bucuresti. Nu era asa, acum 5 ani. Erau mult mai putini. Acum sunt foarte multi, Bucurestiul incepand sa fie ca un fel de Paris unde se amesteca toate natiile pamantului. Nu mai e mult pana acolo…

Cand nu mai vrem sa fim romani, acceptand multiculturalitatea, vedem, de exemplu, cupluri interrasiale, femei romance cuplate cu africani mergand pe strada de mana cu odraslele lor. Asta ne aduce aminte de planul de metisare a populatiilor europene despre care se vorbeste foarte mult prin media, mai ales in mediul online. Este un plan, un experiment prin care am inceput sa trecem si noi, si care are ca scop crearea unui melanj de culturi, rase, natiuni, pe teritoriul Europei, ba chiar pe teritoriul fiecarei tari. Scopul real este crearea unei confuzii de un anumit fel. In relatiile interumane, amestecul acesta este un mesaj ca nu mai conteaza ce culoare are pielea ta, ce cultura si traditii porti, ce nationalitate ai si ce limba vorbesti, ca poti trai oriunde in aceasta lume, insa cei care vin aici (africani, pakistanezi, sirieni, libanezi, vietnamezi, chinezi, filipinezi etc., care studiaza si lucreaza si au mai multe decat noi, romanii, dintre care si salariul mai mare) nu se vor adapta niciodata. Nici macar nu se vor asimila in cultura romaneasca. Nu au de ce si nici nu le pasa. Ei au fost obligati sa paraseasca tara lor ca sa-si gaseasca un loc unde sa traiasca si fortati sa vina aici, intr-o tara ca asta, pentru a supravietui. Stati linistiti! Si ei tot pe smartphone, pe retelele de socializare stau si sunt cu castile in urechi. Acum da, chiar nu conteaza ce culoare are pielea ta atata timp cat esti conectat mereu pe smartphone prin social media si porti casti in urechi. Ma intreb oare: la ce seriale TV se uita acestia pe telefonul lor, cand umbla pe strada, prin transportul in comun etc.? Ba mai mult. Avem un prieten care este ghid turistic in Bucuresti. I-a intrebat pe turistii straini, printre care majoritatea fiind evrei, de ce au venit in Romania. Ei au raspuns ca au venit sa cumpere pamant, ca e mai ieftin aici (!). Daca va puteti imagina…

Dar ce legatura au toate acestea cu a renunta la a mai fi roman? Pai tocmai, ca nu au cu ceea ce inseamna sa fii roman. Si asa am ajuns. Este oare realitatea, au ba? Desigur!

Si pentru ca nu mai vrem sa fim romani, fetele, femeile noastre, pentru ca este oarecum la moda multiculturalitatea, pentru ca asa sunt ele invatate din facultate, din multinationale si de pe net, accepta cu usurinta o relatie cu un barbat din Africa (daca se poate.. mai ales, si bine ar fi.. ca sa se stearga cat mai repede identitatea romaneasca de blond cu ochii albastri prin progeniturile, generatiile pe care le dau nastere mai apoi), din Orientul Mijlociu, din Orientul Indepartat, cine stie… Tocmai pentru ca metisii rezultati din combinarea lor sa nu mai aiba nimic care sa sugereze romanitatea, sau poporul european primordial. Vi se pare dur, culmea, radical ce spun?! In cinci ani de acum incolo veti vedea si mai mult aceste fenomene. Cum vi s-ar parea un negru african in ie si itari imbracat?! Dar unul in suba de cioban, la stana, manand oile, caprele pe pasunile alpine din Carpati?! Nu-i asa ca este „modelul de roman adevarat”? Nu-i nimic! Probabil ca barbatii africani sunt mai virili, mai potenti decat barbatii romani, si de aia… Imi asum ce spun si nu ma scuz pentru ca aceasta nu este tabú si nici vulgaritate. Se afla pe undeva in fanteziile unora dintre ai nostri…

Si tocmai din acest motiv al modei multiculturalitatii acceptam clar sa fim condusi de straini (presedinte german, prim-ministru ungur – dintre principalii nostru dusmani de pe suprafata acestei planete, cei care mereu ne-au tradat, ne-au vandut, ne-au colonizat si ne-au furat). Dar in spatele lor stau altii care au multe motive ascunse sa ne faca sa disparem, sa ne dizolve. Nu va faceti griji! Romanii, Romania, ne dizolvam singuri acceptand directivele lor. Dar de ce vor sa ne distruga? Raspunsul este foarte simplu: ca sa puna mana pe resursele minunate pe care le are aceasta tara, vazute (cernoziom, sare, aur, argint, wolfram, molibden, staniu, stibiu, platina, sulf etc.), dar si nevazute (energetice…). Va mai aduceti aminte de accidentul aviatic din Bucegi, cand acei alogeni au fost intrebati cu voce de tunet, de catre fiinte umane uriase, puternice, intelepte, ce cauta pe pamantul strabunilor? Noi nu putem uita! Si nici voi nu ar trebui!

Uite asa dispare poporul roman. Toate acestea sunt mult dincolo de fenomenul de mankurtizare, care este declansatorul disolutiei romanilor in tara si in lume. Acestea sunt acceptarea, din pure fantezii care nu ne apartin, viselor altora, in loc sa visam noi pe ale noastre. Avem atat de multe de facut incat am avea nevoie de cativa zeci de ani sa le facem, nu numai sa ne recuperam tara (sau ce se mai poate recupera), ci si sa incepem sa prosperam.

Cand nu mai vrem sa fim romani, vrand sa fim lasati in pace sa facem, chipurile, ce vrem noi (de fapt ce vor altii, crezand ca fanteziile lor sunt ale noastre..), acceptam de buna-voie asasinatul economic al strainilor care sunt pusi chiar in functii de conducere in tara. Nu ne pasa! Nu intelegem ca, astfel, nu mai avem viitor! Insa, in zadar atragem atentia asupra acestor pericole. Trezirea vine din constiinta. Romanul, cand va fi constient de pericol, va simti in inima alarma pieirii sale! Va stii ca nu va mai dura mult si va disparea de pe fata pamantului, fie prin asimilarea altor identitati, fie prin renuntarea la oricare identitate in detrimentul de a fi de nicaieri, fie prin distrugerea propriei identitati si propriului viitor socio-economico-politico-etno-geografic, fie prin toate acestea la un loc. Uite asa disparem! Si se pare ca inca nu ne-am trezit ca asta si vrem. Romanul inconstient se autodistruge pe el insusi. Si atunci ce…?

Cam asta se poate intampla atunci cand nu mai vrem sa fim romani.

13/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Teodor Palade - Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Ati observat? Suntem asaltati de scenarii. Vin de peste tot. Scenarii cu privire la cresterea salariului minim, scenarii pentru salvarea de la colaps a sistemului de pensii, pentru reforma din invatamant, pentru exploatarea in folosul altora a rezervelor de gaze din Marea Neagra, pentru salvarea padurilor, pentru stoparea inflatiei, pentru contracararea ofensivei unguresti, pentru anularea pensiilor speciale, pentru organizarea alegerilor anticipate, pentru desfiintarea programului „Prima casa” etc. Ne facem visuri, avem reverii, suntem ingrijorati si chiar ne croim viitorul in functie de scenariile care circula, cu o frecventa ametitoare, pe toate canalele media. Suntem educati, ne hranim, ne imbracam, ne alegem meseria, emigram sau nu, ne insuram sau divortam, ne hotaram daca sa facem sau nu copii, manati din urma de haita scenariilor. Practic, TRAIM conform scenariilor!

Fiecare cu scenariul sau

Fiecare partid, mic, mare sau cel mai mare, fiecare minister si fiecare agentie guvernamentala, fiecare firma serioasa sau de conjunctura, toate, cheltuiesc o multime de timp si arunca o gramada de bani cu elaborarea de scenarii. Au aparut structuri specializate, s-au nascut meserii adiacente, iar „facatorii” de scenarii s-au autodenumit, pompos, analisti sau experti.

Inclusiv ceea ce numim Puterea, adica intreaga osatura guvernamentala formata din toti cei care raspund de destinele natiunii, cei care teoretic ar trebui sa lucreze cu proiecte serioase, cu programe sau cu planuri de executie, actioneaza si se misca dupa cum le spun scenariile. Nestatornici din fire, schimbam prim-ministri cu o frecventa de unul pe an. In medie, aducem alti si alti ministri la ministere cam o data la sase luni. Si, ca si cum numai pentru asta ar fi fost adusi acolo, noii ocupanti ai caldutelor fotolii fabrica in regim de urgenta scenarii. Lansarea de scenarii a devenit o moda. Ai ajuns ministru si nu ai scos imediat pe piata un scenariu, nu esti bun de nimic. Nu conteaza daca scenariile tale au vreun rost ori ba. Nu intereseaza nici utilitatea lor practica. Ai scenariu, esti bun. Nu ai, esti un impotent politic. Eficienta ta ca demnitar este apreciata prin prisma numarului de scenarii elaborate. Pana si in inalta sfera a Cotrocenilor, trepadusi insarcinati cu producerea de scenarii se calca pe bataturi…

Mai grav este ca, in conformitate cu aceste scenarii, scoase in devalmasie de fiecare neavenit ratacit temporar pe poteca arivismului politic, sunt elaborate legi, este modificata Justitia, sunt eliberati criminali sau sunt arestati nevinovati, se construiesc de forma sau se desfiinteaza cu adevarat spitale, sunt ajustate pozitiv sau negativ cheltuielile statului, se croieste bugetul tarii, se multiplica sau se reduce numarul de ministere, este inzestrata armata sau se stabileste varsta de pensionare. Cui sa-i mai pese ca sub invazia scenariilor se surpa tara?

Nu apucam sa deschidem un ziar, o pagina pe internet sau un post de radio in care se dezbate realitatea noastra sociala, ca suntem inundati de scenarii: „Trei scenarii care ii fac fericiti pe cei din PSD”; „Scenariul care ar putea arunca in aer scena politica”; „Top 5 scenarii politice pentru perioada imediat urmatoare”; „Scenariile de lucru in criza politica”; „Scenarii de politici publice”; „Trei scenarii pentru cresterea salariului minim”; „Pensionarii si pensiile lor in diverse scenarii”; „Scenariu pentru activitatea extracuriculara la educatie”; „Scenarii de utilizare pentru psihoterapeuti”… Inebunesti!!!

Autorii si actorii

Cum bine stim, scenariile sunt elaborate pentru actori. Pentru aceia care aproape niciodata nu arata ceea ce sunt cu adevarat. Asta este meseria lor. Sa se prefaca. Sa ne minta cat mai credibil. Iar cei care ne-au mintit cel mai iscusit, sa fie onorati cu premii. Ne-am obisnuit sa fie asa si nici nu mai realizam ca, de fapt, traim ca intr-o uriasa sala de spectacole. Uitati-va imprejur! Cu mici exceptii, nimic din ceea ce ni se prezinta nu este adevarat. Adevarul, aflat undeva acolo, in spatele aparatului de fabricat scenarii, dincolo de cortina, nu ne este harazit noua. Noi suntem fraierii care platim bilete scumpe pentru a lacrima in pumni sau hohoti de ras vrajiti de minciunile actorilor. Uneori injuram, alteori aplaudam dar, de cele mai multe ori, ne complacem in postura de spectator fara nici o responsabilitate. Adevarul? Cui ii mai pasa de adevar? Prizonieri ai miilor de inselaciuni cosmetizate, am ajuns sa credem ca nici nu avem nevoie de el.

Cine sunt cei care scriu scenariile spectacolului? Cine sunt actorii? Ii stim cu totii! Sunt alesii nostri, politicienii! Urcati la putere sau cazuti in opozitie, ei ne mint frumos in timp ce ne baga mana in buzunar. Ei, actorii politici, sunt aceia care, profitand de naivitatea noastra, pentru a ne putea manevra, cu fiecare nou scenariu ne tin apasati de incertitudine si au impresia ca sunt cu atat mai puternici cu cat suntem noi mai cu sufletul la gura.

Nu se intampla numai la noi

Sa nu credeti cumva ca suntem singurii care, ca intr-un motagne russe, ne ridicam spre slavi sau ne prabusim in negrul hau din cauza scenariilor. Se intampla aidoma in case mult mai mari. Conducatorul ales democratic al celei mai democratice tari din lume risca sa-si piarda scaunul, urmarea unui scenariu aiuristic elaborat de opozitia politica si urmat cu incapatanare tipic americana de autorii lui. Traim cu totii groaza apocalipsei generata de pericolul incalzirii globale – un scenariu dospit in creierele celor impinsi de interese financiare imense si aruncat peste noi prin toate canalele media existente. Cunoastem foarte bine scenariul penibil care a stat la baza atacarii Irakului, razboi care a pustiit unul dintre leaganele civilizatiei lumii. N-am uitat scenariile mincinoase care au declansat devastatoarele „revolutii” ce au marcat sangeros lumea prin asa-zisa Primavara Araba. Dupa aproape douazeci de ani inca se discuta despre existenta scenariului politic care ar fi a condus la tragedia prabusirii celor doua turnuri gemene din New York City, eveniment care a schimbat definitiv mersul firesc al relatiilor internationale mondiale. Ne confruntam zilnic cu scenarii referitoare la izbucnirea celui de al treilea razboi mondial. Zeci de scenarii apocaliptice pe teme politice, religioase, extraterestre sau tectonice umplu coloanele ziarelor si ocupa spatiile de emisie ale posturilor de televiziune din intreaga lume.

De ce scenarii?

Scenariile reusesc sa produca ceva ce azi pare absolut necesar societatii romanesti. Ceva fara de care nu numai Romania, dar si lumea in care traim nu ar mai putea functiona conform dorintelor celor care ne conduc. Ele, scenariile, creaza CONFUZIE. Si, mai ales, asigura perpetuarea acesteia. Iar confuzia este starea care asigura premizele manipularii cu maxima eficienta a mintii, atat la nivel individual cat si la dimensiunea maselor mari de oameni. Cuprinsi de confuzie putem fi determinati sa luam decizii care ne dezavantajeaza, sa alegem asa cum ni se sugereaza si nu cum ar fi firesc, sa reactionam ilogic si, de ce mai multe ori, sa actionam neconform cu convingerile noastre. Confuzia genereaza un climat in care persista frica si nesiguranta, stimuleaza neincrederea in societatatea in care traim, alimenteaza inclusiv neincrederea in propriile puteri sau posibilitati.

Traim in plina epoca a manipularii. Suntem manipulati prin imagini, ne este manevrata mintea prin intermediul mass-media – aceasta neoprita nascatoare de stiri false („fake news” pentru romanul ajuns deja, inclusiv in exprimare, la stadiul de fericit cetatean european). Exista tehnici de manipulare electorala, manipulare emotionala, manipularea prin inducerea vinovatiei ori manipulare prin folosirea altora ca exemplu. Mintea ne este influentata copios prin retele sociale ale internetului, retele create de la inceput in acest scop. Exista deja o ramura a psihologiei numita psihologia manipularii. Intregi departamente ale serviciilor secrete si ale partidelor politice au ca principala preocupare manipularea cetateanului.

De ce scenarii? Fiindca politica prin scenarii este parte a politicii manipularii. A politicii prin care ne este modelata mintea. A politicii destinate indobitocirii cetateanului prin fluturarea in fata ochilor a nesigurantei zilei de maine, a perspectivei saracirii, a razboiului pustiitor, a apocalipsei iminente sau a unui viitor paradisiac.

De ce scenarii? Fiindca fiecare scenariu este o arma. O arma teribila destinata manipularii. O arma distrugatoare de destine, invelita de cele mai multe ori in aura mincinoasa a dorintei de a evita un rau amenintator sau stralucind in nimbul nazuintei omenesti de mai bine!

A consemnat Teodor Palade via teopal.ro.

11/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Dogaru – Poporul de imparati din tara nimanui

Mircea Dogaru - Poporul de imparati din tara nimanui

Astazi popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii etc.) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.). NOI cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! Suntem un popor „nascut batran”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii! „Strainii sunt de vina” si faptul ca ne-am nascut in „calea rautatilor”, proclamam NOI! Sau „greaua mostenire a trecutului” sustine fiecare generatie lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile. Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vina”? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu NOI, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar, NOI, NOI ii intelegem oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra pe coordonatele gandiri noastre intortocheate de griji, batran si sfatos chiar si cand cere?

Se impaca vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul din NOI in stare sa primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre NOI? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasa” dupa cea a „inzilor” considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce ? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!

Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei omenesti, cuprins, intre Dunarea de mijloc si Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat in puzderie de „insule” gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit Romania Mare. Si „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta „Vlahie care este Tara lui Asan”, Insula Serpilor in 1948… De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodata nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii nostri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot)?

In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit. Imparatul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca romanii erau „oamenii… cei mai temuti si cei mai tari ai intregului imperiu, ba chiar ai pamantului”! Si nici un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara „Magna Valahia” (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” (1595, Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca „s-a temut insusi Soliman” (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1526 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria”, am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii, dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, in 146 i. Chr. si 106 p. Chr.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri si traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, si „supunerii fata de porunci” (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, acestia ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc., sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara batranete” sau „viata fara de moarte” nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului”? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi”, adica fii de imparati si nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus –domn”, purtand mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata” l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „popor sarac din tara bogata? De ce, darzi si razboinici”? „Adevarata intruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu sangele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitandu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand „ucrainieni”? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei romani, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra”? De ce NOI, „urmasii cetatenilor Romei” care au cladit Europa, NOI, artefact al istoriei suntem astazi invitati sa intram, alaturi de urmasii „barbarilor” in „casa comuna” care a fost de fapt CASA NOASTRA? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea: „Apa trece, pietrele raman”! „Capul plecat sabia nu-l taie” (dar nici lumina nu vede! – n. red.) „Fa-te frate cu, dracul pana treci puntea”! S.c.l., sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand roade piatra care, se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul ? Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara „cizmarul peste calapod”? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora” si niciodata „barna” din proprii ochi? De ce la NOI, „prostul moare” intotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi, gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade”? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange un pic cureaua”, o sa-i fie mai bine, candva, „la pastele cailor” sau, mai curand pe lumea cealalta? „Vulturii nu vaneaza muste!”, ne-au lasat diata mosii si exact asta facem, nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat de fiecare data, sa incepem cu inceputul cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti”! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constiinta noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire/Unire-n cuget si-n simtiri”! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism” la fel de antiuman ca si cel „proletar”? Chiar nu putem trai fara „isme”?

CE NE LIPSESTE?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe plan la elite, ne saboteaza INTERESUL NATIONAL, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V a. Chr., de Mauricius in veacul VI p. Chr., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de NOI insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strasnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si de cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli”! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara”! „Sub o conducere unitara”, semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”!

Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu EU”? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian tradat si ucis, Gelu parasit si uitat, Ahtum tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat”. Tara a ramas aceeasi si a indurat si mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averile altora, iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte”, prea rar saturandu-se de reforma si sculandu-se impotriva „balaurilor ce ne inghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici”!

Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele INTERESULUI NATIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam uniti nu numai prin vorbe, de la „opinca la vladica”, pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de partid. Dovada ca doua milenii de istorie de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor” de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI astazi:

„In cele patru parti ale lumii
Prea numiti erau romanii
Ca sunt escusiti la fire
Dar n-au intre ei unire.
Si dintr-a lor neunire
Va veni a tarii pieire.”

(Istoria tarii Romanesti da la let 1769)

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna INTERESUL NATIONAL, lacomiei: setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736-1739, unul din cumplitele razboaie ruso-austro-turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala” (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano-germana, cat si in armata turca si, cei mai multi pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi de tarani, haiduci si soldati romani in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!” Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravietuitori!

Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor romanilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si – Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-” a „Noi Ordini” continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta”. Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri” si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit ROMANIA. Ne va dezvalui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetii: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fi reusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma”. Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii” care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie – 10 mai 1866!

In locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NATIONAL, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca, ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi” am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!

Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizarea structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost alaturi de Carol I, partizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria-Viena (18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai si impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a INTERESULUI NATIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si cu duritate, el a explicat generatiei sale ca „In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii” sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie, si fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita greseala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti”, adica propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi, facea din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca locul la adapostul declaratiilor patriotice… Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a Romaniei.

„Romanii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele romanesti. Nimeni nu mai simtea romaneste.” (C. Argetoianu).

Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici”? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu un milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine’s Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinara ca midinetele, semnandu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips ne primind ordinul de lupta, armata tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta) un foc de arma! Cu o singura exceptie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NATIONAL, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata ia fost pe masura! Proclamat de Rusia „criminal de razboi” figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, vazand secrete economice si militare „n-au tradat poporul roman, ci pe Ceausescu”(! ! ! !).

In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea romana, angajandu-i pe romani intr-un RAZBOI NATIONAL FARA ALIATI CONSFINTITI PRIN TRATATE! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu intelegem de fiecare data.” (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta” a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din teritoriul ramas, fara se ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari.

Ai voie?

Ai voie, in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiile nenascute? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi”, despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul INTERESULUI NATIONAL suflete de romani, pamant romanesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? Gandeste-te, spunea geniul national, si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara este rodul muncii unor zeci de generatii si apartine altor zeci de generatii care vor veni.” (Mihai Eminescu). Iar INTERESUL NATIONAL este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, NOI „o misie a implini in lume.” (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarat uniti” sub steagul lui! Cine s-a saturat de Romania este liber sa plece unde o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!

De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din NOI! Romanul… dusmanul romanului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme”, nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fii sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani soldati, dupa atatea generatii de romani – Napoleoni si „imparati”? O generatie unita, capabila sa-i schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor”, intr-unul de „cuceritor”? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMANIA?

A consemnat pentru dumneavoastra, col. dr. Mircea Dogaru via justitiarul.ro.

10/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Ilie Badescu – Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Ilie Badescu - Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu pamantul cuprins in geografia Romaniei perene, afirma profesorul Ilie Badescu. Romanii sunt un popor autohton in acest loc si au continuitate neintrerupta, cum putine popoare au in aceasta regiune. In opinia sociologului, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica lui. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, care au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el.

Domnule profesor, unde se situeaza satul romanesc pe axa traditie-deschidere europeana?

Satul romanesc se situeaza pe o linie istorica proprie, cu elemente de continuitate, dar si cu elemente de ruptura. Depinde ce intelegem prin deschidere europeana. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedeste a fi unul contradictoriu: a mijlocit caderea regimurilor comuniste, ceea ce este in sine un fenomen pozitiv si, pe de alta parte, a provocat un pachet de procese cu tendinta negativa, agravate in mediul satelor romanesti. Pentru economiile nationale ale Estului, aceasta deschidere a imbracat forma unui razboi economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. In general, deschiderile Europei, adica intalnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, incepand poate cu acea teribila „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a insemnat prima cadere a Constantinopolului si un jaf inspaimantator pentru cetatea Bizantului. Mai tarziu, aceasta a mijlocit caderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus in satul romanesc si procese cu tendinta negativa, precum este prabusirea ratei natalitatii. In satul romanesc se nasteau intr-o familie intre 3-5 copii. Azi sunt sate in care de 10 ani n-a mai fost un botez. In al doilea rand, aceasta deschidere a indus asa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masiva destaranizare si destinerire a satului care dureaza deja de mai bine de 20 de ani.

Noua deschidere europeana, ca sa ne referim la o alta fateta a intalnirii Estului cu Vestul, a adus si caderea imperiului bolsevic, de esenta pagana anti-europeana (caci era potrivnic spiritualitatii iudeo-crestine, care este fundamentul identitatii europenilor). Dar a adus si posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei sa migreze in zone in care munca este mai bine platita, provocand mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. In aceasta competitie, piata occidentala exercita o atractie foarte mare, indusa tocmai de marile decalaje ale scarii salariilor. Asa incat, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, in prima ei faza, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid si masiv. In acelasi timp s-au prabusit industriile regionale, adica acele centre industriale care, inainte de Revolutia din 1989, reprezentau centre de polarizare a fortei de munca in anumite regiuni, pe o raza de 100-150 de kilometri. Prin aceste miscari pendulatorii ale fortei de munca din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism rural-urban, s-a conservat structura gospodariei taranesti, pe toata durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumita perioada anilor 1964-1980.

Ce s-a intamplat cu gospodaria taraneasca dupa 1989?

Lovitura puternica data gospodariei taranesti si familiei rurale a venit dupa 1990. Sigur ca satul a fost lovit si in perioada comunista, prin razboiul social impotriva taranimii si, apoi, prin dislocarea masiva a populatiei rurale, adusa de industrializarea accelerata. Insa dupa 1989, fenomenul acesta a capatat proportii alarmante, caci a indus dezechilibre si mai mari, in frunte cu cea mai mare contractie a stocului genealogic rural si deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleaca din sat in clipa de fata reprezinta potentialul biologic al satului si deci al Romaniei rurale, care cuprinde 47% din populatia tarii. Astfel ca satul este destinerit si, prin efectul combinat al destineririi si al prabusirii ratei fertilitatii, satul este si imbatranit. In ultimii 15 ani, varsta medie a populatiei rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Orasul a imbatranit si mai puternic, varsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orasul imbatranind astfel cu 7 ani. Imbatranirea societatii romanesti este un fenomen alarmant si este in mare masura legat tocmai de aceasta deschidere europeana, care a actionat ca un fel de pompa de absorbtie a populatiei tinere, diminuand rata de inlocuire demografica a generatiilor vechi.

Cum s-a ajuns la faptul ca taranii si-au vandut pamantul pe care l-au primit in anii ’90 ?

Deschiderea europeana a golit „stupul rural” incat fortele roditoare ale familiei nu mai sunt in sat. A fost dezechilibrata comuna rurala. Satul ca unitate culturala si spirituala a fost profund clatinat. In fata acestei viituri antiruraliste, guvernantii n-au „construit” nici un stavilar, adica au reactionat printr-un absenteism politic grav cand au adoptat legi care au slabit dramatic forta de aparare a satului, precum cele doua legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar si legea lui Lupu, a restituirii integrale intr-o singura forma, adica prin anarhizare sociala si printr-un efect de faramitare a exploatatiilor rurale. Echipamentele si uneltele rurale fusesera proprietatea muncii taranesti si ar fi trebuit, intr-o forma sau alta, sa ramana gospodariilor taranesti. Or, ele nu au fost restituite, astfel ca lotul de pamant primit, fara animale si fara unelte, n-a mai avut nici o valoare. Si atunci, taranul l-a vandut in graba, constrans de situatia creata si de necesitati. Asa ca, atunci cand vorbim despre sat in lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie sa fim realisti. Din acest punct de vedere deschiderea europeana a avut efecte impartite. Sigur ca e posibil ca, in timp, ea sa aduca si efecte pozitive.

Tinerii care se intorc in tara isi renoveaza casa, dar nu mai lucreaza pamantul, desi inainte romanul era legat de pamant. Cum sa ne raportam la aceasta realitate?

Legatura cu pamantul este cea de-a doua parghie a supravietuirii sistemului taranesc. Cand legatura organica cu pamantul a slabit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de strainatate in raport cu pamantul. Un celebru personaj al romanului Niste tarani, al scriitorului de geniu Dinu Sararu, spune la un moment dat: „privesc la pamant ca la o strainatate”. Niciodata taranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunta o ruptura a legaturii societatii romanesti cu tot ceea ce reprezinta pamantenia, adica tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a daruit omului la creatie. Noi, romanii, suntem un popor autohton. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el. Dumnezeu, dupa ce a creat omul si familia, prima pereche, i-a chemat la acest legamant: „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a facut stapani pe pamant, adica aristocrati cu investitura divina. Ei au pamantul de la Dumnezeu, nu de la regi.

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu acest pamant cuprins in geografia Romaniei perene. Romanii sunt un popor autohton in regiunea aceasta, au continuitate cum putine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii in aceasta regiune. Prin urmare, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Pamantenia reprezinta un element vital, tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica pamantului. In legenda cosmogonica Satana si Bunul Dumnezeu, remarca Mircea Eliade, atunci cand diavolul il rostogoleste pe Dumnezeu Creatorul in intentia malefica de a-l ineca in oceanul primordial, pe masura ce nefartatul il rostogoleste se intinde uscatul, vedem astfel ca pamantul este cosubstantial actului creator al divinitatii. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeste de nomosul sau spiritul pamantului. Nomosul pamantului se transforma in timp si devine, de pilda, in faza oceanica a istoriei universale, nomos maritim.

Avand in vedere aceste aspecte, cred ca nu putem experimenta pe seama lumii rurale in mod neresponsabil, pentru ca efectele vor fi dezastruoase. De aceea, dupa opinia mea, problema taraneasca reprezinta una dintre chestiunile-cheie ale statelor intelepte.

Sursa: ziarullumina.ro.

05/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

Teodor Palade - Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

Scriam cu o luna in urma, odata cu scoaterea PSD de la guvernare, un articol intitulat „Ura, avem tatuc!”

Semnele

Era o prima reactie la pericolul ce se intrevedea: intreaga putere sa se concentreze in mana unui singur om. Tuturor ne este cunoscuta setea nemasurata de putere a celui care azi ocupa inalta demnitate de presedinte al Romaniei. Cunoastem, de asemenea, nenumarate sale incercari de a dicta in guvern, de a-si pune oamenii loiali in cat mai multe functii publice, de a respinge pana la limita absurdului tot si pe toti cei care nu-i convin, de a incendia si arde din temelii (ca un Nero nascut intre sasi) cel mai important partid politic din tara, de a impune anumite solutii Parlamentului, de a lua decizii in domenii de interes strategic pentru tara fara a se consulta cu cineva si fara a da cuiva socoteala, de a angaja Romania in tratate si intelegeri internationale fara niciun mandat din partea Parlamentului. Am fost martori, cu totii, la obraznicia cu care a incercat sa preia functii ale Guvernului („ca sa nu-si faca de cap…”) plasandu-si abuziv sezutul in fotoliu de la Palatul Victoria sau prin chemarea la ordin a ministrilor la Cotroceni, la nonsalanta cu care a incalcat decizii ale Curtii Constitutionale si la lejeritatea cu care a ignorat prevederi ale Constitutiei atunci cand interesele sale personale i-au dictat-o.

Si, de notat, toate acestea se intamplau cand la excesele presedintelui exista o opozitie serioasa in Guvern, cand se manifesta o permanenta, dar nu suficient de ferma, reactie de ponderatie din partea principalului partid politic al tarii, partid care detinea majoritatea in Parlament, nominaliza prim-ministrul si aviza ministrii! Se intampla, deci, atunci cand tendintele prezidentiale de acaparare a puterii totale intampinau o oarecare limitare.

Situatia de acum

Alta este situatia acum. Partidul majoritar este pres la usa Cotroceniului. Prim-ministrul ii canta presedintelui serenade la chitara pentru ca i-a aruncat scara de matase din balconul palatului din deal, scara care i-a permis urcarea in alcovul de premier. El, premierul, se declara fara sfiosenie servitorul supus pe viata al presedintelui si nu indrazneste sa scape nici macar o timida flatulenta pana nu capata aprobarea stapanului. Guvernul este doldora de ministri servili, in parte fosti slujitori directi la Cotroceni, care se imbulzesc, dandu-se de ceasul mortii, sa-i satisfaca toate capriciile. Administratia locala, in curs de inlocuire din temelii in toata tara, i se inchina in fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, ca unui zeu, sporindu-i infatuarea si alimetandu-i ingamfarea nemasurata. Justitia, decapitata pana acum prin blocajul personal al presedintelui, urmeaza sa primeasca noi conducatori, umili si ei, numiti desigur de cel care detine deja atat puterea legislativa cat si pe cea executiva. Armata are un ministru, fost pana mai ieri general activ preaplecat politicului in ciuda statutului sau de militar. Un general acum in rezerva care ii datoreaza presedintelui evolutia de-a dreptul fulminanta (in grad si in cariera) din ultimii ani si care n-ar iesi din cuvantul lui nici sub amenintarea Curtii Martiale.

Cat de departe suntem?

A mai ramas foarte putin pana in momentul in care ne vom trezi, nedumeriti, in situatia in care premizele s-au si transformat, „pas cu pas”, in autoritarism. Iar autoritarismul este germenele totalitarismului. E suficient pentru autoritarism sa gaseasca un teren fertil si gata, infloreste in noua forma. Ce ne mai ramane de facut pana la atingerea pragului de la care va fi extrem de greu de revenit la statutul democratic al tarii? Nu foarte mult. Mai trebuie doar sa-l alegem pe dl. WKI pentru inca cinci ani in functia de presedinte. Sa-l votam pe el, intr-o majoritate zdrobitoare, cerinta in ale carei panze larg desfasurate sufla inspirational vanturile dinspre apus aducatoare de „democratie adevarata”. Ne mai ramane sa concretizam apoi alegerea, confirmand inca o data zvonurile privitoare la imbecilitatea noastra ancestrala in a ne desemna conducatorii, aplicand plini de incredere in viitorul fericit care ne paste stampila cu tus albastru in patratica cu numele Iohannis de pe buletinul de vot. Si s-o facem fara sa realizam ca, de data aceasta, acest Iohannis, stampilat in 2019, este cu totul altul decat celalalt Iohannis ajuns acum cinci ani printr-o minune in fruntea statului. Minune excelent controlata, atunci, de Dumnezeul lui care se mutase, temporar, peste ocean.

Ce va urma?

Ce va urma? Profitand de valul de simpatie (inexplicabil pentru orice creatura cat de cat rationala), in conformitate cu cele deja declarate de potentialul viitor/ trecut prezident, el va cere, prin referendum, modificarea Constitutiei in sensul sporirii puterii presedintelui. Motivatia este simpla. „Ciuma Rosie”, pentru a subjuga Justitia cu scopul de a-si scapa de pedeapsa penalii, a incercat si deja in parte a reusit sa limiteze prerogativelor prezidentiale. Nici nu conteaza cat de reala este afirmatia! Ca urmare, acelasi popor care a demonstrat cu prilejul scrutinului ca il iubeste pe Iohannis va trebui sa decida daca situatia mai poate ramane asa. Este de acum clar ca pentru a scapa definitiv tara de partidul demolator ce se opune progresului, Romania are nevoie de un presedintele puternic… Acesta va fi probabil dicursul, rostit taraganat, de noul nostru tatuc. Si astfel, aplaudandu-l frenetic pe cel harazit, nici nu observam larg deschisa cale spre autoritarism!

Nu, nu aiurez. Fara sa cad in greseala de a compara statura politica a lui Putin cu aceea jalnica a lui Iohannis, pentru a va convinge ca n-am luat-o razna, voi folosi argumentele profesorului universitar doctor Andrei Taranu si voi lua ca exemplu pasii parcusi in Rusia pana s-a ajuns la autoritarismul, ne contrazis de nimeni azi, al presedintelui Putin: „… a pastrat o aparenta de democratie – alegeri, presa, societate civila – doar ca supravegheata si permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a pastra aceasta aparenta, a schimbat Constitutia, intai, pentru a limita puterea presedintelui (atunci cand s-a impus ca prim-ministru) si apoi pentru a o creste cand a revenit in functia de presedinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care stiinta politica il numeste autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se defineste prin incercarea de a se legitima prin aparente. Desi toata lumea (inclusiv alegatorii) stie ca alegerile sunt doar aparente (alesii se stiu de la bun inceput), ca presa este doar aparent libera, ca dizidentii mai au doar un ragaz pana vor fi eliminati (…), regimul se preface ca totul este corect si democratic”[1].

Similaritatile in evolutie sunt frapante! Dar sa continuam: „In paralel, a cautat suportul maselor prin cresterea relativa nivelului de trai, sacrificand pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun inceput – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, in paralel cu cresterea suportului popular, Putin a crescut si presiunea asupra elitelor concurente (putinii democrati si liberali din Rusia)… (…) Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reprosul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul ca persoana liderului inlocuieste ideologia sau programul (permitand astfel voluntarismului la guvernare) si faptul ca institutiile sunt puse intre paranteze prin vointa liderului, ceea ce doar simuleaza democratia, nu o si intareste”[1]

Ne paste, cu adevarat, pericolul instaurarii unui regim autoritarist in Romania?

Din nefericire, semnele etalate in capitolul de inceput sunt confirmate si de altele, descoperite in ultimii ani: trasaturile de caracter cu reale tendinte egocentrice ale celui care a ocupat si ocupa inca palatul Cotroceni; urmele cu iz dictatorial persistent inca lasate de predecesorul acestuia in biroul prezidential, urme pe care, fara pic de ezitare, chiriasul din deal calca tot mai apasat; folosirea minciunii ca instrument principal de conducere; exacerbarea orgoliul inascut etalat in fiecare aparitie publica; prea desele excese de superioritate in raporturile cu cetateanul, excese de nimic justificate intr-o democratie in care alesii ar trebui sa fie slujitorii cetateanului si nu stapanii sai; incercarile repetate ale presedintelui aflat acum pe cai mari de a se substitui celorlalte puteri din stat… ne indreptatesc sa luam in calcul o asemenea posibilitate.

O putem evita? Putin probabil. Ar fi o prostie sa excludem varianta, deja confirmata de situatii anterioare, a orbirii colective, a manifestarii efectului de turma ce ar avea ca rezultat alegerea domnului Iohannis pentru a doua oara in inalta demnitate de presedinte. Ar fi, de asemenea, o naivitate fara margini daca am ignora influenta externa, sosita in valuri succesive pentru a mentine pe linia de plutire corabia iohannesciana. Fara a sustine ca doamna Dancila ar fi vreun far calauzitor pentru Romania (nu am simpatii politice si prin urmare nici antipatii de asemenea natura), pericolul realegerii dlui Iohannis mi se pare infinit mai toxic pentru tara decat varianta Dancila.

Personal, prizonier neputincios al educatiei primite, egocentrismului, urii nemasurate, arogantei, aerelor de princiara superioritate, minciunilor sfruntate, lenei patologice, lipsei oricaror sentimente omenesti si romanesti, gravelor tare comportamentale si evidentului apetit spre autoritarism, le prefer naivitatea si chiar candoarea puerila (ambele, cele din urma, trasaturi periculoase si ele pentru un conducator de tara).

In incheiere

Ca oricare om rational, consider ca e mai bine sa deschid larg ochii acum decat sa-i sterg de lacrimi mai tarziu. Tot ca orice om cu capul pe umeri, stiu ca alegerile au un singur scop, acela de a da votantului impresia ca numai el este acela care hotaraste asupra viitorului sau. Mai stiu ca adevaratele jocuri nu se fac la urne, ci cu totul in alta parte. Cunosc, de asemenea, ca democratia este cu totul altceva decat ceea ce traim noi azi in Romania. Si, nu sunt singurul! Ma sustine, iata, juristul, sociologul si politicianul Maurice Duverger: „Raportand democratia la functiile regimului politic, M. Duverger sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cand in cand la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa poata realmente realiza politica, sa poata conduce”.[2]

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

Note de referinta:

[1] „Autoritarismul, aceasta eterna poveste”, Andrei Taranu, Revista TIMPUL, format online, 16.11.2018.

[2] Ana Maria Roxana PAICA, „Tipuri de regimuri politice: democratie, autoritarism si totalitarism”.

03/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

MODELUL DE TARA - Interviu cu profesorul Florian Colceag (II)

Nu este nici o noua utopie, nici o pacaleala gen „luminita de la capatul tunelului”. Este un proiect functional care se va derula oricum, cu voia sau fara voia statului roman. Tot ce ar avea de facut Parlamentul, Guvernul sau Presedintia ar fi sa-i asigure cadrul legal. Daca nu, o va face Uniunea Europeana. Autorul proiectului este prof. dr. Florian Colceag.

Modelul de Tara seamana izbitor, in privinta expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivatiei si a reperelor de bune practici (preluate din experienta sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Tara nu este insa doar o teorie, ci si (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag avand avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de tara” este un fel de masina pe care autorul ei te invata si cum s-o construiesti, si cum s-o utilizezi.

Modelul de Tara

MODELUL DE TARA – Interviu cu profesorul Florian Colceag (II)

„Avem in diaspora somitati mondiale despre care in Romania nu se stie nimic”

Sa revenim pe pamant. S-a mai realizat in lume ceva asemanator?

Nu de o asemenea anvergura. Dar toate programele functionale din lume se pot exprima printr-o reprezentare matemtica.

Pe ce se bazeaza, in afara de proiectul propriu-zis, estimarea succesului acestui proiect? Care sunt premizele favorabile?

Bunele practici, adica experienta anterioara. E un principiu fundamental in demararea oricarui proiect. Exista un numar de capete de program care, peste tot in lume unde au fost aplicate, au adus beneficii. Dar nu fiecare singur, ci la pachet. Prin „modelul de tara”, noi putem pune pe picioare o structura functionala cu 120 de specialisti initial – cate patru pe fiecare directie mare – care, la randul lor, gestioneaza fiecare un alt numar de persoane pe care le specializeaza pentru derularea unor zeci de programe. E vorba de o formare de formatori care se desfasoara simultan cu derularea programelor. Acest mecanism se poate face rapid, dar numai cu oameni specializati.

Avem acesti specialisti?

Bineinteles. I-am avut dintotdeauna, dar nimeni nu i-a luat in seama. Si – atentie! – o buna parte dintre acestia se afla in diaspora. Nu li s-a cerut niciodata sprijinul, pentru ca nu li s-a inteles rostul. Oamenii astia, somitati internationale de care in Romania nu se stie nimic, sunt dispusi sa contribuie la redresarea tarii de origine. Asta daca li se cere acest lucru si daca ar avea in Romania conexiunea credibila pentru ei.

Ce inseamna o conexiune credibila?

Oameni ca ei. Care gandesc si actioneaza dupa aceleasi reguli, care cunosc aceste reguli si care sunt specialisti recunoscuti in domeniu. Specialistii, de oriunde ar fi, se cunosc intre ei, de la un anumit nivel de autoritate in sus.

Revin… Asadar, specialistii exista. Iar acum, in situatia luptei pentru resurse europene, suntem in situatia de a avea solutia si de a nu o putea aplica, din cauza atitudinii gresite a institutiilor statului roman.

„Nu convine nimanui sa fim altceva decat o piata de cumparatori marunti”

Inventiile romanesti, printre care motorul cu apa al lui Mihai Rusetel, sau dispozitivul care reduce consumul de carburant cu 90% al lui Iordan Stavar, sau inventiile lui Justin Capra, sunt luate in calcul de „modelul de tara”?

Bineinteles. Inventiile constituie una dintre directiile majore ale redresarii economice a Romaniei. Sa luam exemplul pe care l-ati dat: motorul cu apa, care a fost pus la punct inca de acum 30 de ani. Daca sprijinim productia unui asemenea motor – si cercetarea prealabila productiei – piata este, practic, infinita. Bineinteles ca asta va declansa tot soiul de conflicte si piedici, pentru ca va fi afectata piata masinilor cu carburant clasic – benzina sau motorina – , dar sa stiti ca aceste piedici nu sunt atat de mari pe cat se aude… Aici e vorba de manipulare, de niste fantasme induse subliminal, ca, vezi, Doamne, nu te lasa unii sa demarezi asa ceva… Sa fim seriosi, a incercat cineva si n-a reusit? Conflicte vor fi, bineinteles, la nivelul politicului economic inalt, la nivel european. Pentru ca e un fapt evident, nu exista nici o teorie a cospiratiei – nu ne doreste nimeni competitivi pe piata cu asemenea produse, si nu convine nimanui sa fim altceva decat o piata de cumparatori marunti. Deci e clar ca se vor opune cumva, dar nu in stil mafiot. Se vor folosi mai mult de tendinta noastra spre delasare, pe ideea ca vom renunta inainte de a incepe. Dovada numarul foarte mare al inventiilor pe care nu le-a produs nimeni in serie, pana acum. Nici n-a incercat nimeni vreodata, nici din partea statului, nici in mediul privat.

Deci, pe scurt, care e solutia redresarii reale a Romaniei?

Raspunsul complet este „modelul de tara”. Un rezumat al raspunsului: politicile publice (policy making) si specialistii in aceste politici publice.

Am identificat pana acum, din cele ce mi-ati spus, doua mari forte, doua resurse umane ale Modelului de Tara: inventica si inventatorii, pe de o parte, si „creierele” din diaspora. Aceste „forte” sunt instiintate de existenta proiectului, sunt dispuse sa-l sprijine?

Da, sunt avizate de existenta proiectului si sunt dispuse – as spune chiar nerabdatoare – sa participe la derularea lui.

„Protectia statului este doar o facilitate”

Mai sunt si alte forte pregatite sa intre in „joc”?

Da. Destule. Mai multe decat minimul necesar. In afara de persoane izolate, incadrate in diferite structuri de specializare – academicieni, medici, ingineri, economisti, jurnalisti – care si-au oferit sprijinul activ, neconditionat, exista o structura compacta, constituita special pentru reconstructia Romaniei: Liga Studentilor Romani din Strainatate. Este „noua generatie pasoptista”, cum le place lor sa se prezinte. Sunt super-destepti, puternici, neinhibati, nesantajabili si… multi. Viitorul lor e asigurat in afara tarii, pentru ca sunt foarte competenti si ofertati de o multime de universitati, institutii sau corporatii. Refacerea Romaniei este o optiune pentru ei, nu o solutie impusa. Imaginati-va 1.500 de super-creiere adunate la un loc ca sa actioneze intr-o directie comuna. Iar directia e asta. Nu i-a obligat nimeni, nu i-a fortat nimeni.

Si daca „statul” nu va marsa la ideea asta?

Oportunitatea sustinerii nu este atat pentru proiect, cat pentru stat. Pentru ca proiectul poate fi validat direct de Uniunea Europeana si se va derula oricum, nu e dependent de stat. Protectia statului este doar o facilitate. Deja proiectul este trimis catre Clubul de la Roma, catre World Future Forum si catre OECD spre studiu, ajungand astfel si la Uniunea Europeana… Guvernul Romaniei are mai multa nevoie sa sprijine acest proiect, decat are proiectul sa fie sprijinit… Dar, cu sau fara ajutorul guvernului, al Parlamentului sau al oricarei institutii a statului roman, aplicarea „modelului de tara” este inevitabila.

Valoarea financiar-monetara e singurul criteriu al Modelului de Tara?

Este doar una dintre valorile pe care se bazeaza proiectul. In Romania, faptul ca valorile-brand, valorile de cunoastere si valorile comunitare nu sunt apreciate, ci depreciate, ne-a pus pe noi intr-o situatie extrem de subtire in fata Europei si a lumii. Pentru ca o tara isi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoastere sau comunitare. Acestea din urma, de pilda, denota o buna organizare interna, ceea ce inseamna ca oamenii sprijina nu numai o persoana sau alta, ci ideile, principiile, solutiile, inventiile. In managementul crizelor – si noi suntem in criza – singura solutie o constituie programele de autoorganizare. Ca in chibuturile evreiesti.

Ce sunt chibuturile?

Chibuturile sunt mici organizatii in desertul din Israel. Adica in jurul unei oaze s-au strans cateva mii de oameni care au trebuit sa supravietuiasca. Si au facut-o oferindu-si unii altora serviciile, ajutandu-se unii pe altii. Venitul unui chibut e echivalent cu venitul national al unui stat mediu.

VA URMA…

02/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Dan Puric – Umorul romanesc

Dan Puric - Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gandirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristocratica a speciei umane in fata valorii. In ultima instanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiritului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, uluitoare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pamantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wolframul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apostazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pamant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impachetate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteligentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umorul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce survoleaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neasteptata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fatalist, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria patimirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umorul este inteligenta noastra salvatoare, acel resort tainic de puteri nebanuite, care a reusit miraculos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tasneste si el din acea uimire a firii care este puterea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta este pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura nemiloasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de puntea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si suprema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfigurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izbavire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este specialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sageata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe piciorul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!

27/12/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Modelul de Tara, Prezentări

Pavel Chirila – Cumpana Romaniei (prezentare carte)

Pavel Chirila - Cumpana Romaniei (prezentare carte)

Cine strabate paginile acestei carti constata cel putin trei lucruri:

Textul ei este scris cu durere. Este si o durere a strabunilor, pe care Calin Georgescu, ca orice patriot autentic si demn, o resimte; este si o durere a noastra, a contemporanilor lui, care asistam la o disolutie nefasta a spatiului geografic si etnic al poporului roman.
Firul rosu al acestei carti este fierbintele sentiment ca Romania este o tara bogata, daruita de Dumnezeu cu toate bunatatile Universului, cu tezaurul credintei crestine, cu incapacitatea genetica a poporului roman de a face rau cuiva.
Societatea romaneasca exprima sinteza bizara a unei tolerante maxime a populatiei fata de asupritorii si batjocoritorii neamului, impreunata cu genialitatea unor romani, cu jertfelnicia unor eroi si cu asceza unor sfinti.

Autorul nu este un simplu filozof meditativ. Este un om de stiinta cu o experienta larga in stiintele mediului si in stiinte sociale, capabil sa dea solutii.

Uneori cuvantul lui doare, pentru ca exprima un adevar dureros. Dar el stie ca „adevarul fara iubire ucide, iar iubirea fara adevar tradeaza”.

De aceea, se intoarce cu tristete si cu fermitate spre o Romanie zdrobita si furata de cuceritorii nostri dinauntru si din afara.

Calin Georgescu este motivat si determinat sa faca ceva bun pentru conationalii lui si, deopotriva, pentru memoria celor care au murit pentru neam. Cifrele unei realitati obiective si tragice le veti gasi in interiorul cartii. Hartia nu suporta sa fie reproduse de mai multe ori: dezastru economic, moral, biologic, ecologic.

Calin Georgescu isi intemeiaza solutiile si rezolvarile posibile, iesirea din marasmul economic, cultural, moral si spiritual, pe credinta crestina si valorile ei, pe munca cinstita, pe dreptate, pe duhul de pace care sufla in aceste meleaguri si pe conservarea frumusetilor carpatine.

26/12/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Modelul de Tara

Calin Georgescu – Viitoarea criza a apei si a hranei

Calin Georgescu - Viitoarea criza a apei si a hranei

Criza apei si a hranei din preajma anilor 2020 va fi mult mai serioasa si mai devastatoare decat criza economico-financiara de acum. Suntem pregatiti sa o intampinam? Aceasta este intrebarea. Aurul Romaniei nu este cel mineral, ingropat sub munte, ci stratul subtire de sol fertil, la care se adauga apa si conditiile geomorfologice exceptionale ale tarii noastre. Tara este un organism viu si trebuie tratata ca atare, adica integral, la fel cum viziunea integrala trebuie sa prezideze modul de a concepe masurile de preventie si de asigurare a sanatatii umane. Integral se gandesc si problemele tarii. Politico-muzical vorbind, e nevoie sa stii sa canti la orga, adica pe mai multe claviaturi simultan. Pentru ca o decizie gresita se poate rasfrange negativ in alte locuri. Preventia, anticiparea ne stau la indemana.

Exista, in subsolul Dobrogei, o resursa uriasa de apa care se varsa la cativa kilometri in mare. Ea poate sa fie afectata, si inca grav, daca in zona se permite fracturarea hidraulica, aceasta afacere extrem de nociva, adevarat atentat la adresa vietii. Este un exemplu tipic de actiune de-a dreptul criminala a unei corporatii.

Wall Street-ul este numai minciuna, un urias cu picioarele de lut lipsit de strategie si de viziune. Exemplul Californiei este graitor in acest sens: desi in ultimii ani in toata California persista o seceta devastatoare, politicul a permis demararea forarilor pentru gazele de sist.

Problema lumii nu este in nici un caz, cum fals se induce printr-o manipulare masiva, criza economica si financiara. Nu! Este ceea ce urmeaza dupa ea, adica o criza a hranei si a apei – si, daca stim asta, trebuie sa avem luciditatea de a privi in viitor, de a intelege ca avem o sansa pe care nu o are nimeni, si anume, pamantul acestei tari, solul. Putem sa excelam prin agricultura, chiar daca in momentul acesta, noi, o tara care poate hrani o Europa intreaga, importam peste 80% din produsele alimentare.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

21/12/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Modelul de Tara

Irina Bazon – Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul

Irina Bazon - Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul

Despre frumusetea sufletului taranesc, taranul ca om al radacinilor si distrugerea lumii sale

Un cunoscut conservator scria mai demult, intr-o discutie in mediul online, ca „de la taran, paganus, vine denumirea de pagan”. Este o constatare valabila doar in cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, intrucat in limba romana etimologia cuvantului „taran” este diferita. Ca si „tara”, termenul deriva din latinescul „terra” (pamant): „terra – tara – teran”. Taranul este „omul pamantului”, iar „taran fara pamant e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugereaza ideea ca taranul este omul cel mai atasat de tara, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvantul „tara” are si intelesul vechi de „taranime”: „la tara” insemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba romana da marturie despre legatura intima, organica dintre taran, pamant si tara.

Insa, asa cum comunismul a fost un sistem utopic indreptat cu inversunare impotriva oamenilor pamantului (prin deposedarea taranilor de pamant si prin stramutarea lor fortata la oras pentru a fi transformati in „unitati de productie”, adica in ceva cu totul strain firii lor – iar cei care s-au impotrivit au fost aruncati in puscarii sau decimati), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, in esenta, exact acelasi lucru, doar ca totul e ambalat in iluzia libertatii.

In loc sa i se creeze conditiile pentru a ramane la vatra stramoseasca si a trai cinstit din munca pamantului (de care este organic legat), taranului i s-a oferit, in schimb, „darul libertatii”: depopularea satelor, emigrarea in masa a taranilor, sclavagizarea lor pe plantatiile straine. Oare spre o astfel de „sansa” aspira taranul roman? Dintre cei care au ramas, sunt tarani care nu au mai avut sansa de a se intoarce la radacini si de a reface legaturile de comuniune distruse, asa ca „se adapteaza” dupa cum cer „regulile” noului sistem. Si tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul randuielii, materiale si spirituale, dupa care functiona lumea satului (iar pentru taranul roman, „randuiala lumii izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre randuiala din Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii) – grabesc distrugerea, nu numai fizica, dar si morala, a taranului. Dupa caderea comunismului, taranilor li s-a restituit pamantul, dar nu li s-au asigurat mijloacele si conditiile pentru a-l putea lucra, fiind, in fond, deposedati a doua oara, dar intr-un mod mult mai perfid decat cum au facut-o comunistii.

Taranul nu a mai fost lasat sa traiasca potrivit firii sale – ca om al pamantului, integrat in rosturile stramosesti, care-l tin alipit trup si suflet de pamant si de tara. Insa nu trebuie trecut cu vederea ca trainicia acestei legaturi era data mai ales de intemeierea in spiritual. Intelegerea pe care o avea taranul asupra lumii si a pamantului era inraurita hotarator de raportarea sa la lumea spirituala, dat fiind ca intre cele doua lumi nu exista o ruptura (cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, un profund cunoscator al sufletului romanesc, „cele doua mari pasiuni ale romanului sunt pamantul si credinta (cerul)”) – intre ele nu exista separatie, romanul vietuia intre aceste doua coordonate, de aici vine si echilibrul sau, asezarea sufleteasca, dimensiunea firescului in care traia taranul roman; asa cum se intampla cu un copac taiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai intai ii sunt inlaturate radacinile si ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusa remodelarii ideologice: odata ce i-au fost suprimate radacinile si a fost anulata legatura cu pamantul si cu cerul, ea poate fi redimensionata ideologic fara a mai tine seama de limitele firescului intre care aceasta se incadra inainte; taranul isi ducea existenta intre aceste cadre, astfel, isi rostuia cu chibzuinta viata, iar traiul sau curgea firesc, armonios, fara excesele, rupturile, nelinistile si problemele existentiale care il framanta pe omul modern; acest echilibru provenind din legatura armonioasa care exista (pentru taranul roman) intre lumea materiala si cea spirituala (intre pamant si cer), este simbolizat de cumpana fantanii, intalnita atat de des in vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpana, simbol al centrarii. Carte despre fiinta romaneasca); este acea „dulce continuitate intre spirit si fire” despre care vorbea Constantin Noica in Pagini despre sufletul romanesc [1].

Ovidiu Papadima subliniaza ca taranul „considera deopotriva drept al lui Dumnezeu si lumea pamantului, ca si cea cereasca. De aceea, nu le va vedea luptandu-se, ci armonizandu-se intr-o adanca intrepatrundere” [2]. Sau, dupa spusa unui taran citat in minunata colectie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e asa cum a lasat-o Dumnezeu; asa cum e, ea se tane, are o randuiala, nu vezi?” [3]. Deducem de aici ca randuiala aceasta nu e o creatie a omului, care sa poata fi modificata dupa bunul sau plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci cand a creat-o. Acest temei se surpa doar sub actiunea coroziva a pacatului in care staruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea si pamantul ca dar. Omul care multumeste

Nerespectarea si stricarea acestei randuieli atrage dupa sine nenorociri – nu numai distrugerea firii si a lumii, a mediului natural, a hranei, ci si decaderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creatiei. Atunci omul nu mai intelege lumea ca dar – darul implicand nu numai conceptia ca izvorul a toate bunatatile este Dumnezeu, dar si ideea de comuniune si de jertfa („Cand fac un dar, ma daruiesc, iar cand primesc un dar, ma implinesc” nota, intr-o meditatie, Ernest Bernea [4], referindu-se la dimensiunea spirituala a actului daruirii ca act de jerfta – „a jertfi inseamna a rupe ceva din sufletul tau, din fiinta ta” –, care, in acelasi timp, coaguleaza si intareste comuniunea dintre oameni – „darul este si un legamant, o prezenta activa intre tine si celalalt, o cale si un semn de unificare a doua fiinte”, scrie Ernest Bernea) [5].

Lumea si pamantul ca dar, asa cum le intelegea taranul roman, presupune a le folosi cu recunostinta, nu numai ca „Homo sapiens” sau ca „Homo faber”, ci – cum remarca Parintele Alexander Schmemann intr-o cuvantare [6] – in primul rand ca „homo adoratus”, expresie insemnand „omul care multumeste”. Aceasta calitate (tinand de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului si al patimilor care ne instraineaza unii de altii si de Dumnezeu, care ne rup de stramosi si de generatiile viitoare, care ne pun in razboi unii cu ceilalti, cu Dumnezeu si cu natura. Ea ne inalta intr-un registru al nobletii sufletesti.

Aceasta viziune era, asa cum au remarcat cercetatori ai lumii taranesti, proprie taranului roman. El nu se raporta la pamant ca la o proprietate asupra careia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun daruit de Dumnezeu spre mentinerea traiului si a bunelor randuieli, spre folosul sau si al comunitatii (fiind calauzit de constiinta ca proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, taranul tinea seama in mod firesc de anumite randuieli si limite. O mare insusire a taranului este ca avea constiinta limitelor si manifesta o smerenie in modul cum se slujea de tot ce ii oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, in special exemplele care evoca aceste insusiri). Totodata, el era pastratorul valorilor (materiale si spirituale) mostenite, o alta trasatura definitorie a sa. Acesta este modelul adevaratului gospodar. Fara aceste insusiri, omul devine mandru, lipsit de recunostinta si, in consecinta, un risipitor, un om lipsit de chibzuinta, de simtul masurii si al firescului. Daca luam in considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la tarani, putem spune ca acest cuvant intelept apartinand Parintelui Sofronie Saharov reflecta in mod desavarsit si intelepciunea taranului roman: „Mandria incearca sa-si inchipuie o lume si sa traiasca in ea. Smerenia primeste lumea asa cum a zidit-o Dumnezeu.” [7]

In acest mod, taranul nu numai ca isi dovedea calitatea de om vrednic in fata comunitatii (de bun chivernisitor), dar asigura dainuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale si materiale, intrebuintand cu recunostinta mosia sa si bunurile mostenite si perpetuand viata (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de aceasta lume, ci punand-o in slujba lui Dumnezeu si a semenilor – fiindca, din cele daruite de Dumnezeu, suntem chemati sa daruim si noi, la randul nostru – si pentru a o orienta, prin daruire, jertfa si slujire, spre un tel mult mai inalt: rostul mantuitor pe care Dumnezeu l-a sadit in miezul lumii prin Intruparea Fiului Lui). Doar in acest mod omul este cel care, dupa o cunoscuta vorba din popor, „sfinteste locul”.

Cand lumea si viata nu au mai fost intelese ca dar

Dusmanii taranului si ai randuielilor intelepte dupa care functiona lumea sa au fost cei care nu au mai inteles lumea si viata ca dar. Cei care au transformat lumea intr-un locas al ispitelor, in care patimilor li s-a dat libertatea de a se instapani si de a desfiinta randuiala veche, proces care a avut mai multe etape si al carui apogeu se pare ca il traim astazi.

Patimile sunt cele care invaluie intr-o pacla groasa ochii nostri sufletesti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosita ca dar; patimile inrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului daruirii: in locul capacitatii de jertfa, trezesc si cultiva in noi egoismul si lacomia, in locul spiritului de comuniune, incurajeaza dezbinarea, distrugerea legaturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea rastoarna randuiala fireasca a intregii lumi.

Universului taranesc – un spatiu al comuniunii si al randuielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un camp de lupta – loc al razboaielor, al bataliilor pentru putere si acaparare colonialista, al subjugarii si anihilarii celor mai slabi, al exploatarii pana la epuizare a resurselor, in care unitatile organice reprezentate de Biserica, familie, comunitatile locale, statul national, mica proprietate si micile gospodarii taranesti – cu alte cuvinte, unitatile intemeiate pe omul concret – nu mai incap fiindca sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, inghitirea lor intr-o imensa societate de masa, in haosul globalist, unde „ordinea” trebuie mentinuta prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legaturii cu cerul si cu pamantul

Fiindca legatura lui cu pamantul era organica, nu de tip exploatator, taranul de alta data se dovedeste mai ancorat in lumea sa reala decat omul urban care se considera indreptatit sa acapareze noi teritorii si sa distruga societatile taranesti „anacronice” in ravna lui de a le „moderniza”. Omul dezradacinat, in marsul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legatura cu pamantul si, ca o consecinta, comuniunea cu natura si acel mod de intelegere care il situeaza pe taran, pe omul cu credinta in Dumnezeu, in armonie cu firea (datorita credintei in Dumnezeu, lucrurile si lumea capata un sens si o coerenta care dau omului asezare si echilibru sufletesc si care poate fi tradusa prin termenul „randuiala” – definitoriu pentru universul taranului –, dat fiind ca e vorba de o ordine care „izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezradacinari reprezentate de pierderea legaturii cu pamantul a omului instrainat de Dumnezeu este disparitia respectului fata de fire, cu toate consecintele ce decurg de aici si care au schimbat intr-o asemenea masura chipul lumii incat viata omului traitor in ea a ajuns abstracta, neancorata, artificiala, ghidata dupa interese egoiste, care il intorc pe om impotriva firii, a aproapelui sau si a lui Dumnezeu. Iata cum a ajuns omul modern un adversar inversunat nu numai al randuielii, dar si al propriei lui identitati (aceasta situatie se agraveaza pe masura ce lumea virtuala, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe langa dezechilibrul sufletesc si alienarea pe care aceasta dezradacinare le sadeste in sufletul omului (pe deplin necunoscute taranului „integrat in armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversitatii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producatori locali si izgonirea lor de pe propriile pamanturi etc. Daca stramosii nostri se simteau atasati de pamant prin radacini adanci, nu acelasi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (in mod analog, corporatiile, fie ele agricole sau de alta natura, nu sunt legate de un loc si, in definitiv, nu se deosebesc cu nimic de navalitorii pagani nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele pagane” de astazi, care, prin colonizare economica si culturala, cotropesc si supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, in „Lauda taranului roman” [8], despre barbarii de odinioara, si anume ca erau „neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora” si ca „dispretuiau legatura cu pamantul” – ele neavand tarani, fiindca taranul se defineste prin legatura sa profunda si stabila cu pamantul – se poate spune despre corporatiile si puterile neocolonialiste de astazi, capabile nu numai sa distruga mostenirea noastra culturala si naturala, dar si sa declanseze un sir neintrerupt de razboaie; spre deosebire de acesti cotropitori, noi am fost „un neam pasnic de tarani” – „In trecutul nostru n-avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare” –, care nu au cautat decat sa-si „pastreze fiinta si pamantul”, acest pamant pe care „se face agricultura din vremuri imemoriale”[9]).

Acesta este omul „autonom”, incapabil sa mai intrebuinteze pamantul si bunurile lumii cu recunostinta si grija, ci in mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care il stapanesc pe acesta si care deformeaza nu numai chipul omului, dar si pe cel al lumii, sunt mandria, lacomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci cand „Homo adoratus” va disparea definitiv, va triumfa conceptul de „Homo homini lupus”, care va transforma lumea intr-un adevarat infern.

Taranul, om al radacinilor

Grigore Lese spunea foarte sugestiv intr-un interviu ca „spre obarsii [sau spre radacini, n.n.] urci, nu cobori” si ca „trebuie sa ne inaltam spiritual spre a ne atinge radacinile”. Taranul, ca om al radacinilor, nu este doar „pastratorul teritoriului national” (Liviu Rebreanu) – asigurand continuitatea materiala a acestuia (si sanatatea unui intreg popor, hrana sanatoasa produsa de taranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvantate de Dumnezeu) –, el este si pastratorul sufletului romanesc (fiind „purtatorul crucii”, cum il numea Horia Bernea; crucea pe care si-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm implantata in pamantul stramosesc, pamant crestin aparat cu pretul vietii de stramosi – in mare masura de tarani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcatuiau in trecut „aproape intregul element militar al tarii” [10]).

Prin urmare, legatura sa indestructibila cu cerul l-a facut pe taran si un darz aparator al pamantului nostru si, implicit, al datinilor acestui pamant, al individualitatii si unicitatii noastre etnice care – arata Parintele Staniloae – se dizolva numai atunci cand elementul unificator si intemeietor, si anume credinta, slabeste. Credinta l-a tinut in comuniune cu stramosii, cu pamantul si cu fratii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole intregi de restriste (pana la instaurarea comunismului) nu au putut sa o zdruncine, chiar daca in plan istoric au avut loc despartiri si rupturi dureroase, lupte si jertfe – fiind dorul, care „sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Parintele Dumitru Staniloae) (a se vedea Dumitru Staniloae, cap. „Inradacinarea in spatiul propriu”, in Reflectii despre spiritualitatea poporului roman [11]).

Astfel se explica si de ce taranul era in buna lucrare cu firea – tocmai datorita comuniunii sale cu Dumnezeu, care il facea sa traiasca in randuiala, sa cunoasca si sa respecte buna intocmire a firii, avand in vedere ca, in viziunea taraneasca, alcatuirea ei nu este o intamplare (caz in care omul s-ar simti tentat sa o schimbe dupa capriciile sale), ci se supune si ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu inteleg ecologistii anticrestini este ca tocmai instrainarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenta asupra naturii, care astazi a atins proportii fara precedent si care distruge echilibrul ei si ordinea fireasca in care a fost zidita. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest razboi dus impotriva naturii: „Natura este prieten, si nu dusman. Ea a fost zidita pentru a fi tovarasul si ajutorul omului, iar nu un rob razbunator. Oamenii care inrobesc natura o fac vrajmasa si razbunatoare. La noi, in Balcani, se mai pastreaza inca ceva din respectul de odinioara si mila fata de natura. Mai dainuieste inca obiceiul – pana nu demult obstesc in Balcani – ca taranul, cand vrea sa taie un copac, sa coseasca iarba sau sa injunghie un dobitoc, sa-si faca cruce zicand: «Doamne, iarta!» Popoarele care au declarat razboi pe viata si pe moarte naturii, care au nascocit si pus in practica in chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras si atrag asupra lor nenumarate rele – intrucat cel ce rupe legaturile sale prietenesti cu natura, in acelasi timp rupe si legaturile cu Dumnezeu.” [12]

In lumina celor afirmate pana aici, intelegem ca taranul roman este un om al pamantului, insa nu intr-un sens pagan (si poate ca nu este intamplator ca, in limba romana, etimologia cuvantului „taran” nu trimite la un substrat pagan), care este reflectat astazi in manifestarile new-age-iste si ecologiste anticrestine de idolatrizare a „mamei pamant” (pierzand legatura cu cerul, omul fie utilizeaza in mod abuziv pamantul – lipsit de respectul si recunostinta care iradiaza din lucrarea omului-iconom, care intelege pamantul ca dar –, vazand in el doar o forma de exploatare si sursa de imbogatire cu orice pret, viziunea predominanta fiind cea antropocentrista, fie cade in cealalta extrema, acordand o intaietate nefireasca naturii, mergand pana la sacralizarea ei; aceasta din urma perspectiva este geocentrista, implicand plasarea pe un plan secund a omului ca fiinta creata de Dumnezeu – si purtand chipul Sau – si nesocotirea moralei crestine [13], de vreme ce intreaga randuiala a firii nu mai este inteleasa ca supunandu-se unei ordini transcendente si fiintand sub pronia lui Dumnezeu, cum o intelegea taranul). Taranul este om al pamantului in sensul ca este om al radacinilor, al randuielii, al comuniunii cu inaintasii, sortit sa pastreze si sa transmita mai departe traditia, adica intelepciunea stramoseasca: valorile si adevarurile vii care au trecut testul timpului, fiind traite, marturisite si aparate de stramosi in acest spatiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicaieri” cu privire la care atragea atentia Nicolae Iorga, prevestind parca, prin avertismentul sau, nasterea omului abstract de astazi.

Asa se face ca, odata cu pamantul, taranul apara „legea stramoseasca”, sau ceea ce Parintele Dumitru Staniloae spunea ca „a reprezentat pentru poporul roman fundamentul tuturor legilor sale de viata”, aceasta fiind Ortodoxia (ca si credinta crestina – n. red.)[14], ca mod de vietuire si dainuire a neamului nostru. Fiindca, desi istoria i-a fost potrivnica, desi s-a aflat in calea atator navalitori si la confluenta intereselor unor mari imperii si puteri, poporul roman a avut modul lui de a se „tine locului”, adica de a rezista istoriei si timpului si de a raspunde problemei raului care ii ameninta existenta. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisa dupa care s-a condus lumea romaneasca – formata, secole intregi, in masura covarsitoare, din tarani. Nu este acea ordine artificiala, impusa, care in Occidentul individualist a capatat forma relatiilor contractualiste intre indivizi. E randuiala „lumii asa cum a lasat-o Dumnezeu”, e dreapta credinta, „legea romaneasca”, un set de adevaruri, rosturi si norme care, desi nescrise, isi aveau izvorul in credinta si intelepciunea stramoseasca si au fost temei al comuniunii, unitatii si existentei lumii romanesti. Cum spunea IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, intr-o frumoasa pastorala de Craciun, „Buna randuiala a vietii intru ascultare zace. Ascultarea si implinirea Cuvantului Evangheliei ne aduc pace si multa mangaiere in sufletele noastre si in neamul nostru romanesc” [15] (acest cuvant intelept ne trimite cu gandul la un alt adevar rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinti: „Un neam valoreaza atat cat si-a insusit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare ii era caracteristic taranului roman.

Cand a fost adus in situatia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul si-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul sau, s-a instalat neoranduiala, lipsa de sens, de criterii si de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiratie a comunismului; de indeplinirea acestei conditii depindea transpunerea in viata a utopiei totalitare pe altarul careia trebuia jertfit fara mila omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu randuielile si ierarhiile ei, cu reperele dupa care se calauzea aceasta, nu ar fi avut sorti de izbanda („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugaciune. A cauta sa modifici sau sa distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare pacat, avandu-si originea in neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician roman ucis de comunisti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea taranului si a elitei reprezentative ca pastratoare a legii romanesti, elita care intelegea ca „statul n-are sens decat in slujba valorilor neamului care-l sustine” (Mircea Vulcanescu [16]).

Prin urmare, atunci cand omul urban a pierdut legatura cu cerul, s-a dezradacinat si nu a mai putut ramane racordat la real, la un mod de viata cumpatat si firesc. A ajuns un zamislitor de utopii si un visator obsedat de plasmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcata de ambitii si lacomie, conflicte, nelinisti, frica, robie si teroare, civilizatia taraneasca „nu cunoaste lupta pentru autodepasire. Este o calma si buna exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea [17]).

Situatia actuala a taranului. Necesitatea refacerii legaturii dintre sat si oras

In ce situatie a fost adus taranul roman de fauritorii de utopii mai vechi si mai noi (comunista, ieri, neoliberala/globalista – azi)? Proletarul de ieri, instrainat de propriul pamant, stramutat, in mod silnic, la oras pentru a deveni o unitate de productie in marea industrie, un om masificat, este „capsunarul” de azi, smuls din comunitatile organice – familia, satul, tara – pentru a se bucura de „darul libertatii”. Sau este taranul devenit un „capitalist” abil, care se descurca cum poate, se „adapteaza”, „taranul” instrainat nu numai de propriile radacini, dar si de modul traditional de a trai si de a produce – oglinda trista a starii in care a fost adus astazi satul. Un principiu care sta la baza sistemului corporatist este ravna de a produce in primul rand pentru profit, nu pentru om (intr-o lume in care pietei i se acorda suprematie, in detrimentul mentinerii sanatatii si a vietii). Or, in acest mod, are loc inevitabil o degradare a relatiilor dintre oameni. A produce mancare nesanatoasa pentru profit conduce la alterarea constiintei si a caracterului celui care o produce, la instrainarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pietei se reflecta prin rasturnarea valorilor, generata de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societati globalizate. Asa se explica de ce am dat intaietate pietei in detrimentul omului, profitului in defavoarea sanatatii, acumularii canceroase si consumului nesabuit in dauna cumpatarii, sistemului financiar speculativ in paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „piete libere” se desavarseste astazi procesul de dezradacinare a noastra initiat in mod brutal in comunism.

Eliminarea taranilor si a micilor proprietari (producatori) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pamanturilor, prin lipsirea taranilor de mijloacele necesare pentru a-si munci pamantul, parasirea vetrelor, uitarea radacinilor si a propriei credinte, destramarea familiilor si a comuniunii cu cei de acelasi neam, cu stramosii, cu tara, prin incurajarea emigrarii, toate acestea in favoarea unor profitori straini si a marilor corporatii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezradacinari si ale inrobirii in care am fost adusi. Marele economist din perioada interbelica Virgil Madgearu argumenta in lucrarile sale ca protejarea si raspandirea micii gospodarii taranesti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va intretine o populatie densa, va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri” si ca „regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii” [18]. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoasterea realitatilor romanesti si a necesitatilor reale ale unei tari preponderent agrare precum a noastra (al carei atu era si inca este tocmai calitatea superioara a pamantului ei) a fost intrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecintele distrugerii micii gospodarii taranesti le suportam astazi din plin, lucrurile evoluand intr-o directie contrara celei pe care o avea in vedere Virgil Madgearu: scaderea populatiei intr-un ritm fara precedent, exodul taranilor, abandonarea satelor, proletarizarea taranilor, adusi in conditia umilitoare de forta de munca ieftina, condamnata sa „argateasca” pe plantatiile detinute de corporatii, distrugerea agriculturii, importul a 80% din alimente, industria nationala facuta praf, inrobire si exploatare in favoarea camatarilor si a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atat prin faptul ca taranilor li s-au confiscat pamanturile (de care existenta taranului este organic legata), cat prin erodarea spiritului de comuniune (care se hraneste din credinta) care domnea in satul romanesc [19] si care forma alta data si baza unui regim cooperatist trainic. Asa s-a produs degradarea satului, pastratorul prin excelenta al fiintei romanesti, loc binecuvantat al solidaritatii organice si al omeniei, iar decaderea morala care ia o amploare fara precedent in orase, lipsa solidaritatii si a unitatii dintre romani, uniformizarea si atomizarea societatii, sunt tocmai urmarile degradarii comunitatilor rurale; totodata, acestea sunt consecintele crearii intentionate a unui antagonism intre sat si oras – in cadrul caruia satul este considerat un loc al „inapoiatilor”, „arhaicilor” (mai nou, al taranilor „betivi si lenesi”), iar orasul, o intruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” si emancipat, in fond, un om instrainat de Dumnezeu si de semeni, mutilat sufleteste, lipsit de busola si inrobit cu totul patimilor. Insa acest razboi al orasului impotriva satului a fost mereu dus cu perseverenta de regimurile totalitare. In acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creandu-se conditiile prielnice pentru inrobirea si spolierea noastra.

Pana cand nu vom reface legatura dintre sat si oras, redand taranilor demnitatea de a trai potrivit firii si rostului lor (nu ca sclavi agricoli si capsunari, izgoniti de pe propriile pamanturi), populatia din orase va ramane o masa atomizata, prada unor forte straine destructurante, care ne vor acapara nu numai pamanturile, dar si sufletele. Pana cand nu vom intelege ca trebuie sa ne pastram taranii la vetre, atasati de pamantul si credinta stramoseasca – ai caror pastratori darzi trebuie sa fie –, sa-i ridicam din conditia mizera, redesteptand in ei virtutile creatoare si dandu-le posibilitatea sa le cultive, pentru a deveni adevarati gospodari, nu vom putea iesi din conditia de sclavie. Le vom putea trezi virtutile creatoare ajutandu-i sa reintre in legatura cu radacinile lor si cu pamantul. Incurajand micile gospodarii taranesti, modelele asociative si cooperatiste, conlucrarea, cooperarea intre sat si oras (din care orasul ar avea insutit de castigat), agricultura ecologica sprijinita de comunitate, productia locala, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstita a taranului, care va restaura si va mentine randuiala, din harnicia si daruirea sa, vor izvori roade curate si binecuvantate, care ne vor hrani trupeste si sufleteste.

Indemnul pe care il adresa romanilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de receptie la Academia Romana este la fel de valabil si astazi: „Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici sa n-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre. De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit” [20].

Note:

[1] A se vedea si articolul meu „Semnificatia apei si fantana ca simbol sacru in viata traditionala romaneasca”, in Tezaur romanesc, 22 iulie 2013.

[2] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1995, p. 9.

[3] Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 68.

[4] Ernest Bernea, Meditatii filosofice. Note pentru o filosofie inactuala, Editura Predania, 2010, p. 113.

[5] Dupa ce am terminat de scris articolul de fata, am descoperit un articol minunat al parintelui Stephen Freeman, in care parintele spune: „Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfa sau un dar sunt unul si acelasi lucru. Cea mai importanta jertfa pe care o facem este sa daruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoasterea ca tot ce avem si tot ce suntem vine de la Dumnezeu si apartine lui Dumnezeu. Darul este insasi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Aceasta comuniune, aceasta preotie a fost sfaramata la caderea omului, atunci cand am ales sa consideram ordinea creata drept scop in sine. Mancarea fructului – ca scop in sine («era bun de mancat») – a fost o coborare de la nivelul de preotie la nivelul de consumator. Am incetat sa facem din lume un dar si am ales in schimb sa o devoram. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preotia este insasi esenta existentei umane autentice”, Pr. Stephen Freeman http://www.ortodoxiatinerilor.ro/harul-lui-dumnezeu/19813-preotia-universala; https://parintelestephen.wordpress.com/2013/10/11/1023/).

[6] Alexander Schmemann, „Intre utopie si evadare”, conferinta sustinuta la Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981.

[7] O alta cugetare foarte sugestiva care face parte dintre cele culese de Ernest Bernea in cartea Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman: „Am auzit ca-s oameni invatati; da’ ce stiu ei? Stiu ce-i randuit da’ stiu in parte, ca odata mintea, oricat de desteapta ar fi, sa scranteste de nu mai e buna de nimic. Lasa lucrurile sa mearga in legea lor; ce te bagi in treburi dumnezeiesti? Te crezi mare, da’ te frangi. Si diavolu’ a vrut odata sa intoarca lumea altfeliu si-o cazut. Omu’ sa ramana om!” (Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate…, p. 69. A se vedea si eseul meu „Consecintele indepartarii de firescul traditiei. Casa taraneasca si casa moderna”, Tezaur romanesc, 2 iulie 2013 https://irinamonica.wordpress.com/2013/10/23/consecintele-indepartarii-de-firescul-traditiei-casa-taraneasca-si-casa-moderna/, preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro).

[8] Liviu Rebreanu, „Lauda taranului roman”, discurs de receptie la Academia Romana, 29 mai 1940.

[9] Ibidem.

[10] Nicolae Iorga, „Partidele si tara”, Discutia la Mesagiu, Discursuri parlamentare, vol. I, partea I, Editura Bucovina, Bucuresti, 1939, p. 63; https://irinamonica.wordpress.com/2011/08/17/nicolae-iorga-despre-ideile-conducatoare-ale-poporului-roman/.

[11] Dumitru Staniloae, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman, Editura Elion, Bucuresti, 2004, pp. 5-24.

[12] Sf. Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Editura Predania, 2009, p. 68.

[13] In acelasi registru se incadreaza planurile pentru reducerea populatiei sau legalizarea unor conduite impotriva firii, care schimonosesc chipul divin din om.

[14] „Care este insa modul romanesc de comuniune cu ordinea spirituala transcendenta? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actuala a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste romanul spre cer si, plin de lumina de acolo, si-l intoarce spre lume, conducandu-se dupa el in atitudine si pasii sai” (Parintele Dumitru Staniloae, „Ortodoxia, modul spiritualitatii romanesti”, Revista Gandirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, p. 420).

[15] IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, Pastorala la Nasterea Domnului, 2015 http://mitropolia-banatului.ro/pastorala-la-nasterea-domnului-2015/.

[16] Mircea Vulcanescu, Prolegomene sociologice la satul romanesc, Editura Eminescu, Bucuresti, 1997, p. 121.

[17] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluta, Cateva ganduri despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare, Editura Liternet, 2003, p. 6.

[18] Virgil Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti, Editura Dacia, 1999, pp. 45-59.

[19] „Colectivizarea n-a insemnat numai schimbarea formei de proprietate – ca a luat pamantul de la tarani si l-a dat la CAP-uri, ci a distrus spiritual satul ca matrice de credinta! Si cititi la parintele Staniloae sau la parintele Calciu ce insemna satul romanesc. O sa gasiti aici niste lucruri extraordinare despre modul cum se traia credinta in sat. Or, satul asta a fost la noi, in cea mai mare parte, distrus de comunism” (Parintele Moise de la Manastirea Oasa, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/16/la-18-ani-de-libertate-ranile-comunismului-in-noi-sau-lumina-ce-ni-se-vara-pe-gat-cu-sila/).

[20] Liviu Rebreanu, ibidem.

20/12/2019/0 Comments/by Patrick Matis