Articole despre valorile românești.

don quijote, ion coja, romanii

Ion Coja - Don Quijote și românii

Informația, pentru mine cea mai prețioasă despre moldoveni, despre români așadar, am primit-o cu ani buni în urmă de la prințul Dimitrie Cantemir, care în Descriptio Moldaviae consemnează următoarele:

„Moldovenii trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa – scria Cantemir despre moldovenii săi – dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.”

Acest citat ar merita să nu lipsească din niciun manual de istorie a românilor!… Trebuie să facem un mic efort de imaginație și să ne gândim la marea cotitură care s-a produs prin apariția armelor de foc, a revolverului. A fost un veritabil cutremur mental în lumea cavalerilor, a luptătorilor, a voinicilor. A eroilor!

Iată comentariul făcut la apariția armelor de foc de însuși Don Quijote, prototipul cavalerismului și al virtuților ostășești. Îl citez așadar pe Cervantes, care ne grăiește prin nemuritorul său Don Quijote:

„Binecuvîntate veacuri acelea care erau lipsite de înfricoșătoarea furie a acestor drăcești unelte ale artileriei, al căror născocitor socot și sper că-și va fi găsit în fundul iadului răsplata satanicei invenții prin care a dat prilej oricărui braț laș ori mișel să ia viața unui cavaler vrednic, care, fără să știe nici cum, nici de unde, în toiul avântului și al ardorii care-i înflăcărează și-i însuflețește pe cei cu inima vitează, se pomenește cu o ghiulea rătăcită și ghiuleaua curmă și pune capăt într-o clipită gândurilor și vieții celui care merita să se bucure de ea. Și așa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare sufletul că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrățișând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim, fiindcă, oricât aș fi eu de nepăsător față de orice primejdie, nu-mi vine totuși deloc la socoteală gândul că un dram de praf de pușcă și de plumb îmi poate răpi prilejul de a ajunge vestit și cunoscut de o lume întreagă pentru vrednicia brațului meu și ascuțișul spadei.”

Nu este prea lung citatul și e musai să-l ținem minte și să-l raportăm la textul lui Cantemir, ai cărui moldoveni „treabă mai bună au făcut întotdeauna cu sabia”, conform idealului lui Don Quijote: „vrednicia brațului și ascuțișul spadei”! Și momentul de maxim românism consemnat de prințul moldav: de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci moldovenii socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La aproape două sute de ani distanță, la celălalt capăt al continentului, sufletul lui Don Quijote era încă viu, la un popor întreg. Și mă întreb dacă nu cumva apariția armelor de foc a scăzut mult din ardoarea și eficiența românilor pe câmpul de luptă, unde n-a mai contat în primul rând vrednicia brațului și ascuțișul sabiei!

Așadar, pe românește, după mintea și sufletul românului, „nu este lucru de cinste să întrebuințezi împotriva dușmanului o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare și nici o vitejie”! Cum spuneam undeva, într-un text în care comentam minunata poveste a lui Dromichete, precum și povestea despre cum s-au purtat românii, în general, cu prizonierii de război, respectul pentru adversar este un semn de maximă noblețe, de aristocrație sufletească. Vorba nu știu a cui: les grands esprits toujours se rencontres: Cervantes și Cantemir, Don Quijote și moldovenii, noi românii! Același dispreț pentru armele care suplinesc și anulează adevărata voinicie.

Odată deschis acest subiect, băgăm de seamă că el poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă și mai înaltă, sugerându-ne un comentariu neașteptat la un fragment biblic clasic: confruntarea dintre Goliath și tinerelul numit David. Subiect care a inspirat multe minți luminate ale lumii noastre, inclusiv multă artă plastică, în frunte cu sculptura și cu Michelangelo! Urma să se încingă între cei doi o luptă dreaptă, voinicească, drept care Goliath s-a prezentat în ring „fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale”, mirându-se foarte când îl vede pe David urcând în ring cu o praștie în mână: „Ce cauți cu praștia la tine? Vrei să tragi în mine cu praștia? Ce-s eu? Câine?!” (Vezi Cartea regilor, 1,17.)

Cu alte cuvinte, Goliath gândea ca un moldovean: de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului (s. n.) o armă la a cărei folosire nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.” La fel și Goliath, știa bine cum se folosește o praștie și la ce e bună: să vânezi, să tragi după sălbăticiuni, nu în oameni! Dar a considerat că asta o știe și David. Sigur că o știa și David, drept care David știa și că Goliath nu va avea asupra lui vreo praștie! Adică David, privit din acest punct de vedere, nu mai este ce s-a tot spus despre el, că întruchipează spiritul superior, inteligența inovativă etc., etc. Din punctul de vedere cavaleresc, bărbătesc, David este corigent, nu are comun nimic cu Don Quijote! (A se vedea și în ce termeni injurioși s-au pronunțat unii parlamentari evrei în Knesset la adresa regelui David…)

Este ca și cum se aranjează un meci, o luptă între doi sportivi pentru a se tranșa care este mai bun, la trântă sau la box. Mai bun luptător. Iar pe ring unul dintre luptători vine cu un revolver, de care se folosește fără scrupule pentru a-și răpune adversarul. Cam asta se pare că face marele erou David… Avem voie să facem această simplificare?!

Arma de foc permite oricărui nevolnic, oricărei stârpituri să răpună un voinic adevărat, să surclaseze un adversar mult mai bine înzestrat cu atributele eroului, ale vitejiei, ale demnității, ale cavalerului, pe scurt! Glonțul ucigaș, glonțul laș, anulează superioritatea voinicului, a eroului! Iar glonțul laș și ucigaș ajunge la îndemâna oricui prin invenția armelor de foc. Praștia antică era o armă din aceeași categorie, a premers arma de foc, revolverul. Când arma de foc ajunge arma unui duel între doi gentlemani, va fi de neimaginat un duel în care numai unul dintre combatanți să aibă revolver și să de folosească de el! Or, la o analiză lucidă cam asta este poziția pe care se situează David al nostru!

Al nostru?! Parcă nu mă mai recunosc în biblicul personaj, a cărui abjecție pare acum dovedită! Îi găsim o singură scuză, o singură circumstanță atenuantă: prin mișelia sa a evitat o catastrofă pentru poporul său, care ar fi căzut în robia filistenilor dacă Goliath ar fi ieșit învingător!

Așadar, noi, ca români, ne tragem din Don Quijote, nicicum din David!

Mai rămâne o problemă: regele David chiar a existat? Dintr-un film documentar făcut la Ierusalim am reținut afirmația unui savant israelit: „Nu există nici o atestare arheologică a existenței regelui David…” Așa o fi?!

vasile astarastoae, pandemie, conspiratie

Vasile Astărăstoae - Etica medicală la frontierele vieții. În căutarea unui criteriu moral

Una dintre erorile în gestionarea pandemiei actuale (alături de internarea obligatorie a asimptomaticilor și a formelor ușoare) a fost clasificarea spitalelor în COVID, suport COVID și non-COVID. Astfel, s-a ajuns la supraaglomerarea unor spitale și la crearea unei probleme etice legată de admisibilitatea pacientilor în secțiile de ATI.

Aproape în fiecare zi suntem bombardați cu știri despre progrese spectaculoase în medicină și mai ales despre dezvoltarea unor noi tehnologii medicale. Cu toate acestea certitudinea diagnosticului, tratamentului și prognosticului pentru multe afecțiuni (inclusiv pentru COVID) rămâne încă o iluzie. Această incertitudine a condus la tratarea agresivă a pacienților (în secțiile de ATI) și au prelungit viața multora cărora în trecut li s-ar fi permis doar să moară. Astfel de tratamente sunt însoțite însă de costuri financiare și eforturi umane deosebite. Resursele fiind limitate pot să apară momente în care medicii vor trebui să decidă dacă unii ar trebui să fie tratați, iar alții nu. Ce criterii vor folosi? În ciuda reglementărilor și a ghidurilor medicale (care au ajutat la clarificarea problemelor legate de tratament), nu există încă un consens cu privire la un criteriu moral, care să ajute medicii în luarea acestei decizii. Există un acord general în cadrul profesiilor medicale, juridice și etice potrivit căruia pot exista situații particulare în care vieți nu pot fi salvate. Consensul se încheie atunci când se încearcă stabilirea criteriilor pe baza cărora să se stabilească cine ar trebui să primească sau nu tratament medical. Această diversitate de opinii a adus în prim plan necesitatea urgentă a căutarii unui criteriu moral normativ.

Pentru a defini un criteriu moral trebuie să plecam de la ethosul profesiei medicale și de la rădăcinile creștine ale civilizației europene.

Profesia medicală s-a angajat de la început să vindece bolile și să păstreze viața. Astăzi, avem tehnologia medicală pentru a face acest angajament o realitate. Medicina și tehnologia modernă au capacitatea de a menține în viață aproape pe oricine din punct de vedere biologic. Prin urmare, s-a produs o trecere treptată de la mijloacele de prelungire a vieții la suspendarea morții (uneori ani de zile), dar adesea cu afectarea calitatății vieții.

Tradiția creștină s-a străduit întotdeauna să mențină un echilibru între două extreme: utopismul medical-moral, ( susținerea vieții cu orice preț și cu toate mijloacele, deoarece atunci când viața s-a sfârșit, totul s-a terminat) și pesimismul medical-moral (nu are rost să susținem viața dacă este însoțită de suferință, lipsă de funcție etc.). Ambele extreme sunt de fapt devalorizări ale vieții umane, deoarece elimină viața din contextul care îi conferă semnificaţie.

Calea de mijloc este o recunoaștere a faptului că viața umană este o valoare de bază, cea mai importanta valoare, dar că viața nu este binele absolut și moartea răul suprem și absolut.Naratiunea creștină nu dă răspunsuri concrete și reguli fixe, dă diferite perspective care fundamentează raționamentul uman și ne ajută să identificăm „binele” care derivă din porunca de „a iubi” (aproapele) din Noul Testament.

O serie de eticenii au propus drept criteriu moral de selecție calitatea vieții .Importanța noțiunii de calitate a vieții este că oferă medicilor un criteriu practic, benefic și adecvat, care nu este doar rezonabil și coerent, dar are la bază și o tradiție, care promovează interesul superior al pacientului.

Criteriul calității vieții este semnificativ din punct de vedere etic pentru pacienti și medici, deoarece reprezintă nu numai valoarea întregii persoane, dar afirmă și respectul față de persoana umană, prin luarea în considerare a tuturor factorilor și circumstanțelor relevante implicate în orice situație. Dincolo de parametrii fiziologici și medicali (care reflectă de fapt calitatea sănătății), calitatea vieții cuprinde și valorilor l-a care aderă pacientul inclusiv interrelaționarea și spiritualitatea.

De aceea preocupările de management nu se limitează doar la măsuri extreme de susținere a vieții, ci cuprind și o analiză beneficiu/povara (pentru prezent și viitor). Când vorbim de beneficii, nu ne referim doar la beneficii medicale, ci și la beneficiilor sociale și familiale. Pacientul și familia pot aduce indicii relevante pentru rezolvarea cazului. Există însă dificultăți reale în încercarea de a stabili un criteriu perfect rațional pentru a face judecăți, privind calitatea vieții și în consecință această orientare a „potențialitatii” pentru relațiile umane a fost criticată deoarece este prea generală și face posibile eventuale derapaje.

Robert Weir susține că interesul superior al pacientului este un criteriu distinct și separat de criteriul calității vieții și că el trebuie analizat primul. Weir se teme că, frecvent, considerațiile, privind calitatea vieții, vor fi subiective și nedrepte, o poartă deschisă pentru eventuale abuzuri. Putem presupune că majoritatea oamenilor sunt rezonabili și că, fiind astfel, ar alege ceea ce este bine, dar acest lucru nu e suficient. Este clar că, pe lângă potențialul pentru relațiile umane, criteriul trebuie să încorporeze o orientare suplimentară, care poate cântări beneficiile și poverile anumitor tratamente.

Trebuie să existe limitări și mecanisme de control, deoarece totul depinde de locul în care este trasă linia între „bine” și „rău”. Un posibil mecanism este apelarea la morala creștină. Nu singurul.

Întrebarea pusă este: Povara tratamentului va depăși beneficiile pentru pacientRăspunsul general: Dacă tratamentul este inutil,ineficient sau impune sarcini, care depășesc beneficiile, poate fi omis. Este o judecată bazată pe semnificația vieții și a morții, una care refuză să absolutizeze atât viața, cât și moartea.

Rezultatul analizei etice este: decizia de a începe sau nu tratamentul agresiv, de a continua sau întrerupe acest tratament, de a interna sau nu pacientul în ATI. Determinarea inutilității presupune echilibrarea valorilor pacienților, a valorilor medicinii și a acceptării faptului că există multă incertitudine în lumea judecăților medicale. Nu trebuie omis principiul non-maleficenței – să nu faci rău pacientului din dorința de a face bine. Sub niciun motiv vârsta sau poziția socială ocupată de pacient nu pot fi acceptate în analiza etică. În schimb, pot fi luate în calcul prognosticul, comorbiditățile și voința pacientului.

Aceasta nu înseamnă că, odată ce a fost luată o decizie de renunțare sau întrerupere a tratamentului extraordinar, persoana bolnavă nu este tratată cu demnitate și respect. Ea primește un tratament neinvaziv în alte secții, potrivit patologiei sale, inclusiv îngrijiri paleative.

În concluzie, medicii nu trebui să fie puși în postura să refuze o intervenție salvatoare de vieți din motive instituționale sau manageriale. În același timp, nici ei nu trebuie să abuzeze, de teama malpraxis-ului, cu tratamente inutile și uneori degradante. Niciun criteriu nu poate acoperi fiecare caz în parte și să nu uitam că într-o decizie umană există întotdeauna posibilitatea erorii – pentru că suntem oameni (finiți și cu multe păcate).

P.S.Robert Veatch în cartea sa Moartea și revoluția biologică, (Yale University Press, 1976), scria „Tratamentele medicale nu sunt obligatorii din punct de vedere moral dacă sunt fie împovărătoare, fie inutile pentru pacient”. Lucru valabil și în prezent.

gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Rente și privilegii versus capitalism industrial

Principalul curent în teoria economică actuală şi în dreptul civil a devenit o adevărată celebrare a clasei ultrabogaţilor formată din rentieri şi monopolişti, industria şi simplii particulari fiind, practic, omiși din preocupările mainstream-ului politic şi legislativ. În acest domeniu, democraţia reprezentativă, aleasă, este din ce în ce mai dur repudiată, pe motivul invariabil al corupţiei (ecuaţie din care, desigur, lipsesc cei care, având bani şi privilegii şi aşteptând şi mai mulţi bani şi mai multe privilegii, dau mită), preferinţa mergând către elite, tehnocraţi, experţi şi birocraţi, nealeși, care îşi extrag beneficiile şi motivaţia existenţei şi a persistenţei temporale din legătură juridică directă sau indirectă cu această clasa de bogaţi rentieri, care îi plătesc şi îi sponsorizează, asigurându-le şi „stabilitatea” pe post.

Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, spune negru pe alb în cartea sa, Sfârşitul alchimiei, că statul de drept este menit a asigura proprietatea şi executarea contractelor…

Pentru tehnocraţi, un contract este un contract. Afirmaţia nu este o simplă aliteraţie, ci o fixare fermă şi ameninţătoare a primordialității contractului faţă de lege. Implicaţia afirmaţiei este aceea că, de vreme ce debitorul a semnat, el trebuie, în orice condiţii, chiar şi în cazul unui contract viciat de clauze abuzive sau de nulitate, chiar şi cu riscul ruinei proprii, să plătească, în caz contrar, bunurile sale de valoare (în special casă şi veniturile viitoare din salarii, adică exact ceea ce este necesar supravieţuirii debitorului şi a familiei sale) fiind sechestrate, poprite şi vândute.

 

Vocabularul de azi din tratatele de economie ale laureaţilor Premiilor Nobel şi din publicaţiile sau din analizele televiziunilor şi radiourilor mainstream este acel „dublugândit” din romanul lui Orwell, 1984. O piaţă liberă, în termenii libertăţii care este supunere, ai războiului care este pace şi ai ignoranţei care este putere, înseamnă o piaţă care permite liber overlorzilor sistemului (rentieri, monopolişti, finanţişti) să le impună celorlalţi orice cost, datorie sau sarcina. O piaţă liberă este un teritoriu global, fără limite şi suveranitate, liberă de orice reglementare (mai ales cea naţională, ataşată ţărilor „mici”, neimportante).

Ca să nu cădem în păcatul judecăţilor prescurtate, vom reţine că noţiunea de capitalism rentier, vizibil în virtutea inerţiei în cazul marilor grupuri din IT (GAFA, adică Google, Apple, Facebook, Amazon, plus, în ultima vreme, Tesla), al BigPharma şi al instituţiilor de credit, precum şi al marilor afaceri ereditare şi oligarhice europene, acoperă situaţiile în care cei care fac bani din nimic nu se pot „laudă” cu nimic substanţial, progresiv, benefic planetei şi mediului. Este vorba de domeniile în care nu există industrie (în sensul de activitate cu un produs util pentru comunitate), ci numai drepturi şi privilegii. Nimeni nu îi opreşte pe aceşti rentieri (nici chiar amenzile de miliarde de euro) de la a impune orice preţuri ale serviciilor lor, orice contracte legate, orice costuri (inclusiv cele cu amenzile contravenţionale sau penale), comisioane şi speze împrăştiate în toate contractele celor care „cumpără” servicii de la ei, chit că ar fi buni platnici, credincioşi în seriozitatea pe termen lung a rentierilor sau debitori „neperformanţi”. Nimeni nu îi împiedică să achiziționeze, beneficiind de levierul (multiplicatorul) enorm al profiturilor estimate sau prezumate (EBITDA), orice concurent inovativ, orice invenţie revoluţionară şi orice produs sau tehnologie care ar îmbunătăţi, simplifică şi vindecă viaţă omului simplu şi viaţă planetei. E bine de reţinut că, în privinţa invenţiilor şi a tehnologiilor revoluţionare, după ce sunt cumpărate de la autori cu preţuri care, la propriu, nu se pot refuză (nu numai pentru că sunt ridicol de mari, ci şi, mai ales, pentru că refuzul de a vinde transformă viaţă autorilor într-o drama sau chiar tragedie), sunt ascunse, pur şi simplu, în SPV-uri dedicate păstrării confidenţiale, neatinse şi, ulterior expirării protecţiei legale, neutralizării invenţiei sau tehnologiei revoluţionare, pentru a nu afecta profitul enorm estimat din comercializarea produselor sau serviciilor proprii, deja intrate în desuetudine, dar beneficiare ale drepturilor de proprietate „intelectuală” asupra brandurilor care, în sine, sunt evaluate la miliarde de euro. Evaluatorii bine plătiţi de rentieri având grijă din timp să lanseze aceste cifre pe piaţă, generatoare instantanee de creşteri ale capitalizării bursiere, de analize docte şi interminabile ale revistelor economice şi de construcţii bugetare făcute în aşa fel încât, dacă s-ar pune problema renunţării la produsele desuete, dăunătoare mediului sau pur şi simplu nocive pentru om, automat s-ar ridică problema „pierderilor” cauzate brandului şi „pieţei libere”. Este o complexitate autogenerată şi este şi un cerc vicios perpetuu, din care numai inteligenţă emoţională şi intuiţia ne vor putea extrage.

Pentru o tuşa groasă de culoare, să vedem cum „ajută” BNR economia

BNR cumpără aur pentru rezerva proprie şi face ca Statul român să se împrumute la instituţii internaţionale zeci de miliarde de euro, cu acelaşi scop, după care constituie munţi de rezerve valutare intangibile pentru Statul român şi, deci, inutile. Toţi aceşti bani (şi toate aceste valori), odată declaraţi intangibili, devin sterili, sunt neutralizaţi. Bertrand Russell spunea că, dacă o persoană care are un venit de 100 de lire economiseşte 30 de lire, se cheamă că este prudenţă, căci, la nevoie, poate utiliza acele 30 de lire, care sunt tot banii săi. Dar nu este ca şi când acei bani ar fi închişi într-un seif, iar codul ar fi dat imediat uitării, căci acei bani din seif ar fi ca şi cum nu ar mai fi. În legea societăţilor comerciale există reguli care impun constituirea de rezerve legale şi reguli care permit constituirea de rezerve statutare, acestea fiind, ambele, extensii ale capitalului social, deci bani ai societăţii. În cazuri excepţionale, aceşti bani pot fi utilizaţi pentru necesităţile urgente de finanţare a societăţii (inclusiv, în anumite condiţii, pentru majorarea capitalului social) sau, după caz, când sumele adunate în rezerve depăşesc limitele legale sau statutare, pentru restituirea către acţionari a surplusului. Dar, dacă prin regulamentele BNR rezerva valutară şi de aur a BNR este declarată intangibilă, atunci, acei bani şi acele valori sunt sterile, neutre, nu folosesc la nimic util societăţii. Mai precis, acei bani pe care îi economisim noi sau îi finanţăm noi nu ne servesc, nouă, la nimic. La o atentă analiză, se poate observa că există totuşi cineva (dar nu noi, contribuabilii) care beneficiază masiv de pe urmă acestor rezerve adunate în mod sârguincios de BNR, iar aceste beneficii curg înspre zona respectivă fără că destinatarii să facă vreun efort, fără să mişte un pai, fără să aducă în societate o plusvaloare. Este vorba, aţi ghicit, despre onorabilele bănci. Întrucât au o influență pozitivă asupra ratingului de ţară, rezervele valutare şi de aur mari sunt adunate exclusiv în favoarea băncilor, care în baza ratingului de ţară îmbunătăţit pot împrumuta mai facil statul sau, şi mai interesant, pot să îşi îmbunătăţească propriul indice de solvabilitate pe seama statului, prin deţinerea de titluri de stat (cărora regulamentele aşa-zis prudenţiale le ratasează un risc zero) în proporţii suficiente pentru a steriliza propriile credite neperformante şi fraude ascunse în masă mare de credite cesionate din când în când colectorilor de creanţe. De precizat că, prin lege, instituţiei denumite, în mod ciudat, Banca Naţională a României, îi este interzis să împrumute Statul român, deşi Statul român se împrumută inclusiv la instituţiile financiare internaţionale pentru a susţine şi completa rezervă valutară a BNR, pe seama căreia băncile împrumută statul şi îşi cresc artificial solvabilitatea.

Cel mai ridicol şi iritant tip de rentă financiară este acela în care (aşa cum s-a întâmplat anul acest, sub fostul guvern Grindeanu) statul se împrumută la bănci pentru a constitui garanţii în favoarea băncilor în programe de ajutor de stat de tipul Prima Casă.

Întreaga idee a capitalismului industrial, aşa cum a fost el edificat la jumătatea sec XIX, a fost eliberarea de sistemul feudal al castelor, corporaţiilor şi rentelor.

Cu exemplele de mai sus, multiplicate la infinit în lumea de azi, ne-am întors în timp, în perioada de dinainte de revoluţia franceză. Totul în prezent este capitalism rentier, parazitar, corporaţiile multinaţionale au propriile legi şi sisteme de apărare, concentrând în mâinile deţinătorilor controlului asupra lor peste 99% din resursele planetei, restul având „libertatea” de a munci (arbeit macht frei), ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în toţi cei 200 de ani care au trecut de la revoluţia industrială.

A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea via cotidianul.ro.

mircea eliade, mantuire, politica, istorie

Mircea Eliade - Despre ortodoxie

E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematica filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește reali­tatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinala întreagă. Crești­nul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echili­brarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a per­manenței acestei valori. Așadar optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.

Mircea Eliade, 12 noiembrie 1927, „Profetism Românesc”.

Isabela Vasiliu-Scraba, george calinescu

Isabela Vasiliu-Scraba - Radu Gyr, despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu

Motto: „Cazul lui Nichifor Crainic, exponent de frunte al sufletului românesc… dovedește sub ce control străin și dușmănos de neam s-a aflat cultura noastră în vremea comunistă… Foarte fideli dispozițiilor…unii simțeau o fericită bucurie să-l blameze și să-l prezinte ca un personaj odios”. (Pan M. Vizirescu, în vol.: N. Crainic, Șoim peste prăpastie-versuri  create în temnițele Aiudului, București, 1990, p.17).

Rezumat de idei: O carte a lui George Călinescu întâi interzisă, apoi editată cât un sertar de dulap. Lățirea prostiei în editări de maculatură securistă (2013-2016). „Istoria literară e document sever” (Radu Gyr, 23 dec. 1969). O înregistrare publicată după 46 de ani evidențiind „acrobația de idei”, adică  dezinformări călinesciene apreciate în 1947 de falsul academician Mihai Roller. Descrierea poeților de la „Gândirea” făcută de un adevărat academician (Lucian Blaga) alungat de mercenarii ocupantului moscovit  atât din Academie cât si din Universitate.

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei… lui George Călinescu într-un format atât de mare încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității comuniștilor, prostie depășită doar după 2013 de editorii care au vrut să facă bani  mulți din rezultatele scriptice ale schingiuirilor securisto-comuniste publicând (în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești) foi cu declarațiile de anchetă ale Părintelui Arsenie Boca (vol. I-III, Ed. Agnos, Sibiu, 2013-2016) și selecția de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții”, maculatură provenită din tabăra torționarilor „Sfântului Ardealului” și a lui Mircea Vulcănescu (1). In detenția în care a și fost ucis, filozoful Vulcănescu a umblat legat cu lanțuri la picioare împreună cu universitarul Alexandru Marcu, ambii omorâți în „universitățile lui Teohari Georgescu” (cf. Petre Pandrea „arestat politic la Aiud și Ocnele Mari între 14 aprilie 1948 și 9 noiembrie 1952, nejudecat și necondamnat”, vezi http://www.scribd.com/doc/35654729/Petre-Pandrea-Calugarul-Alb; despre asasinarea filozofului Mircea Vulcănescu, vezi înregistrarea de la Colocviul de filozofie, Tecuci, https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ).

Ion D. Sârbu (absolvent de filozofie și apropiat al universitarului Lucian Blaga care a fost dat afară din universitate si din Academie) consemnase în jurnal său fenomenul înstăpânirii prostiei în lumea de azi. După ce a supraviețuit celor opt ani de detenție politică și a apucat să-și vadă o parte din scrieri publicate cu foarte mare întârziere, Gary Sârbu a diagnosticat maladia vremii noastre în felul următor: „trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a PROSTIEI… Prostia ca monolog… nu recunoaște întreruperea, întrebarea, contrazicerea. Chiar dacă te ascultă, te ascultă numai ca să își audă propriile păreri” (I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1991, p.130).

Monstruozitatea de a scoate în 1988, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția I-a, in quarto, 1941) sub forma unui sertar de dulap (cu lungimea de 35 cm și lățimea de 25 cm) a divulgat în comunism „stilistica” părerilor oficializate, a gândirii monolit perpetuată în secolul XXI de grupul cripto-comuniștilor care au confiscat Wikipedia românească (2). Administratorii acestei enciclopedii on-line difuzează cu predilecție subiectivele păreri ale „acrobatului” Călinescu agreate de ideologia comunistă, si chiar idei de bază din rechizitoriul Alexandrei Sidorovici (soția lui Silviu Brucan) împotriva scriitorului Nichifor Crainic. Cenzorii ideologici ai confiscatei enciclopedii on-line (precum birocratul MyComp) au avut grijă să îndepărteze toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Părintele Arsenie Boca (3) si despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Cioran, Noica (4) etc.

Referindu-se la Compendiul istoriei călinesciene apărut într-o a patra ediție în 1968 (la Editura pentru literatură) dar si la prima ediție (din 1941) a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr spusese pe 23 decembrie 1969 că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism.

Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, înregistrare din 23 decembrie 1969). Dacă părerea argumentată de  Radu Gyr  (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) despre falsificarea – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1941), – contribuției culturale a unor scriitori mediatizați de Nichifor Crainic în faimoasa lui revistă „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite” ar fi putut să fie publicată atunci, pe la începutul anului 1970, si nu pe 8 mai 2015 (prin postarea ei pe youtube), poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian, re-editat în 1988 după ce fusese interzis decenii la rând, cum interzise fuseseră și erau în continuare nu doar scrieri de domeniul istoriei literaturii, ci chiar scrierile istoricilor de marcă ai perioadei interbelice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Despre „acrobațiile” intelectuale ale profesorului G. Călinescu, fosta studentă Monica Lovinescu își amintea pe 18 decembrie 1962 următoarele: „Criticul practica și în profesia sa didactică același gust al paradoxului agresiv care-l definea în viață, si, uneori, în critică. Adică își teroriza studenții, nu prin vreo severitate ce nu-i stătea în fire, ci prin imprevizibilitatea reacțiilor, prin tonul de zeflemea plictisită, prin schimbările neașteptate de atitudine… Spectacolul putea fi înviorător când nu erai implicat în el; el devenea însă mult mai puțin agreabil când te aflai pe scaunul de relativ supliciu al examinatului” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, 1962-1971, Mardid, 1978, ed. a II-a, București, 1990, p.52).

În opinia lui Radu Gyr, abaterile de la adevăr n-ar fi permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat (5) când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”.

Scriind la „Glasul Patriei” – uneori ca la anchetele din temniță, în „termeni dictați de securiști” (6), spre a fi citat de prostia oficializată în secolul XXI, Radu Gyr a dovedit pe 23 decembrie 1969 că este mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea  masă festivă la care profesorul preot Dumitru Stăniloae (7) avusese neinspirata idee de a lăuda gazetăria comunistă scrisă de fostul deținut politic Nichifor Crainic, apărat de Petre Pandrea „în procesul intentat de Teohari Georgescu” (vezi Petre Pandrea, Călugărul alb, Ed. Vremea, București, ediție îngrijită de Nadia Pandrea).

Cu puține luni înainte de moartea (practic pricinuită de regimul de exterminare din anii de închisoare politică), într-o scrisoare către Vintilă Horia, poetul exilat Ion Caraion (1923-1986) precizează că nu se poate numi colaboraționism îngenuncherea lui Nichifor Crainic, a lui Radu Gyr si a altora obligați „să scrie ori să iscălească [în  ‘Glasul Patriei’] niște mizerii de articole… și că victimele nu au cum fi asimilate cu călăii” (vezi Emil Manu, Ion Caraion, București, 1999, p. 200).

Intr-unul dintre interviurile luate după căderea comunismului, filozoful Petre Țuțea și-a amintit cum a fost „solicitat” în închisoarea Aiudului să scrie pentru „Glasul Patriei”, ca și Nichifor Crainic. Solicitarea i-a apărut ca o „porcărie nemaipomenită: să obligi un deținut să scrie… să mulțumească securității anti-românești care l-a închis 13 ani fără nicio vină. ‘Ce vină vă însușiți dumneavoastră?’, m-au întrebat. Și am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel”, a spus filozoful Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei consirațieihttps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Față de conformismul teologului Stăniloae  – silit să devină informatorul „Văleanu Ion” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocalieihttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau on-line: http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia) după detenția politică făcută fără vină în rândurile așa-numitului lot al „Rugului Aprins” (8), Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „Gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea” (Radu Gyr, 1969, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015), „cea mai de seamă revistă în literele românești” cum o desemnase Vintilă Horia (7), întâiul scriitor străin laureat al Premiului Goncourt (cea mai înaltă distincție literară din Franța).

Primul lucru pe care fostul deținut politic Radu Gyr ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni obligatoriu aliniați la o ideologie unică și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY).

Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar George Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat de variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian etc.

Un act de probitate istorică și filozofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire  la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat în comunism că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă.

Într-o altă înregistrare neieșită la lumină aproape jumătate de secol, însuși teologul Nichifor Crainic (fost șase ani universitar la Facultatea de Teologie din Chișinău iar apoi, între 1932 și 1944  profesor de mistică și ascetică la Institutul Teologic din București, unde l-a avut ca asistent pe Benedict Ghiuș) îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88).

La sărbătorirea celor 80 de ani împliniți de fostul academician Nichifor Crainic, poetul Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filozofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, N. Herescu, etc.

Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere  în circuitul filozofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga (8) și Mircea Eliade (9). Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de re-editare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filozofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el inregistrat la Restaurantul Bucur.

În Istoria lui George Călinescu (1941, 1988) capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic (10) prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de Securitate la vremea când devenise candidat la Premiului Nobel la propunerea profesorului suedez Alf Lombard și a profesorului universitar Bazil Munteanu de la Paris) și dr. Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani și decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, poetul Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu”, apud. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu – anii de detenție, Buzău, 1993,  precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).

Călinescu mai prezintă poezia lui Paul Sterian  și a lui Sandu Tudor. Cei doi poeți religioși – care-și citiseră poeziile în casa Olgăi Greceanu, „prima gazdă a reuniunilor Rugului Aprins” (cf. Ileana Mironescu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/), fuseseră închisi împreună cu poetul Vasile Voiculescu în lotul „Rugului aprins”. Ne acceptând re-educarea comunistă, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău) a fost ucis la Aiud prin lovire cu ranga în cap în noiembrie 1962, an în care deținutul Dumitru Stăniloaie se arăta re-educat printr-un referat publicat fragmentar în 2015 (vezi volumul îngrijit de Florin Duțu, Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității, Ed. Floarea albă de colț, București, 2015, pp. 42-54).

În Istoria… sa din 1941, criticul nu a omis a se răfui și cu faimosul filozof Mircea Vulcănescu (schingiuit când era bolnav de pleurezie și expus la friguri hibernale până și-a dat duhul, apud. Titus Bărbulescu). La a doua editare a volumului călinescian  (cu revizuiri și completări), teroarea ideologică a regimului comunist a interzis orire referire la martirajul din temnițele politice, făcând „uitate” perioadele (și rezultatele!) detențiilor, deși ele țineau de biografia fiecărui „ortodoxist” prezentat de Geoge Călinescu, un critic organizându-și materialul după criteriul biografic* (apud. Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 134; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, on-line la https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/).

Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile despre „ortodoxiști” etalate de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, păreri la care Călinescu nu a renunțat nici în Compendiul publicat în 1945, 1946 și 1947. Pentru Roller, „academicianul” de umplutură (de după desființarea adevăratei Academii prin îndepărtarea lui Lucian Blaga, a lui Nichifor Crainic și atâtor alți creatori români, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristăhttps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/) „gândirismul” ar fi fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773).

Cu cinci ani mai înainte apăruse în presa românească o imagine a scriitorilor din jurul „Gândirii” complet diferită, și nu ne referim la volumul din 1940, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizare, publicat de folcloristul Gheorghe Vrabie (1908-1991), doctor al Universității din Berlin. Descriind Anișoarei Odeanu pe la începutul anului 1942 caracteristicile poeziei românești din epoca revistei „Gândirea”, academicianul Lucian Blaga spunea că „buruiana metafizică lipsea poeziei moderne. Lipsea și o formă albă care să trădeze o duminică psihică – sau, poate, un pisc alpin. Bacovia, straniu ca o eșarfă de înmormântare, se autostrivea sub coroane de plumb, iar Ion Barbu geometriza idei cu finețe de iconar bizantin”. Despre Nichifor Crainic și Ion Pillat, filozoful și poetul Lucian Blaga precizase atunci că cei doi ar fi încercat „să legitimeze cu fior pastelat un Ierusalim românesc” (cf. Anișoara Odeanu, O dimineață cu Lucian Blaga, în rev. „Vatra”, 25 mai 1942).

Către finalul alocuțiunii sale din 1969 începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr – poet premiat de Academie înainte de ciuntirea țării (de Basarabia și Bucoviana de nord din „vara apocaliptică a anului 1940”, apud. L. Blaga) –, observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul „Gândirii” a marcat la vremea de glorie a culturii românești (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor”, adică  respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa).

Note si considerații marginale:

  1. Ne referim la volumul 5 din seria Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității: Mircea Vulcănescu, scos de Editura Eikon în 2013. Primele patru volume din această serie au fost tipărite în condiții (să le spunem) decente. A se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Scoala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/; fragmentar pe scribd, https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista.
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ;  vezi și prezentarea scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba în Wikipedia.ro inainte de vandalizarea „oficială” a acestei fișe de dicționar on-line https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba.
  3. Nici unul dintre următoarele texte despre Părintele Arsenie Boca nu a fost tolerat de administratorii Wikipediei confiscate de o mafie cu interese ascunse, grăbită să îndepărteze instantaneu categoria de „martiri ai temnilelor comuniste”: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,  on-line la https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Bocahttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitorhttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/,  sau https://fr.scribd.com/doc/191832093/IsabelaVScrabaLegiArsenieBoca; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în culisele traducerii Filocaliei (I-IV)https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, fragmentar și la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia; (V) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Bocahttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/, fragmentar și la, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau, Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescuhttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/, fragmentar si la, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/; o variantă modificată de editor fără acceptul autoarei a fost publicată în vol.: Părintele Arsenie Boca, Mângâitorul celor necăjiți, Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31; a se compara cu textul necenzurat din revistă, sau cu textul din scribd https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar; (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/, sau, fragmentar,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html, ori https://fr.scribd.com/doc/246393473/IsabelaVasiliuScrabaBocaParaianEliadeCulianNoicaLiicean.
  4. Administratorul MyComp a ras din Wikipedia românescă toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Constantin Noica publicate în diferite reviste din țară și străinătate în special după 2009, când trecuseră 100 de ani de la nașterea filozofului. Revista „Meandre” publicase textul Cât de subversiv putea fi Noicahttps://isabelavs2.wordpress.com/articole/noica-meandre/, preluat de un site din Anglia http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/#more-1434, articol întâi prezentat în site-ul oficial al Institutului Cultural Român ca apoi să fie șterse comentariile. Ștergerea abuzivă a dialogului (indepărtând comentariile unor articole) am sesizat-o și în 2014 și în 2015 cu prilejul unui atac mârlănesc din „Tribuna Sibiului” declanșat spre a mă împiedica să-mi susțin comunicarea (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/, fragmentar, http://www.scribd.com/doc/259473081/IsabelaVS-CIORANrespingereColocv2015) trecută în programul Colocviului Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran – un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/) unde fusesem în 2014 invitată să particip (Sibiu, 2014, on-line programul Colocviului se poate citi în anexa comunicării mele publicată de revista „Conta”, Piatra Neamț, Nr.14/2014, pp.162-171, URL http://www.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran). Vandalizarea „oficială” a prezentării scriitoarei Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia, „vandalizare” operată de birocratul MyComp (vezi https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo) a avut drept urmare dispariția tuturor titlurilor de articole. Cenzurarea nu s-a rezumat la anihilarea de link-uri spre a împiedica citirea lor on-line a următoarelor texte despre Noica: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moartehttps://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/, publicat si pe hârtie în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19; vezi on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/(II) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/Părăian după modelul Noica/Liicean’ și Eliade/Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europenehttps://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/, pe hârtie în rev. „Dacia literară”, Iași, nr.4/2009, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=760(IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/(V) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săihttp://isabelavs.uv.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm, pe hârtie în rev. „Origini/Romanian Roots”, SUA, nr. 9-10/2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in „Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9; https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera(VII) Isabela Vasiliu-Scraba, Peste cortina de fier un dialog între Noica și Horia Stamatu, on-line http://www.alternativaonline.ca/IVS1301.html, sau https://modeleromanesti.blogspot.com/2010/02/articole-razboiul-religios.html; sau https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/; a se vedea și eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu. Ciudățenii cripto-comuniste, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), sept. 2012, p.10, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/, on-line,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1211.html(VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica și Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul X (XLV), Nr.4 (334), aprilie 2010, pp. 22-23, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicaperchezitie7/, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric; (IX) Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, sau, Incultura Păltinișhttps://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/, on-line http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/#more-2223; (X) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/, sau, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877; (XI) Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22, 27 on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/; (XII) Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/, sau, http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/(XIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în Almanahul Origini/Romanian Roots Almanach 2010, pp. 284-297), https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/, on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit(XIV) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. „Conta”, Piatra Neamț, Nr.10/2012, p.126-131, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/(XV) Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească  a lui Noica şi a poeţilor martirizaţi în închisorile comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ .
  5. Printr-un email din 26 mai 2015 am fost informată că inregistarea a fost făcută de ginerele lui Nichifor Crainic, inginerul Alexandru Cojan închis în temnița comunistă cinci ani pentru deținere de „materiale interzise”, adică manuscrise si cărți ale socrului său. Din volumul îngrijit de Alexandru Condeescu am aflat că ginerele fostului academician a avut parte de regimul de exterminare din temnițele comuniste în perioada 1951-1955 (vezi A. Cojan, Calvarul unor manuscrise, în volumul: Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu de răspuns la actul meu de acuzare, București, Muzeul Literaturii Române, f.a. – probabil 1997 – p.9).
  6. vezi Radu Gyr, Sângele temniței, Ed. Lucman, 2009, p. 308-309, precum și Postfața scrisă de Barbu Cioculescu la vol.: Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, Ed. Lucman, București, 2010, pp. 202-218. Din soarta pe care poetul a împărtășit-o cu foarte mulți scriitori închiși în temnița politică se singularizează două epistole pe care Radu Gyr le-a adresat celor care l-au închis, scrisori datorită cărora întâi în 1934 și apoi în 1939 poetul a fost eliberat (vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000; Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991, volum dactilografiat de maica Zamfira, stareța Mănăstirii Prislop, si vol.: Zaharia Stancu, Zile de lagăr, Ed. Socec, 1945).
  7. La vremea când se tipărea prima jumătate a Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de  traducere al Filocaliei (I-IV)https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau,  http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia) teologul profesor Stăniloae devenea urmaș al profesorului universitar Nichifor Crainic la catedra de mistică a Facultății de Teologie din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Bocahttps://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/).
  8. vezi Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol.: Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ (București, Ed. Jurnalul Literar, 2004, pp.30-36; a se vedea și textul Isabelei Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; precum și art.: I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de esthttps://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 scriitori și jurnaliști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste, dar care nu explică limpede ce anume interzice legea, lacună care permite diferite interpretări) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  9. Eu am prins anul – „revoluţionar”, să-i zicem –, când în manuale s-a introdus Lucian Blaga. Până atunci, până în anul 1969, fostul academician Lucian Blaga nu existase pentru elevi. Fiind îngăduită de cenzura comunistă re-editarea Trilogiei culturii, filozoful și poetul Lucian Blaga a fost introdus în manualul de literatură română când ajunsesem eu în ultimul an de liceu (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/memorialistica2tribuna258/).
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/.
  11. De la eruditul istoric literar Marian Popa aflăm că George Călinescu a fost deputat de la primele „alergeri” (falsificate în mod grosolan) din 1946 și până la moarte (vezi M. Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 130).

*Ciudate abateri de la „criteriul biografic” s-au putut observa chiar și la un istoric școlit în Anglia (la vremea comunismului, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematichttps://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/) recenzând  Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de prof. E.Tappe (1910-1992) specialist în limba română la Universitatea din Londra. Eric Tappe a fost elev al istoricului Grigore Nandriș de la Londra (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani). Intr-un  articol „dilematic” istoricul (academician) Andrei Pippidi mentionează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu, de ex. cu generalul Radu Rosetti, decedat în 1949 în temnița politică și cu Marioara Golescu. Ultima este cea care a avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-danromalo3/). În mod ciudat (dar în deplină consonanță cu interdicțiile totalitarismului comunist de a se scrie despre milioanele de români întemnițați politic) fostul comunist Andrei Pippidi „uită” detențiile istoricilor menționați, începute la Ministerul de Interne condus de agentul sovietic Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. Lipsa de memorie a istoricului academician ferește cititorii „Dilemei Vechi” Nr. 211/ 2008 să afle de temnița făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 la Misiunea Militară Britanică din București. Despre detenția Mariei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, aflăm de la Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o erudita specialistă după înghețul pe timp de iarnă la izolator (Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235). In cazul eruditei Marioara Golescu „uituceala” istoricului academician Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în bizantologie (conversând în Italia de la egal la egal cu reputatul bizantinolog Charles Diehl) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut pe britanicul Eric Tappe. Această „vină” a stat probabil la baza „scenaritei” prin care agenții ocupației moscovite a României i-au confecționat acuzația de „spioană britanică” și au condamnat-o 20 de ani de temniță grea pentru „înaltă trădare de patrie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirațieihttps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

A consemnat Isabela Vasiliu-Scraba.

codrut burdujan, ziua veteranilor

Codruț Burdujan - 11 Noiembrie – Ziua Veteranilor umiliţi şi condamnaţi de guvernele României post-decembriste

Mai mult pentru a fixa o dată în plus în calendarul festivismului autorităţilor, Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150/2014, privind modificarea şi completarea OUG nr. 82/2006, pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celor decedați. Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei: intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial şi se creau condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

În context trebuie onorat şi sacrificiul noii generaţii de militari trimişi de ţară pe diferite fronturi: în perioada 1996-2017, România a pierdut 29 de militari în misiunile executate în teatrele de operaţii, iar alţi peste 180 au fost răniţi.

În realitate însă, veteranii României au fost şi sunt umiliţi permanent de statul anti-naţional comunist şi post-decembrist, fie prin politizarea sacrificului lor, fie prin pensii mizere sau, în numeroase cazuri, chiar prin nerecunoaşterea şi neacordarea drepturilor cuvenite. Amintim ultima lovitură dată de guvernul Orban memoriei luptătorilor anticomunişti prin modificările aduse Decretului Lege 118/1990 prin care s-ar acorda unele drepturi bănești urmașilor de gradul 1 ai luptătorilor anticomuniști şi care au fost adoptate de plenul Camerei Deputaților la data de 13.10.2020. Proiectul legislativ PLx 615/2020 cu amendamente, conceput ca un măr otrăvit oferit eroilor anticomunişti a adus noi modificări DL 118/1990 fiind susținut în ședința Comisiei pentru muncă și protecție socială din Camera Deputaților din Parlamentul României la data de 12 octombrie, obținând raport de adoptare. Cea mai importantă modificare, copiată parcă din sentinţele criminale ale genocidului comunist din anii ’60, o constituie cea introdusă de Silviu Vexler, deputat din partea minorității evreiești și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România: sunt excluși de la drepturile prevăzute de actul normativ urmașii celor care au fost deținuți politici dar au făcut parte din Mișcarea Legionară, adică majoritatea covârşitoare ale eroilor anticomunişti din România! Articol 13 al Decretului-Lege 118/1990, după modificările aduse la intervenția deputatului Vexler, menţionează prin limbajul tipic al foştilor komisari nkvd-işti : „Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiilor acestora.” (subl. n.) După votarea în plen a proiectului de lege, care s-a făcut foarte repede, deputatul Silviu Vexler a mulțumit satisfăcut colegilor săi care au susținut fără să clipească amendamentele sale. Nici nu şi-ar fi permis vreunul dintre votanţi să aibă vreo opinie. Subsecretarul de stat cu problemele luptătorilor anticomuniști, dl. Octav Bjoza, nu a fost consultat deloc în legătură cu aceste amendamente, de asemenea, nici Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, al cărei președinte este, nu a fost invitată la dezbaterile din „Comisia de muncă”.

Arhivele fostei Securități arată că legionarii, deci nu tovarăşii domnului Vexler sau Orban, deci nu evreii, nu liberalii, nu social-democraţii au reprezentat categoria politică net majoritară în temnițele regimului comunist, iar Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului de sub egida Academiei Române aprecia, în 2015, că ponderea legionarilor în Rezistența anticomunistă a fost de peste 70%. De asemenea, tot ei au constituit majoritatea elementelor parașutate în România de aviația militară americană, între 1951 și 1953, pentru a lupta împotriva guvernului instaurat de tancurile sovietice la Bucureşti, fiind deci primii eroi ai Alianţei Nord-Atlantice născute iniţial ca o forţă globală care să răspundă la ameninţarea globală a comunsmului. Unde se aflau atunci parinţii domnilor Florian, Vexler, Arafat, Iliescu, Dragnea, Orban, Ciolacu, Iohannis, Antonescu etc., de ce parte a baricadei genocidului comunist? Răspunsul este esenţial ca să stabilim de pe ce poziţii consideră unii ticăloşi dreptul la memorie, demnitate şi existenţa în România acestui blestemat 2020 când lumea este încarcerată tot de un virus comunist! Reamintim şi faptul că, anul trecut, Parlamentul a respins proiectul de lege inițiat de Octav Bjoza, subsecretar de stat pentru problemele luptătorilor anticomuniști, care prevedea pentru toate categoriile de urmași ai deținuților politici și deportaților o indemnizație fixă echivalentă cu salariul minim pe economie.

Tot în context trebuie menţionat că în 2020, România guvernului PNL ignoră încă dreptul multor urmaşi ai veteranilor de război de a le fi retrocedate proprietăţile confiscate abuziv de autorităţile comuniste. Vorbim despre o altă măsură prin care guvernele post-decembriste tratează suferinţa veteranilor şi care în realitate a acoperit o imensă corupţie instituţionalizată, de exemplu prin inutila Autoritate Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care blochează de la înfiinţare dosarele păgubiţilor. Tovarăşii lui Vexler s-au putut bucura însă de despăgubiri şi retrocedări din partea statului român fiind scutiţi de procesele interminabile sau birocraţia care blochează dreptul românilor anticomunişti de a-şi recupera agoniseala jefuită de dictatura instaurată de Ana Pauker sau Radu Florian, tatăl actualului director al Institutului Elie Wiesel.

ziua veteranilor, martiri, sfinti inchisorilor

Nu veţi auzi pomenindu-se în această zi nici despre urmaşii veteranilor care şi-au vărsat sângele pentru reîntregirea ţării dincolo de sârma ghimpată trasă de tovărăşii Anei Pauker dincolo de Prut şi Nistru! Sau despre cei care au luptat în exilul anticomunist! Ei nu există pentru statul (anti)român condus de orbani, arafaţi, vexleri, iohhanişi şi slugile lor penale cu pancarte patriotice din diversele partide penale şi anti-naţionale. Pentru un astfel de urmaş al războiului de pe Nistru, coleg de facultate la Constanţa, am aşteptat luni de zile, în anul centenar al Marii Uniri din 2018…, ca să primesc o traducere a unui certificat de căsătorie din aşa-numita Republică Moldova, din limba română în limba română, la un oficiu al Consiliul Judeţean Constanţa care posta pretutindeni mesaje unioniste cu prilejul tristul centenar. Statul Român în formula guvernelor recente sau prezente este cel mai mare duşman al naţiunii şi cel mai odios tiran al eroilor României, veteranii noştri!

A consemnat pentru dumneavoastră Codruț Burdujan.

iohannis, marx, stalin

Dan Tomozei - Democrația lui Iohannis este de inspirație marxist-stalinistă!

Dacă regimurile stalinist-comuniste din Europa au venit pe un vid de democrație și au abolit proprietatea privată, regimul democratic „autentic” în România a venit pe același model. Diferența este dată că vidul de democrație a fost asigurat de „lupta anticorupție” și de abolirea oricărei forme de proprietate națională: de stat sau privată a românilor.

Ce observăm, odată cu exacerbarea sentimentelor guvernamentale de slugărnicie pro-occidentale? Că economia românească este folosită pentru a cumpăra timp și scaune la București! Că absolut niciun politician nu mai îndrăznește să vorbească despre problemele și interesele agricultorului și întreprinzătorului român. Ultimul care a făcut-o a fost Liviu Dragnea, care a ajuns la pușcărie după un proces stalinist, în urma căruia a fost condamnat politic, nu pe probe.

Și mai observăm o similitudine. Ateismul agresiv cu care se manifestă „prima” guvernare democratică din România: Iohannis-PNL, apreciată și protejată deopotrivă de UE și de SUA. Niciuna dintre guvernările de după 1990 nu a mai îndrăznit să atace cu atâta ferocitate Biserica în general și Biserica Ortodoxă în special, cu apogeul (deocamdată) pe interdicția de a celebra marile sărbători creștine. Marx afirma că religia este „un opium pentru popor”. Iohannis caută să convingă prin forța instituțiilor de ordine total abrutizate că religia este un pericol pandemic.

Este de notorietate că nici Marx, nici Iohannis, dincolo de nebunie, nu au argumente în susținerea aberațiilor pe care le impun maselor, sub forța și presiunea instituțiilor care tind să redevină represive. Dacă în Germania și Franța oamenii sunt bătuți și schilodiți în numele democrației, de ce nu s-ar aplica aceeași metodă și în țara condusă de președintele premiat cu o șapcă sau o tinichea de adevărații stăpâni?

Am mai spus, România se află deja sub dictatură. O dictatură a unei minorități străine cultural și religios de țara pe care o conduc fără să o cunoască la nivel profund: președinte sas-evanghelic luteran, premier ungur-protestant Unitarian. Iată de ce trimiterea făcută de profesorul Andrei Marga la „prostocrația” instaurată de Iohannis în România, ar trebui să trezească fiori și o urgentă trezire la realitate. Pentru că trebuie să fii orb să nu observi realitatea din România lui Iohannis: criminală, mitocană, coruptă!

P.S. – În ultima lui carte, „Diavolul și Karl Marx”, Paul Kengor* (considerat unul dintre americanii cunoscători ai istoriei comunismului în lume) se face din nou de râs. Vă dau doar un argument: Kengor se tot miră, între altele, că estul european a fost acaparat rapid de comunism, dar nu face o referire la negocierile occidentului cu Stalin, finalizate pe o bucată de șervețel.

Referindu-se la marxism, „Nicio altă teorie din toată istoria nu a dus la moartea a atât de mulți inocenți”, afirmă Paul Kengor fără să observe realitatea pe care o trăiește în propria viață. Vorbesc de binefacerile democrației impuse cu dezastruoasele revoluții colorate sau criminalul terorism extrem de bine finanțat de occident și coordonat, dacă vreți, fie și numai cu pandemia COVID-19.

Cine are timp de pierdut, să caute și să citească maculatura de tip occidental, în care sunt decupate frânturi de realități, dar sunt trecute total neobservate contribuțiile decisive ale Occidentului la marile tragedii ale secolului XX.

*Paul Kengor este profesor de științe politice la Grove City College, director executiv al „Centrului pentru viziune și valori”.

A consemnat Dan Tomozei.

la piata

Alin Marina - La piață - Producătorul român mi-a dat întotdeauna mai mult

Am ales 4 mere și le-am pus pe cântar. Vânzătorul îmi zice 5.5 lei: „Domnișoară, nu vreți să mai pun unul până la 6 lei?”. „Nu, că nu le mănânc și îmi e rușine să le arunc”. Îi dau 6 lei și îi zic să păstreze restul. Omul bagă mâna în nuci și alune și-mi aruncă în pungă un pumn întreg. Teoretic pumnul ăla valorează mai mult ca merele.

Asta e o chestie pe care am observat-o în piață mereu. Măi, dar mereu! Vânzătorul din piață mi-a dat mereu mai mult. S-a scotocit în buzunare să-mi dea restul de 50 bani mereu și dacă nu a avut, a cerut la vecinu’ de stand. Am căpătat nuci, un porumb, o roșie, o floare, o legătură de leuștean, în plus de la piețari. Niciodată un magazin nu mi-a vândut produsul dacă nu aveam 50 de bani. Niciodată!

Să turui de 8 luni cum vrei tu să protejezi economia și să-i sărăcești pe cei mai amărâți, mi se pare o super-ipocrizie. Să vă fie rușine Orban, Guvernule, Președinte! Puteați să controlați mai des. Puteați să-i ajutați.

Croitoreasa, vânzătoarea de la CocoRico, rockerul care are roșii bune, gagica însărcinată de la brânză, mamaia care imi zice mereu să fiu sanatoasă și-mi mai pune doi ardei, producătorul care are solar și face experimente cu castravete amar și-mi aduce mentă și busuioc, dar și toți amărâții care atârnă pe la piețe pentru pomană, bătrânii pe care vânzătorii aștia îi știu pe nume, pensionarii dependenți financiar de piețe. Și țăranii, țăranii…. cum protejați voi economia și îi sărăciți pe cei mai amărâți, mă!?

SĂ VĂ FIE RUȘINE!

[text preluat]

Sursă: facebook.com

ioan rosca, anticomunism, pandemie, politica

Ioan Roșca - Geototalitarism și geovirusare. Prăbușirea intelectuală - semnul decadenței supreme a omului

Am încercat să-mi conving nişte prieteni, revoltaţi de experimentul de domesticire socială  la scară mondială bazat pe „Coronavirus”, că putem scruta, înţelege şi explica sensul global al evenimentelor, pornind de la observarea macro-fenomenelor înlănţuite/polarizate coerent, mai curînd decît chibiţînd confruntări (fie şi legitime) în jurul unor fapte diverse şi aspecte particulare.

Falimentul civilizaţiei „transmoderniste”

Procedînd holist, sistematic sistemic, asumat „top-down”, în loc de un „bottom-up” ce ratează esenţa, putem combate diversiunea rătăcirii în detalii, a risipirii pe coclaurile precizărilor punctuale, pentru a demonta micro-dezinformări ce funcţionează ca provocări/diversiuni izolate, dar compun o coerentă falsificare. Numai astfel putem para strategia de răsturnare a sarcinii probei: cei ce văd că sîntem victimele unui puseu de geototalitarism lăsîndu-se provocaţi să dovedească tot felul de aserţiuni tehnice (pornind de la informaţii ce sînt la cheremul taberei manipulatoare), în loc să denunţe macro-manifestările vizibile ale dominării tot mai depline ale unui parc uman tot mai obedient – cerînd ei dovezi că nu ar fi adevărat ceea ce oricine poate constata, dacă vrea.

Dacă, de exemplu, sînt analizate global/comparativ statisticile naţionale despre Coronavirus, se constată imediat, matematic, că datele pe care se bazează măsurile totalitare ce se propagă impetuos, nu au şi nu pot avea nici o relevanţă. Indicele cazurilor constatate — raportat la totalul populaţiei —, al numărului de morţi (raportat la cel de îmbolnăviţi sau de vindecaţi), al numărului cazurilor critice (raportat la cel al cazurilor active), variază neverosimil/nejustificabil între ţări (de peste 100 de ori!) — fiind aparent vorba de acelaşi agent patogen şi de politici/medii relativ similare! Putem deduce deci direct din aceste date, că ele sînt metodic măsluite, că nu reprezintă de fapt nimic, în afară de intimidarea celor fără discernămînt. Asta confirmă ceea ce se observă pe teren: că testele nu reperează corect ce pretind a arăta, că nu sînt aplicate relevant (statistic), că gravitatea bolii, tratamentul şi efectul funest sînt evaluate arbitrar,  după nevoile tenebroase ale uzurpatorilor instituţiilor.

Nu e nevoie de speculaţii complicate ca să sesizezi întreaga maşinaţiune care acoperă funcţionarea defectuoasă/criminală a sistemului medical, în corelare cu cel economic, informaţional, social, politic. Falimentul civilizaţiei „transmoderniste” este atît de spectaculos, încît singurii care nu-l percep/recunosc sunt doar cei ce au interes acut să nu-l vadă/admită. Aceştia, care nu cred că se întîmplă ce se întîmplă cu societatea/civilizaţia, ar trebui să ne explice cum văd ei următoarele susţineri/raţionamente, pe care cineva ca mine le consideră evidenţe:

De ce a trebuit distrus Institutul Cantacuzino, înaintea declanşării „epocii de aur” a vaccinării în masă?

  1. Corporaţiile farmaceutice (şi firmele mici sau alţi actori colaterali ai acestei industrii gigantice, al căror rol în Sistem e tot mai nesemnificativ) au interes ca omenirea să fie cît mai bolnavă, tot mai bolnavă – pentru ca ele să nu iasă de pe panta „creşterii” economice ponzistice. Mai exact, ca supravieţuirea omului să ceară tot mai multă medicaţie – situaţia însănătoşirii masive fiind la fel de catastrofală pentru aceşti „întreprinzători” mercantili ca decesul excesiv. Se îndoieşte cineva ce ar însemna, pentru economia pompelor funebre, ca oamenii să nu mai moară deloc, sau chiar numai pe o perioadă de 100 de ani, fixată printr-un moratoriu divin? […].

În fazele anterioare creării marilor agregate/monopoluri, lăsate azi să ia lumea în gheare, beneficiarul nevoilor era silit să pîndească oportunităţi ivite natural; nu avea posibilitatea/puterea să influenţeze/cultive spectrul nevoilor/chefurilor exploatabile, să determine evoluţia necesităţilor, inclusiv a celor vitale. În clipa în care este echipată cu instrumentarul socio-economico-informaţional adecvat, corporaţia farmaceutică care-şi urmăreşte riguros/viguros interesele, va folosi acest armament strategic întru realizarea obiectivelor sale financiare, singurele ce pot fi prezumate realist […]. Adepţii „vaccinării” (masive, frecvente, obligatorii, extinse şi scumpe) care trebuie neapărat să cuprindă şi România (ca să nu rămînem în afara jocurilor cancerigene fără graniţe), nu se omoară să explice de ce a trebuit distrus Institutul Cantacuzino, înaintea declanşării epocii de aur a vaccinării în masă. Bişniţul neocolonial e însă evident. Cine nu vrea să facă pe orbul — vede. Restul — se fac că cred în propagandă, pentru vreun tain de slugă obedientă […].

Nu este clar că din fructele acestei gigantice „inginerii” se pot plăti oricîţi politicieni, ziarişti, oameni de ştiinţă — încît să secrete ideologia de rigoare, în medii care sînt încorporate structural uzinei comerciale mondializate? Ştiind „de ce” şi „ce”, observi motorul cauzalităţii/finalităţii/teleologiei, fiind conştient că, dacă nu poţi lămuri în detaliu şi pe „cum”, e doar pentru că tehnicile de operare sînt camuflate straşnic, fiind ascunse privirilor indiscrete, ceea ce e iarăşi logic. Cît despre „ziariştii” care ar mai scociorî în direcţii neavenite, prezumţia larg confirmată e că sînt şi ei cumpăraţi, fiind cumpărabili. Excepţiile/iluziile întăresc regula.

Farsa politico-medicală pe baza respectării „normele ştiinţifice”

  1. Să intrăm însă în partea superioară, macro-fenomenologică, a stratului lui „cum”. Astfel, ne stă în faţa privirii (holiste) povestea „domesticirii” plantelor, a trecerii de la culegere, la cultivare, apoi la selecţie, apoi la inginerie genetică. Cine nu ştie că rezultatul final este scăderea autonomiei biologice, ajungerea la dependenţă existenţială absolută, legitimînd un tot mai puternic control? […]. Numai cine nu vrea, nu află ce se întîmplă, în fermele de animale, acolo unde dozele de vaccinuri cresc continuu, imunitatea naturală a individului nemaiavînd nici o şansă să facă faţă. Este deci limpede că trecerea la o societate injectată tot mai intensiv va duce la scăderea capacităţii individuale de auto-apărare, cît se poate de anti-eugenică (sînt reţinute exemplarele decadente, consumatorii medicali optimi), dar foarte profitabilă pentru cei ce fac bani proporţional cu scăderea imunităţii.

În fine, nimic nu ar trebui să împiedice bănuiala/prezumţia că vulturii farmaceutici recurg şi la manevre genocidare de îmbolnăvire în masă, fabricînd/răspîndind viruşii clociţi prin laboratoare, a căror combatere intensă… duce la creşterea veniturilor/dividendelor. O analiză a situaţiei patentelor şi o urmărire a problemei „terorismului biologic” ar arăta oricui (care vrea să vadă) că se întîmplă ceea ce e firesc să se întîmple, într-o lume post-mistică, în care barierele morale nu mai funcţionează, iar barierele normative sînt numai pentru cei ce se află sub lege, nu şi deasupra ei. Cecitate greu de crezut, cînd atîţia activişti civici au lansat revelaţii publice consistente despre activitatea laboratoarelor care produc… viruşi. Lupta Puterii cu viruşii, în numele sănătăţii publice, nu implică închiderea acestor fabrici de dăunători, dimpotrivă; şi nu se observă vreo mişcare mondială întru interzicerea unor astfel de activităţi. Nimic mai simplu decît a născoci şi patenta… otrava şi antidotul ei. Astfel încît, vaccinul-miracol poate ieşi şi după cîteva luni de la apariţia pe teren a „pericolului”, cu respectarea „normelor ştiinţifice” de cercetare (altă farsă pentru handicapaţi cultural) pentru că el e de fapt studiat, de mulţi ani, de cei ce l-au produs, ţinut în sertare şi brevetat înainte de a-l lansa la apă.

Neosclavii au nevoie de dovezi că nu sînt liberi

  1. Toate acestea se fac cu evidentul sprijin al factorului politic aservit, care poate fi prezumat ca lucrînd în slujba intereselor semnalate anterior. Putem chiar observa mai mult: că măsurile luate acum contra „pandemiei” convin şi agendei de întărire a puterii politice mondiale, care încearcă — absolut evident — să profite de contextul creat, ca să scadă semnificativ nivelul libertăţii individuale, instalînd în conştiinţe legitimitatea acestei cedări radicale de libertate/demnitate, în numele „securităţii”. De altfel, e vorba de acelaşi megapol de interese. Cine nu vede ce forţe sînt înzestrate printr-o astfel de „disciplinare” a „populimii” — care trebuie domesticită la timp, înainte ca explozia demografică să ducă la una politico-socială? […].

Libertatea individuală e naturală, o au toate animalele. Limitările care pot regula ciocnirea cu ceilalţi agenţi — liberi să te sfîrtece/domine/exploateze — pot determina succesul, dar nu pot schimba esenţa pricipială a libertăţii personale. Negocierea participativă (adică reală) ar trebui să ducă la contractul constituţional. Tiraniile se scutesc de complicaţii, declarînd net primatul forţei, care ţine sclavul în laţul unei situaţii de fapt. Democraţiile însă – care realizează economii masive de aparat represiv pe baza unui placebo social – pretind că există un contract, care e semnat intrinsec şi realizat/rafinat prin „reprezentare”. Desigur, o farsă. Pe ce bază ar semna cineva respectivul contract, făcînd compromisurile impuse de viaţa colectivă? Fără nici o discuţie, ar negocia elementele minimale ale libertăţii sale naturale – pe care Constituţia trebuie deci să le recunoască explicit ca garanţii – încît să se justifice prezumata semnare (implicită) a contractului de către un agent presupus inteligent şi consimţitor. Încălcarea acestor garanţii anulează orice legitimitate a cadrului de drept convenţional (cît despre cel natural, ce să mai vorbim?) şi dă la o parte pojghiţa aparenţelor care ascunde condiţia reală a „cetăţenilor”: aceea de sclavi ce-şi supurează/întreţin lanţurile interioare. Aşa reuşeşte găselniţa din ultima pagină din „1984”. Neosclavii au nevoie de dovezi că nu sînt liberi…

Atîta timp cît ticăloşii vor fi premiaţi, civilizaţia va plăti preţul lipsei de scrupule

  1. Trecem la problema gestiunii intelectuale a lumii. Cine nu a trăit (inteligent) în epoca comunistă (cacofonie intenţionată) nu are poate experienţă în a decela o fiziologie culturală orwelliană, încît să sesizeze omniprezenţa maşinăriei de cenzură, dezinformare, diversiune, propagandă, aliniere, îndobitocire. Dar cel ce şi-a dezvoltat acuitatea reperării făcăturilor de virusare a minţilor, va percepe în lumina justă faptul că se poate produce un asemenea asalt împotriva autonomiei existenţiale a persoanei, a funcţionării sănătoase a societăţii, fără ca „vectorii de opinie” (ziariştii, intelectualii, universitarii) să reacţioneze cum ar fi normal.

Reacţia incredibil de palidă poate fi explicată parţial prin perfectarea instrumentelor prin care Ministerul Adevărului cultiva ogorul conştiinţelor captive (controlul asupra presei, disciplinarea mercenarilor academici, menţinerea majoritătii în obtuzitate spirituală etc.). Expresivă este, de exemplu, orbirea publiciştilor (care se vor toleraţi/întreţinuţi de sistem) faţă de teme periculoase. Sau simularea ştiinţei, de către cohorte de sforari academici ce se validează reciproc. Se prezintă lamentabil „intelighenţia” azi, în coteţele aferente, cotcodăcindu-şi banalizele ca să ciugulească grăunţe anoste.

Ne putem gîndi şi la efectul catastrofal al pierderii războiului filosofic, al eşuării căutărilor sensului nobil, al negăsirii unei temelii viabile pentru aspiraţiile spre bine, frumos, nobil, drept, fratern.  Nu s-a găsit o redută care să nu cadă o dată cu miturile pe care a fost rezemată. Atîta timp cît ticăloşii vor fi premiaţi, lăsînd cinstiţilor perdanţi doar o fragilă satisfacţie spirituală — ce se evaporă o dată cu ofilirea rădăcinilor ei inefabile — civilizaţia va plăti preţul eficacităţii personale a lipsei de scrupule.  Deci, prăbuşirea intelectuală la care asistăm, trece dincolo de acţiunile de amăgire/manipulare şi devine un semn al decadenţei supreme, pentru o specie care s-a înfundat în complexul urît, deşi unii dintre membrii ei au năzuit la mai mult… decît, probabil, era cazul.

A consemnat Ioan Roșca via CERTITUDINEA, nr. 73, 2020.

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Călin Georgescu - Refacerea României prin noi înșine – concilierea națională

Nota redacției: Călin Georgescu a fost raportor ONU pe indici de sustenabilitate, doctor și inginer pedolog, expert în știința solului și dezvoltare durabilă, autorul proiectului de țară „Hrană, Apă, Energie”. Acest interviu a fost realizat în 2014 și publicat pe pagina de facebook Sătul de această Românie. Conversația încă este de și mai mare actualitate.

— 2014 este Anul 25 de la Revoluţia Română. Dumneavoastră aţi detectat „războiul nevăzut” în lume şi în România. Ce este acest război?

— Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit” natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi mențin în continuare criza. Lăcomia marii finanțe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere ci de roboței care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte”. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile.

Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!

Cea mai mare manipulare este înfăptuită de marile trusturi din industria alimentară şi farmaceutică, dar și de sistemul tradițional de educație, încremenit în desuetudine. Alimentele sunt oferite spre cumpărare fără să se țină cont de efectul lor asupra sănătăţii iar, la rândul lui, sistemul de sănătate tratează fără să țină cont de alimente. Nutriţia este pe ultimul loc în preocupările omului modern, dar şi la facultăţile de medicină. Foarte puţini dintre noi cred că de aici se pot trage cele mai multe dintre bolile cunoscute, că există un sistem ascuns, bine pus la punct, pentru ca noi să ne cumpărăm boala şi apoi să credem că ne putem redobândi pseudo-sănătatea cumpărând iar medicamente sau proceduri costisitoare. Medicina a devenit echivalentă cu termenul „medicament”, iar tratarea bolii a devenit o industrie.

În general, nu ne facem timp să citim nici eticheta alimentelor, nici prospectul medicamentelor. Dacă, însă, le citim, constatăm că foarte puține dintre substanţele constituente sunt naturale şi integrale. Restul aduc cu cele sintetizate în laboratorul de chimie. Aflată în ghearele Big Pharma şi ale industriei producătoare de aparatură medicală, medicina modernă ne dictează cum să ne reparăm, nu cum să ne vindecăm. Cum să tratăm boala și nu cum să o prevenim. Medicina preventivă și politicile publice cu măsuri de promovare a sănătății nu sunt o prioritate pentru guverne sau, cu atât mai puțin, pentru corporații. Or, intervenţiile medicale sunt necesare și binevenite în caz de accidente sau în situaţii de urgență similare – ele însă ar trebui să rămână așa cum arată şi numele lor: soluţii extraordinare.

În România, cetăţeanul este stăpânit prin frică şi foame. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea” miracole confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă nu-ţi poţi lua zborul către orizontul Demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi așa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate!

Acum, în România se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa sfântă în Hristos se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Și atunci omul devine „resursă umană”, un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conțin substanţe care acționează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul fără să se hrănească. Mintea, sufletul și inima îi devin captive. Mintea trebuie să fie însă liberă, critică și independentă, iar inima să bată în ritmul dragostei pentru aproapele nostru. Sistemul educațional de stat contribuie și el din plin la încătușarea minții și a spiritului. După ce sunt școliți conform prejudecăților cultivate de adulți, denumite eufemistic programe naționale, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acționeze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor…

Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie.

Se impune urgent reprofesionalizarea României și restabilirea valorilor morale ireproșabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

— Aţi găsit reţeta şi cheia succesului României: dragostea (unirea) şi micul producător. Cu micul producător, spuneţi, am cuceri toată lumea. Vă rog să dezvoltaţi această idee. Pe ce vă bazaţi când spuneţi că România are capacitatea de a fi lider european?

— A te baza pe micul producător înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Mai înseamnă şi să-ţi organizezi singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Datorită lui vom rezolva în cea mai mare parte problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Trebuie doar să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi.

Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului. La care adaug un mesaj pentru renaşterea speranţei şi a încrederii: pe plan internaţional România va ocupa locul care i se cuvine, de factor care contează în politica lumii. Noi ca popor trebuie sa fim uniţi, „în cuget şi simţiri“, să ne dorim libertatea de acţiune, care nu exclude să ne avem bine cu toată lumea. Trebuie să ştim însă ce vrem. Unde dorim să ajungem şi ce mijloace avem pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus! Aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională.

Prădătorii care au condus ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el, pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuți, nu născuți. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt niște mutanți, o altă specie!

Asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot.

Politicienii, ca și intelectualii, caută „să vorbească frumos” ca să nu deranjeze, toți vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviți la culoarea cenușie ca la un simbol al cumințeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde este incinerată libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

— Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile naturale?

— Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Populaţia lumii creşte cu 1% pe an, dar capitalul natural scade cu 1% an. Două treimi din ecosistemele lumii sunt utilizate nesustenabil. Schimbările climatice exercită o presiune în plus. Trei miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 USD/zi. 20% din ceea ce se produce pe planetă ajunge la doar 7% din populaţie.

Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuției albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima țară unde aceste insecte excepționale aproape că au dispărut.

Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România deţine, sau mai deţine încă, posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Știm ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. În politica românească post-decembristă lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie.

Necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici” de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintașilor noștri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează se produce şi o prăbuşire a societății, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Şi nu suntem la adăpost de un asemenea pericol decât dacă procesul de ruinare a statului român este oprit de îndată. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti – ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!

— Din acelaşi context fac parte şi corporaţiile. Ce fac acestea? Cum conduc leadershipul politic? Spre care ţintă? Câte corporaţii contează? Câte state?

— Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile existente de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc.

Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume.

În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărților cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie.

România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei cu acte mai mult sau mai puţin în regulă este un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greși, că destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanșa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un „război ascuns“ mocnește deja în Asia, între China și principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.

Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene” în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor”, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). În sectorul forestier nu se mai vinde mobilă, ci buştean direct din pădure.

— Comentaţi, vă rog, fraza „România este sub asediul marilor corporaţii”.

— Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Corporaţia Chevron încalcă voinţa unei comunităţi locale din judeţul Vaslui, care nu vrea explorarea gazelor de şist, fără ca statul să intervină. Ba din contră, statul îşi loveşte propriii cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! La Pungeşti, de câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului?

Jandarmii îşi apără salariul şi job-ul, dar înainte de asta trebuie să-şi apere ţara căreia i-au jurat credinţă. Ce fel de oameni lucrează astăzi în jandarmerie?

Ce-ar mai fi de spus aici? Nimic, doar că este o acţiune criminală fără precedent.

Apoi afacerea Bechtel, controversatul proiect de pseudoautostradă: pentru 50 de km, statul român a plătit 1 miliard de euro, de câteva zeci de ori mai mult decât ar fi fost normal, fără a mai vorbi de calitatea slabă a lucrării – adică, practic, nu s-a construit. Şi asta numai cu concursul lacheilor din politica românească, pe care chiar şi americanii îi dezaprobă dar, desigur, se folosesc de ei.

Să nu uităm asediul FMI asupra României. „Terminator”-ul a fost chemat de semănătorii de neghină – nimeni alţii decât fariseii actuali proveniţi din fosta burghezie proletară – pasămite ca să salveze ţara. Ştim însă bine că nu poţi lăsa ţara pe mâna unor creditori care nicăieri în lume nu au vreun proiect pozitiv. Dimpotrivă, au înrobit toate ţările pe unde au călcat. Dar FMI-ul nu este o fatalitate. Președintele Rafael Correa al Ecuadorului, o mică republică din America Latină, a avut curajul să întrerupă acordurile cu FMI-ul și Banca Mondială, salvând țara de la o ruină programată. Acțiunile curajoase ale președintelui Correa au fost apreciate în întreaga lume, Ecuadorul fiind în prezent o țară respectată, în plin avânt economic. Ceea ce, evident, nu-i cazul României.

Țara noastră are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice ale ţării şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În țara noastră se moare efectiv de foame, bătrânii sunt umiliți, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor iar credința strămoșească este călcată în picioare – iată realitatea! Iar dezastrul este băgat sub preș. Se dau cifre, care mai de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieșit din criză. Cum să iasă din criză statul român când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins în 2013 nivelul din 2008, când se arunca cu bani în stânga şi în dreapta? Cheltuielile bugetului general consolidat cu bunuri şi servicii au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB (38,6 mld. lei) – sărind de pragul de 6% din PIB pe care nu-l mai atinseseră dinainte de criză. Astfel, aceste cheltuieli ale statului s-au apropiat de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB (33,2 mld.). Doar minciună și triumfalism în cifrele vehiculate de presa aservită! Mai grav: aceste cifre sunt transmise și publicațiilor internaționale.

România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment care trăieşte pe datorie.

— Vorbind de realitate, de actualitate, şi nu de viitor sau de o dorită şi imaginată dezvoltare, unde este România astăzi? Ce înseamnă statul român? Care sunt deciziile pe care le poate lua?

— Statul român actual este un stat slab, sărac şi înapoiat. Acționează conform unor mituri și prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking, gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcție de propriile dorințe. Justiţia română este servilă şi neprofesionistă. Dosarele se albesc în funcţie de interese, justiţia este oarbă, pedepseşte doar mafioţi mărunţi. „Peştii cei mari” rar ajung la puşcărie şi numai în urma unor reglări de conturi între „găşti”.

Dacă vrei să distrugi o ţară o faci infiltrând neisprăviţi în funcţii de decizie.

Societatea românească diferă de economiile mature din Europa în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. În România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune de perspectivă. Statul român actual nu mai există pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.

— Puneţi drept condiţie a redresării patriotismul în limitele adevărului şi reluaţi formula interbelică „prin noi înşine”. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?

— Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit.

Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare.

Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine” nu poate fi transpusă în practică de către cei care dușmănesc România.

Sunt țări importante care în ultimii 20 de ani s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înșine”. În anii ’70, Finlanda era la coada țărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globaliști, cu rețetele lor neoliberale, dar și-a revenit spectaculos când țara a adoptat modelul „prin noi înșine”. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de țări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor” internaționali și au reușit să prospere economic.

A ne dezvolta prin noi înșine înseamnă în primul rând a investi în om – or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate!

Trebuie să-i insufli tânărului mândria pentru istoria neamului său. Când ne vorbea profesorul la școală de Mihai Viteazu, de Ștefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi și doream, noi, copiii, să facem la fel pentru țara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată, pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.

— Vedeţi la conducerea României un om cu caracter, care să-şi iubească ţara. Nu sunt cuvinte prea solemne, prea mari? Unde pot fi găsiţi astfel de oameni?

— Demnitatea provoacă demnitate, iar conducerea ţării se impune prin virtute şi nu prin impostură, rea-credinţă şi manipulare.

Pentru această ţară, unii au fost gata să sufere şi să-şi dea viaţa. Nu pentru hambare pline au luptat Gheorghe şi Ion ai noştri, ci pentru dreptate şi demnitate!

Există în România oameni formidabili, tineri în special. Iubeşte-i şi ei îşi vor iubi ţara, fiind dispuşi să i se dedice chiar şi cu preţul vieţii.

— Întrevedeţi, alături de mulţi futurologi, marea criză alimentară şi a apei. Cum ar putea trece România prin aceste două crize? Vorbiţi de solul fertil (adevăratul aur al României) şi de apă. În context, vă dau de ştire că Chevron forează după gaze de şist în Dobrogea, unde profesorul Zamfirescu de la Universitate a identificat un fluviu de apă dulce cât Dunărea, de la Balcic la Mamaia şi mai la nord. Nu va fi pusă această resursă în pericol?

— Criza apei şi a hranei din zona anilor 2020 va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Ţara este un organism viu şi trebuie tratată ca atare, adică integral, la fel cum viziunea integrală trebuie să prezideze modul de a concepe măsurile de prevenţie şi de asigurare a sănătăţii umane. Integral se gândesc şi problemele ţării. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână.

Cunosc resursa uriaşă de apă care se varsă la câţiva km în mare. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii.

Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi în ultimii doi ani în toată California persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.

— De ce vedeţi în comerţul pe apă comerţul viitorului?

— Energia este una din cele trei mari teme ale omenirii în următoarea perioadă. Linia de comerţ cu Asia se poate realiza prin România simplu şi eficient. Portul Constanţa, port la doua mări, Marea Neagră şi Caspica, este mai important decât aeroportul Otopeni. Cine va stăpâni comerţul pe mare, în viitor va stăpâni lumea economică.

— Care sunt atuurile în dezvoltarea României? Apă, munţi, sol, păduri? Capitalul natural?

— România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil ca să fie păstrată fără luptă!

Ştiinţific, din 9 regiuni biogeografice, România deţine 5, având cea mai importantă ecoregiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur.

Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi în special de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure.

Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.

— Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii în viaţa economică şi culturală? Mai sunt ei un element identitar al românilor?

— Veşnicia s-a născut la sat, spunea Blaga. Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului.

Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări.

Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. S-a vândut pe nimic resursa naturală primară, țăranul nostru a fost jefuit pur și simplu.

Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată!

Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că pământul ţării noastre este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt.

Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani ci contra aur.

— De ce nu sprijină băncile ţărănimea?

— Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă.

Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, se intră în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic.

Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei şi nu de dezvoltare.

România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000”, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!

Dar şi dezvoltarea agriculturii, chiar şi tradiţionale, ţine de ansamblul economic, de o creştere moderată/fezabilă, fără a strica echilibrele macroeconomice, susţinută de un buget naţional multianual gândit pe termen lung. Apoi de investiţii necesare pe termen scurt în infrastructură şi tehnologie. Fără investiţii, scade competitivitatea și economia moare. Iar investiţiile pot fi stimulate simplu, reducând impozitul pe profitul reinvestit.

Cheia succesului economic stă în productivitatea muncii şi în exploatarea sustenabilă a multiplelor noastre resurse. România ar trebui să aibă ca opţiune clară profesionalizarea forţei de muncă.

— Cum ar trebui să sune şi ce puncte ar trebui să alcătuiască Strategia de dezvoltare a României?

— În primul rând trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Civilizaţia este fructul muncii şi efortului, al cunoştinţelor şi învăţării. Decadenţa se instalează atunci când ele încetează să devină virtuţi.

Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii.

Insist pe rolul familiei în societatea de azi. Vigoarea tineretului se trage din rădăcinile din familie. Dacă familia este sănătoasă, creştină, unită, atunci şi societatea va fi la fel.

Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro. 4. Dezvoltarea căilor de transport. O ţară curată şi îngrijită. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independenţa alimentară a ţării. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă.

România deţine azi Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD), document elaborat conform cerințelor UE şi prezentat oficial în 2008. Nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document realizat pe parcursul unui an, completat și îmbunătățit prin dezbatere publică, însuşit şi aprobat oficial de guvernul de la acea vreme. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale.

SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiției de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung şi numai dacă structura şi funcţionalitatea sistemului socio-economic sunt dimensionate şi adaptate continuu la configuraţia şi capacitatea de suport a capitalului natural accesibil. Pe aceasta ne fundamentam obiectivele, care sunt şi trebuie să fie integratoare. Ideea dezvoltării durabile este incompatibilă cu ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii aproape 25 de ani. Este o incompatibilitate sistemică. Asistăm doar la acţiuni post-factum, menite să repare deficiențele constatate, fără a fi bazate pe previziuni care să le modeleze şi preîntâmpine. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi.

Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară: România se află într-un declin demografic prelungit, cu deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei, scăderea natalităţii şi accentuarea procesului de îmbătrânire. Recensământul din 2011 este foarte discutabil ca date şi organizare, dar chiar și așa cifrele sunt grăitoare. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni.

— Unii politicieni i-au îndemnat pe români să părăsească România, să muncească în alte ţări. Ce consecinţe are aceasta hemoragie de forţă de muncă peste hotare?

— Avem o migraţie continuă. În Italia s-ar afla în prezent peste 2 milioane de români, iar în Spania 1,5 milioane, potrivit datelor oficiale ale guvernelor acestor ţări. Ţara a rămas nelucrată şi abandonată. În 24 de ani, România a pierdut mai mult de 3 milioane de locuitori dintre cei mai buni.

Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.

— V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o mulţime de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?

— Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii, încurajarea iniţiativei antreprenoriale, identificarea unor noi resurse de dezvoltare, inclusiv prin parteneriate public-privat, sprijinirea formulelor asociative „la firul ierbii” pentru crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 moguli în agricultură ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci?

Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine!

Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de Euro. Dar se vrea aşa ceva?

S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională. Dar aceasta înseamnă respect şi voinţa sinceră de a ajunge la un consens rezonabil. Solidaritatea nu se clădeşte la ordin ci din convingerea că soluţiile propuse sunt bune pentru ţară şi pentru oamenii ei.

— Ce înseamnă „Statul român s-a privatizat”?

— Statul român de după 1990 s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea înainte de 1989 controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-și prin „privatizare” ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România!

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

— Cum vedeţi şcoala, educaţia în general? De ce nu mai contribuie aceasta substanţial la întărirea statului? Ce nivel au profesorii? Astăzi, „toţi politicienii noştri sunt profesori”. Ce părere aveţi despre şcolile/universităţile private?

— Educaţia înseamnă să inspiri mintea, nu să încarci capul!

Dascălul adevărat nu livrează informaţie ci plămădeşte copilul, viaţa lui, ţara şi neamul românesc. Copilul este izvorul bucuriei din care putem bea toţi, trebuie prin urmare să investim tot ce avem în tânăra generaţie a ţării.

Or, conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate.

Şcoala românească actuală este o ruşine. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o cuşcă în care nu poate să-şi întindă aripile să zboare.

„Cum arată astăzi şcoala va arăta mâine ţara”, spunea Spiru Haret în 1895. Calitatea educaţiei este condiţia de bază pentru ca România să-şi asigure un loc în cursa civilizaţiei contemporane. Educaţia şi formarea profesională reprezintă baza dezvoltării ţării, alături de întărirea familiei, pentru că avem nevoie de un pol moral.

„Ţinta cea mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă” spunea Simion Mehedinţi. Şcoala muncii, seriozitatea şi conştiinţa lucrului bine făcut trebuie să înlocuiască improvizaţia şi superficialitatea.

În orice scenariu de viitor, cheia succesului rezidă în factorul uman, prin modernizarea accelerată a învăţământului, cercetării, sistemului de sănătate, prin prevenție. O populaţie sănătoasă, bine educată şi informată este chezăşia funcţionării instituţiilor democraţiei. Numai astfel ea devine imună la intoxicare şi manipulare.

Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva?

Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Ca să nu mai vorbim de implicaţiile în viaţa de zi cu zi: un şcolar de 35 de kg trebuie să poarte în spate un ghiozdan cu manuale şi caiete alternative de 7-9 kg. Dacă distrugem coloana vertebrală a copilului şi îi periclităm sănătatea putem oare invoca o coloană vertebrală şi o sănătate alternative? Dar cărui agramat care conduce azi îi pasă…?

Mai toţi politicienii noştri sunt „profesori” – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, România este ţara cu cele mai puţine ore ţinute în afara sălilor de clasă, în muzee, institute ştiinţifice şi de cercetare etc. Interesul elevilor creşte proporţional cu noutatea, la care se adaugă varietatea formelor de predare – lucru valabil peste tot.

Diferenţa dintre nivelul de pregătire al elevilor buni şi al majorităţii este imensă. România are rate îngrijorătoare de abandon la nivel gimnazial şi liceal, cu toate că învăţământul obligatoriu este de 10 ani. Învăţământul superior scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi/an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!

Rezultatele excepţionale care mai apar sunt datorate elevului, deci studiului individual, şi nu sistemului de învăţământ, care nu favorizează vârfurile, valorile intelectuale reale – ba chiar se teme de ele. Bursele sunt acordate în funcţie de cât de bine se fofilează studentul în sistem şi nu după capacităţile sale deosebite.

— Analizând sfertul de veac de când ne-am cucerit libertatea, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, libertatea de a alege? Câtă responsabilitate există în sânul clasei politice?

— Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascunde frauda şi manipularea cea mare.

România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara.

Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

— La capitolul „realizări”, în cei 25 de ani de democraţie consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât s-a retrocedat? Unde a fost statul care avea menirea de a-şi apăra valorile? Cine este vinovat pentru retrocedările barbare? Care este situaţia în alte ţări?

„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca.

Pentru pământul ţării eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi.

Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze și să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. România are demonocraţie, nu democraţie. Cadastrul general, în special partea lui economică este instituţia cheie care stabileşte valoarea şi pune disciplină în proprietăţile existente în ţară. De 25 de ani nu a fost pusă ordine în cadastrul general pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că în toţi aceşti ani statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri în valoare de peste 60 de miliarde de euro. Legea 247 si Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy din 1940.

România se află sub dictatura corporaţiilor fără patrie, având conducători corupţi pentru a fi dirijată foarte uşor.

— Cum vedeţi proiectele Roşia Montană şi gazele de şist? Cât vor ajuta ele, în caz de realizare, economia românească?

— În primul rând, nu sunt proiecte ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în stransă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum.

Sunt proiecte antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct.

Şi Roşia Montană, şi Pungeştii sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor!

„De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate”Doina lui Mihai Eminescu, o citeam în taină înainte de evenimentele din ’89 şi o citesc acum ca să văd imaginea României actuale.

Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie, la Pungeşti se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos!

Şi un ultim aspect. Unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.

— Pământul țării este de vânzare? Se pare că politicienii și mulți români nu au nimic împotriva cumpărării pământului de către străini.

— Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă pământul ţării! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere.

Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop populația este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.

— Ce alte elemente sapă la rădăcina fiinţei naţionale? Ce înseamnă „Românii au uitat să trăiască vertical”?

— Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Au cumpărat conştiinţa omului cu 1 kg de făină şi de orez şi cu 1 litru de ulei. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc.

Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi?

Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc”, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită.

Pentru menţinerea verticalităţii familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instruirea armatei. Mamele noastre au fost printre cei mai puternici eroi ai ţării. Mamele creştine, mucenicii din închisori şi eroii de prin munţi au ţinut verticalitatea neamului. Eroii noştri martiri ar trebui canonizaţi, declaraţi sfinţi, începând cu Mihai Viteazu, Valeriu Gafencu şi Arsenie Boca. Apoi ar trebui oprite avorturile şi scoasă în afara legii manifestarea publică a homosexualităţii şi orice propagandă în favoarea ei. Sunt condiţii nenegociabile dacă vrem să ne mai păstrăm verticalitatea ca oameni şi trăinicia ca neam.

— Cum traduceţi fraza: „România este o ţară condamnată la neputinţă, pentru a fi exploatată”? Ce este „criza de încredere”?

— Statul nu pune în practică ce spune, sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop necreştinesc şi anticreştin.

Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român” este în Occident un calificativ depreciativ şi nu denumirea unui neam demn de stimă.

Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială.

Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească. Este dreapta răsplată a creştinilor care nu au putut să fie creştini. Dacă românul ar sta la rând să facă fapte bune, aşa cum stă la rând la sfintele moaşte, ar fi bine. Dar nu se întâmplă astfel!

Nu-ţi face semnul crucii înainte de a fi sigur că poţi purta povara ei pe umerii tăi!

— Cum traduceţi fraza: „Statul şi-a abandonat cetăţenii, iar cetăţenii şi-au abandonat statul”?

— Statul, fiind luat ostatec de grupările mafiote, nu se mai interesează de binele public decât prin măsuri populiste, iar cetăţenii se mulţumesc, marea majoritate, cu pâine şi circ, dar şi cu portiţele, special lăsate în economia neagră şi gri care, practic, ţin ţara să nu se prăbuşească.

Pentru Legea lui Dumnezeu nu ne luptăm, dar pentru un trai uşor şi salarii grase o facem! Un popor care pretinde că 87% dintre fiii lui sunt creştini ortodocşi! Unde este datoria noastră de a fi străjerii neamului? Chiar nu mai sunt bărbaţi viteji în ţara noastră? Unde este biserica luptătoare a neamului în asemenea momente grele? Biserica oficială este pângărită şi biserica ascunsă este prigonită!

Cei care conduc sunt cei care au mai condus. Cum spunea Eminescu: „alte măşti, aceeaşi piesă, / alte guri, aceeaşi gamă”.

În loc să înstrăinăm resursele ţării, hai să construim câmp de lucru pentru oameni și să înflorească o țară întreagă!

— Care este nădejdea dv. în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?

— Nădejdea să ne fie ancora în viaţă!

A fi descendent dintr-un popor de eroi şi de martiri nu poate decât să dea încredere în viitor. Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie şi nu spectacol ieftin. Noi NU suntem urmaşii Romei, dar suntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Mihai Viteazu, şi ai lui Ştefan cel Sfânt, şi ai martirilor Brâncoveni.

Cum vrem să fim cunoscuţi în istoria lumii? Ca un popor letargic sau ca o naţie de viteji şi oameni drepţi? Depinde de noi şi de atitudinea noastră, de grija faţă de aproapele nostru. La ora actuală, în ţară este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloșia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Prostiei și aroganței celor care conduc pentru simplul fapt că sunt membri de partid trebuie să li se pună, hotărât, opreliște. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală.

Virtuţile poporului român, cei de la talpa ţării, sunt mult mai înalte şi, în acelaşi timp, cu adevărat patriotice şi naţionale faţă de cele ale clasei politice conducătoare. Iar conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie!

Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti în Hristos cel Viu şi Biruitor. Trebuie doar să îndrăznim!

Interviu realizat de Ion Longin Popescu.