Decalogul romanilor din diaspora

Decalogul romanilor din diaspora

ion ratiu, decalogul romanilor din diaspora, diaspora

Decalogul romanilor din diaspora

„Cele zece porunci” ale romanului, infatisate de Ion Ratiu la primul Congres al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi, desfasurat la Geneva in anul 1984:

1. Fii mandru ca esti roman. Afirma-te intotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil si vechi. Civilizatia are radacini adanci in pamantul tarii noastre.

2. Afirma-ti dragostea pentru Patrie ori de cate ori ai ocazia. Nu faci asta pentru ca esti sovin ci pentru ca doresti sa ii servesti pe cei ramasi acasa.

3. Apara drepturile poporului roman, in totalitatea sa. Nu regateni, nu transilvaneni, nu basarabeni, nu timoceni, aromani sau megleniti. Toti suntem romani.

4. Ajuta-ti compatriotii din mult-putinul ce il ai. Da-ti tainul, nu il precupeti.

5. Sustine institutiile romanesti din diaspora, oricat de modeste sau de imperfecte ar fi acestea.

6. Nu critica niciodata, nici macar prieteneste, pe romanul care se straduieste sa apere sau sa promoveze cauza nationala. Fa tu mai bine decat el.

7. Nu aduce nici o critica, nici macar „constructiva”, semenului tau care lupta. Critica ta sa se afirme prin fapta: fa mai mult si mai bine decat face el.

8. Fii intotdeauna constient ca gelozia, invidia si calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat si slab, care nu mai are nici tara, nici pozitie in societate. Nu te lasa prada acestor sentimente inferioare.

9. Opune-te numai celor care siluiesc vointa poporului roman. Opozitia fata de eforturile altor patrioti romani este o irosire de energie.

10. Fa ceva pozitiv pentru tara ta si pentru compatriotii tai. Oricat de modest sau neinsemnat este ceea ce faci, fa-o in fiecare zi.

Sursa: CERTITUDINEA nr. 47, 2019.

/0 Comments/by
Educatia, sub asaltul multiculturalismului

Educatia, sub asaltul multiculturalismului

multiculturalism, educatie

Educatia, sub asaltul multiculturalismului

Noul curriculum pentru gimnaziu, care ar trebui sa fie aplicat din toamna acestui an, aduce cu sine o noua directie in Educatie. Sub pretextul directivelor Uniunii Europene, scoala urmeaza sa asigure formarea, pas cu pas, a unei identitati multiculturale noilor generatii, identitatea nationala fiind cu desavarsire ignorata. Ne aflam astfel in fata unei noi ideologii, a unui nou program educational. Practic, asistam la o adevarata revolutie culturala, la folosirea invatamantului public pentru indoctrinarea politica cu ideologia marxismului cultural, in buna traditie a perioadei comuniste.

Observam ca noul curriculum a adus marginalizarea disciplinelor identitare si impunerea unor discipline noi, create artificial, servind indoctrinarii politice. Astfel, Limba Romana a devenit victima unui joc cu suma nula, pierzand o ora, la clasa a V‑a, in favoarea Educatiei Sociale. In acest caz, designerii nostri curriculari au fost mai inovativi decat zelosii comunisti nord‑coreeni, care n‑au avut ideea unei indoctrinari atat de timpurii cu pretentioasa filosofie neomarxista a Scolii de la Frankfurt.

Credem ca nu este deloc de dorit si aplaudat implementarea ideologiei multiculturaliste in scoala, pentru ca aceasta ideologie neaga sau ignora identitatea romaneasca. Chipurile, identitatea nationala n‑ar exista ori n‑ar mai fi la moda in Europa sau ar duce la formarea unor atitudini nationaliste, sovine, xenofobe, legionar‑fasciste. Pentru romani, se sugereaza, studiul istoriei nationale ar fi nociv, educatia pentru identitate putand fi facuta doar in familie sau pe marginea santului, in nici un caz in invatamantul public.

Poate ca am intrat fara sa stim in epoca post‑adevarului, a post‑culturii, in epoca corectitudinii politice si a subculturii Facebook, dar tot n‑am reusit sa aflam cand a fost inlocuita cetatenia romana cu o cetatenie multiculturala. De asemenea, nu intelegem de ce noua educatie propune aruncarea unor valori, precum patriotismul, munca, cinstea, la gunoi, pentru a le inlocui cu altele de „viata noua”. Nu a demonstrat nimeni, deocamdata, ca patriotismul reprezinta o anti‑valoare rasist‑xenofoba, trebuind sa fie eliminat din educatie, pentru a fi inlocuit cu multiculturalismul si educatia de gen.

Asteptam inca, din partea ministerului, argumentele si justificarile deciziei de izgonire din educatie a patriotismului, a valorilor nationale si a tot ceea ce tine de educatia identitara. Afirmarea identitatii cetatenilor statului national roman este obligatorie, neexistand reglementari UE care sa interzica acest lucru. Daca scoala nu ofera o educatie identitara, nu formeaza constiinta istorica a noilor generatii, nu este aflata in slujba natiunii romane si a statului roman, atunci ce fel de serviciu public este? In slujba cui se afla atunci, a unor „culturi” imaginare, de dragul de a avea si noi multiculturalism?

De ce romanii sunt discriminati in materie de educatie istorica? Cine si‑a permis sa marginalizeze studiul istoriei nationale? Apoi, designerii noului curriculum ar trebui sa explice ce inteleg prin termenul de „cultura” si unde apare acest termen in Constitutia Romaniei si legislatia Educatiei. De asemenea, ei ar trebui sa ne arate care sunt „culturile” existente in Romania si daca acest stat a devenit multicultural.

Din pacate, observam cu stupoare ca atat noul plan-cadru pentru gimnaziu, cat si programele supuse unei dezbateri formale pun intre paranteze Constitutia in vigoare si L.E.N. Din cate stim, statul de drept se bazeaza pe respectarea Constitutiei, iar art. 1, alin. 5 din legea fundamentala precizeaza: „In Romania, respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”.

Apararea Constitutiei statului national roman, nu a sublimei Constitutii a U.E. (care nu exista, fiind respinsa aproape in unanimitate in 2003, distrugand ideea europeana – n.r.), nenascuta inca, tine de interesul national si de securitatea nationala. Iata de ce, spre exemplu, S.R.I. are o intreaga divizie care se ocupa cu apararea valorilor constitutionale, cu „protejarea valorilor supreme ale statului roman”, cu apararea in fata „agresiunilor asupra valorilor identitare romanesti”.

Este inadmisibil, inacceptabil, un scandal, o bataie de joc, cum ar spune presedintele, sa ignori faptul ca Romania este un stat national si sa nu tii seama de prevederile Constitutiei in filosofia noului curriculum. Tot de la domnul presedinte am aflat ca natiunea romana este vie, putand fi atenta, in alerta si nemultumita. Aceasta apreciere a existentei natiunii romane contrazice insa noul curriculum, care trateaza statul ca fiind multinational si multicultural, iar natiunea ca fiind de mult disparuta.

Un aspect, ignorat sau bagatelizat de multiculturalisti, este acela ca invatamantul public e romanesc, pentru ca, in conformitate cu recensamantul din 2011, s‑au declarat romani 16.792.900 de persoane, reprezentand 88,9% din populatia Romaniei. Formand imensa majoritate a cetatenilor acestei tari, oare romanii nu au dreptul la o educatie identitara, fiind si principalii finantatori, din taxe si impozite, ai scolii publice? Daca identitatea nationala a disparut in Romania, atunci nu s‑ar impune scoaterea adjectivului „national” din titulatura Ministerului Educatiei, acest adjectiv putand fi considerat anacronic si generator de atitudini extremiste?

Situatia este cu atat mai grava cu cat se profileaza o ruptura intre institutiile statului si scoala. Astfel, in timp ce titulatura institutiilor statului exprima identitatea nationala, iar juramintele presedintelui si ministrilor sunt legate de poporul roman si de respectarea Constitutiei, in timp ce valoarea suprema a Armatei Romane, S.R.I. si a celorlalte institutii legate de apararea nationala este patriotismul, scoala promoveaza multiculturalismul si ignora total identitatea nationala.

Este fireasca si legala aceasta situatie? Este normal ca presedintele, Guvernul, Parlamentul si institutiile statului sa se afle in slujba poporului roman, iar scoala in slujba multiculturalismului? Sa intelegem ca I.S.E. este un fel de stat in stat, iar M.E.N. o institutie autonoma, separatista, care nu recunoaste si nu respecta Constitutia Romaniei? In fapt, viziunea autorilor noului curriculum se dovedeste a fi antinationala, discriminatorie fata de imensa majoritate a cetatenilor acestei tari si in raspar cu prevederile Constitutiei si ale M.E.N.

Planul‑cadru si programele reprezinta proiectul educational al Romaniei de maine. Dupa cum a fost creionat profilul dezirabil al absolventului, dupa cum arata noul curriculum, vom avea un cetatean fara identitate si orizont cultural, un cetatean, in schimb, bine indoctrinat cu dogmele multiculturalismului, gata sa respecte orice daca tine de diversitate, chiar daca despre sine nu stie mai nimic, in afara de faptul ca are interese personale si trebuie sa‑si respecte propriile valori si pe cele ale grupului din care se intampla sa faca parte.

Daca un astfel de profil este dezirabil pentru unii politruci ai corectitudinii politice, ma indoiesc ca acesta este tentant pentru societatea romaneasca de astazi, oricat ar fi ea de dezinteresata de viitor. Proiectul omului de maine nu poate fi acela al ignorantului multiculturalist, plin de complexe de superioritate. De fapt, cetateanul fara identitate nationala ori cu identitati multiple este un profil indezirabil in epoca turbulentelor si incertitudinii.

Dupa ce in 2016 a fost aprobat un plan‑cadru pentru gimnaziu prin care au fost introduse abuziv noi discipline, precum Gandire critica si drepturile copilului (clasa a V‑a) si Educatie interculturala (clasa a VI‑a), discipline care nu servesc dezvoltarii competentelor civice ale elevilor si nu sunt relevante pentru educatia acestora, in prezent au fost supuse unei dezbateri formale noile programe, venite cu o intarziere de peste o jumatate de an, acestea fiind, cum era de asteptat, gandite exclusiv din perspectiva multiculturalista, avand menirea „sa stimuleze asumarea multiculturalitatii si multiperspectivitatii” si sa formeze „mecanisme intelectuale care sa previna orice forme de nationalism”.

Introducerea unor noi discipline si noi programe, servind unei indoctrinari multiculturaliste camuflate, nu poate fi aplaudata. In primul rand, importanta unei discipline este data de relevanta pe care o are in formarea personalitatii elevului, de impactul in plan educational. Nu toate disciplinele sunt egal importante si nu ar trebui sa existe mai multe discipline abordand aceeasi problematica, acelasi spatiu al educatiei. Nu vad de ce am multiplica disciplinele pentru un singur domeniu, de ce am fragmenta inutil cunoasterea, mai ales in conditiile unui buget de timp limitat.

Apoi, daca misiunea scolii este sa educe si sa instruiasca, de ce sunt introduse, in conditiile unor restrictii asupra bugetului de timp, discipline urmarind indoctrinarea si controlul gandirii? Nu stim sa existe discipline socio‑umane purtand numele de multiculturalism si drepturile copilului. Si atunci, ce cauta acestea in aria „Om si societate”? Unde vor fi gasiti profesorii pentru a le preda? Ideologiile, activistii si indoctrinarea sunt una, educatia si disciplinele socio-umane cu totul altceva. Din acest punct de vedere, noul curriculum lasa impresia ca este realizat de activistii lui Ceausescu de la „Stefan Gheorghiu”, reconvertiti la marxismul cultural si la alte „isme” asa‑zis progresiste.

Planul‑cadru si programele sunt documente oficiale emise de M.E.N. Prin aceste documente, M.E.N., ca reprezentant al statului, transmite idealul educational, ideologia statului, sistemul sau de valori, memoria si identitatea sa. Un stat national care promoveaza multiculturalismul isi neaga propria identitate. Este cel putin ciudat ca ideologia multiculturalismului sa fie promovata de un stat national, in timp ce identitatea nationala este ignorata.

Anul 2016 a fost unul al asaltului corectitudinii politice asupra Educatiei, anul construirii omului nou, al mankurtizarii. A introduce pe furis marxismul cultural in invatamantul public, dupa ce marxism‑leninismul a fost experimentat o jumatate de secol si a fost condamnat in 2006, reprezinta un scandal de proportii, peste care nu se poate trece cu usurinta. Sa intelegem ca marxism‑leninismul a fost totalitar si nociv, in timp ce neomarxismul reprezinta o culme a democratiei?

De ce este inlocuit internationalismul proletar stalinist cu multiculturalismul? Nu ar trebui sa vedem cine isi asuma introducerea pe furis a ideologiei corectitudinii politice in gimnaziu? Nu analfabetismul functional, infloritor dupa doua decenii de reforme, ci implementarea corectitudinii politice si edificarea omului nou par a fi grijile mari ale I.S.E. si M.E.N.

Atletii marxismului cultural au reusit sa intre cu tavalugul corectitudinii politice in invatamantul public, care a devenit unul ideologizat si ideologizant. Pana si o analiza sumara a planului‑cadru si a programelor poate releva acest lucru. Revolutia culturala, inceputa cu invatamantul primar, continua acum la gimnaziu, colectivizarea ideologica urmand sa se incheie cu liceul.

Este drept, nu s‑a reusit introducerea educatiei sexuale din fasa, dar iata ca a fost impusa gandirea critica a Scolii de la Frankfurt la clasa a V‑a! In aceste conditii, care mai este menirea invatamantului public? Sa formeze un european de nicaieri, analfabet functional, anarhist creativ, bine indoctrinat cu ideologia corectitudinii politice? Un om nou, de secol XXI? Pana la urma, sa fie neomarxism cat cuprinde, daca o cer interesele unor propagandisti si activisti de tip nou, dar s‑o stim si noi!

Generatia clasei zero este prima generatie a reformei invata­mantului primar, avand privilegiul de a fi generatia fara manuale si singura generatie din istoria invatamantului romanesc care n‑a avut abecedare in clasa I! Aceasta generatie, care trebuie sa suporte noua ideologizare, are mari sanse ca la toamna sa inceapa scoala fara manuale, pentru ca noile programe pentru clasa a V‑a au avut o mare intarziere, fostul ministru Mircea Dumitru avand alte prioritati decat acelea legate de reforma curriculara. Dar lipsa manualelor este cea mai mica problema, fata de cum arata noul curriculum care urmeaza sa fie aplicat.

Introducerea unor noi discipline in planul‑cadru, derivate din utopia totalitara a Scolii de la Frankfurt, inseamna introducerea marxismului cultural in invatamantul public.

In afara de faptul ca nu putem vorbi de reformarea si modernizarea scolii prin intermediul unei ideologii totalitare, trebuie sa avem in vedere pericolele reprezentate de aceasta ideologie, propusa de I.S.E. pentru indoctrinarea timpurie a noilor generatii. Poate nu ar trebui sa trecem cu usurinta peste avertismentul lui Leszek Kołakowski, care arata ca filosofii Scolii de la Frankfurt au „creat iluzia ca prin condamnarea «reificarii», a valorii de schimb, a culturii comercializate si a scientismului ei ofereau ceva in loc, cand de fapt nu ofereau mai mult decat nostalgia unei elite dupa cultura precapitalista.

Staruind intr-una asupra nebuloasei perspective a unei evadari universale din civilizatia prezentului, ei au incurajat in mod involuntar o atitudine de protest lipsit de discernamant si distructiv” (Leszek Kołakowski, Principalele curente ale mar­xis­mului. Prabusirea, vol. III, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2010, p. 308). Servind pe paine ideologia Scolii de la Frankfurt, nu cred ca educatia elevilor va avea de castigat de pe urma negatiei si ambiguitatii acestui neomarxism, intrat in disolutie si paralizie.

Este absurd ca teoria critica a Scolii de la Frankfurt a ajuns sa se studieze inca din clasa a V‑a, situatie pe care nu o intalnim nici in Coreea de Nord. Teoria critica nu este legata, cum ar parea la o prima vedere, de stiinta, operatiile gandirii, de spiritul critic sau de „nebunia de a gandi cu mintea ta”, de care vorbea recent domnul Gabriel Liiceanu. Aceasta teorie, care a fost elaborata in 1937 de catre Max Horkheimer, unul dintre reprezentantii Scolii de la Frankfurt, s‑a dovedit plina de ambiguitati, afirmand, in esenta, ca „civilizatia era incurabil bolnava si necesita nu o reforma partiala, ci o transformare radicala” (ibidem, p. 271) si condamnand, dupa model marxist, omenirea la fericire.

Kołakowski arata ca „predictiile lui Horkheimer se marginesc la generalitati rasuflate: fericirea si libertatea universale, omul care va deveni propriul stapan, abolirea profitului si a exploatarii (…), ca «totul» trebuie schimbat, ca nu poate fi vorba de reformarea societatii, ci de transformarea ei, nu insa si cum urmeaza sa fie facut acest lucru sau ce anume va fi pus in locul societatii actuale” (ibidem, pp. 279‑280). In esenta, teoria critica, care face furori in randul unor pedagogi de la noi, nu este altceva decat „o forma partiala de marxism, care nu inlocuieste prin nimic componentele abandonate ale acestuia” (ibidem, p. 280).

Altfel spus, am regresat ideologic, de la maretul marxism‑leninism, la decadentul neomarxism cultural. Practic, unii doresc sa reformeze scoala cu marxismul de acum un secol, aplicat cu o fervoare ideologica, pe care nu am mai intalnit‑o decat la Kim Jong‑il, tatal actualului despot nord‑coreean, care recomanda ca ideile Ciuce sa fie studiate cu maxima sarguinta, pentru ca toti sa se „patrunda de ele pana in maduva oaselor” (Opere alese, Editura Politica, Bucuresti, 1989, p. 131).

In ceea ce priveste Educatia interculturala de la clasa a VI‑a, chiar trecand peste caracterul ei ideologic, aceasta este impropriu plasata la gimnaziu, in primul rand pentru ca, la varsta de 12‑13 ani, elevii nu au un orizont cultural care sa le permita fructificarea eficienta a potentialului formativ pretins de acest tip de educatie, cursurile trebuind sa abordeze predominant aspectele legate de obiceiuri si traditii.

Nu mai vorbim de utilitatea si relevanta acestei discipline. Multiculturalismul poate fi o ideologie minunata in societatile multiculturale, dar nu este acceptabil ca aceasta ideologie sa devina filosofia noului curriculum si sa fie promovata agresiv prin invatamantul obligatoriu al statului national roman. In acelasi timp, nu putem ignora faptul ca multiculturalismul este ideologia care isi propune integrarea si obtine in practica segregarea, fiind mai degraba un apartheid al dezvoltarii separate a culturilor.

O educatie in spiritul cunoasterii si respectarii diversitatii se realizeaza in mod firesc si autentic de catre Istorie, pe tot parcursul studierii ei. Oare nu Istoria abordeaza trecutul si specificul tuturor comunitatilor etno‑lingvistice si religioase de la noi si din intreaga lume? Nu ea abordeaza, in mod amplu, diversitatea si alteritatea, fiind o adevarata stiinta a cunoasterii „celuilalt”? Si atunci, pentru ce mai inventam discipline cu iz ideologic, fara identitate academica, fara utilitate, care cel mult detaliaza unele dintre aspectele abordate in cadrul Istoriei?

Cauzasii multiculturalismului au destule parghii si fonduri la indemana pentru a‑si atinge obiectivele, nefiind necesar sa impuna acum politizarea sectar‑ideologica a invatamantului public, de parca ne‑am intoarce la invatamantul politic ceausist. Totusi, care este relevanta pentru elevii romani a acestei educatii interculturale? Este Romania stat multicultural si multirasial? Avem probleme cu integrarea „culturala”? Nu stim sa ne comportam, exista intoleranta?

De ce minoritatile din statul roman nu provoaca razboaie civile sau atentate, oare nu pentru ca ele au fost excelent integrate si beneficiaza de toate drepturile legitime? Si chiar aceasta integrare reusita la noi nu ar putea fi luata drept model de catre statele occidentale care promoveaza de o jumatate de secol multiculturalismul, ajungand doar sa enclavizeze minoritatile, sa practice un segregationism dezastruos, in numele unei integrari ramase in continuare iluzorii?

Prioritatea statului roman este formarea constiintei istorice si identitare a cetatenilor sai. Nu are sens sa inventam noi si noi discipline, cand competentele acestora pot fi atinse in mod firesc in cadrul Istoriei, o disciplina a culturii generale, prin excelenta pluri‑, inter‑ si transdisciplinara.

In conditiile adoptarii noului curriculum, nu vedem cum analfabetismul functional, rodul a doua decenii de reforme, poate fi eradicat prin implementarea dogmelor corectitudinii politice. Asistam practic la o noua mankurtizare, la o noua tentativa de formare a omului nou, elevii fiind indoctrinati de timpuriu cu ideologia marxismului cultural. In aceasta opera de inginerie sociala, Istoria, Limba Romana si nou inventata Educatie Sociala au ajuns sa fie instrumentate ideologic.

Noul curriculum pentru gimnaziu este rupt de realitatea scolii, aduce indoctrinarea politica in invatamantul public, eludeaza componenta identitara si vine cu o mare intarziere. Ar fi fost de dorit un nou curriculum, pentru gimnaziu si liceu, temeinic regandit, mai ales ca au fost facute suficiente observatii si propuneri pentru necesarele revizuiri.

Acest curriculum, prin riscurile si amenintarile pe care le aduce, ar trebui prorogat. Prin Cantarea Diversitatii si formarea unui om nou, cu o constiinta multiculturala inaintata, un cetatean de nadejde al patriei fara identitate si istorie, se va ajunge la alienarea identitara a noilor generatii, la edificarea unui nou totalitarism. De aceea, a impune autoritar si arbitrar un curriculum unanim criticat, disfunctional, puternic ideologizat, pentru a fi implementat orbeste, reprezinta un risc major pentru educatie, securitatea nationala si viitorul acestei tari.

Prof. Constantin TOADER

Sursa: tribunainvatamantului.ro, adevarul.eu.

/0 Comments/by

PUNCT SI DE LA CAPAT. Catalin Berenghi isi anunta candidatura la Primaria Capitalei

PUNCT SI DE LA CAPAT. Catalin Berenghi isi anunta candidatura la Primaria Capitalei

N-a fost sa fie. La ora la care scriu aceste randuri, Catalin Berenghi adunase peste 190.000 de semnaturi, dar sub 200.000, deci mult prea putine pentru a mai putea schimba ceva, chiar daca au fost semnaturi PE BUNE. Totusi, daca stam sa analizam altfel, nu sunt chiar atat de putine. Catalin Berenghi a intrat in competitie cu 3 saptamani mai tarziu, din motive de „hartuire” politica: decizia juridica de recunoastere a sa ca lider al Partidului DAC i-a venit dupa ce incepuse demult campania de strangere a semnaturilor. Iar dupa ce, cu chiu, cu vai, a reusit sa obtina autorizatia pentru amplasarea corturilor, chiar in ziua aceea, Catalin Berenghi a primit citatie de la Politia din Suceava, pentru un dosar in care el ar fi condus fara carnet. Ceea ce nu era adevarat, dar a trebuit sa se duca. A pierdut, pentru aceasta diversiune electorala, inca o zi si o noapte.

A pierdut si intrarea efectiva in competitia pentru alegeri. A ramas cine „trebuia”, caci jocurile pentru putere se fac in afara si se joaca la toate capetele. Deci vom avea iarasi de ales, vorba lui Ioan Rosca, intre ciuma si holera.

Catalin Berenghi a fost batut („neregulamentar”), dar nu a fost invins. Infrangerea nu l-a demoralizat, dimpotriva, l-a indarjit caci, vorba lui Thomas Mann (parafrazat abuziv de Eugen Teodorovici), „vantul stinge focurile mici, dar le inteteste pe cele mari”. Sa nu uitam ca in aceasta lupta Catalin Berenghi a pierdut startul si a intrat in „ring” cu mainile legate. N-a avut niciun sprijin financiar de la vreun sponsor „patriot” (in timp ce „calificatii” au avut), iar el in jocuri de culise n-a acceptat sa intre. Sa nu uitam, de asemenea, ca a fost singurul care si-a asumat cel mai functional (si mai radical!) proiect de tara, CONSTITUTIA CETATENILOR, incercand sa duca mai departe visul neimplinit al marelui economist Constantin Cojocaru.

Si sunt chiar curios daca vreunul dintre candidatii ramasi in cursa are inspiratia (sau determinarea launtrica) sa-si asume acest proiect profund patriotic, conceput de niste specialisti romani patrioti. Uite, de exemplu, Theodor Paleologu, care e un intelectual rasat, de Sorbona, bun vorbitor etc., etc., cu suficient discernamant intelectual pentru a intelege valoarea si anvergura proiectului. Ca sa nu mai vorbim de capitalul electoral pe care si-l va adjudeca prin aceasta asumare. Pot sa pariez ca nu va indrazni sa-i pronunte nici numele, caci CONSTITUTIA CETATENILOR – proiect dedicat Romaniei si romanilor este… politically in-correct…

Pana una-alta, Catalin Berenghi face doua anunturi importante:

1. Va candida la Primaria Capitalei, pentru functia de primar general;

2. Imprena cu Mircea Serban, senior editor al publicatiei Cronica Viseuana (si colaborator al revistei CERTITUDINEA), cheama in judecata Comunitatea Evreilor din New York, vinovata, asa cum reiese dintr-un comunicat remis spre publicare de Mircea Serban, de „incalcarea legislatiei romanesti in constructii”, respectiv „ridicarea unui edificiu de cult (sinagoga), la Sighetu Marmatiei, fara ca la Primaria municipiului sa fi fost depuse si inregistrate actele impuse de legislatia romaneasca, asa cum sunt stipulate in legea nr. 50/1991, privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii – republicata si actualizata in 2019, art. 1 (alin, 1 si 2)”, ceea ce „reprezinta un act de sfidare a suveranitatii patriei noastre, a Constitutiei Romaniei”.

Cat priveste proiectul de tara CONSTITUTIA SETATENILOR, revista CERTITUDINEA (dar si Revista România Culturală – n. red.) il va tine permanent in actualitate, asa cum o face de la primul numar, ca pe o candela care nu trebuie sa se stinga. Cine stie? – poate candela va deveni candva foc…

P.S.: Vom vedea, in zilele urmatoare, si numarul semnaturilor trimise prin Posta Romana, care vor sosi, evident, dupa termenul limita al depunerilor. Poate vom avea de tras si de aici niste concluzii…

Sursa: CERTITUDINEA, nr. 48, 2019.

/0 Comments/by
Martirizat si de unguri, si de bolsevici – Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

Martirizat si de unguri, si de bolsevici – Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

Martirizat si de unguri, si de bolsevici - Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

ioan lupas, marea unireIoan Lupas, bursier Gojdu, academician ardelean, profesor de istorie bisericeasca, preot, ministru in doua randuri, politician nationalist si fauritor al Marii Uniri de la 1918, a fost martirizat atat de unguri cat si de bolsevici. Bogata sa activitate stiintifica, lupta sa neincetata pentru drepturile romanilor, care nu l-a scutit de inchisoare, lucrarea sa misionara ca protopop de Saliste, dar si directoratul Sectiei de istorie a prestigioasei Academii Romane, il recomanda ca o figura importanta a neamului romanesc in lupta sa pentru emancipare.

„Opera [sa] are dimensiuni impresionante: intre 1901 si 1962 el a publicat 848 de carti si articole, tratand cele mai variate probleme ale istoriei si vietii culturale ale poporului roman. In aceasta opera de o atat de vasta si diversa cuprindere se poate insa usor observa un interes precumpanitor pentru istoria Transilvaniei, pentru locul ei in cadrul istoriei romanesti”, asa cum observa istoricul Florin Constantiniu in cuvantul inainte la masiva antologie Ioan Lupas, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1988, p. XI. Considerat de Nicolae Iorga, in scrierea memorialistica Oameni cari au fost (vol. I, Bucuresti, 1934, p. 351), drept „cel mai bun scriitor istoric din tanara generatie ardeleana”, carturarul ne-a lasat o opera in care „Militantismul politico-istoriografic si postiluminismul au modelat intreaga opera de istoric a lui Ioan Lupas de la primele lui studii […] si pana in ultimii ani de viata” (Florin Constantiniu, op. cit., p. IX).

ioan lupas, marea unire

Personalitate marcanta a vietii culturale si bisericesti din secolul al XX-lea, Ioan Lupas a vazut lumina zilei la 9 august 1880 in Saliste, judetul Sibiu. A urmat studiile primare in localitatea natala, in perioada 1886-1891, apoi a urmat suplimentar o clasa la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, in vederea perfectionarii cunostintelor de limba germana si maghiara. Din 1892, a urmat studiile secundare in cadrul Liceului de Stat din Sibiu, unde a obtinut rezultate stralucite. Din cauza unui conflict pe teme nationale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale carui aprecieri asupra istoriei poporului roman nu puteau fi acceptate de tanarul Lupas, acesta impreuna cu colegul sau Octavian Goga au fost nevoiti sa se transfere in ultima clasa la Liceul „Andrei Saguna” din Brasov. Aici au sustinut si examenul de maturitate, Ioan Lupas fiind sef de promotie, asa cum arata pr. prof. acad. Mircea Pacurariu in „Dictionarul teologilor romani”.

andrei saguna, ioan lupas, marea unire

Din toamna anului 1900 a urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii din Budapesta, unde s-a bucurat de o sustinere financiara din partea Fundatiei Gojdu, administrata de Mitropolia Ardealului. Inca din timpul studiilor efectuate in capitala ungara s-a facut remarcat prin implicarea sa in cadrul Societatii Academice „Petru Maior”, unde a sustinut comunicari pe teme istorice, cum ar fi „Principiul dualistic in religie si filosofie” in 1901 sau „Andrei Saguna ca scriitor” in 1902, dupa cum aflam din lucrarea „Ioan Lupas 1880-1967. Slujitor al stiintelor istorice, invatamantului si Bisericii”, scrisa de Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man si Veronica Turcus. In tot acest timp, Ioan Lupas a publicat articole in ziarele sibiene „Telegraful roman” si „Tribuna”.

Inchisoare pentru cauza romaneasca

mucenicia brancovenilor, ioan lupas, marea unireLa incheierea studiilor, in 1904, si-a sustinut teza de doctorat in istorie si filosofie, cu tema „Biserica ortodoxa din Transilvania si unirea religioasa in cursul secolului al XVIII-lea”, lucrare publicata in acelasi an la Budapesta. Incepand cu 1 septembrie 1905 a fost numit profesor pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Istoria patriei si Istoria universala la Seminarul „Andreian”, viitorul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu. In perioada 1905-1908 a urmat „pe cale particulara” cursurile aceleiasi institutii de invatamant pentru a indeplini cerinta de a fi absolvent de teologie pentru a putea profesa. In luna noiembrie 1907 a fost condamnat pentru „delict de presa” la trei luni inchisoare si 200 de coroane amenda pentru „a fi instigat clasa plugarilor la ura impotriva clasei proprietarilor de pamant” (in revista „Tara noastra” – nota red.). Pedeapsa a fost ispasita intre august si octombrie 1908 in temnita din Seghedin. In timpul detentiei, Lupas a inceput sa scrie monografia istorica a „Mitropolitului Andrei Saguna”, publicata in 1909 la Sibiu si rasplatita de Academia Romana cu Premiul „Adamachi”. In aceeasi perioada, Ioan Lupas a fost ales membru in Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, precum si membru in Congresul National Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

Protopop de Saliste

Datorita activitatii sale de aparare a drepturilor Bisericii si a populatiei romanesti, atat la catedra, cat si pe plan publicistic, la interventia ministrului instructiunii publice de la Budapesta, Apponyi Albert, Ioan Lupas a fost nevoit sa paraseasca Sibiul, din septembrie 1909 pana in noiembrie 1911. A fost hirotonit preot si numit paroh si „administrator protopopesc” al „tractului” Saliste. Dupa un an de interimat, la 1 noiembrie 1910 este ales protopop de Saliste. Tinand cont de faptul ca protopopul era si inspector scolar confesional si avea 13 scoli in subordinea sa, Ioan Lupas a reusit sa salveze de urmarile legii scolare din 1907 a aceluiasi ministru Apponyi scolile primare romanesti din protopopiatul sau.

Cu toate ca s-a dorit, de fapt, indepartarea sau scoaterea sa de pe scena culturala a Sibiului prin numirea la Saliste, Ioan Lupas a continuat sa conferentieze la Sibiu sau in cadrul sedintelor Academiei Romane, abordand teme prin care dorea evidentierea eforturilor poporului roman in lupta pentru identitatea nationala, dusa de reprezentanti ai Bisericii. Astfel, in 1917 a sustinut la Sibiu, in sala festiva a Muzeului ASTRA, actuala Biblioteca „Astra”, conferinta cu tema „Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici si Ioan Bob la Curtea din Viena in anul 1792”, sustinuta pentru apararea cauzei ziaristilor romani detinuti sub acuzatia de delicte de presa, asa cum a fost si cazul sau.

In 1913 a sustinut la Academia Romana comunicarea cu tema „Principele ardelean Acatiu Barcsai si mitropolitul Sava Brancovici (1658-1661)”, iar un an mai tarziu, la 14 mai 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Pentru activitatea sa prolifica si sustinuta si la recomandarea lui Nicolae Iorga, in anul 1916, Ioan Lupas a devenit membru titular al Academiei Romane. Discursul de receptie cu tema „Nicolae Popea si Ioan Micu Moldovan” l-a rostit abia la 8 iunie 1920.

Dupa al doilea arest direct la Alba Iulia

La doar cateva luni, in august 1916, si el este arestat de catre autoritatile maghiare, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati si multi preoti din Marginimea Sibiului si din alte zone ale Ardealului ce au luptat pentru drepturile romanilor si au avut o atitudine contrara celei oficiale odata cu intrarea Romaniei in razboi, impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, in vederea eliberarii Transilvaniei. Cu toate acestea, in martie 1917 a fost eliberat, avand pana atunci domiciliul obligatoriu la Budapesta. La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, fiind ales in Marele Sfat al Natiunii Romane si secretar al Resortului pentru Culte si Instructiune Publica din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. In acelasi an a publicat la Sibiu si lucrarea sa „Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni”, de un real folos pentru studentii de la facultatile de Teologie si Istorie.

La 1 septembrie 1919 a fost numit prin Decret al Consiliului Dirigent Roman ca profesor titular pentru Istoria moderna a romanilor si Istoria Transilvaniei la noua Universitate din Cluj. La inaugurarea universitatii clujene a participat si regele Ferdinand, care a pus la dispozitia noii universitati suma de 400.000 de lei pentru infiintarea unui institut pentru studiul istoriei romane, atat de vitreg tratata sub stapanirea trecuta. In vara aceluiasi an a fost infiintat Institutul de Istorie Nationala, condus de Ioan Lupas si Alexandru Lapedatu, constituindu-se aici cea mai veche biblioteca de istorie din tara.

De doua ori Ministru

Ioan Lupas a continuat si activitatea politica, fiind ales deputat de Saliste in primul Parlament al Romaniei reintregite, iar in anul 1926 a devenit ministru al Sanatatii si ocrotirilor sociale in guvernul Averescu. In anul 1937 a devenit ministru al Cultelor si artelor in Guvernul Romaniei condus de Octavian Goga, nasul sau de cununie.

Ceea ce trebuie remarcat este ca, paralel cu activitatea politica, Ioan Lupas a desfasurat, in continuare, o intensa activitate stiintifica si academica, concretizata in numeroase comunicari in cadrul Academiei Romane, unde in 1932 a devenit presedinte al Sectiunii Istorice si conferinte in diversele „despartaminte” ale Astrei. Materialele rezultate in urma acestei activitati prodigioase au fost stranse incepand cu anul 1928 intr-o serie de volume intitulate „Studii istorice – Studii, conferinte si comunicari istorice” (vol. I, Bucuresti, 451 p.; vol. II, Cluj, 1940, 320 p., vol. III, Sibiu, 1941, 312 p., vol. IV, Sibiu 1943, 392 p., vol.V, Sibiu, 1946, 511 p.). Pe aceeasi linie se va inscrie si publicarea in 1933 a celor doua volume privitoare la „Cronicari si istorici romani din Transilvania” (Craiova, 472 p.) si „Istoria unirii romanilor” (Bucuresti, 406 p.). Tot el a ingrijit publicarea in 1940 la Cluj a volumului „Documente istorice transilvanene” (522 p.), prin care se dorea initierea publicarii unei serii de colectii de izvoare diplomatice asupra istoriei premoderne a Transilvaniei.

Din nou in temnita ungureasca

ioan lupas, marea unireCa o marturie a prestigiului de care se bucura, precum si a pregatirii intelectuale de care a dat dovada de-a lungul intregii sale activitati, in anul 1943 a aparut volumul „Omagiu lui Ioan Lupas la implinirea varstei de 60 de ani”. Acest eveniment editorial s-a produs cu o intarziere de trei ani din cauza evenimentelor ce au avut loc dupa semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 si rapirii Transilvaniei de Nord. In anul 1945, profesorul Ioan Lupas s-a pensionat, prevazand, parca, evenimentele care vor urma pe scena politica a tarii, evenimente care se vor repercuta si asupra sa.ioan lupas, marea unire Astfel, in anul 1948 a fost inlaturat din Academia Romana, alaturi de alti 104 membri ai inaltului for academic, iar dupa doi ani, in 1950, a fost arestat de catre autoritatile comuniste impreuna cu fostii ministri din perioada interbelica, fiind incarcerat la Sighet, acolo unde a stat in aceeasi celula cu Silviu Dragomir, fostul sau coleg de la Universitatea din Cluj, si cu Stefan Metes, fost director al Arhivelor Statului din Cluj si membru corespondent al Academiei Romane. Aici a fost inchis pana in iulie 1955, perioada in care a compus balada „Pohod na Sighet”, aici incercand astfel sa nu se lase coplesit de situatia data, deloc noua pentru el, care fusese incarcerat in conditii nedrepte asemanatoare si de catre autoritatile maghiare inainte de 1918. Dupa eliberare si-a petrecut ultimii ani la Sibiu si Bucuresti, unde era stabilita fiica sa, Marina. A trecut la cele vesnice la 3 iulie 1967 si a fost inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica.

„Nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru”

Figura lui Ioan Lupas de luptator pentru drepturile Bisericii si ale romanilor din Ardeal l-a asezat intre marile personalitati romanesti ale secolului al XX-lea. Dupa cum am aratat, inca de la inceputurile studiilor sale se dedica cercetarii istorice a unor aspecte mai putin cunoscute si inedite ale trecutului neamului romanesc, cercetari concretizate in numeroase prelegeri publice sub cupola diverselor institutii de cultura din tara si, dupa 1918, din strainatate. Meritele sale stiintifice au fost de altfel foarte curand recunoscute prin alegerea sa in cadrul personalitatilor de elita, membre ale Academiei Romane, unde a ocupat chiar functia de presedinte al Sectiei istorice. Chiar daca perioada in care a ocupat functia de protopop de Saliste a fost vazuta ca o „pedeapsa” venita din partea autoritatilor maghiare prin presiunea exercitata asupra autoritatilor eclesiale ardelene, totusi, cei 10 ani de activitate aici trebuie vazuti si ca perioada de studiu, de cercetare si de aprofundare a anumitor aspecte din viata poporului, acum intocmind textul majoritatii conferintelor care il vor recomanda a fi ales in forul stiintific romanesc al academiei. Constiinta sa de persoana care trebuie sa isi indeplineasca datoria si responsabilitatile la care a fost chemat au facut din Lupas si un preot iubit de catre cei pe care i-a slujit cu devotament si pentru ale caror drepturi a luptat, de asemenea. Bun pastor, predicator si orator deosebit, cunoscator desavarsit al problemelor cu care se confruntau pastoritii sai, va incerca sa le fie fiecaruia un sprijin, indemnandu-i spre scoala, cultura si respectul fata de traditie. In „Certificatul oficios” emis de catre Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de la Sibiu pentru dovedirea calitatii de profesor si protopop de Saliste a lui Ioan Lupas se preciza ca „atat ca profesor, cat si ca paroh si protopop, parintele Lupas a adus nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru“, cum arata Nicolae Edroiu in lucrarea amintita.

Sustinator al studiilor de istorie nationala, la Cluj

ioan lupas, marea unirePerioadele de detentie, de la inceputul secolului al XX-lea si cea din perioada comunista se dovedesc a nu fi stavilit avantul creator al lui Ioan Lupas care creeaza sau concepe o parte din operele sale viitoare, chiar si in aceste conditii vitrege. Prin activitatea sa bisericeasca si culturala de dinaintea Marii Uniri, el a influentat infiintarea Institutului de Istorie Nationala in cadrul Universitatii din Cluj, acesta fiind un vis mult dorit, dar neimplinit al intelectualilor romani ardeleni, dar care nu s-a putut concretiza din cauza imprejurarilor istorice si politice, aceasta institutie ramanand peste veacuri un etalon in studiul istoriei pe plan national. Prin abordarea unor teme istorice inedite pana in acel moment si prin coordonarea aparitiei a zece volume din Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Ioan Lupas a contribuit decisiv la progresul istoriografiei romanesti si la evidentierea unor aspecte ale istoriei noastre nationale, ce pana atunci nu au fost sau nu au vrut sa fie evidentiate. Ca dovada a valorii acestor studii si publicatii, multe dintre ele sunt republicate si la inceputul secolului al XXI-lea.

Emanuel Pavel Tavala, Ziarul Lumina via marturisitorii.ro.

/0 Comments/by
Constantin Prezan, maresalul care a dat doua lovituri napraznice bolsevismului

Constantin Prezan, maresalul care a dat doua lovituri napraznice bolsevismului

constantin prezan, bolsevismMareșalul Constantin Prezan este unul dintre cei mari mari conducători ai Armatei Române, care a reușit să dea două lovituri nimicitoare bolșevismului, motiv pentru care a fost scos de comuniști din cărțile de istorie.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, care face acum parte din județul Dâmbovița, pe atunci fiind în plasa Snagov a județului Ilfov, fiind fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.

A urmat școala primară din satul natal, iar în anul 1874 a devenit elev la Școala Fiilor de Militari din Iași. La absolvire, Constantin Prezan a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, după care, la terminarea școlii, a fost avansat la gradul de sublocotenent.

A continuat să se pregătească pentru o carieră militară de succes și în anul 1881 a fost printre primii cursanți ai unei noi instituții de învățământ a Armatei Române: Școala Specială de Artilerie și Geniu. A fost al doilea din 23 de cursanți, fiind avansat la gradul de locotenent.

Constantin Prezan a câștigat în 1883 un concurs pentru a urma în străinătate cursurile prestigioasei „Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu” de la Fontainebleau, în Franța, pe care absolvit-o in august 1886, cu calificativul „prea bine”, iar la revenirea în țară a fost încadrat ca profesor-ajutor la disciplina Fortificații, curs care se preda la Școala Specială de Artilerie și Geniu. A obținut în acest fel brevetul de ofițer de stat major.

Destoinicul militar a fost avansat la gradul de maior, fiind numit în prima sa funcție importantă de comandă, aceea de comandant de batalion al Regimentului 1 Geniu, misiune pe care a îndeplinit-o până în luna iulie 1894. Patru ani mai târziu avea să fie numit în Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand, la 16 noiembrie 1896, funcție pe care a ocupat-o până în 1901, iar Olga, soția sa de doar 20 de ani, a devenit doamnă de onoare a principesei Maria.

În anul 1901 familia Prezan a părăsit definitiv Bucureștiul pentru a se stabili la noua reședință, mai ales că până în 1914 bărbatul a ocupat funcții de comandă în unitățile dislocate în garnizoanele Vaslui, Bârlad, Roman și Iași. Ca urmare a propunerii ministrului de război de la acea vreme, generalul Alexandru Averescu, Prezan a fost ridicat la gradul de general de brigadă de ziua națională, pe 10 mai 1907.

O mare capacitate de organizare

Constantin Prezan s-a remarcat și a avansat mereu în ierarhia militară, pe 1 noiembrie 1910 fiind numit comandant al Diviziei 10 Infanterie, iar la 30 martie 1911 a fost mutat la comanda altei mari unitati similare, Divizia 7 Infanterie. Acesta a avut un rol important în timpul celui de-al doilea razboi balcanic din 1913, când militarii au fost decimați de holera. Trupele conduse de Constantin Prezan au suferit pierderi minime ca urmare a organizări hranirii, cartiruirii și respectarea normelor de igienă.

În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, cariera militară a lui Constantin Prezan era la apogeu: ajunsese la cel mai înalt grad pe care îl putea primi un militar pe timp de pace și ocupa funcția de comandant de corp de armată, cea mai mare funcție posibilă, cu excepția celei de șef al Marelui Stat Major. Între 1914 și august 1916, în perioada neutralității, generalul a fost comandant al Corpului 4 Armată, cu sediul la Iași, unitate care, în caz de război, urma să se transforme în Armata de Nord, iar regimentul s-a dovedit extrem de disciplinat și eficient datorită calităților excepționale ale șefului său.

A avut un rol important in Primul Razboi Mondial

După intrarea României în război, la declanșarea ostilităților, în noaptea de 14/15 (27/28) august 1916, forțele principale ale Armatei de Nord au fost dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria, în zona Carpaților Răsăriteni, între văile Bistriței și Cașinului. Prestația lui Prezan a primit aprecierea regelui Ferdinand, dar a atras antipatia generalului Alexandru Averescu, care era la momentul respectiv comandantul Armatei 2 și tocmai suferise eșecul operațiunilor de la Flămânda. După înfrângerile în serie ale armatei române în Oltenia și Muntenia, guvernul a hotărât să îl numească pe Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor.

În primul război mondial, Constantin Prezan activa în cadrul Armatei Nord, care va străpunge Carpații Orientali pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Generalul Prezan avea un stil de conducere modern și deosebit de eficient.

Generalul Prezan împreună de șeful Misiunii Militare Franceze, Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, bătălia pentru București începând pe 30 noiembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan a reprezentat un pericol real pentru forțele conduse de August von Mackensen.

Deși luptele finale au fost pierdute, în 5 decembrie 1916, Constantin Prezan a fost numit șef al Cartierului General al Armatei Române de către regele Ferdinand și prim-ministrul Ionel Brătianu, și a demarat o acțiune de reformare a structurii administrative din armată. Cu excepția generalului Alexandru Averescu, care și‑a exprimat nemulțumirea față de numirea lui în fruntea Marelui Cartier General, decizia regelui Ferdinand s-a bucurat de o apreciere aproape unanimă, atât în rândul armatei, cât și al politicienilor și șefilor misiunilor militare străine.

De asemenea, generalul Prezan a jucat un rol important în elaborarea planurilor de luptă care au dus la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Astfel că, în primele luni ale anului 1917 Marele Cartier General a funcționat la Bârlad, în sediul fostei Brigăzi 13 Infanterie, perioadă în care autoritățile militare au pornit o amplă acțiune de reorganizare a armatei, iar bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, desfășurate sub coordonarea lui Prezan, au stopat ofensiva Puterilor Centrale pe flancul stâng al Frontului de Est, fiind singurele succese certe ale aliaților în aceste ținuturi ale Europei.

După capitularea Puterilor Centrale, Constantin Prezan a condus operațiunile militare desfășurate împotriva Ungariei bolșevice care atacase Transilvania

Chiar din ziua înfiinţării, cele 3 armate române – 1 , 2 şi 4 (de Nord) – s-au angajat în operaţia strategică pentru eliberarea Transilvaniei pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali.

Concomitent cu opţiunea de a intra în război alături de Antantă, Marele Stat Major român a pus în aplicare ipoteza „Z” , care însemna, în esenţă, trecerea la ofensivă în Transilvania cu o grupare de forţe compusă din trei armate desfăşurate în dispozitiv în formă concavă, cu deschiderea spre vest, de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali, cu misiunea de a pătrunde pe direcţii multiple în Podişul Transilvaniei şi în Banat şi, dezvoltând ofensiva în adâncime, să iasă prin Poarta Someşului şi Poarta Mureşului, în Câmpia Tisei şi a pune stăpânire, în misiunea următoare, pe Zona de hrănire a armatelor austro-ungare în zona Dunării Mijlocii şi Budapesta. S-a recurs astfel la manevra strategică pe direcţii exterioare multiple cu o grupare de forţe care reprezenta aproximativ 80% din efectivul mobilizat de 850000 de oameni, din care 650000 pentru armata de operaţii, în timp ce pentru trecerea parţial la apărare pe frontul de sud s-a destinat Armata a III-a, care însuma 20%, cu toate că fâşia ei de acţiune avea o dezvoltare frontală apropiată de cea a armatelor 1 , 2 şi 4. Este clar că materializarea loviturii principale în această operaţie ofensivă strategică destinată pentru eliberarea unui teritoriu naţional cu o suprafaţă de peste 102000 km pătraţi, de fapt a provinciei istorice Transilvania.

Ofensiva a început prin deschiderea trecătorilor de către trupele de acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14 august 1916, la orele 21.00, cu misiunea de a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de „frontiera” dintre Moldova şi Transilvania.

La comanda Armatei de Nord, care opera la flancul drept al dispozitivului strategic ofensiv din Transilvania, generalul de divizie Constantin Prezan a împins spre valea Mureşului trupele de la aripa stîngă a Armatei 1 austro-ungare (august 1916). În apărare, marile unităţi din subordine au rezistat atacurilor inamice în Valea Oituzului, iar la replierea dispozitivului defensiv român pe crestele Carpaţilor, Armata de Nord a închis ermetic principalele trecători montane.

Încă din primele zile ale războiului, Armata a IV-a a început operaţiile pe tot frontul munţilor Moldovei. Înaintarea Armatei de Nord deschidea perspective frumoase pentru armata rusă vecină, care nu a fost în măsură să le exploateze. Forţele ruse nu au înaintat prin trecătorile din nord ale Moldovei care le fuseseră oferite, prin forţarea şi ocuparea lor, de către armatele române, şi pe unde ar fi putut să întoarcă poziţiile armatei austro-ungare din Munţii Bucovinei. Ruşii au trecut la ofensiva stabilită prin convenţia militară cu România abia la 31 august 1916. Cu toate aceste greutăţi, Armata a IV-a a trecut Carpaţii Orientali şi a înaintat fulgerător în Ardeal, atingând partea superioară a Mureşului. În sudul Ardealului, forţele române au ocupat Făgăraşul, trecând dincolo de Olt spre Sighişoara, iar spre vest până la Sibiu, Petroşani şi Orşova.

După lupte grele, Armata a 4-a a eliberat zone importante din estul Transilvaniei, pătrunzând în dispozitivul inamic peste 100 km, într-un ritm mediu de 2-3,5 km pe zi, iar frontul iniţial de 270 km a fost redus la 150 km.

Din cauza schimbărilor majore pe frontul de sud, la Dunăre şi Marea Neagră, şi a nevoilor pentru manevra de forţe şi mijloace pe direcţiile ameninţate, ofensiva armatelor române a fost oprită, la ordin. La 10 noiembrie 1916, la comanda Armatei a 4-a (de Nord) a fost numit generalul Constantin Christescu.

În urma unei decizii încă destul de controversate, Marele Cartier General român, influenţat de insuccesele iniţiale ale armatei române în Dobrogea, la propunerea celorlalţi comandanţi de armate, a decis să oprească temporar ofensiva în Transilvania, mutând lovitura principală pe frontul de sud, materializând-o printr-o manevră de forţe de la nord de Carpaţi pe Dunăre şi de la vest la Est. Considerată una din erorile de comandament cu consecinţe globale asupra desfăşurării şi rezultatelor campaniei din anul 1916, această decizie a generat puternice controverse istoriografice, mai ales că după mutarea efortului principal pe frontul de sud rezultatele nu au fost cele scontate, armata română consemnând câteva înfrângeri semnificative, fiind obligată să se replieze în Moldova, pe linia Siretului Inferior şi a Carpaţilor Orientali.

Generalul Constantin Prezan, comandant al Armatei de Nord, a avut o altă soluţie pentru rezolvarea acestei probleme, opinând pentru întărirea grupării din Dobrogea cu una sau cel mult două divizii şi să se continue energic ofensiva în Transilvania prin întărirea Armatei de Nord în scopul de a ameninţa cu învăluirea forţele inamicului de la nord de Carpaţi şi a le obliga să se retragă dincolo de Mureş.

Aplicarea acestei soluţii propuse de generalul Prezan ar fi dus la o bătălie în estul Podişului Transilvaniei, la care ar fi participat Armata a IV-a, cu toate forţele, Armata a II-a şi aripa dreaptă a Armatei I, înainte de sosirea Armatei a IX-a germane în zona Târgu Mureş, Dej, Cluj. În timpul acestei bătălii, ar fi fost zdrobită Armata I austro-ungară şi ar fi deschis drumul forţelor române spre Munţii Apuseni şi mai departe spre Câmpia Tisei.

În lunile decembrie 1918-ianuarie 1919, acţiunile trupelor române s-au desfăşurat între râul Mureş şi Munţii Apuseni, pentru a obliga Ungaria să respecte deciziile Puterilor Aliate. Ulterior, prin înfiinţarea, la 8 februarie 1919, a Corpului 67 Armată, se va desfăşura campania din Munţii Apuseni, până la graniţa de vest a României, în perioada 16 aprilie – 2 mai 1919. În perioada 30 iulie – 6 august 1919, s-a desfăşurat operaţia ofensivă a armatei române în Câmpia Tisei, finalizată cu ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Trupele române din Ungaria, comandate din 12 aprilie de generalul Gheorghe Mărdărescu, au rămas pe teritoriul ungar până la 22 noiembrie 1919, retrăgându-şi ultimele unităţi în garnizoanele de reşedinţă în perioada 14 februarie – 28 martie 1920.

Cât despre Armata a 4-a de Nord?

La 7 iunie 1923, generalul Constantin Prezan a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române.

În perioada interbelică, în Transilvania a funcţionat Inspectoratul General de Armată nr. 3, care avea în subordine Corpurile 6 şi 7 Armată. Octavian Goga spunea că „în  perioada interbelică, în Cluj, şi în Transilvania, toţi comandanţii au săvârşit o operă de mari proporţii şi de unanimă preţuire”.

În condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei internaţionale, la 22 septembrie 1939, a fost reînfiinţată Armata a 4-a, care a devenit Comandamentul Grupului de Armate nr. 1 din Transilvania.

În al doilea război mondial, Armata a 4-a română a fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lîngă Praga, din iunie 1941 până în mai 1945.

Mareșalul Antonescu și Regentul Mihai, la înmormântarea lui Constantin Prezan

La 20 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași data, generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată. Prin Înalt Decret generalul de corp de armată, la data de 14 iunie 1930, Constantin Prezan a fost înalțat la demnitatea de „Mareșal al României”.

Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea cu funeralii naționale. La înmormântare au fost prezenți înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regentul Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator.

„Este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”, spunea Ion Antonescu despre cel care i-a fost mentor.

Un luptător anticomunist

Generalul (r) Mihai Hodorogea, autor a unor romane istorice despre mareșalul Constantin Prezan, ne spune că mareșalul Constantin Prezan a fost scos de comuniști din cărțile de istorie, pentru că s-a opus bolșevismului: „Maresalul Prezan, în epoca comunistă, ca urmare a faptului că s-a opus bolșevismului, a fost scos din cărțile de istorie. În perioada de documentare, când am studiat «Dicționarul Enciclopedic al României», la litera «P», mareșalul Prezan nu este trecut. Am încercat să aflu de ce s-a întâmplat acest lucru. La sfârșitul anului 1917, în momentul în care s-a instaurat la Moscova conducerea bolșevică, Lenin împreună cu Troțki au hotărât să transforme România în republică sovietică pe calea armelor. Au trimis un grup de 3.000 de militari care au fost cartiruiți lângă Iași, la Socola, sub pretextul că vin să întărească frontul, dar aveau obiectivul de a aresta guvernul și pe rege, a-i împușca și transforma România în țară sovietică. Generalul Prezan era într-o relație foarte bună de prietenie cu generalul Dimitri Cerbacev, șeful trupelor ruse din Moldova, care i-a spus că în noaptea respectivă să nu rămână în Iași. Prezan a insistat să afle de ce, iar Cerbacev, crezând că Prezan nu va avea timp de reacție, i-a spus despre ce e vorba. Prezan s-a dus la rege. Situația era foarte complicată, pentru că atacarea trupelor rusești putea să ducă la un conflict între armata rusă și cea română. Mareșalul Prezan a trimis două regimente de vânători de munte și în noaptea respectivă a lichidat gruparea respectivă. Câteva sute de ruși au fost omorâți, iar ceilalți au fost dezarmați. Pentru asta, bolșevicii nu l-au înghițit niciodată”.

Un alt motiv al urii bolșevicilor față de mareșalul Prezan a fost acțiunea de înfrângere a guvernului bolșevic din Ungaria. „O altă acțiune antibolșevică a fost campania din 1919 din Ungaria, unde conducerea politică a cedat puterea partidului bolșevic condus de Bela Kun, care urmărea să atace concomitent România și să ocupe Transilvania. Mareșalul Prezan a avut informații de la Serviciul Secret Român, a luat oștirea și s-a terminat totul cu ocuparea Budapestei. Este a doua mare lovitură dată bolșevismului”, spune generalul (r) Mihai Hodorogea.

De asemenea, Constantin Prezan este cel care l-a format pe mareșalul Antonescu. „Prezan este cel care l-a crescut pe mareșalul Antonescu. L-a luat de la gradul de locotenent și până când a ajuns mareșal. Este frumos că l-a interesat și cine vine după el. Cariera de mareșal al lui Antonescu nu a fost pe placul rușilor, iar acest lucru s-a legat tot de numele generalului Prezan. Mai sunt pasaje în viața mareșalului Prezan, care îl plasează în categoria luptătorilor antibolșevici din România”, a mai precizat Mihai Hodorogea.

/0 Comments/by

Anton Golopentia, membru post-mortem al Academiei Romane

Anton Golopentia, membru post-mortem al Academiei Romane

Marele sociolog si statistician Anton Golopentia (1909-1951), prieten al lui Mircea Vulcanescu, a fost ales ca Membru Post-Mortem al Academiei Romane in sesiunea din 30 iunie 2017, alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt si fostul detinut politic Ion Jovin. Votul Adunarii Generale pentru alegerea lui Anton Golopentia a fost acordat in unanimitate.

Anton Golopentia (12 mai 1909, Judetul Caras-Severin – 9 septembrie 1951, inchisoarea Vacaresti) a fost un sociolog si geopolitician roman, unul din fondatorii scolii romanesti de geopolitica. A fost o personalitate stiintifica complexa, licentiat in Drept si Filosofie, cu doctoratul obtinut in Germania, unde primise o bursa si unde a intrat in contact cu lucrarile geopoliticienilor germani. In perioada 1947 – 1948 a ocupat functia de director general la Institutul Central de Statistica.

anton golopentia, academia romana

A colaborat cu Dimitrie Gusti la elaborarea de studii de sociologie si filozofie. Tot sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopentia a turnat, impreuna cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931). A fost unul din membrii fondatori ai revistei Geopolitica si geoistorie. Din punctul sau de vedere, geopolitica este stiinta care studiaza potentialul statelor si dinamica schimbarii mediului geopolitic. In opinia sa, geopolitica trebuie sa fie un fel de meteorologie politica. Sociologul Anton Golopentia si folclorista Stefania Cristescu, parintii doamnei Sanda Golopentia, s-au cunoscut la Cornova, in timpul campaniei monografice intreprinse de profesorul Dimitrie Gusti.

Vorbind despre „proiectul polifonic”, cu prilejul decernarii titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum al Universitatii de Vest din Timisoara, doamna Golopentia a descris importante etape ale structurarii volumului „Ultima carte”. Marturia este cutremuratoare:

sanda golopentia, anton golopentia, academia romana„Totul a inceput cu doua scrisori intarziate: una catre Stefania Golopentia, sotie, si cealalta catre doi copii (subsemnata, de 11 ani, si Dan Golopentia, de opt ani pe atunci). Tatal meu, arestat ca martor in Procesul Patrascanu, le scrisese intr-un moment, in anul 1951, in care-i devenise clar ca, prins in angrenaj, nu va mai iesi viu din inchisoare. Tratat ca «dusman al poporului» si deprins sa cantareasca lucid situatiile, ii va fi fost clar si ca scrisorile acestea, desi scrise conform «codului» tolerat, nu ne vor fi transmise cata vreme traieste. Imi imaginez insa ca a nadajduit ca, la moartea lui, ele sa ne fie inmanate. Oricum, asa cum pusese in declaratii, ca intr-o sticla aruncata in mare, tot ce dorea sa transmita pentru mai tarziu, scriind si jucand o ultima carte, «urma alege» e dictonul care revine de mai multe ori, atunci cand vorbeste despre sine in cele 18 luni de inchisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite sa ne spuna regretul ca nu va mai apuca sa-si arate dragul pentru noi trei si nici sa ne ajute in lupta pentru viata, pe care o presimtea grea, sau sa ne treaca ceva din ce stia ori simtea, asa cum se bucura sa o faca orice parinte. Scrisoarea catre ea, Stefania Golopentia nu a primit-o niciodata.

anton golpentia, academia romana

Scrisoarea noastra ne-a parvenit, mie si fratelui meu, la peste 40 de ani distanta, cand am ajuns sa citesc in anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al Procesului Patrascanu si, intr-o buna zi, in cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, «Sanda si Danut, dragii mei». Cum, la fel cu viata noastra din acea perioada, repertoriata de filatori-cronicari, care nu s-au multumit sa noteze, in ture, ce face Anton Golopentia, ci ne-au inclus in istorisire si pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne apartin doar in parte, le-am publicat, printre celelalte declaratii, in volumul pe care l-am intitulat «Ultima carte», unde sunt cuprinse toate declaratiile in ancheta date de Anton Golopentia. Din ce mi se adresa mie in scrisoarea catre copii, o fraza a schimbat in buna masura cursul ultimilor mei aproape douazeci de ani. Era simpla. «Uite-te in cartile mele», spunea tatal meu si, adresata copilului de atunci, fraza aceasta putea functiona doar ca o incurajare si un indemn la lectura. Prinsa insa in coconul timpului care i-a fost si ne-a fost refuzat, scrisa de un om pe care «patria», asa cum s-a definit ea in anii 1950, il suprimase brutal, desi toata truda lui de om fara vacante, fara agoniseala si fara cariera fusese pusa in slujba Romaniei cu competenta si autenticitate, fraza revenea obsedant, punand sub semnul intrebarii tot ce aveam eu insami de incheiat (…).

anton golopentia, academia romana

Toate erau bune si frumoase, dar o rugaminte adia in fraza deschizatoare de drum, dincolo de ce pusese in ea tatal meu, complicata si adancita de ani rai care nu s-au incheiat inca deplin, caci nu au fost vazuti in rautatea lor de neinteles. Asa ca am inceput cu ce era vizibil. Si m-am uitat in ceea ce intelegeam ca a fost trait, in ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a tine in mana un stilou, chiar daca cerneala era din ce in ce mai apatoasa. In anii 1950–1951, cei arestati ca martori isi scriau inca singuri declaratiile, primeau, dupa «interogare» hartie si cerneala si puneau pe hartie ce reiesise din convorbiri. Iar Anton Golopentia si-a scris declaratiile cu grija vizibila, cu, in surdina, bucuria de a scrie si a citi ce a scris, a carei lipsa a fost pentru el fatala in aceeasi masura cu privatiunile si agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa rosie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spatiu de detentie, m-am simtit traind fara lumina si fara semeni in celule cavou si am transcris la calculator, de una singura, ceea ce a devenit volumul «Ultima carte». Lucrand, ma uitam la textele care inlocuisera cartile in timpul celor 18 luni de inchisoare si agonie. Nu numai la declaratiile lui Anton Golopentia, ci si la declaratiile altor functionari de la Institutul de Statistica, cu care fusese confruntat. La declaratiile, apoi, ale altor oameni inclusi in snopul Lotului Patrascanu. Am vrut dupa aceea sa aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Si volumul «Ultima carte» crestea pe masura, devenea polifonic, asa cum au fost, in anii aceia, locurile in care s-a suferit si s-a murit fara rost, istovindu-se din nou o putinta de inchegare romaneasca”. (Jurnalul National)

Prefata la „Ultima carte” (Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001)

A scrie despre sau in inchisoare

de Prof. Dr. Sanda Golopentia

(…) Paginile de fata nu sunt pagini despre inchisoare, ci pagini scrise in inchisoare. Ele insumeaza declaratiile in ancheta scrise de Anton Golopentia incepand cu a doua zi dupa arestare (care a avut loc la 16 ianuarie 1950) si sfarsind cu data de 26.5.1951, care premerge cu trei luni si jumatate moartea autorului, survenita la 9 septembrie 1951. Cartea aceasta nu se incheaga asadar, prin naratiune, in jurul vocii libere a lui A.G., ci rezulta din cazna unui dialog impus, in care „autorul” raspunde la intrebarile altora iar raspunsurile sale sunt acerb negociate in versiuni orale succesive inainte de a fi puse pe hartie. Cititorului, pe buna dreptate nestiutor, ii amintim ca foile si cerneala necesare redactarii unei declaratii ii erau date detinutului numai dupa ce, in urma interogarii orale, se considera ca s-a ajuns la „rezultate” consemnabile sau, in mod exceptional si dupa cereri repetate, spre a scrie declaratii de completare, memorii etc. Deseori, si A.G. a vorbit despre asta, recuzitele scrisului veneau in acest ultim caz prea tarziu, dorinta de a intregi cele spuse disparuse si partea aceasta „mai libera” a rostirii reintra in virtualitate.

In parte, si din ce in ce mai mult pe masura ce A.G. inainteaza, prin umilire si tortura, spre istovire, boala si moarte, anchetatorii devin „co-autori”, punandu-i in gura enunturi auto-incriminatoare prin care se declara „dusman al poporului”, faptuitor al unor „acte dusmanoase impotriva Republicii”, pasibil de condamnare la moarte sau cere sa lucreze in mina ori la Canalul Dunarea-Marea Neagra etc. Departe de a „supralicita”, pasaje de acest tip i-au fost sugerate lui A.G., ca si altora, la care ele revin obsedant. Le-am intalnit si reintalnit parcurgand volumele dosarului 40.002, au vorbit de altfel despre „recomandarile” de acest fel ale anchetatorilor si altii, intre care H. Zilber:

Fiecare dintre noi se intalneste o data in viata cu moartea, ca gradinarul din povestea persana, si fiecare fuge la Ispahan unde [ea il] asteapta. Oamenii se nasc cu posibilitati multiple si le realizeaza haotic, pana vine o zi cand un fapt, poate divers, pune pecetea destinului. Din ziua aceea, nu mai exista scapare. Daca Nikolski n-ar fi vrut sa ma trimita la Canal, viata mea, poate si a altora, ar fi fost alta.

Faptul divers in viata mea se numeste Ceslanski, un fost functionar imbracat in haine de maior de Securitate. Fusese insarcinat de Nikolski sa-mi faca formele de trimitere la Canal. Rasfoise dosarul si, de buna credinta, imi spuse: „Eu trebuie numai sa te expediez de aici. Din curiozitate, am citit dosarul. Nu contine nimic. Degeaba nu te tine insa partidul aici. Probabil ca ai facut ceva. Ei nu se inseala. Iti propun o cale noua. Fa-ti o autocritica.” Pe vremea aceea, pentru prima oara dupa 23 August 1944, se purta mult noua spovedanie. Multi au luat-o in serios. Printre prosti am fost si eu [?] (p. 60-61).

A departaja cu atentie ceea ce apartine discursului anchetatorilor de ceea ce apartine discursului firesc al celui anchetat e o operatie delicata, care impune lectura de ansamblu a textelor produse in detentie si in libertate (mai cu seama atunci cand cel arestat practicase scrisul, cum e cazul lui A.G.). Aceasta operatie se cere insa asumata de editori, ea este obligatia morala a tuturor celor care incearca sa-i ghideze pe cititorii de astazi prin hatisurile intunecate ale epocii de care vorbim. Am incercat sa-i raspundem prin note atent insotitoare a caror lectura in paralel este, intr-un volum de felul celui pe care il prezentam cititorilor, mai necesara ca oricand, caci ele compara declaratii succesive ale lui A.G. cu declaratiile altora, spusele arestatilor cu spusele anchetatorilor, faptele reale cu scenariile construite de autoritati, scrisul liber cu scrisul in detentie etc.

Initiativa de a da statut de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G.

Daca ar fi iesit viu din inchisoare, e putin probabil ca Anton Golopentia si-ar fi scris vreodata memoriile. Discret si tacut cu privire la sine, el ar fi pastrat in adanc chinul anilor sai neliberi, cum au facut-o atatia altii. Gestul de a-si publica integral declaratiile e si mai improbabil. Din cate stiu, de altfel, nimeni nu l-a savarsit pana acum.

Initiativa de a da statut si circulatie de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G. si durerii lor imi apartine. Am actionat in spiritul ei timp de aproape trei ani, traversand perioade de indoiala grea. Cine dintre noi si-ar vrea expuse gandurile macinate pe care, mai norocosi, ni le-am spus doar noua insine interior, oferindu-le rar ascultarii unor oameni apropiati si, chiar in asemenea cazuri, regretand-o aproape instantaneu. Solitar si complex, Anton Golopentia nu practicase decat in scrisori-dar confesiunea, in anii sai de adolescenta, si atunci abordand o singura fateta a existentei, cu masura si seninatate. Or iata ca, la varsta de patruzeci de ani, dupa ce muncise ca putini altii in cadrul Institutului Social si apoi al Institutului Central de Statistica, dupa o demisie fortata din postul de Director General al celui din urma si un an de somaj, Anton Golopentia este supus, pe durata a aproape douazeci de luni, la chinul analizelor autocritice si al declaratiilor monoton reiterate pe care acest volum le aduce, fara a-l cruta, in fata cititorilor.

Cauzele care m-au impins la gestul de fata sunt greu de pus in cuvinte potrivite.

Prima, si cea mai importanta, este aceea de a face cu neputinta transformarea in fapt „natural”, banalizarea celor petrecute prin nararea lor la persoana a treia: un individ a fost arestat, va fi avut niste culpe si a murit in cursul anchetei.

A doua cauza este reprezentata de numarul masiv de afirmatii neadevarate colportate in clara cunostinta de cauza de o serie dintre institutiile si oamenii implicati direct in anchetarea si moartea lui A.G. Cum unele dintre aceste afirmatii au inceput sa fie puse in circulatie, fiind socotite adevarate (caci era si ramane in continuare greu de imaginat ca o institutie emite acte false cu privire la propria ei functionare), se impunea sa-i fie dat cuvantul, dincolo de moarte, celui pe care asemenea afirmatii continua sa-l lezeze de dreptul elementar la adevar.

A treia cauza este reprezentata de faptul ca declaratiile reproduse aduc pâna la noi cotidianul nemijlocit al anchetelor din inchisorile politice ale S.S.I-ului, M.A.I.-ului si D.G.S.P.-ului de la inceputul anilor 1950, pe care A.G. s-a straduit sa le inteleaga, in care a cautat, asa cum o facuse toata viata, sa descopere partea de invataminte, fara inversunare, cu buna credinta deschisa si urat inselata.

anton golopentia, academia romana

Sursa: imagini si text, marturisitorii.ro.

/0 Comments/by
Calin Georgescu – Strategia de dezvoltare a Romaniei

Calin Georgescu – Strategia de dezvoltare a Romaniei

modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Calin Georgescu - Strategia de dezvoltare a Romaniei

In orice imprejurare, trebuie sa gandesti Adevarul, sa spui Adevarui si sa iubesti Adevarul. Civilizatia este fructul muncii si efortului, al cunostintelor si invatarii. Decadenta se instaleaza atunci cand ele inceteaza sa devina virtuti.

Cheia succesului in dezvoltarea tarii sta in dragoste, unire, intarirea familiei si micul producator. Restul sunt detalii.

Insist pe rolul familiei in societatea de azi. Vigoarea tineretului se trage din radacinile familiale. Daca familia este sanatoasa, crestina si unita, atunci si societatea va fi la fel. Strategia tarii se poarta in inima si are cateva puncte, care incap pe o pagina:

  1. Intarirea legislativa si constitutionala a statului. Legi administrate eficient de functionari in a caror autoritate populatia sa aiba incredere.
  2. Lansarea cercetarii si dezvoltarii, cu implicarea universitatilor.
  3. Politici monetare si fiscale ferme. Nivelul taxelor sa fie scazut. Pastrarea monedei nationale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Si sub nici o forma nu trebuie aderat la moneda euro.
  4. Dezvoltarea cailor de transport. O tara curata si ingrijita.
  5. O politica externa regionala si globala de promovare a concilierii.
  6. Transformarea unui handicap intr-un avantaj de nisa economica: agricultura romaneasca – cu scopul final de a asigura independenta alimentara a tarii. Protectia padurilor si dezvoltarea mediului. Dezvoltarea durabila – concept national.
  7. Securitatea persoanei: strategia de sanatate bazate pe preventie, hrana sanatoasa, educatie prin miscare, politica demografica stabila.

Romania are la dispozitie o Strategie Nationala pentru Dezvoltare Durabila (SNDD), documente elaborat conform cerintelor UE si prezentat oficial in 2008. Nu s-a pus in practica nici o propozitie din acest document realizat pe parcursul unui an, completat si imbunatatit prin dezbatere publica, insusit si aprobat oficial de guvernul de la acea vreme. SNDD este un pas spre civilizatie, este strategia interesului comun, care ar trebui sa primeze asupra confruntarilor politice si momentelor electorale.

SNDD stabileste cadrul de manifestare a dorintei de dezvoltare, care nu poate fi programata si garantata decat pe termen lung si numai daca structura si functionalitatea sistemului socio-economic sunt dimensionate si adaptate continuu la configuratia si capacitatea de suport a capitalului natural accesibil. Pe aceasta ne fundamentam obiectivele care sunt si trebuie sa fie integratoare. Ideea dezvoltarii durabile este incompatibila cu ceea ce s-a intamplat in Romania in ultimii aproape 26 de ani. Este o incompatibilitate sistemica. In practica politico-economica, asistam doar la actiuni post-factum, menite sa repare deficientele constatate, fara a fi bazate pe previziuni care sa le modeleze si preintampine. Dificultatile in elaborarea documentului nu au constat in introducerea de idei noi, ci in efortul de a scapa de cele vechi.

Un ultim aspect esential este politica demografica, neglijata total de toate fortele politice din tara: Romania se afla intr-un declin demografic prelungit, cu deteriorarea structurii pe varste a populatiei, scaderea natalitatii si accentuarea procesului de imbatranire. Recensamantul din 2011 este foarte discutabil ca date si organizare, dar chiar si asa, cifrele sunt graitoare. Pierderea demografica a insumat, intre 1990 si 2014, peste 3 milioane de oameni.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

/0 Comments/by

Patrick Matiș – Ce este comunismul? (partea intai)

Ce este comunismul?

(partea intai)

„Comunismul va aparea in cea mai dezvoltata tara capitalista a lumii, in mod pasnic, prin concentrarea la varf a capitalurilor in transnationalele care depasesc statul, statul devenind un dusman si trebuie sa dispara”.

Karl Marx, Capitalul.

Ce este comunismul? Este o intrebare, desi simpla, care necesita un raspuns complex pe masura istoriei acestui cuvant.

Am inceput cu un citat din lucrarea lui Karl Marx, Capitalul, in care se preconizeaza foarte interesant aparitia comunismului in lume, fapt pentru care avem nevoie sa fim foarte atenti. Sigur, este un lucru de care cu totii avem nevoie sa stim, mai ales cum apare, din ce apare, care ii sunt componentele, care ii sunt beneficiile (daca sunt) si care dezavantajele.

Cuvantul comunism a fost folosit de multe ori impreuna cu (sau sugerand) sintagma socialism stiintific. Este o sintagma care are multe definitii ce nu explica in mod real ce este socialismul stiintific. Insa, a fost atribuit de multe ori lui Karl Marx, lui Friedrich Engels. In realitate este anterior acestora doi, fiind citat de mai multi autori. Socialismul stiintific apare in perioada in care epoca ratiunii, se spune ca, triumfa asupra patriarhatului de tip monarhist care se baza pe teoria Unsului lui Dumnezeu, asa-numindu-se monarhul de atunci. Am scris intr-un alt articol urmatoarele: Epoca ratiunii, cand filozofii au inceput sa caute bazele seculare pentru analiza critica a institutiilor politice existente, a fost una dintre cele mai timpurii perioade in care ganditorii occidentali au ajuns sa vada societatea ca fiind ceva clar inaintea si in afara statului. Vehiculul folosit pentru a stabili aceasta diferentiere a fost doctrina contractului social.

Conceptul de socialism stiintific a inceput sa se formeze inainte de aparitia marxismului. De exemplu, Charles Fourier, argumentand cu Saint-Simonism, a numit sistemul predecesorului sau utopic, incercand sa se opuna „stiintei sociale” ale lui.

Pornind de la ideile materialistilor francezi, Fourier considera ca societatea viitoare va trebui sa corespunda naturii umane, sa permita satisfacerea pasiunilor inerente ale acesteia, idee care este preluata mai tarziu si folosita intr-o forma un pic diferita de catre Sigmund Freud, autor originar al psihanalizei.

Reliefand contradictiile capitalismului de atunci (existenta crizelor economice, starea de mizerie a muncitorimii, diferentele dintre oras si sat, discriminarea femeii s.a.), propune o societate ale carei trasaturi vor fi aspiratiile comunistilor de mai tarziu: absenta antagonismelor sociale, dezvoltarea personalitatii umane, concordanta dintre interesele individuale si cele colective.

Socialismul stiintific este un termen folosit si in 1840 de Pierre-Joseph Proudhon in lucrarea „Ce este proprietatea?”, referindu-se la o societate condusa de un guvern stiintific, adica cel al carui suveranitate se bazeaza pe ratiune, mai degraba decat pe o pura vointa:

„Astfel, intr-o anumita societate, autoritatea unui om asupra altuia este invers proportionala cu nivelul dezvoltarii intelectuale pe care societatea l-a atins; durata probabila a acestei autoritati poate fi calculata pornind de la dorinta mai mult sau mai putin generala pentru un adevarat guvern – adica pentru un guvern stiintific.”

Insa, comunismul este un termen care se poate referi la mai multe notiuni legate intre ele, dar diferite si, istoric, foarte contrastate, sau chiar, dupa comentatori precum istoricul Stephane Courtois, contradictorii precum: o ideologie care promoveaza un sistem social in care nu exista stat, clase sociale si proprietate privata asupra mijloacelor de productie si care are scopul de a infaptui o societate egalitara; o miscare politica sau un partid care vrea sa implementeze acest sistem; ori un regim politic care se autoproclama a fi comunist, socialist sau democratie populara. Adesea comunismul a fost confundat cu democratia populara, care in realitate are semnificatie de democratie participativa, in care, intr-adevar, poporul are puterea inclusiv cea de decizie.

Iar socialismul se defineste diferit de comunism, totusi, ca fiind o gama de sisteme economice si sociale caracterizate prin proprietatea sociala a lucratorilor si controlul asupra mijloacelor de productie. Aceasta proprietate sociala poate fi sau nu proprietate privata, desi proprietatea privata este individuala sau in asociere. Un alt sistem bazat pe proprietatea individuala, privata, sau asociativa, cooperatista, este distributismul, opus celor doua sisteme, si anume socialismului si comunismului.

Nu trebuie confundat socialismul cu comunismul. O republica socialista/stat socialist isi propune sa instaureze comunismul, precum spunea Lenin: „Socialismul conduce catre comunism.”

Astfel, comunismul este ansamblul conceptiilor socialiste care concep instaurarea oranduirii socialiste ca o cerinta a ratiunii, ca o concretizare a unui ideal moral, prin transformarea sociala si edificarea unei societati ideale, bazata pe abundenta si egalitate. El nu face distinctie intre clasele sociale, intre saraci si bogati, intre exploatati si exploatatori, asa cum fac marxistii. Critica lor se indreapta impotriva capitalismului, sistem ce are consecinte nefaste asupra dezvoltarii omului. Principalii socialisti utopici au fost: Gracchus Babeuf, Charles Fourier, Robert Owen, A. Blanqui, Saint-Simon.

Platon a enuntat in „Republica” sa, unele principii asemanatoare cu cele folosite de comunisti, dar spre sfarsitul vietii si-a rafinat conceptiile, schitand, in „Legile” sale, o republica centrata pe proprietate si familie.

O astfel de forma de organizare sociala, bazata pe sintagma de mai sus, de-a lungul istoriei a mai fost incercata in epoca moderna. Se poate da chiar exemplul romanesc al falansterului de la Scaieni (judetul Prahova) de la jumatatea secolului al XIX-lea. Sau mai nou, organizarea chibuturilor din Israel pentru noii imigranti.

La origine, Liga Comunistilor, fondata la Londra in 1836 sub numele de Liga Celor Drepti, a fost o organizatie comunist-crestina. Karl Marx, membru al acestei organizatii, a apostaziat de la caracterul crestin al organizatiei, transformand-o prin Manifestul comunist intr-o organizatie cu ideologie materialista si atee, care explica, prin „lupta de clasa”, ca fara folosirea violentei revolutionare pentru a rasturna oranduirea sociala traditionala sistemul capitalist nu poate fi schimbat; pentru Marx, orice forma de religie este un „drog pentru a amorti poporul”. Karl Marx a aratat mecanismele economice si sociale prin care religiile domina constiinta popoarelor, cui foloseste acest drog. Insa, religiile au fost confundate cu institutiile bisericesti care abuzau de cuvantul religie pentru a-si justifica si ei propriile asupriri violente a oamenilor care participau la comuniunea crestina de-a lungul secolelor.

Fondatorii socialismului stiintific au fost Karl Marx si Friedrich Engels, ca si parinti ai conceptului. In opinia lor, privind noua structura a societatii, care au fost exprimate inaintea lor, au fost nestiintifice. Aceste pareri nestiintifice au reflectat contradictiile ordinii sociale, dar nu au dezvaluit esenta legilor materiale si naturale ale dezvoltarii.

Pana aici scurta istorie a acestor concepte din care face parte si comunismul. Le putem lua impreuna, sigur, pentru ca toate au un singur scop: emanciparea dorintelor reprimate (sau auto-reprimate) ale fiintei umane. Aceste dorinte, caracterizate prin violenta, au dovedit de-a lungul istoriei exact aceste lucruri: mizerie, foamete, razboaie, crime, boli, nenorocire, exploatare si poluarea mediului natural inconjurator.

Comunismul, insa, pana intr-un anumit punct, asa cum am vazut mai sus, coincide cu distributismul, insa acesta din urma duce mentalitatile catre o gandire corecta care planifica viitorul umanitatii: proprietatea individuala, libertatea de a construi comunitati auto-sustenabile si auto-guvernarea, acestea conducand catre adevarata prosperitate si abundenta, dar si catre implinirea sufleteasca a fiintei umane. In schimb, comunismul conduce catre o dezindividualizare si o renuntare la identitatea reala a fiecaruia dintre noi. Cu alte cuvinte, comunismul inseamna renuntarea la inteligenta individuala pentru binele comun (care nu exista daca nu exista inteligenta individuala).

Toate bune si frumoase, aceste idealuri ale comunismului de atunci, dar si de acum, nu-i asa? Insa, asa cum spuneam, istoria ne dovedeste contrariul. Sa vedem:

Revolutia din februarie 1917 din Rusia tarista a rasturnat monarhia (care avea idei expansioniste) si a produs o republica democrata. Apoi a urmat in octombrie puciul comunist („bolsevic”), numit, ulterior, „Revolutia din Octombrie”, care a produs un regim inspirat de marxism (si de diversele ideologii derivate, cea mai notabila fiind cea a Marxism-Leninismului) si de traditiile politice ruse (slavist-expansioniste).

Potrivit conceptiei marxist-leniniste a progresului in istorie, exista cinci faze ale dezvoltarii economice a societatii: sclavia, feudalismul, capitalismul, socialismul si, in final, comunismul (care este tot sclavie prin renuntarea la inteligenta individuala). Aceasta conceptie materialist-istorica a comunismului, arata ca din sistemul economic deriva toate celelalte sisteme (social, juridic, cultura). De asemenea, dezvolta conceptia determinismului, potrivit careia fiecare individ dintr-o clasa are un gen de comportament indus nu de gandirea acelui individ, ci de clasa din care apartine, si de aceea el trebuie reeducat in lumina noii societati comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagarelor de reeducare, bazate pe freudism, in care au murit milioane de oameni in decursul secolului XX, în Rusia sovietica a lui Stalin, in Romania, China, Cambodia si in celelalte state fratesti. De asemenea, socialistii au nationalizat proprietatile private prin procesul de colectivizare in agricultura, sau etatizare in industrie si comert.

Traditia politica rusa reprezinta unul din factorii care au influentat in mod decisiv practica noului regim postrevolutionar rus: exista o aproape perfecta continuitate de metoda si practica in materie de politici represive si antidemocratice intre autocratia tarista, pe de-o parte, si regimul bolsevic care a inlocuit-o, pe de alta parte, diferentele existand eventual, acolo unde ele chiar exista, la nivel de eficacitate ale acestor politici: birocratia si aparatul represiv bolsevice s-au dovedit a fi mai eficiente decat cele aristocratice, tariste, cu tot ce-a insemnat asta bine si rau. Cenzura, puscaria politica, lagarul de munca siberian, teroarea politieneasca, crima politica, reprimarea libertatilor individuale, controlul populatiei prin agenti ai serviciilor secrete, toate au existat in Rusia tarista inainte de a fi folosite de regimul bolsevic.

Tot parte a influentei traditiei politice ruse asupra practicii comunismului bolsevic este si terorismul aplicat ca metoda de lupta politica de catre opozitia clandestina la tarism, aceasta opozitie clandestina aparuta fiind ca reactie disperata si ultra-radicala la regimul lui Nicolae al II-lea si al predecesorului lui (un important inspirator al bolsevismului, Serghei Neceaiev, considera ca numai metodele brutale si inumane ale tarismului, ale statului politienesc, pot invinge tarismul). Unii istorici (precum britanicul Orlando Guy Figes) considera traditia revolutionara rusa a fi chiar elementul cheie in intelegerea sursei de inspiratie a regimului bolsevic (comunist), mai mult chiar decat marxismul sau faptul ca regimul si-a forjat aparatul si practicile intr-un violent razboi civil peste care s-a adaugat si o importanta interventie militara straina: Lenin a devenit revolutionar nu citindu-l pe Marx, ci facand lectura autorilor traditiei revolutionare rusesti, aceste scrieri cunoscandu-le inainte de a-l fi citit pe Marx. Dispretul lui Lenin pentru liberali si democrati (fie ei si socialisti) ca si inalta apreciere a acestuia pentru metodele dictatoriale isi au originea mai mult in traditia revolutionara rusa decat in scrierile si filozofia lui Marx.

Marxism-Leninismul este astfel leninist pentru ca prima iubire a lui Lenin a fost un individ pe nume Nikolai Cernisevschi, caci prin scrierile acestuia din urma a devenit Lenin revolutionar, si asta cu mult timp inainte de a-l fi citit pe Marx. Cand, in fine, Lenin l-a citit pe Marx, acesta era deja inarmat cu ideile lui Nikolai Cernisevschi, Vladislav Tkaciev si a grupului Vointa Poporului, si aceste idei au facut distinctiv aportul leninist al marxismului. Nu marxismul l-a facut pe Lenin revolutionar, ci Lenin a facut marxismul revolutionar. Daca, initial, sub influenta scrierilor si practicilor radicale ale grupurilor revolutionare ruse Lenin considera ca e de dorit o lovitura de stat care sa inlocuiasca dictatura tarista cu un regim comunist, ulterior, sub influenta ideilor marxiste raspandite de Georgi V. Plehanov aflat in exilul occidental, Lenin renunta temporar atat la ideea loviturii de stat cat si la aceea ca teroarea este dezirabila sau macar necesara. Intru convertirea rusilor la revolutie Cernisevschi a avut o influenta mai mare decat toate scrierile lui Marx si Engels impreuna. Marx, de altfel, avea temeri in ce priveste posibilitatea ca, daca izbucneste in Rusia o revolutie, aceasta va fi inerent taraneasca in caracter si va capata „nuante asiatice”. Practica bolsevicilor a fost inspirata de radicalismul unor oameni precum Neceaiev, un individ care n-avea nevoie de intrigile intelectuale ale marxismului pentru a deveni un ultra-radical care sa propovaduiasca masacrul contra aristocratiei, burgheziei si, in definitiv, contra tuturor celor care i se opun, si care sa exprime ura prin orice por al fiintei lui: istoria individuala si a familiei lui sunt suficiente, acesta nascut fiind intr-o familie de iobagi si mort in puscariile tariste, ajunge sa munceasca intr-o fabrica de copii (de la 9 ani), se dovedeste autodidact si invata singur sa scrie si ajunge chiar instructor de religie, fara a renunta insa la ura tipica clasei din care provenea pentru toate celelalte clase, ura care, asa cum declara Vera Jasulici (o populista), n-avea nimic in comun cu opiniile intelectuale al „intelighentiei”. Morala partidului bolsevic datoreaza tot atat de mult unui individ precum Neceaiev pe cat datoreaza si lui Marx, Neceaiev urmarit de politie si in exil fiind la un moment dat, si coplesit de distrugerea organizatiei lui secrete de catre politia secreta tarista, va ajunge la concluzia ca o astfel de organizatie inevitabil clandestina in Rusia vremii, pentru a supravietui, trebuie sa se bazeze pe principiile lui Machiaveli si sa urmeze motto-ul iezuitilor: „violenta pentru trup, minciuna pentru minte”.

Atat pentru astazi. Continuam in episodul viitor.

Va urma..

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

/0 Comments/by

Marian Badea – Poetul martir Vasile Militaru

vasile militaru, mos craciun

Marian Badea - Poetul martir Vasile Militaru

Vasile Militaru s-a nascut la data de 19 septembrie 1886 (dupa alte surse oficiale, in 1885), in comuna Dobreni – Campurelu, plasa Vidra, judetul Ilfov. A decedat in lagarul de la Ocnele Mari, la circa trei saptamani de la incarcerare (la data de 8 iulie 1959), la varsta de 74 de ani. Potrivit sentintei nr. 320 din 20 iunie 1959 a Tribunalului militar, citez: „Inculpatul Vasile Militaru, nascut in anul 1885, in comuna Dobreni – Campurel, regiunea Bucuresti, fiul lui Ghita si Dinca, de profesie functionar, domiciliat in Bucuresti, str. Luiblanc nr. 8 este condamnat la 20 (douazeci) de ani de temnita grea, 10 (zece) ani de degradare civica, cu aplicarea art. 31 Codul penal pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 (doisprezece) ani inchisoare corectionala pentru delictul de detinere de publicatii interzise, confiscarea averii personale si obligatia de a plati 1000 de lei cheltuieli de judecata…”. Adica, in fapt, a fost condamnat la moarte!

Pentru ca sa se inteleaga cine a fost Vasile Militaru, va rog sa va aduceti aminte de poezia „Mama”, elaborata de acest poet talentat, in anii ’30, transformata intr-o romanta de succes si dedicata compozitorului George Enescu. Ulterior, cei care au condus destinele culturii romanesti (in timpul comunismului) au atribuit aceasta poezie lui George Cosbuc. Redau mai jos, o strofa din aceasta minunata poezie:

A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Ca sa-l vada pe feciorul, astazi domn cu multa carte.
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire si de drag.

Ei bine, cu toate acestea, in anii ’80, poeziile lui Vasile Militaru se citeau la televizor (in diferite ocazii – surpriza!), de catre unii actori romani, oarecum ca o forma de protest fata de regimul comunist alat in descompunere…

Vasile Militaru nu si-a negat nicicand originea marunta (fiu de plugar, cu doar patru clase primare), dimpotriva, el a actionat permanent asa cum a fost obisnuit inca din copilarie, in sensul de a cugeta la valorile umane, asa cum faceau taranii de pe vremuri, care participau la sezatori. Intrarea in literatura si-a facut-o prin fabule (publicate in reviste – Porunca vremii, Drum nou, si altele), dar acestea sunt nesemnificative fata de intreaga sa opera scrisa. Intre anii 1918 – 1944, in Bucuresti a scris mai mult de douazeci de volume de versuri (unele reeditate), precum si diferite articole inserate in unele publicatii ale vremii.

Treptat, Vasile Militaru a devenit un foarte popular poet. Astfel, in toate casele unde oamenii stiau sa citeasca, se aflau volumele cu scrierile acestui autor. A fost descoperit de catre Duiliu Zamfirescu.

Temele abordate de el sunt diverse. Poeziile sale te invita la cugetare si la condamnarea racilelor umane. Unele sunt patriotice sau religioase. Problema existentei si a unei anumite revelatii in sensul dreptatii divine sunt apreciate de poet, ca fiind specifice firii umane si, in mod firesc, se regaseste in fiecare dintre noi. Credinta imprastie indoiala si confera omului incredere si optimism. Vasile Militaru considera ca fiecare vietate are un mod propriu prin care se realizeaza un anumit fel de rugaciune catre divinitate, ceea ce este remarcabil. Poetul a avut un succes enorm la public, in domeniul literar fiind o exceptie, in sensul ca a castigat multi bani din scrierile sale si chiar a facut avere. Cu toate acestea, George Calinescu (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent) l-a considerat „autorul unor fabule triviale… de un succes extraordinar”, o apreciere oarecum nefondata si care nu a tinut seama de opera sa reala, ci poate numai de felul in care Vasile Militaru era perceput de catre public.

Operele sale publicate sunt: „Treziti-va romani”, „Vorbe cu talc”, „Spre imparatia lui Iisus”, „Viermi si stele”, „Cantarea neamului”, „Curcubee peste veac” etc., publicate in epoca interbelica. Ulterior s-au publicat in strainatate volumele: „Stropi de roua”, „Temelie de veac nou” – 1988 si „Poemele nemurii” – 1989. In timpul razboiului a publicat un volum de versuri patriotice sub pseudonimul Radu Barda.

Redau aici impresiile lui Alex Cetateanu (Observatorul, Toronto, 14.07.2006) care reflecta reactia de dezaprobare a cititorilor la decizia autoritatilor comuniste, de interzicere a operei lui Vasile Militaru, fragment care m-a impresionat pentru ca in copilaria mea, tatal meu a procedat intr-un mod similar, cu mine:

„Mama mea, Elisabeta Gh. Costeanu, imi citea adesea versuri de Vasile Militaru pe vremea cand nu stiam sa citesc, dintr-o carte jerpelita, fara coperti si fara prefata. Mai tarziu, am aflat de ce, in mod intentionat, mama a mutilat acea carte. Era o lucrare interzisa si prezenta un mare pericol pentru ea, daca ar fi fost denuntata ca detinea publicatii interzise. Nu a putut sa se desparta de cartea idolului ei si al milioanelor de romani, dar a sters, pentru siguranta, orice urma cu numele autorului. Am retinut pana in ziua de azi multe poeme citite de mama mea din acea carte fara nume si fara autor, care pana la urma a disparut din casa noastra tocmai cand doream sa invat si mai multe poeme pe dinaara, imbogatit fiind cu puterea cititului. Nu am intrebat-o niciodata pe mama cum de a disparut acea biblie a copilariei mele; presupun ca speriata de arestarile cu scop terorist ce se practicau in perioada stalinista, a pus pe foc acea carte minunata de versuri, asa cum a fost nevoita sa o faca si cu alte carti din casa. Multe poeme insa le-a memorat si mi le recita ca rasplata cand eram cuminte”….

Vasile Militaru nu a fost reabilitat niciodata. Se pare ca numai romanii din diaspora au inteles adevarata sa valoare si l-au publicat in strainatate (Bruxelles, 1988), iar in Canada, Vasile Militaru are astazi numerosi simpatizanti.

In final, vreau sa evidentiez o poezie de-a lui Vasile Militaru, pe care o admir foarte mult. La noi, aceasta poezie este actuala oricand (si nu numai!). Se intituleaza „Am vorbit cu Mos Craciun”.

„Mos Craciune, Mos Craciune, vrajitor cu barba alba,
Ce te-arati la toti copiii in a visurilor salba,
Cata sfanta bucurie mi-aduceai, la toate leac,
Cand veneai, luptand prin vifor, mai acum juma de veac!

Te-am vazut in vis si-azi noapte, Mos Craciune bun si sfant:
Se facea ca, eu, caruntul, tot copil ca-n vremuri sint,
Insa, trist iesind in cale-ti si de doruri mari patruns,
Tu m-ai intrebat, mosnege, de ce-s trist, si ti-am raspuns:

´Mos Craciune, Mos Craciune, vesel nu mai pot sa fiu,
Fiindca azi, nu stiu de unde, stiu atatea cate stiu:
Si, anume, stiu, mosnege, ca, in tolba ce-ai in spate,
Tu duci daruri la copiii fericiti de prin palate;

Duci acelor cari in lume sunt in adevar bogati,
Ce-n caminuri mangaioase au si mame, au si tati,
Insa uiti mereu orfanii aruncati de nenoroc
In coliba fara paine, in bordeiul fara foc!…

Si-astfel, sfinte Mos Craciune, pe cand unii veseli canta,
Incarcati de-atatea daruri ce le-aduci in tolba sfanta,
Altii, tristi, cu frigu-n oase, lunecand pe-al mortii iaz,
Plang in umbra si le-ngheata lacrimile pe obraz!´…”

Vasile Militaru, „Stropi de roua”, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti, 1934, p. 134.

A consfintit pentru dumneavoastra, Marian Badea via justitiarul.ro.

/0 Comments/by
George Manu, Rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatie ruseasca

George Manu, Rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatie ruseasca

george manu, aiud, comunism

George Manu, rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatia ruseasca

Testis Dacicus, pseudonimul lui George Manu: „Doctor in fizica, profesor universitar. S-a nascut in Bucuresti la 13 Februarie 1903. Tatal, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casatie; bunicul, general Gheorghe Manu, luptator in razboiul de independenta si ministru in mai multe randuri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendenta din Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti.

Studiaza la Facultatea de Fizica din Bucuresti. Doctor in fizica nucleara la Paris, unde Marie Curie ii ofera conducere unei sectii importante din institut si o catedra la Sorbona cu conditia renuntarii la cetatenia romana. Refuza si se intoarce la Bucuresti, unde, intre 1935-1944, functioneaza ca profesor la catedra de fizica nucleara a Facultatii de Stiinte din Bucuresti. Este considerat, alaturi de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomisti ai tarii.

Cunostinte temeinice in domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie si literatura, de care au beneficiat colegii de detentie de mai tarziu. Intra in Miscarea Legionara in anul 1937, iar in 1943 este conducator interimar al acesteia. In 1945 face parte din comitetul de conducere al Miscarii Nationale de Rezistenta anticomunista. Redacteaza documentul In spatele Cortinei de Fier, expediat si tiparit in occident”, informeaza Fundatia George Manu, care ii reda biografia pe larg.

In primavara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat In spatele Cortinei de Fier – Romania sub ocupatie ruseasca (o prima versiune, scrisa in 1945-1946, purta titlul Romania intre Rusia si Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.

Scopul lucrarii este declarat succint in Prefata:

„Prezentul studiu are drept scop sa descrie in mod obiectiv felul in care un popor mic este nimicit in mod sistematic de o mare putere.” „El intentioneaza sa informeze pe orice persoana impartiala si in special pe conducatorii celor doua Puteri Occidentale, Statele Unite si Imperiul Britanic. Aceste state si-au asumat in mod voluntar obligatii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Natiunilor Unite. Astfel, natiunile amenintate de invazie straina si subjugare au fost indreptatite sa spere intr-un viitor mai bun.” „Ar fi pacat ca aceste sperante sa fie inselate.” Urmeaza o analiza detaliata a situatiei Romaniei ocupate si a perspectivelor ei, in context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele insele si realitatea este prezentata dezbarata de menajari diplomatice.”

Cele unsprezece capitole:

Pozitia geografica a Romaniei si politica externa, Controlul rusesc in Europa, Controlul rusesc in Romania, Dezagregarea politica a Romaniei, Dezagregarea nationala a Romaniei, Dezagregarea sociala a Romaniei, Dezagregarea economica a Romaniei: mijloacele de productie, Dezintegrarea economica a Romaniei: transporturile, comertul, finantele, Dezintegrarea statului, Criza deschisa, Consecintele dezintegrarii Romaniei.

Dactilografiata in mai multe exemplare, in limbile romana si engleza, lucrarea – impresionanta prin vastitatea si precizia informatiei – a fost transmisa, prin intermediul misiunilor civile si militare americane si britanice in Romania, puterilor occidentale. Prin agentii KGB infiltrati in serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscuta si conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai in cursul anchetarii lui Manu.

Sensul nobil al cuvantului

Acesta a fost profesorul George Manu care a facut onoare intelectualitatii romane din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiinta, dar a fost, in aceeasi masura, un mare si luminat patriot, a fost un umanist in sensul nobil al cuvantului. El a creat o scoala in penitenciar, prin instructia zilnica pe care a desfasurat-o ani si ani la rand, lipsindu-se de odihna minima la care avea dreptul, dand hrana mintii si sufletului de care aveau atata nevoie tinerii smulsi de pe bancile scolilor sau universitatilor. El a pregatit oameni pentru viata si le-a inspirat idealuri. Neabdicand niciodata dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o inalta tinuta etica, Manu a fost o pilda elocventa a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de innobilare si de inaltare a omului prin cultura, conchide 100 Ro.

Concluziile lucrarii lui „Testis Dacicus” sunt valabile si azi: „Pentru a-si asigura dominatia in bazinul dunarean si Balcani, rusii trebuie in mod necesar sa domine in Romania”

„Cateva concluzii generale pot fi trase privind actiunea Rusiei dupa terminarea celui de al Doilea Razboi Mondial. Ele pot fi exprimate in felul urmator:

Rusii nu admit si nu par dispusi sa admita in viitor nici un amestec strain in zona de influenta cedata lor la Est de linia Lübeck-Triest, dupa prabusirea Germaniei. Ei considera aceasta zona ca apartinandu-le definitiv si lucreaza cu toate mijloacele ce le au la dispozitie pentru a consolida aceasta dominatie. Pentru a asigura dominatia in partea de sud a acestei zone, adica bazinul dunarean si Balcanii, rusii trebuie in mod necesar sa domine in Romania.

Pe intregul front la sud de zona lor de influenta, rusii sunt in plina ofensiva diplomatica. Aceasta din urma este indreptata impotriva Italiei, Greciei, Turciei si Iranului si este sprijinita de puternice armate rusesti stationate in Bulgaria, Iugoslavia, Romania, Ungaria si Austria.

Pentru a asigura liniile lor de comunicatii si aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie in mod necesar sa domneasca in Romania.

Metodele de persuasiune si onestitate intrebuintate pana acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendintele expansioniste rusesti au dat toate gres, si vor da probabil gres si in viitor. Intr-adevar, in mentalitatea asiatica si inca primitiva a rusilor, intrebuintarea unor asemenea metode ar putea numai sa dovedeasca slabiciunea Puterilor Occidentale.

Obligatiile morale ca si importante interese economice si politice obliga USA si Marea Britanie sa doreasca cu orice pret expansiunea Rusiei si s-o determine sa reintre in frontierele ei. Aceasta actiune pare realizabila fara dificultati serioase in viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranta problematica intr-un viitor indepartat.

Metodele de intrebuintat pentru a obtine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natura conciliatorie. Ele ar sugera mai degraba darzenia pe teren economic si politic si chiar intrebuintarea fortei.

Focarul unde aceste metode vor putea sa conduca la rezultatele cele mai rapide si radicale – cel putin in Europa si Orientul Mijlociu – este Romania.”

În spatele Cortinei de Fier – Romania sub ocupatie ruseasca. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011.

Sursa: marturisitorii.ro.

/0 Comments/by