Articole Archives - Page 100 of 128 - Revista România Culturală

Articole despre valorile românești.

Guvernul Catargiu, primul guvern al Romaniei

Pe 22 ianuarie 1862, la Bucuresti, sub conducerea lui Barbu Catargiu s-a format cel dintai guvern al Principatelor Unite ale Moldovei si Tarii Muntenesti. Acest guvern a fost unul de nuanta politica conservatoare, mandatul cabinetului condus de Catargiu fiind intrerupt brusc de asasinarea primului ministru la data de 8 iunie 1862.

Amintesc faptul ca din componenta acestui guvern condus de Barbu Catargiu, care detinea pe langa functia de prim ministru si portofoliul Ministerului de Interne, mai facea parte Apostol Arsache ca Ministru de Externe, Alexandru C. Moruzi ca Ministru al Finantelor, Constantin Brailoiu ca Ministrul de Justitie, Grigore Bals ca Ministrul al Cultelor si Instructiunii Publice si Ion Grigore Ghica ca Ministrul de Razboi. In timpul acestei guvernari au fost luate importante masuri pentru unificarea administrativa a noului stat care de acum inainte va prelua oficial numele de Romania.

Tot in cadrul guvernarii Catargiu va fi desfiintata Comisia Centrala de la Focsani ce avusese sarcina unificarii legislatiei celor doua Principate, precum si toate ministerele ce activasera in Moldova, instituindu-se in locul lor ca masura de tranzitie, asa numitele directorate.

Inca de la formarea sa, guvernul Barbu Catargiu a prezentat un proiect de lege pentru infiintarea unui Comitet Provizoriu de Legislatie, compus din toti ministrii si dintr-un numar de deputati, alesi de Adunarea Legislativa care sa se ocupe de elaborarea proiectelor de legi necesare functionarii statului.

De asemenea in scurta sa existenta de numai cateva luni, guvernul Catargiu a reusit sa puna in practica doua legi importante, respectiv Legea Vanzarii Sarii si Legea Urmaririi Veniturilor Statului. Dar referitor la Barbu Catargiu, personalitatea sa cu puternice convingeri conservatoare i-a facut pe adversarii sai politici sa-i doreasca moartea, iar ca o premonitie, in ultimul sau discurs politic, Catargiu ar fi spus: „Pacea, domnilor, pacea si odihna sunt scaparea tarii, si voi prefera moartea mai inainte de a calca sau a lasa sa se calce vreuna din institutiile tarii”. Asa se face ca data de 8 iunie 1862, pe cand parasea cladirea Parlamentului din Bucuresti, Barbu Catargiu a fost asasinat prin impuscare sub clopotnita de pe Dealul Mitropoliei, acest asasinat starnind un imens scandal in epoca prin implicatii sale politice, dar si prin misterul prin cu care este inconjurata aceasta crima, mister care nu a fost elucidat nici pana in ziua de astazi.

Sursa: Lectia de Istorie.

25/01/2020/1 Comment/by Tudor Urse

Articole

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare

La data de 25 ianuarie 1465, Stefan cel Mare al Moldovei cucereste cetatea Chiliei, punct strategic de la gurile Dunarii, ce era aparat de o puternica garnizoana ungara.

Documentele istorice atesta ca in 1448, domnitorul Moldovei, Petru al II-lea a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, pe atunci guvernator al Ungariei, iar din acel an si pana in 1465, cetatea a fost aparata de catre armata ungara. Numai ca odata cu venirea la conducere a lui Stefan cel Mare, Moldova s-a straduit sa redobandeasca Chilia, cetate ce-i apartinea de drept.

Cucerirea cetatii s-a realizat in cea de-a doua campanie militara initiata de Stefan in acele tinuturi, dupa ce o prima incercare realizata in anul 1462 se soldase cu un esec, domnitorul fiind ranit la glezna in acea campanie. De data aceasta, evenimentul se va incadra intr-o campania reusita in care va mai fi cucerita si Cetatea Alba, cetate cu un mare rol strategic, pe care Stefan a considerat-o vitala pentru actiunile lui de aparare a tarii.

Dupa doua zile de asediu puternic, la 25 ianuarie 1462, Stefan cucereste cetatea Chiliei, iar in vederea eventualelor riposte ale otomanilor care si ei erau interesati de aceasta cetate, face importante pregatiri de aparare, punand la conducerea cetatii pe parcalabul Isaia, cumnatul sau.

Cucerirea Chiliei si administrarea ei de catre ostenii lui Stefan cel Mare, au intarit pentru o vreme sistemul de fortificatii al Moldovei pe directia cea mai amenintata de armatele otomane. Turcii vor reusi totusi sa cucereasca cetatea, dupa opt luni de asediu, in iulie 1484, iar cetatea va fi stapanita de otomani pana in 1812, cand odata cu cedarea Basarabiei catre Imperiul Tarist, va avea loc si cedarea acestei importante cetati de la malul Dunarii.

Sursa: Lectia de Istorie.

25/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole, Modelul de Tara

Mihai Eminescu si Societatea Carpatii

La data de 24 ianuarie marcam 138 de ani de la infiintarea Societatea CARPATII prin care Mihai Eminescu milita pentru unirea tuturor romanilor.

„Ideia nationala la dansul era imaginea cea mai sfanta a cugetarii”, avea sa spuna, la inmormanarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul sau de presa de la „Romania libera” si totodata tovarasul de conspiratie pentru „Dacia Mare” de la Societatea „Carpatii”. (Victor Roncea)

„Prin nouri sparti, prin umbra a oamenilor cari
Framanta lumea ‘ntreaga in visele lor mari,
Eu vad o stanca alba, o stanca de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mari lucind,
Lucind peste morminte cu fata ei senina
Si vad ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin;
Acea stanca sublima ce sta cu capu’n cer
E-unirea Romanimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viata far’ sa-l pot ridica.
Azi sufletu-mi inceata, se stinge viata mea,
Dar las o mostenire ce-am scris-o cu-al meu sange,
Las Romanimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senina etern sa stee scris!
Ridic cupa de aur in santa pomenire
Celui ce priceput-a inalta lui menire!”

Mihai Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Sursa: buletinuldecarei.ro.

Eminescu a fost o persoana extrem de incomoda pentru guvernantii din vremea lui si pentru interesele Imperiiilor Austro-Ungar si Tarist in Romania. Articolele lui au cutremurat in repetate randuri guvernul de la Bucuresti, iar vocea lui de patriot roman a deranjat extrem de mult puterile straine.

In consecinta, serviciile secrete austro-ungare si tariste au fost mult timp pe urmele sale, iar eliminarea sa din spatiul public a fost rezultatul presiunilor venite de la Viena.

Lupta lui Mihai Eminescu pentru o Romanie a romanilor si nu pentru una a intereselor straine, lupta lui pentru aducerea Transilvaniei la patria mama, il face sa se implice in activitatile conspirative ale Societatii patriotice Carpatii…

Aceasta societate patriotica care, dupa numai un an si jumatate de la infiintare, adunase peste 20.000 de membri platitori de cotizatie si care, conform rapoartelor serviciilor secrete austro-ungare, cumpara arme, devenise un pericol pentru stabilitatea Imperiului Austro Ungar…

Sursa: daniel-roxin.ro, certitudinea.ro.

[…] Publicistica lui Eminescu, prin stralucirea expresiei si limpezimea ideilor, ne arata direct care erau dusmanii interni si externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zapaciti de ambitii, de lustrul si trambita frazelor mari si fara fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea ‘simt istoric’” rascolisera intreaga opinie publica. Conceptia politica si sociala a poetului capata formularea ei cea mai desavarsita in ultimele articole de la „Timpul”, in ale carui coloane se concentreaza roadele din partea cea mai agitata a vietii sale. Fiind in plina maturitate a geniului poetic, avand o minte ascutita in disecarea chestiunilor politice si sociale, el pune in discutie (este nevoit sa puna in discutie!) problema teritoriilor romanesti aflate sub ocupatie straina. Din frageda tinerete poetul le strabatuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai intai in mod direct, dar si cu documentul in mana ceva mai tarziu. Desi o buna parte din teritoriile locuite de romani se aflau sub cotropire straina, Eminescu le vedea intr-o singura tara, intr-o Romanie virtuala, ceea ce deveni realitate mai tarziu.[…]

Eminescu cunostea mult mai multe lucruri referitoare la politica gaunoasa dusa de politicianisti, despre care insa, din interese majore pentru tara, prefera sa taca. Unele din acestea puteau fi si tratatul secret negociat intre Regatul Romaniei si imperiul Austro-Ungar, si desfiintarea Societatii „Carpatii”, si activitatea agentilor secreti ai imperiul vecin in structurile guvernamentale de la Bucuresti („agenti provocatori ai strainatatii”) s. a.

Dosarele de arhiva ale vremii pastreaza o multime de rapoarte secrete trimise de agenti austrieci din Romania. In parte, ele se refera la pregatirea si desfasurarea Adunarii Nationale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei si, mai ales, la miscarea de protest din Romania provocata de acest trist „jubileu”, precum si la activitatea Societatii „Carpatii” din 1883.

In toamna anului 1875, procuratura din Cernauti raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din Romania, in care se contineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise „Curierul de Iasi” pentru articolele „Bucovina”, „La jubileul Bucovinei” si „La Bucovina”, „Romanul” – pentru articolul „Rapirea Bucovinei”, „Reforma” – pentru informatia „In zilele de 21, 22 si 23 septembrie curentu…”, „Alegatorul liber” – pentru articolul „Rapirea Bucovinei”, „Curierul” – pentru apelul „Frati romani…”. La 19 octombrie sunt interzise „Aparatorul legii” – pentru articolul „Frati romani din Bucovina”, „Trompeta Carpatilor” – pentru „Programul comemorarii lui Grigore Ghica Voievod”, „Curierul de Iasi” – pentru articolele „La mormantul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” si „Unirea de la Putna”.

O adevarata goana se declansase in Bucovina dupa faimoasa brosura „Rapirea Bucovinei” scrisa dupa documente autentice si tiparita in limbile romana si franceza („Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875”) si adusa la Cernauti de catre Eminescu in mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernauti, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea raspandirea brosurii si cerea confiscarea imediata a ei. Administratiile judetene transmit cu regularitate despre masurile intreprinse in scopul de a descoperi brosura. In rapoartele administratiilor judetene Campulung (27 octombrie), Radauti (30 octombrie), Chitmani (3 noiembrie), Vijnita (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie) se dezvaluie exceptionala insemnatate a brosurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase si Eminescu), demasca targul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupata si anexata „partea cea mai frumoasa” de nord a Moldovei.

Daca revenim la anul 1883, urmeaza sa mentionam cateva documente legate de activitatea Societatii „Carpatii”. Ea a fost infiintata la 24 ianuarie 1882 si Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „sa produca o schimbare radicala in politica Romaniei fata de romanii din teritoriile aflate sub administratie straina”.

Activitatea societatii a fost urmarita cu mare atentie de catre conducerea de la Viena, care stia prea bine ca romanii, veniti din provinciile aflate sub ocupatie straina, intentionau sa schimbe soarta istorica a tarii, prin unirea tuturor pamanturilor romanesti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernauti, spre cunostinta copia urmatorului document primit din Bucuresti:

„Nota, data in Bucuresti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea ‘Carpatilor’ a sarbatorit in sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revolutiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era impodobita, ca si la ultimul bal al Societatii, cu stemele tuturor provinciilor romanesti, numai ca de asta data in locul tricolorului flutura drapelul rosu al revolutiei.

Pe pereti se puteau vedea transparante cu numele conducatorilor revolutiei si cu apeluri care cereau unirea provinciilor unguresti cu patria-mama. La banchet nu a participat nimeni din activistii importanti, afara de Laurean, proprietarul ‘Romaniei libere’, multi redactori, secretarul Academiei Barit, 4 ofiteri in termen si o grupa de romani din Transilvania care erau ca oaspeti.

Laurean a tinut un toast despre unirea romanilor din Transilvania cu romanii din regat. Barit a vorbit despre regimentele militare romane, despre dorobanti si despre muzica de regiment.

Pana aproape de ora doua s-au interpretat cantece nationale ca ‘Desteapta-te, romane’, ‘La arme’ s. a.

Azi ‘Romania libera’ a publicat un articol consacrat special acestei comemorari care s-a terminat cu urmatoarea fraza: ‘Inainte! Victoria definitiva si viitorul apartine cauzei nationale’.

Intr-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresata de catre Ministerul de Interne din Viena presedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea ‘Carpatii’ din Ploiesti cu referire directa la Mihai Eminescu. Iata care este continutul acestei scrisori:

Din izvoare confidentiale aflam ca in Bucuresti, Ploiesti, precum si in alte orase mai mari ce sunt mai aproape de granitele noastre se constituie filiale ale Societatii ‘Carpatilor’.

Membrii titulari in mare majoritate sunt fostii cetateni din teritoriile rasaritene ungare din Transilvania, din Banat si din Bucovina.

Cat priveste societatea din Ploiesti, ea are peste tot in orasele de langa frontiera Campina, Urlati, Mizil, Valenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societatii.

Acesti agenti vin de peste tot la Ploiesti, unde asista la adunari, fac rapoarte, sacrificandu-se orbeste ideilor nationale. Aceste intruniri se tin in mare taina si despre cele vazute acolo nu se vorbeste nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumuleaza din teritoriile noastre, precum si de la membrii societatii care platesc cotizatii.

Toata corespondenta, exceptand posta, se poarta numai la cererea membrilor de incredere ai societatii.

Referindu-ne la ordonanta din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea sa Va trimitem lista celor mai activi membri ai societatii, care traiesc in principalul oras al Romaniei, precum si in orasele din provincie.

Viena, in 25 iunie 1883”.

Si iata ca aceasta societate, gandita si fondata in mare parte de Mihai Eminescu, societate care intrunea cele mai valoroase personalitati romanesti ale vremii, este desfiintata la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de aceasta data de mai marii din Viena. E semnificativ faptul ca in aceasta zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”

In concluzie, putem afirma ca cei care erau interesati in izolarea marelui poet veneau in primul rand din „onorabila adunatura” a guvernantilor cu foloase imediate si meschine. Eminescu, prin adevarurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe faradelege, uneltire si minciuna, nici guvernantilor si politicianistilor din propria tara.

Indiferent insa de locul unde au fost urzite planurile de inscenare a nebuniei poetului (se pare ca totusi in imprejurimile Bucurestiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, in „Plai Romanesc”, nr. 12, decembrie 1999, si in nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, constient sau inconstient, au fost politicienii (politicianistii!) de la Bucuresti.

Chiar daca ramanem adeptii ideii ca boala lui Eminescu a izbucnit cu adevarat in vara lui 1883, ea a fost, de asemenea, inainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile si indiferente a politicienilor si guvernantilor vremii fata de soarta neamului romanesc, fata de reprezentantii lui de valoare.

Sa speram, iar speranta e foarte vaga, ca astazi ei sunt cu totul altfel si natiunea romana e capabila sa-si croiasca independent si cu demnitate propria istorie. Realitatea este totusi dezolanta, iar prestatia unor lideri si a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 sa fie foarte actual si in prezent. Dar sa ramanem optimisti, caci tot marele poet scria: „Ei, dar romanii sunt patiti si nu va vor asculta. Alte maini, mai pure, alte inimi, lamurite in flacara durerii si a abnegatiunii, vor ridica semnul tainei celei marturisite inaintea unui popor ce-si asteapta mantuirea, nu maini de negustor de vorbe si de principii, nu maini de speculanti de sentimente”.

In splendida parabola argheziana din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participa la „invierea” valorilor de rezistenta in timp, la mantuirea poporului roman, desi in aceeasi parabola, pentru autoritatile unei societati degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, intr-un fel, si cea a lui Arghezi, Poetul a fost si acuzatul numarul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul caruia i-a fost dat sa se apropie cel mai mult de geniul si simtirea Luceafarului.

Titlul original: POETUL FATA IN FATA CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANISTILOR ROMANI (fragment)

Autor: Dragos Olaru

Sursa: ziaristionline.ro.

24/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Mihai Eminescu – Tradarea lui Voda Cuza, o pata pentru vecii vecilor pe steagul tarii

Mihai Eminescu - Tradarea lui Voda Cuza, o pata pentru vecii vecilor pe steagul tarii

Domnia lui Voda Cuza e istoriceste cea mai insemnata de la fanarioti incoace, atat in bine cat si in rau. Se poate spune ca toate creatiunile acestei domnii au acest indoit caracter: sub impulsiunea ingramadirii trebuintelor moderne, romanii au pierdut pentru multa vreme dreapta masura a lucrurilor; institutii, legi, limba, c-un cuvant toate formele vietei publice aveau un aer pripit si netemeinic. Numele inlocuia aproape pretutindenea fondul, haina magistratului francez avea sa reprezinte in Romania capacitatea juridica, titlul profesorului din Franta, castigat aicea cu multa inlesnire, tinea locul invataturii lui.

Luand in serios proverbele ca „haina-l face pe om” si ca „acela caruia D-zeu ii da o slujba ii da si minte destula pentru ea”, Romania pare inca a fi statul despre care Oxenstierna spunea regelui sau sa mearga sa vada cu ce mica portie de intelepciune se pot „ferici” statele.

Pe cat domnea insa intr-o parte a generatiei trecute o suficienta nemaipomenita, tot pe atata cealalta parte a inteligentii nationale se impluse de neincredere fata cu toate creatiunile lui Cuza Voda, fata chiar cu acele a caror necesitate s-ar fi putut discuta pana la un punct oarecare, al caror caracter indoielnic era poate cauzat mai mult prin relele baze ce li se pusese decat prin sine insile. Se’ntelege ca generatia actuala nu este in stare de a hotari care din aceste doua directii spirituale are dreptate, cea increzuta si optimista sau cea sceptica si pesimista, caci nici una nici cealalta nu sunt inca atinse de indeferentism, n-au renuntat de a voi binele comun*.

Vor trece veacuri si nu va exista roman caruia sa nu-i crape obrazul de rusine de cate ori va rasfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie si stigmatizarea acelei negre felonii va rasari pururea in memoria generatiilor, precum in orice an rasare iarba langa mormantul vandutului Domn. C-un cuvant crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de lasitate si istoria scuza cinismul, scuza crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuza oamenii cari au curajul caracterului si inclinarilor lor, caci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodata e lasitatea. Si oamenii cari conduceau pe soldat la rusine o stiau aceasta, le era frica de soldatul de rand, le era frica de taranul acesta onest care, cu pumnul lui vartos, i-ar fi strivit sa fi stiut unde-l duce. „Doamna a nascut un print” li s-a zis oamenilor si numai greco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofitereasca, stiau ce e la mijloc.

Dar sa lasam procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu‘l va pierde impreuna cu toti contimporanii, caci, daca nu tagaduim gresalele lui Voda Cuza, cea mai constanta greseala a lui era pripa, rasarita din sila de temporizare, pe de alta parte orbi am fi si rai romani daca am tagadui meritele lui. Am intelege chiar ca sa-i arunce manusa oamenii nepartinitori; am intelege-o sa i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, caci nu e unul din contimporanii sai care sa fie vrednic de una ca aceasta**.

Sa se tina bine minte ca Voda Cuza a iertat prin viu grai si in scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca si altor catorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul tarii. E unicul caz in istoria romanilor. Au cazut Domni prin rebeliune fatisa a poporului sau a armatei, au cazut prin amicii lor fatarnici; nici un Domn roman, absolut nici unul n-a cazut prin tradarea strajei domnesti; orice straja, chiar adversara Domnului, pe cat era straja au privit in unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credintei ei, si oaspetii sunt sfinti chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vanatori. Ne-am feri chiar de-a-i pronunta porecla, pentru ca o suma de oameni cumsecade suporta fara vina inconvenientul de-a avea aceeasi porecla. Apoi acest domn nu ar fi nici in stare sa ne priceapa. Cat de departe este de a sti izolarea si retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicata de d-sa in „Romania libera”, prin care se punea la dispozitie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vanatori isi inchipuieste inca ca exista, nu in Romania, dar in universul intreg, de la Polul de nord pana [la] cel de sud si in curmezisul celor doua emisfere, un singur om care sa-i datoreasca raspundere sau sa-i mai ceara raspundere? Mortilor de soiul acesta nu li se datoreste, nu li se cere raspundere. Ei sunt afara de cercul omenirii, precum a fost Cain, a carui fapta e o copilarie pe langa cea din noaptea de 11 fevruarie. Daca acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, cand orice fiinta vietuitoare il dispenseaza de raspundere, ar fi sfarsit de-a doua zi dupa 11 fevruarie cu sine insusi, pentru a sterge pata de pe niste bieti soldati nevinovati si amagiti, care fusesera scosi din cazarma sub pretextul ca „Doamna nascuse un copil”.

Dar au conspirat toti atuncea, si conservatori si liberali? Ei si?

Oameni independenti, liberi a [ataca] actele unui Domn ce facuse o lovitura de stat, erau pe calea de-a comite [o crima] politica care, reusind, avea sa fie un succes politic. Se‘ntelege ca oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de tradare care le vine la’ndemana; dar aceasta nu va sa zica ca ei aproba tradarea sau iubesc pe tradator. Odata faptul miselesc indeplinit, cel ce l-a comis se inlatura din viata publica pe de-a pururea. De vrea sa traiasca fiziceste mai departe, traiasca, caci impunitatea judecatoreasca i-e asigurata; dar moraliceste e mort si un rol in viata publica nu mai poate juca.

Noi insine am fi tacut despre aceasta fapta, am fi uitat, caci asemenea lucruri se uita, dar nu se iarta niciodata, cand n-am vedea pe aceste personaje bagandu-se inainte si intunecand momentele cele mai luminoase ale vietii poporului nostru. In loc de a se ascunde, ei din contra pozeaza in lumina electrica a unor zile mari pentru ca sa se vaza cret cu cret toate zbarciturile negrului si criminalului monstru.

Ce e in adevar Simeon Mihalescu pe langa acel colonel de la 11 fevruarie? Un inger. Ce e Pietraru, care a ridicat mana criminala contra unui om de stat caruia nu-i jurase niciodata credinta, care nu era incredintat pazei lui? Daca pe colonelul de la vanatori l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi facut ceea ce-a facut actualul general.

In decursul istoriei noastre s-au intamplat ceva analog, nu asemanator, in zilele fiului lui Stefan-Voda, Petru, pronumit Rares.

Petru Voda fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate in acelasi timp in Moldova: polona, tatara si turceasca. Intamplarile sale, in vremea fugii in Ardeal, a petrecerii in cetatea Ciceului, a mergerii la Tarigrad, formeaza un roman intreg in cronicele noastre. In timpul lipsei sale domnisori ilegitimi ocupara tronul, pana ce fiul leului se arata din nou la marginea tarii. Unii boieri, pentru a castiga favoarea lui Petru Voda, auzind ca soseste, ucisera pe domnisorul ilegitim dupa vremuri si alergara inaintea lui Petru sa i se inchine, espunandu-si meritele ce le aveau in a lor parere. Petru Voda era de felul lui un om bland precum se stie. Multumitu-le-au el tradatorilor pentru fapta lor? Da… a pus sa le multumeasca calaul.

El n-a primit coroana sa proprie din mani de ucigasi si bine a facut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci inlaturasera o piedeca din calea lui? El s-a folosit in adevar de aceasta inlaturare, dar n-a aprobat-o nicicand.

Asadar nu credem ca e loc de mirare daca in vremi mai blande, dar totusi in momente in care tara are nevoie de reinviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenti, mai ales din cei batrani ai partidului conservator, desi au aclamat cu bucurie principiul regalitatii, au evitat totusi de-a se‘ntalni fata in fata cu cel care a cautat, in ciuda lumei, de-a fi initiatorul acelei idei.***

*CURIERUL DE IASI, 18 martie 1877

**TIMPUL, 27 februarie 1882

***TIMPUL, 18 martie 1881

24/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Repere esentiale ale istoriei miscarii legionare din Romania II

Continuam discutia cu profesorul universitar Corvin Lupu despre Miscarea Legionara. Cititorii nostri, care nu au parcurs prima parte a interviului, au posbilitatea sa o faca acum accesand acest link: Repere esentiale ale istoriei miscarii legionare din Romania (I).

„Legionarii nu au fost nici nazisti si nici fascisti…”

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, v-ati referit la faptul ca partidele politice care conduceau Romania interbelica nu agreau Miscarea Legionara si ati aratat unele dintre motive. Totusi, eu insist sa vedem de ce politicieni romani, „arbitrand” conflictul dintre evrei si legionari, care erau romani, au luat partea evreilor. „S-a facut sangele apa”, sau ce s-a intamplat?

Corvin Lupu: Asa cum am aratat, programul legionar avea in vedere inlaturarea prin alegeri democratice, prin vointa nationala, a partidelor politice de la conducerea societatii romanesti. Pe langa faptul ca erau corupte in adancul lor, ele reprezentau grupuri de interese ale caror actiuni politice interne si externe erau dezavuate de morala legionara si nu slujeau interesele profunde ale romanismului, asa cum erau ele vazute de legionari.

Am mentionat coruptia mare din acele timpuri. Evreii aveau multe si mari interese in Romania, ca si astazi. Patrunderea capitalului evreiesc in Romania era daunatoare societatii romanesti, motiv pentru care cei mai patrioti dintre liberali, au constientizat fenomenul si au promovat doctrina Prin noi insine!, care i-a consacrat si le-a adus mari succese in guvernarea Romaniei. Evreii aduceau bani in tara, acaparau activitatile economice si le integrau sistemului lor comercial, din care majoritatea romanilor era exclusa. Dupa primul razboi mondial, Ionel I.C. Bratianu a promovat cu mult succes aceasta doctrina, dar nu i-a putut opri pe evrei sa-si extinda controlul asupra societatii romanesti. Evreii au gasit solutii de promovare a propriilor interese, avand ca „varf de lance” bancile evreiesti. Una dintre acestea era Banca Marmorosch, Blank & Co. Pentru promovarea intereselor evreiesti, printre altele, banca acorda credite si garantii bancare politicienilor romani de varf care le sustineau interesele. Cu alte cuvinte ii cumparau. Se acordau credite fara termen fix de rambursare, un fel de credite nerambursabile, pe care eu imi permit sa le numesc taxa de protectie. Sumele erau foarte mari. Ca si astazi… Vedeti cazurile Microsoft, EADS, Siemens si multe altele. Politicienii din Romania sunt cumparati de companii straine, in schimbul acapararii pietei. Peste aceste afaceri, astazi, ca si in perioada interbelica, justitia „independenta” pune musamaua, dar asta nu inseamna ca faptele nu exista. Asa era si atunci. Or, Corneliu Codreanu, ajuns deputat in Parlamentul Romaniei a trecut si la deconspirarea acestor politicieni si a sumelor uriase pe care le acordau bancile evreiesti politicienilor romani. In 1931, in plenul Parlamentului, Corneliu Codreanu a dat citire unei liste cuprinzand pe Carol Davila, Rudolf Brandsch, Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Constantin Argetoianu, Eugenia Goga, Mihail Popovici si altii, care primisera sume foarte mari de bani de la Marmorosch, Blank & CO, pe care, dupa cum s-a vazut ulterior, nu le-au mai restituit, banca intrand in faliment. Corneliu Codreanu era un justitiar, spunea ce gandea, nu facea compromisuri si nu menaja pe nimeni, ca urmare, nici sistemul corupt de atunci nu il agrea si toti se temeau de el si de miscarea lui, in ansamblu.

Marius Albin Marinescu: L-a citit in Parlament si pe Titulescu…

Corvin Lupu: Da, l-a citit cu suma de 19.000.000 (nouasprezece milioane) lei. Era o suma foarte mare. O pereche de boi de jug costa 200 de lei… Va dati seama ce putere de cumparare aveau acei bani. Dar sa nu credeti ca platind atata mita bancile evreiesti pierdeau. Nu, ele castigau, fiindca actionarii lor erau recompensati cu comenzi de produse, cu lucrari de investitii, de reparatii, primeau acces la resurse naturale etc. Fiindca ati pomenit de Titulescu, doresc sa amintesc ca el a fost si a ramas toata viata omul evreilor, care i-au promovat mereu o imagine exceptionala. Eu nu ii neg calitatile de diplomat, carisma, cultura, intr-un cuvant valoarea. Dar a fost cumparat de evrei, cum s-a dovedit. Titulescu, pe langa realizarile diplomatice importante pe care le-a avut, a contribuit foarte mult la declansarea si mentinerea adversitatii Germaniei si Italiei fata de Romania, in perioada interbelica. Aceasta adversitate a fost de negestionat de catre Romania. Ea a avut urmari dramatice pentru tara, conducand la prabusirea Romaniei Mari, in 1940. Multa lume a dat vina exclusiv pe regele Carol al II-lea, care era, ca si presedintii de mai tarziu ai tarii, conducatorul politicii externe romanesti, dar ministrul Titulescu a jucat si el un rol foarte important si, adeseori, l-a influentat pe rege. Titulescu a adunat si el o mare avere, in parte, de la evrei. Atat el cat si alti politicieni au plecat din tara si au trait ca niste nababi, din banii adunati din politica, pe baza de coruptie, nu din salariile de demnitari de stat.

In anii 1995-1997, am studiat mult arhiva diplomatica a Legatiei SUA la Bucuresti. Ea fusese oferita Romaniei de Departamentul de Stat al SUA, la schimb cu alte documente secrete ale statului roman. Printre aceste documente, am gasit o copie a unui raport inaintat Departamentului de Stat de la Washington de catre ambasadorul SUA la Paris, William Bullitt. Acesta isi informa superiorii ca Nicolae Titulescu a predat guvernului Frantei documente secrete ale statului roman. Vedeti, domnule director, poporul roman are nevoie de modele, de repere, de mari personalitati la care sa se raporteze, dar, de multe ori, daca cercetezi aceste repere, ajungi la concluzii triste, uneori, la concluzia ca unele personalitati nu-si merita faima. Exista si situatia inversa, cand personalitati istorice care sunt proiectate opiniei publice ca fiind eminamente „negative”, sa necesite reevaluari importante. Nu mai dau exemple.

Dupa parerea mea si a altor cercetatori, laudele exagerate care s-au adus regimului politic al Romaniei interbelice nu au acoperire. In acel timp, s-a progresat in diverse directii, mult fata de perioada dinaintea primului razboi mondial, dar tarele societatii romanesti erau incontestabile, din multe puncte de vedere. Idealizarea acestui regim a fost facuta pentru a oferi o alternativa virtuala la regimul ceausist care fusese rasturnat in 1989. Idealizarea perioadei era folosita atat la lupta impotriva comunismului, practic, a socialismului de stat, cat si in promovarea politicii de „dare a ceasului inapoi”, practicata dupa 1990, prin care s-a spoliat Romania, prin retrocedarile in majoritate frauduloase si care nu se justifica din punct de vedere politic, national si, adeseori, economic.

Marius Albin Marinescu: Cum adica „nu se justifica din punct de vedere economic”? La ce va referiti?

Corvin Lupu: Ca sa fiu bine inteles privitor la argumentele economice pentru care multe obiective nu ar fi trebuit retrocedate. Prin lege s-a stabilit ca acolo unde statul roman a investit cel putin 50% din valoarea initiala a imobilului, acesta sa nu mai poata fi retrocedat. Aceasta prevedere legala nu s-a respectat si nu s-a aplicat. Eu va pot da exemple din orasul nostru, Sibiu. Inclusiv cu retrocedarea Muzeului Brukenthal. Pe langa faptul ca a fost retrocedat fraudulos din punct de vedere juridic, prin investitiile mari facute de statul roman in cercetarea stiintifica, in achizitii, in investitii si in reparatii, valoarea lui a crescut cu mai mult de 50%. Luati in considerare zecile si zecile de tablouri achizitionate de Brukenthal si oameni trimisi de el pe la diverse targuri europene de arta, care au ramas in depozitele muzeului pana in anul 1948 ca si lucrari anonime, fapt care le conferea o valoare scazuta si care, ulterior, dupa cercetare stiintifica si identificari, unele senzationale, facute de specialisti romani si straini, cu finantarea statului roman, au crescut de zeci sau de sute de ori in valoare. Pentru aceste identificari, s-au finantat deplasari in strainatate si au fost invitati specialisti de renume mondial care sa contribuie la ele. Dau un sigur exemplu: Ecce Homo, a lui Titian. Un tablou anonim in 1944, la nationalizarea muzeului prin Decret regal, care valora cateva mii de dolari, valoreaza astazi milioane de dolari. Daca s-ar fi facut o expertiza conform legii, erau temeiuri suficiente pentru a nu se retroceda muzeul. Cunosc situatia Muzeului Brukenthal. Tatal meu a fost 21 de ani director al acestui muzeu, inainte de a fi decan si director la Institutul Academiei Romane. Si cui s-a retrocedat? Unei foste minoritati care, practic, mai are cativa indivizi ramasi pe la noi, majoritatea zdrobitoare a sasilor emigrand in Germania, unde si-au pierdut identitatea, topindu-se in marele popor german. In municipiul Sibiu, la recensamant, s-au declarat sasi doar cateva zeci de persoane, multe dintre ele fiind doar pe jumatate sasi, sau pe sfert. Imediat dupa decembrie 1989, foarte multi cetateni care aveau o ruda de etnie germana s-au declarat sasi si s-au inscris in Forumul Democrat al Germanilor, pentru ca primeau pachete din Germania cu alimente, haine etc. Castelul Bran s-a retrocedat tot aiurea si foarte multe altele, la fel. Iar acum, dupa ce am retrocedat mari valori culturale si materiale ale statului roman, vine premierul Czolosh sa ceara poporului roman sa rascumpere Cumintenia pamantului, a lui Brancusi, care reprezinta o picatura din lacul retrocedarilor si a jafului din Romania. Dupa ce ai retrocedat abuziv si ai jefuit tara, ceri amaratilor sa cumpere opere cu multe milioane de euro, incercand tu stat, sa arati ca iti pasa… Dar, ne-am indepartat cu discutia de la evrei si am ajuns la alte necazuri…

Marius Albin Marinescu: Da, vorbeam despre banca Marmorosch. Dupa ce i-au corupt pe politicienii romani, au bagat banca in faliment…

Corvin Lupu: Falimentul ei a fost unul de mare senzatie in epoca. A semanat cu falimentul BANCOREX, din anii 1990. La falimentul Bancii Marmorosch, Blank & Co, politicienii romani au ramas cu imprumuturile nerambursate, ceea ce s-a si dorit, iar zecile de mii de depunatori, majoritatea oameni de rand si din clasa mijlocie, au fost deposedati de depuneri.

Asa a fost si cu BANCOREX, dupa 1990, unde se aflau si o mare parte din conturile fostei Securitati, respectiv ale fostei I.C.E. „Dunarea”, ca si o mare parte din sutele de conturi deschise pe numele unor ofiteri ai fostei Securitati, care primisera calitatea de „directori de credit”. Securitatea tinea ascunse de Ceausescu sume imense de bani si nu le puneau la dispozitia bugetului de stat, de teama sa nu-i vina lui Ceausescu ideea de a aproviziona populatia, care nu ar mai fi putut sa fie rasculata impotriva lui. Tara avea bani grei si depozitele pline, iar magazinele erau goale si romanii nu aveau ce manca… Am explicat pe larg aceste fenomene, in cartea Tradarea Securitatii in decembrie 1989, care se gaseste in lantul de librarii „Diverta”. Devalizarea acestor conturi s-a facut acoperit. Inaintea prabusirii BANCOREX, s-au acordat credite fara dobanda cadrelor de conducere din politica, administratia centrala, servicii, din Ministerul de Interne etc., care au primit cadou aceasta parte din banii tarii, adunati in conturi ale fostei Securitati, deschizand afaceri, sau mutand banii in paradisuri fiscale. Sistemul ticalosit isi cumpara sustinatori, care sa tina in frau poporul roman, care incepea, incet si greu, sa inteleaga marea cacealma care s-a numit „Decembrie 1989” si care a insemnat acapararea Romaniei. Directorul BANCOREX, Razvan Temesan, ofiter al CIE/SIE, a fost tinut o vreme intr-un penitenciar, de ochii lumii, dar de fapt, in regim de adapost. Apoi, dupa ce „si-a ispasit pedeapsa”, s-a mai „facut o nefacuta”: l-au scos din inchisoare si, in urma unui proces controlat, instanta i-a admis despagubiri pe seama statului roman de 4,5 milioane de euro! Nu stiu daca a fost multumit, prin comparatie cu ofiterii de securitate care au furat sume mult mai mari, unii chiar uriase. Marii imbogatiti post-decembristi apartin fostei Securitati! Asa i-au inchis si lui Razvan Temesan gura si l-au recompensat pentru loialitate si pentru omerta… Seamana mult cele doua falimente bancare, Marmorosch si Bancorex…

Istoria este foarte importanta. Cine intelege trecutul, intelege si prezentul si poate controla viitorul. De aceea este Istoria „regina stiintelor umaniste” si de aceea vor acaparatorii Romaniei sa scoata istoria de tot din scoala. De fapt, au scos-o deja… Un popor care nu-si stie istoria si realitatile in care traieste se indobitoceste si poate fi jefuit usor. Or, stapanii nostri actuali sunt experti in colonialism.

Marius Albin Marinescu: Deci, prin falimentul Marmorosch, Blank & CO, politicieni romani au ramas cu creditele evreiesti, care s-au transformat in mita, iar prin falimentul BANCOREX, acei securisti, dupa ce il tradasera pe Ceausescu, au furat banii tarii…

Corvin Lupu: Exact asa!

Marius Albin Marinescu: Din cele citite de mine, se pare ca si regele Carol al II-lea i-a admirat pe legionari in tinerete.

Corvin Lupu: Dupa primul razboi mondial, Carol al II-lea a urmarit cu interes ascensiunea fulminanta a lui Benito Mussolini in Italia. Era entuziasmat de personalitatea acestuia si de modul in care poporul italian il urma pe Mussolini si cum s-a dezghetat dintr-o data intreaga societate italiana, dezghet urmat de o dezvoltare deosebita, pe multiple planuri. In 1920, inainte ca Mussolini sa preia puterea, principele Carol al II-lea avea in proiect sa infiinteze o miscare nationala de extrema dreapta, pe care sa o conduca el personal si care sa-i fie baza de sustinere mai tarziu, cand avea sa devina rege. Nu si-a putut pune planul in aplicare, pentru ca au urmat ani de mare agitatie in viata printului: casatoria morganatica cu Zizi Lambrino, nasterea primului sau fiu, Mircea, recasatoria cu Elena a Greciei, nasterea lui Mihai, relatia cu Elena Magda Wolff Lupescu, dezmostenirea, parasirea Romaniei, indatorarea in strainatate, lovitura de stat din iunie 1930… Intre timp, Corneliu Codreanu i-a luat-o inainte si a infiintat, organizat si dezvoltat Miscarea Legionara.

Mai tarziu, in deceniul al patrulea, Carol al II-lea i-a propus lui Corneliu Codreanu sa conduca impreuna Miscarea Legionara, prin aducerea regelui la conducerea ei, alaturi de Codreanu. In acest proiect, regele vedea singura modalitate de a-i putea controla si supune pe legionari. Corneliu Codreanu i-a spus regelui cu multa seninatate ca morala legionara are exigente mari si el, regele, care este un om imoral, nu se califica pentru a face parte din Legiune. Aceasta a fost ruptura totala dintre rege si „capitanul” legionar, care va culmina cu intemnitarea abuziva, dovedita ulterior, la rejudecare, a fi fost fara probe, iar in 30 noiembrie 1938, cu asasinarea primitiva a lui Corneliu Codreanu si a altor 13 mari conducatori legionari. Astfel, acestia au devenit martiri si au completat lunga lista de patrioti romani, de mari patrioti romani, care au murit naprasnic pentru ca nu au vrut sa se supuna acaparatorilor Romaniei.

Oferta regelui ar fi scurtat drumul legionarilor spre guvernare, dar Corneliu Codreanu nu accepta guvernarea cu orice pret. La el, principiile organizatiei erau puse deasupra necesitatii de a prelua rapid puterea. Codreanu a spus mereu ca Legiunea nu trebuie sa preia puterea decat atunci cand va fi foarte bine pregatita organizatoric, atat la nivel central, cat si in toate judetele tarii. In alegerile din noiembrie 1937, dreapta romaneasca, adica legionarii lui Codreanu si partidele mai mici ale lui A. C. Cuza si O. Goga, a obtinut cel mai mare procentaj: peste 25% din voturi, dar regele nu a vrut sa dea guvernarea legionarilor si i-a oferit-o lui Octavian Goga. Au fost ultimele alegeri organizate in Romania interbelica.

Dezvoltarea Miscarii Legionare in conditiile unui regim electoral era de neoprit. Tineretul intelectual, dar si elitele satesti activau in numar tot mai mare in Fratiile de Cruce si in Legiune. Dupa alegerile din noiembrie 1937, regele, camarila regala si partidele „istorice” si-au dat seama ca in urmatorii patru ani legionarii vor prelua puterea prin alegeri, la pas si ca erau de neoprit. Acesta a fost principalul motiv pentru care, in februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul regal si a desfiintat partidele politice, trecand la politica partidului unic. National Liberalii si National Taranistii nu s-au opus vointei regelui, constienti ca ei nu vor mai avea sanse electorale pentru a conduce tara si intre legionari si rege, il preferau pe rege, care nu le dezavua coruptia si le tolera promovarea intereselor, dupa cutumele traditionale in care morala juca un rol mai mic.

Marius Albin Marinescu: Cred ca si procesiunile legionare i-au retinut atentia regelui Carol al II-lea. El credea in efectul acestor manifestari asupra poporului. Manifestarile publice la care participa regele Carol al II-lea erau foarte atent concepute si organizate in toate detaliile lor.

Corvin Lupu: De acord cu dumneavoastra. Cateva procesiuni/manifestatii legionare au fost cu totul deosebite si au ramas in constiinta publica, chiar daca autoritatile statului roman, care, trebuie sa recunoastem, nu era unul democratic, au dispus distrugerea filmelor realizate cu respectivele ocazii, pentru a nu ramane marturii ale atasamentului poporului roman fata de Miscarea Legionara. Asa a fost cazul cu alaiul care a insotit mirii la nunta lui Corneliu Codreanu, sau inmormantarea legionarilor cazuti in razboiul civil din Spania in lupta impotriva comunistilor internationalisti, sau manifestatia de exprimare a satisfactiei pentru achitarea lui Corneliu Codreanu in procesul in care s-a judecat impuscarea prefectului Politiei din Iasi, Constantin Manciu.

In aceste filme distruse, se vedeau manifestari legionare la care participa, in ordine perfecta, cum nu se prea intalneste la noi, un numar impresionant de oameni. Coloanele se intindeau pe mai multi kilometri. In Romania, asemenea manifestari nu au mai avut loc decat la inmormantarea Mariei Tanase si la vizita lui Richard Nixon, din 1969. Nu cred ca trebuie sa mentionam intre aceste manifestari si iesirea in strada din dupa amiaza de 22 decembrie 1989, care a fost „rodul” unei manipulari colosale.

Comunistii au procedat la fel, doar ca nu au distrus filmele pe care le-au mostenit de la predecesori, ci le-au inchis in arhive securizate. Dupa decembrie 1989, cu „inalte aprobari”, unele date chiar de directorul Virgil Magureanu, altele date de alti inalti demnitari de stat, reprezentantilor unor institutii internationale evreiesti li s-a permis accesul in arhivele secrete romanesti, sub pretextul cautarii de documente pentru muzeele holocaustului evreilor din Washington si din Tel Aviv. Cei care au ajuns la conducerea Romaniei dadeau evreilor documente care sa poata fi folosite in vasta operatiune de invinovatire a poporului roman de genocid, operatiune pusa la cale dupa asasinarea lui Nicolae Ceausescu. S-a mers atat de departe incat, cu 3-4 ani in urma, s-a semnat un protocol prin care evreii sa aiba voie sa caute nestingheriti in Arhivele Militare de la Pitesti, cele mai valoroase pe care le detine Ministerul Apararii Nationale.

Marius Albin Marinescu: Dupa parerea mea, aceasta penetrare straina a arhivelor secrete ale statului roman este o urmare directa a pierderii suveranitatii nationale a Romaniei, care a fost abandonata intentionat de catre politicieni vanduti strainatatii.

Corvin Lupu: Cu mentiunea ca majoritatea acestor politicieni nu erau romani, nici de sange, nici de simtire, ci sunt minoritari etnici care au actionat pentru ingenunchierea Romaniei. In fine, spun ingenunchiere, dar, intre timp, romanii au ajuns din pozitia „in genunchi”, in pozitia „pe burta”. Eu merg mai departe, si va spun ca am temeiuri serioase sa cred ca au disparut documente din arhivele noastre secrete, cu deosebire dintre acelea care atestau crimele savarsite de evrei impotriva romanilor, in 1940, la cedarea Basarabiei si dupa 1945, in timpul terorii judeo-bolsevice, ca si alte documente din arhivele din Transilvania si Banat, unde au disparut numeroase documente originale privitoare la unguri si la sasi, care au ajuns in Ungaria si in Germania.

In primii ani dupa lovitura de stat din decembrie 1989, a venit la mine generalul de politie Nenu, consilier al ministrului de Interne si m-a rugat sa preiau directiunea Arhivelor Statului de la Sibiu. Avea asupra lui un dosar de informatii si de probe din care rezulta ca din institutie se scot documente care se trimit in Germania, la un institut de studii a istoriei sasilor, unde lucrau sasi emigrati din Sibiu. Incet, incet, incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, din arhivele oraselor transilvanene au disparut documentele care atesta drepturile romanilor asupra Transilvaniei, masurile minoritatilor nationale impotriva majoritatii romanesti, incepand de la Unio trium nationum (1438) si pana la 1918. La sfarsitul secolului al XIX-lea au fost ridicate din Transilvania si duse la Budapesta doua trenuri de documente, la care cercetatorii romani nu au avut niciodata acces. In arhivele din Transilvania si din Banat au fost angajati, mai ales dupa 1989, cu prioritate, cetateni de etnii minoritare, cu motivatia cunoasterii limbilor maghiara si germana, in care au fost redactate majoritatea documentelor mai vechi. Armata romana a ocupat Budapesta de doua ori, in 1919 si in 1944-1945, dar nu a recuperat arhivele transilvanene. Generalii nostri au fost preocupati sa recupereze vagoane de cale ferata si alte bunuri cu semnificatie reparatorie irelevanta. Atunci se putea recupera o bogatie arhivistica imensa a pamantului Romaniei. A fost o neglijenta a conducatorilor Romaniei si a armatei romane.

Marius Albin Marinescu: Ati refuzat functia?

Corvin Lupu: Da, am refuzat. Pe atunci conduceam Catedra de Istorie a Universitatii „Lucian Blaga” si eram in plin program de dezvoltare a ei si de creare de noi programe de studii si voiam neaparat sa-mi pun proiectele in aplicare. Si, ca sa fiu sincer, a contat si faptul ca eu aveam la Universitate venituri duble cat cele de director la Arhivele Statului.

Marius Albin Marinescu: S-au luat atunci masuri privitor la acea situatie?

Corvin Lupu: Generalul Nenu avea ordin sa actioneze discret sa nu deranjeze Ambasada Germaniei si Consulatul General al Germaniei de la Sibiu. Mi-a cerut discretie, dar, ulterior, am aflat ca s-a aflat de demers. Pe moment nu s-au luat masuri, apoi, dupa inca un refuz al unui coleg al meu, pe care l-am recomandat pentru functia de director, a fost adus un etnic roman, serios si din cate am aflat, nu s-au mai raportat scurgeri de documente. Dar este cert ca ceea ce fusese important de sustras, fusese deja sustras, imediat dupa evenimente, cand, in toata Romania, strainii, cu ajutorul slugilor lor din tara, au cotrobait prin toate sertarele…

Marius Albin Marinescu: Revenind la Miscarea Legionara, Corneliu Codreanu a fost mereu asimilat de catre detractorii sai cu fascistii italieni, cu nazistii germani si cu SS-istii. Ce parere aveti?

Corvin Lupu: Miscarea Legionara nu se poate asimila nici cu fascismul italian si nici cu nazismul german. Miscarea Legionara a fost o miscare nationala, bazata in mare masura pe Biserica Ortodoxa. Codreanu a fost socotit de dreapta europeana un nationalist mistic. El nu a promovat doctrina fascista asa cum se nascuse ea in Italia si cum o preluase Hitler, cu unele modificari ideologice. Corneliu Codreanu nu era un „soldat al noii ordini” fasciste. Pentru Codreanu, poporul roman insemna unitatea romanilor in viata, cu cei care inca nu s-au nascut si cu sufletele celor morti. Statul nu trebuia sa fie deasupra societatii. El trebuia sa fie doar „un vesmant infasurat in jurul natiunii”. Autoritatea era promovata pe baza unei discipline liber consimtita si a unor legi clare, drepte si dure. Codreanu dorea sa creeze omul nou de care Romania ducea lipsa pentru ca tara sa apartina romanilor, adica tuturor celor de origine romana. Ideile lui l-au inspirat, in parte, cateva decenii mai tarziu, pe Nicolae Ceausescu. Pe baza acestei linii nationale si morale, desigur, si cu conotatii politice, Codreanu s-a pronuntat, cum am mai aratat in discutia noastra, impotriva dominatiei societatii romanesti de catre evrei si a combatut sistemul parlamentar al partidelor, de esenta liberal-occidentala, care nu era, dupa parerea lui, corespunzatoare intereselor Romaniei. El s-a pronuntat totdeauna pentru libertatea si drepturile taranilor, care reprezentau 80% din populatia tarii si pe munca si saracia carora se baza prosperitatea micului procent de oligarhi si de elite de la varful societatii romanesti.

In anul 1927, inspirat de icoana Arhanghelului Mihail din paraclisul inchisorii Vacaresti, unde a fost detinut politic, Codreanu a infiintat Legiunea Arhanghelul Mihail, ca pe o formatiune fara program politic, care a reprezentat o scoala a formarii caracterelor, o scoala de educatie morala, nationala romaneasca si religioasa. Asta nu era nici fascism si nici nazism. Baza legiunii o constituia cuibul. In cadrul cuibului, legionarii erau educati sa abandoneze grijile personale si sa-si inchine gandurile Romaniei si celor sase postulate: Disciplina, Munca, Tacere, Educatie, Iubire si Onoare. Initial, selectia pentru Legiune a fost foarte severa. Din 20 de candidati, era primit doar unul. Cei acceptati faceau un stagiu de trei ani inainte de a fi primiti. Modelul a fost preluat si de comunisti, care, pana la preluarea conducerii de catre Ceausescu, introdusesera modelul legionar al candidatilor de partid. Astfel, miscarea a ajuns sa cuprinda elite, iar in anul 1930, cand a devenit Garda de Fier, era mult superioara, cel putin din punct de vedere organizatoric si moral, celorlalte partide, inclusiv celor care functionau de la jumatatea secolului al XIX-lea.

Dupa al doilea razboi mondial, invingatorii in razboi au pedepsit crunt pe nazisti si pe fascisti. Toate organizatiile naziste si fasciste au fost identificate, judecate, iar conducatorii lor care nu au fost asasinati sau condamnati la moarte si executati, au fost intemnitati pe viata sau pentru foarte multi ani. Miscarea Legionara nu a fost incriminata de nici o autoritate politica sau judiciara, interna sau internationala, pentru apartenenta la fascism sau la nazism. In cadrul procesului de la Nurnberg, nu a comparut si nu a fost acuzata de nimeni, pentru nimic. Cu toate acestea, in ciuda Decretului regal de amnistie dat dupa lovitura de stat de la 23 august 1944, guvernul regal roman nu i-a eliberat pe legionari din inchisorile in care fusera detinuti dupa „rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941. „Democratul” rege Mihai i-a tinut in continuare pe legionari in temnita, predandu-i comunistilor, care i-au tinut mai departe, pana cand Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat incheierea luptei de clasa in Romania, singura tara socialista care s-a pronuntat in acest sens. Unii dintre legionari au murit in penitenciare inainte de marele decret de amnistie din 1964.

Acuzele abuzive la adresa Miscarii Legionare, de „nazism” si de „fascism”, sunt proferate de judeo-capitalistii de dupa 1990, care, astazi, exercita o influenta nociva asupra societatii romanesti si o intoxica cu neadevaruri, in scop de acuzare a poporului roman si de reprimare a oricarei forme de miscare nationala. As putea sa va dau o lista de asemenea acuzatori, dar cred ca nu merita sa le pomenim numele. O eventuala miscare nationala romaneasca autentica, necontrolata de „sistemul ticalosit”, ar fi singura care ar putea sa elibereze Romania din mainile jefuitorilor ei, respectiv a corporatiilor internationale sustinute de presedinte, guvernanti si, mai ales, de atotputernicii consilieri straini de la serviciile secrete, Presedintie, Guvern, D.N.A. si M.Ap.N.

In incheiere, domnule director, repet, legionarii nu au fost nici nazisti si nici fascisti! Au fost patrioti romani!

Marius Albin Marinescu: Va multumesc! Avem cititori care ar dori sa vi se adreseze. Pot sa le dau adresa dumneavoastra de posta electronica?

Corvin Lupu: Da, desigur: corvinlupuro@yahoo.com.

A consemnat pentru dumneavoastra Marius Albin Marinescu via justitiarul.ro.

17/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole, Modelul de Tara

Ion Coja – Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

Ion Coja - Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

Randurile de fata sunt scrise dintr-un impuls polemic, starnit de numarul tot mai mare al referintelor stupide care apar in presa romaneasca si pe la autori mai cazniti, avand ca tinta comportamentul „mioritic” al ciobanasului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul rabdarii s-a fost umplut cand am auzit de Nicolae Manolescu, de insusi Nicolae Manolescu, ca ar fi scris undeva sau a afirmat candva, ca Miorita ar trebui inclusa in opera poetica a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, ca Alecsandri ar fi „stilizat-o” intr-atat incat nu mai apartine folclorului, sufletului etnic romanesc etc., ci a devenit o creatie – o capodopera, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

Manolescu imi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Caile Ferate care a iesit la pensie dupa o viata intreaga petrecuta pe langa vagoane, ale caror roti le-a ciocanit cu o constiinciozitate ireprosabila zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arsita, vreme de cateva decenii. La pensie iesind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat in par sa-l sarbatoreasca in mod exemplar pentru ceilalti salariati. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis insusi ministrul de resort, acum cand iesi la pensie dupa o cariera, repet, asa de ireprosabila si de exemplara, cu ce-ti putem fi de folos? Ai vreo dorinta mai deosebita pe care noi am putea sa ti-o implinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a indraznit sa fie ca niciodata de sincer si descatusat de prejudecati: „Da, domnule ministru, acum, ca plec din triaj pentru totdeauna, n-as vrea sa mor inainte de a afla la ce folosea ca eu sa trec pe la toate vagoanele si sa tot dau cu ciocanul in rotile alea, saracele de ele?!”…

Cam asa si cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, da coltul maine-poimaine si nu a aflat, caci nu l-a cautat, raspunsul la o intrebare pe care si-o pune orice tinar cat de cat preocupat de fenomenul literar romanesc: cat din Miorita „lui Alecsandri” este text autentic si cat i se datoreaza romanticului boier? Eu unul m-am ales inca din liceu cu aceasta intrebare incomoda, dar tot in anii de liceu am aflat raspunsul, simplu, mergand la alte variante ale Mioritei si constatand, cu nesfarsita incantare, ca exista variante ale Mioritei – varianta Tocilescu, Densusianu si altele, uitate acum de mine, cel putin la fel de reusite ca text literar… Ca literatura! Ca literaritate! Se pare ca Nicolae Manolescu nu s-a ostenit sa mearga „la text”, la textul celorlalte variante, si a trait toata viata sa atat de total dedicata literelor romanesti cu convingerea ieftina ca Miorita nu exista de fapt… Nu exista ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

Pai handicap mai deformator de suflet de literat roman mi-e greu sa imaginez…

Asemenea concluzie, cum ca Miorita apartine literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toata lumea, nu poate sa apara decat din lipsa de aderenta organica la fenomenul numit destul de impropriu literatura populara. Adica din lipsa lecturii, in cazul unui literat din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei scoliti dupa 1945, aproape exclusiv livresc. Tine insa de o eruditie minima obligatorie pentru un istoric literar sa frecventeze antologiile si studiile de folclor (literar si nu numai). Se vede clar ca Manolescu nu a trecut prin aceasta experienta, ca nu a trait socul initiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog roman il resimte la contactul consistent, adica edificator, cu folcloristica romaneasca, implicit cu folclorul romanesc. Daca in alte culturi si literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu-zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, in spatiul romanesc nu poti sa faci istorie, a culturii si literaturii nationale, fara sa pornesti de la cea populara si la ea sa te intorci mereu, ciclic, pentru a te verifica si intrema (sic!).

O evaluare a literaturii noastre culte din aceasta perspectiva ne impune o concluzie deopotriva incomoda si reconfortanta: avem mari datorii fata de folclorul romanesc, fata de imaginarul si mentalul romanesc, pe care scriitorii romani nu l-au scos la lumina cuvintului tiparit decat fragmentar, cu mari lacune si deseori in chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne asteapta pentru creatii mai inspirate, mai sincere decat cele deja existente! Mai autentice…

La fel din istorie, istoria nationala, mari capitole sau momente de maxima concentrare existentiala si emotionala lipsesc din inventarul surselor de inspiratie deja valorizate literar. In traditia imperiala a Eneidei, nu e cazul sa ne sfiim a mentine si chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literati, ca artisti, literatii si artistii il au fata de istoria nationala, fata de sufletul etnic romanesc. Marile subiecte ale literaturii si artei inspirate din istorie sunt inca nescrise, neincepute, neidentificate ca atare… Compromisa in anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut pana acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literara si culturala totusi cea mai ridicata. Fara consecintele literare si culturale pe care le-a determinat trairea acestui imbold, trei sferturi din literatura si cultura noastra ar lipsi de la apelul de seara… Aceasta idee nici pe departe nu si-a trait traiul, chiar daca unii s-au priceput sa-i manance malaiul, ca jalnici profitori ai ideii nationale… De douazeci de ani ideea nationala este pe fata atacata si discreditata, atat cat reusesc s-o faca condeiele naimite in acest jalnic scop. Nu putine! Si cu sustinere „logistica” oficiala. Basca cea externa!

…Dar, slava Domnului, nu mor caii cand vor potaile!…

Bizara teza a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorita isi are logica ei de indata ce este pozitionata in contextul largului front anti-nationalist si anti-romanesc deschis dupa 22 decembrie 1989…

Nu departe de Nicolae Manolescu „se posteaza” de la sine neispravitii care gasesc cu cale sa se pronunte superiori si lucizi asupra propriei lor conditii de roman pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic acestia, Miorita este un text fundamental pentru constiinta etnica romaneasca, numai ca rezultatul raspandirii la scara nationala a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre romani a resemnarii lase, lipsite de vlaga in fata provocarilor cu care istoria incearca fiecare popor. Romanii, mai ales cei de azi, au avut nesansa sa mosteneasca „din parinti” acest text deformator si pervertitor de suflete… Poporul roman, cu sute de ani in urma, a inventat si adoptat solutia mioritica, cea mai lipsita de barbatie, lipsita de „sira spinarii”, cum s-a pronuntat de curand un trubadur parit, devenit pedagog national. Candva, orice lautar stia sa cante Miorita si deseori li se cerea s-o faca… Azi, un lautar burduhanos si unsuros, prefera Miorita la protap… De cand n-ai mai citit-o, amaritule?!

Dar trebuie sa-i multumesc histrionului pentru nerusinare, abia asa paharul lehamitei mele, iata-l, deverseaza in sfarsit… Facandu-ma sa le propun, celor capabili sa mai priceapa ceva,..

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORITA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialisti: Miorita a fost la origine un colind…

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunostinta de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, batrinul. La vremea mea am fost colindator infocat. Ani la rand am mers in seara de 23 decembrie cu Buna, buna seara la Mos Ajun, a doua zi cu Buna, buna dimineata la Mos Ajun, in seara de Craciun cu Florile dalbe, de Craciun cu Steaua, cu Plugusorul in ultima zi a anului, iar in prima zi de An Nou, cu Aratul si semanatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari si nu vedeam nici o posibilitate ca vreun colind sa semene cu Miorita… Abia apoi am aflat si am priceput ca in satul traditional colindele erau altele, atat ca functie, cat si ca text. Mai intai ca nu se mergea pe la toate casele cu acelasi text. De cele mai multe ori colindul insemna un text pregatit ad-hoc, adica intr-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casa unde se facea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Daca gazda era patimas vanator, i se zicea colinda Cerbului, alta decat colinda pentru o gazda impatimit pescar. Si asa mai departe…

Alta informatie: colindatorii se organizau in cete cu multa vreme inaintea zilelor de colindat si pregateau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi cand pregatesc din timp o serbare scolara. Desigur, era o participare colectiva, dar cu talent literar creator nu puteau fi toti. Puteau sa aiba gust literar ca sa recunoasca valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regula, intr-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decat ceilalti, creatori propriu-zisi. Detaliu esential: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotriva, cetele de flacai erau cele mai active, mai legate de rigorile si obiceiurile colindatului.

Cu ani in urma, la o sesiune stiintifica, am ascultat o comunicare despre o colinda culeasa pe la 1900, de Constantin Brailoiu, colinda imaginata special pentru o gazda care fusese implicata intr-un accident de cale ferata ce facuse multa valva la vremea respectiva… Cred ca atunci s-a declansat in mintea mea procesul asociativ, de idei si fapte, al carui rezultat sunt insemnarile de fata. Asadar, am inteles eu, colinda putea sa fie legata si de o intamplare anumita din viata familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirata de accidentul CFR nu putea supravietui, nu se putea impune constiintei colective, caci putine sunt familiile astfel lovite, asa cum putine sunt si accidentele feroviare, din fericire. In schimb, moartea napraznica a unui pacurar, a unui oier, era in vechime un „accident” care ocolea putine comunitati rurale.

Cateva cuvinte despre ciobanie, despre oieritul traditional. Este gresita imaginea, oarecum curenta, a „ciobanasului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioara strabateau cu oile sute de kilometri, pana departe de casa, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocari”, la care nu era usor sa le faci fata. Strabunicul meu Licoi, din Rasinari, ducea turma la iernat in baltile Nistrului, alti tutuieni iernau in Crimeia, iar sate de mocani plecati cu oile si care au fost prinsi de Revolutia ruseasca departe de casa, nemaiputand sa se intoarca, se gasesc mai multe, dincolo de Bug si pana la poalele muntilor Caucaz… Oieritul era primejdios in mai multe feluri si pretindea barbati adevarati, tari de „virtute”…

La romani ciobania poate fi comparata cu marinaria la englezi. Prin marinari, prin corabieri s-a latit teritoriul limbii engleze, dusa astfel pana la capatul Pamantului. Limba romana, la randul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii intemeietori de sate in proximitatea teritoriul romano-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupand si romanizand teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupandu-se, ca niste flote ale uscatului, caci o turma razleata se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizati, inarmati si pregatiti sa faca fata atacurilor unor raufacatori. De regula ciobanii se intovaraseau la drum, asociindu-se pe baza de incredere, increderea cea atat de omeneasca, de indispensabila societatii umane. In aceste conditii, satul de munte, mocanesc, de unde se pleca in transhumanta, nu era deloc ocolit de vestea neagra a omorului, a crimei nelegiuite careia sa-i fi cazut victima un fecior din sat, probabil mai nestiutor de rautatile lumii. Iar cand omorul ce producea in interiorul „asocierii”, in dispretul increderii, crima atingea culmea nelegiuirii!

Nu mi-e greu sa mi-l imaginez pe acel flacau fara de noroc care sa le fi fost prieten din copilarie celor din ceata de colindatori, camarad asadar. Cu ce colind se puteau infatisa fostii tovarasi de jocuri si ispravi tineresti la casa batranei mame, cea cu braul de lana?… Colindatorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o caina si sangera alaturi de sufletelul bietei mame pentru nenorocirea abatuta asupra ei. Facandu-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, feciorasul nu putea fi inviat si adus acasa ori pus sa se lupte, biruitor si pilduitor, cu talharii! Mortul de la groapa nu se mai intoarce… Moartea nu da nimic din ce apuca sa ia! Si atunci cum sa fie prezentate lucrurile?! In ce fel ca in felul acela sa mangaie cat de cat sufletul maicii batrane?

Imbecilii de azi se revolta: de ce mandretea aceea de voinic nu s-a aparat?! De ce s-a impacat cu soarta lui, atat de nedreapta, pe care altii i-au hotarit-o?!…

Bieti infantili, care nu pricep ca in momentul cand „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu in imaginatia autorului, ci in realitatea cea mai dureroasa, a faptelor. Venind la usa mamei, ceata de colindatori nu avea ce cauta acolo decat daca aducea o formula salvatoare, sufleteste vorbind. Salvatoare pentru mama!

De regula, la asemenea naprazna – vezi cazul recent si atat de asemanator al handbalistului Marian Cozma, cei mai multi care vin sa mangaie prin prezenta lor suferinta familiei, a parintilor, a mamei indeosebi, nu gasesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declara explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindatori trebuie sa se fi framantat tare mult atunci cand s-a decis s-o colinde si pe batrana. Banuiesc ca nici nu se putea sa nu mearga cu uratul la mama prietenului disparut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi cand toata lumea, pretutindeni si dintotdeauna, in asemenea imprejurari, nu gaseste cuvinte potrivite?!…

E foarte probabil ca multi au trait acest sentiment, al neputintei de a face ceva, ceva care sa se potriveasca pentru a micsora suferinta maxima, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Si e de banuit ca nu totdeauna si nici la fiecare caz de omor, ci numai o data, o singura data cineva a gasit formula potrivita, textul cu care sa aiba curajul sa se prezinte in seara de Ajun la usa casei indoliate. Caci aceasta a fost functia primordiala a Mioritei: sa aline suferinta mamei… Sa-i ofere bietei femei o interpretare a mortii fiului drag care sa-i modifice perceptia catastrofei. Nu relatarea faptelor este tinta textului, ci efectul mangaietor asupra batranei, asupra familiei care, din tinda casei, asculta jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai…

Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumarate ori in lumea romaneasca. Odata faptuita crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Daca totusi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victima, ci numai pentru cei ramasi in viata ca sa sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinta lor se mai putea face sau incerca ceva. Ceva care sa-i ajute sa „vada” altfel cele petrecute. Aceasta era sansa colindatorilor si totodata datoria lor, ca artisti: sa gaseasca formula, textul mangaietor cu care sa ajunga la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

A vedea in Miorita un text imaginat de colindatorii care merg la mama ciobanasului ca sa o „panseze”, cred ca este o perspectiva utila mai ales pentru cei care se grabesc sa proclame precaritatea unui asa-zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobanasului, despre care nici nu se stie cum a murit in fapt. Caci nu are importanta ce anume si cum s-au petrecut lucrurile in planul real, al faptelor. In acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Daca se mai poate schimba ceva e numai in planul fictiunii, al imaginarului. Tentatia de a-l salva pe ciobanas se poate implini numai in planul fictiunii, al unei fictiuni cat mai convingator prezentata, care s-o ajute pe batrana maica sa-si mai duca zilele lasate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simtea in stare sa le suporte. Ii va fi fost oare maicutei de mocanas mai usor dupa ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindatorii si vor fi desfasurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nuntii cosmice, al nuntii mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranta le-a fost mai usor dupa aceea colindatorilor insisi, participanti si ei la jalea lasata in urma de disparitia camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva sa insiste mai mult. Adica asupra autorului!…

Desigur, a fost „o clipa astrala” aceea in care a fost imaginata colinda maicutei lovite de cea mai nedrepta dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindator „de geniu”?!… Nu vom sti niciodata. O singura certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar inca mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat si a capatat alt chip, devenind astfel mai usor de indurat. Ba chiar dandu-ti sentimentul ciudat si neasteptat ca transforma crima intr-un esec al asasinilor. Caci ei au gandit sa-l dea mortii pe fecior, si iata, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizera si urita, netrebnica ca insisi faptasii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al intregii firi, care il salveaza pe fecior din mizeria asasinatului las, proiectandu-l transfigurat in peisajul cosmic, celest, si atribuindu-i o postura mantuitoare, la care ravneste orice mama: sa-si vada feciorul mire! I se ofera mamei aceasta bucurie, fictiva, dar potentata miraculos si mangaietor de viziunea binecuvintatului „autor” al colindei. Recuperandu-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasa, nobila a existentei, a fiintei umane.

Mai sunt de amintit si variantele in care „balada” apare ca bocet. Cred ca o strategie didactica corecta de aici trebuie sa pornesca. Elevilor si, in general, publicului, trebuie sa li se explice clar faptul ca in mod impropriu Miorita este categorisita ca balada, ca si cand ar putea fi comparata si inseriata cu Toma Alimos!… Miorita nu este o balada! Este altceva! Iata: este colinda in multe din variantele ei. In altele apare in ipostaza de bocet si unii specialisti cred ca asa a aparut Miorita, ca bocet. Bocetul, in satul traditional, era si el indatinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, in temeiul noptii, in holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sarmanul Gheorghita Pitut. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat ca este „solista de muzica populara”! Si autentica. Am ascultat-o infiorat, un text de mare „valoare artistica”! Era un bocet, se vedea bine, pastrat din vechime, cu viersuri bine slefuite de scurgerea anilor si a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o sora isi boceste fratele matur, care pleaca din casa lasand-o plina de copii si nepoti!… Avea alt dramatism, ponderat, asezat, impacat, dar tot bocet ramanea! Despre acelasi mister vesnic al mortii, incercand sa-i faca fata, sa-l imblanzeasca, sa-i dea un sens! Sa-l faca suportabil!

Aidoma mortii, care nu da nimic inapoi, functioneaza cand si cand si „teroarea istoriei”. Sunt momente in istorie cand Istoria te striveste, nu-ti da nicio sansa de a-ti alege destinul, nu ai cum sa i te pui de-a curmezisul ori s-o ocolesti, sa te dai la o parte!… Seamana moartea ciobanasului, odata petrecuta, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente in care biet romanul nu avea cum sa se impotriveasca cataclismului, la fel cum nici ciobanasul nu a putut evita tradarea, sperjurul infam al tovarasilor sai. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost si instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si anti-romanesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigura Eliade, au fost romanii nevoiti sa ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputintei de a interveni in rostogolirea grea, surda si implacabila a Istoriei asupra Neamului tau. Neputinta de a o opri sau de a devia Istoria din sleaul ce si-l facuse prin inima fiintei romanesti.

Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei il constituie vointa pastorului de a schimba sensul destinului sau, de a preface nefericirea lui intr-un moment al liturghiei cosmice, transfigurandu-si moartea in ‘nunta mistica’, chemand pe langa el soarele si luna si proiectandu-se printre stele, ape si munti. (…) El a impus deci un sens absurdului insusi, raspunzand printr-o feerie nuptiala nefericirii si mortii.”

Cu alte cuvinte, romanii din exil, incapabili sa riposteze fatis, ba chiar aflati unii, acolo, in Occidentul liber, sub interdictia de a actiona politic impotriva ocupantului bolsevic din Tara, au gasit, au stiut acei romani mioritici ce sa faca pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferintei de a trai departe de orizontul natal… Insasi opera lui Mircea Eliade, mesterita cu constiinta neta de a raspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din raspunsul mioritic dat de exilul romanesc. Dat de Enescu, Brancusi, Cioran, Ionescu, Vintila Horia, Uscatescu si atati altii, inclusiv feciorii mioritici care s-au inrolat la sacrificiu ca sa fie parasutati in Tara, pentru a-i sprijini pe si mai mioriticii partizani din munti…

Eliade ne aminteste, in celebrul sau studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul ca aceeasi transfigurare o gasim si in textul unor bocete, cand este plansa moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la inceput, colinda sau bocetul? Raspunsul este de-o importanta secundara. Succesiunea in timp nu putem fi siguri ca este cea sugerata de Eliade, caci circulatia extraordinara pe care a avut-o Miorita in toate tinuturile si mediile romanesti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei in textul altor „manifestari” folclorice. Nu cumva textul Mioritei este sursa unor viziuni prin care bocetele incearca si ele sa faca mai usor de suportat despartirea de cel drag? Oricum, ideea ca Miorita este si un soi de bocet vine sa dea o si mai mare complexitate acestui text. Rostul sau este insa oricum acelasi: absurdul, absurditatea mortii la omul tinar, poate capata un sens, iar acel sens este mangaietor pentru cei apropiati sufleteste de feciorul pierdut… Adica tinta colindei, ca si a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, in mod specific maica cea batrana, a caror inima trebuie mangaiata…

Textul eseului despre Miorita a fost publicat de Eliade in 1962. Scris cu cativa ani mai inainte de data publicarii, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade sa se fi gandit la un alt, anume, moment romanesc de sublima „prefacere a nefericirii intr-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si de anti-romanesc a fost o fatalitate tragica, impusa romanilor cu o forta care depasea capacitatea lor de opozitie. Nu resemnarea „mioritica” a dus la instaurarea comunismului in Romania si in jumatate din Europa, ci cardasia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adica in adancul codrilor si pe crestele muntilor, romanii au avut reactia cea mai barbateasca din toata Europa comunista, caci numai romanii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenta anticomunista armata, fatisa, haiduceasca. Eroica si deseori martirica! Singura din tot lagarul comunist, chiar daca perfect inutila, pragmatic vorbind…

Paranteza: unde ne sunt trubadurii care sa consemneze, cu inspiratie, chiar si in ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului romanesc?! De ce nu razbate, in mizerabile textele textierilor ce se imagineaza trubaduri moderni, de ce nu razbate fiorul eroic, elanul august al fratilor Arnautoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrila Ogoranu, al partizanilor din munti, pe care securitatea bolsevica i-a haituit si ucis, dar de ingropat in mormintul uitarii ii ingropam noi, cei de azi, noi ii ingropam!…

Tragedia produsa in anii ’50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numarul imens de vieti distruse, stalcite, calcate in picioare, batjocorite de justitia comunista, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat in Romania cel mai cumplit concept de tortura din tot lagarul comunist! Nu resemnarea mioritica a umplut temnitele comuniste din Romania, domnilor!… Ci dimpotriva, neputinta romanului, neputinta mioritica, de a se supune absurdului, de a accepta fata inumana, chipul dracesc al noului regim! Din aceasta neputinta a resemnarii s-au iscat feluritele acte de rezistenta la regimul criminal cominternist! O statistica a acelor ani pune imediat in evidenta ca romanii romani, majoritari in Tara, erau minoritari in randurile partidului comunist opresor, in schimb tare putini minoritari din Romania au participat la popularea temnitelor din RPR cu anti-comunisti! In comparatie cu romanii, putini etnici minoritari au ajuns sa se infrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din inchisori!…

Anticomunisti cu arma in mana, dispusi in orice clipa sa se sacrifice pentru libertate si demnitate, au fost numai romanii romani! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunisti din muntii Romaniei! In Fagaras sau in padurea Babadagului, in Maramures sau in muntii Banatului, in Apuseni sau Vrancea, au suferit si au jerfit numai urmasii ciobanasului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Si atat! Altii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de tigan! De reformat sau adventist!, care sa fi urcat pe cararile de munte ale suferintei si jertfei… Ale demnitatii eroice!… Faptul ca fiecare dintre acei partizani din munti, martiri si eroi deopotriva, stiau ca pe Tatal nostru colinda baladei Miorita nu i-a facut sa lepede arma din mana!… Ci – iar, dimpotriva!

Asadar, zeci de mii de romani au infundat Pitestiul si Gherla, Aiudul si Canalul… Sute de mii de ani de suferinta absurda, mai absurda ca moartea!… Tortionarii neamului romanesc i-au sortit exterminarii lente, prin suferinte fizice cumplite si prin degradare morala, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secatui sufleteste inainte de a-l termina fizic!… Tinta predilecta: credinta stramoseasca a romanului in Domnul nostru Iisus Hristos!

Numai ca a existat un raspuns – pe care l-as numi omenesc inainte de a-l numi romanesc, un raspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: in spatiul concentrationar romanesc, adica in temnitele comuniste, romanii siliti de teroarea istoriei sa-si petreaca cu lanturi la picioare anii cei mai frumosi ai tineretii, au gasit motive sa aduca pentru aceasta sansa si onoare multumire si cuvinte de glorie Mantuitorului Iisus Hristos, tovarasul lor de suferinta, antemergatorul lor!… Nicaieri in spatiul incaput sub cizma bolsevica, cominternista, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea si profunzimea trairii religioase din temnitele comunismului ateu, din care s-a prefirat pana la noi, cu valoare de document fara pereche, poezia detentiei, scrisa in temnitele din Republica Populara Romana…

E un fel de a spune „scrisa”, caci regimul bolsevic nu le-a admis academicienilor, savantilor si poetilor incarcerati accesul la hartie si creion. Toata poezia detentiei – capitol eminamente romanesc in rezistenta anti-comunista planetara, a trait si a supravietuit numai pe caile oralitatii, motiv in plus sa apropiem aceasta poezie, aceasta literatura fantasta, aceasta reactie eminamente romaneasca sa o legam de magnifica Miorita, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie si una de variante culese pe intreg spatiul romanesc!

Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorita, cat de bine se potrivesc pentru camarazii din Tara ai lui Mircea Eliade! Incarcerati cu maxima duritate, unii exterminati, cu totii supusi unui regim de dezumanizare, detinutii nostri politici au avut harul si vointa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinta lor si a Neamului intr-un act liturgic, de sfintire a omului, in felul acesta transfigurandu-si moartea si insasi starea nedemna de robie a intregului Neam intr-un moment istoric de gratie… Comportamentul in temnita al camarazilor si camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu ori Petre Tutea sau Aspasia Otel-Petrescu, a dat un sens absurdului insusi. Iar acest sens a insemnat in fond dejucarea proiectului demential si diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului insusi, au conceput sistemul politic si penitenciar din Romania… Romanii, detinutii politici din Romania, au introdus un sens mantuitor, un logos in haosul si arbitrarul acelei lumi conceputa in dispret si ura fata de om, fata de Cel Ce ne-a imprumutat chipul Sau. Au stiut sa transfigureze infernul concentrationar intr-un spatiu binecuvintat de Dumnezeu! Intr-o gura de rai…

L-am intrebat pe parintele Radu Leonte din Sibiu, arestat in seara nuntii sale, in iarna lui 1941, si intors la sotia sa abia in septembrie 1964, l-am intrebat cu teama, cu sfiala, cum e, parinte Leonte, sa stai in temnita 24 de ani?…

Si mi-a raspuns cam asa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, caci abia dupa aceea pricepi care este castigul tau ca te afli acolo…”

De ce oare, cand am primit acest raspuns, mi s-a parut unul mioritic?!… Mioritic in totului tot… Resimtindu-l ca pe dovada de esec al teroarei cominterniste!

Asadar, ciobanasul mioritic cand afla ca i se doreste moartea, ca uciderea sa este deja planuita, nu pune mana pe par, nici macar nu fuge, nu dispare „englezeste” de la fata locului. Ci ramane locului, si-si accepta soarta „romaneste”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta insa s-ar putea sa aiba dreptate!

Comportamentul mioritic, al ciobanasului, este, da, tipic romanesc! Numai ca este cazul sa se stie si sa se inteleaga ca in acest mod tipic romanesc nu se comporta numai ciobanasul nostru arhetipal. Daca este sa numim mioritic sau tipic romanesc acest comportament, atunci trebuie sa se stie ca la fel de mioritic, de „romaneste”, reactioneaza Insusi Iisus Hristos cand afla ce i-a pregatit Iuda si sponsorii Iudei. Caci in loc sa se departeze de primejdie, sa paraseasca gradina pierzaniei in graba cea mai mare, El Isi aduna mai aproape invataceii si le tine predica cea mai inaltatoare, invatatura cea mai adanca, lauda cea mai aprinsa adusa Domnului, vietii adevarate! Sfidand moartea si fortele intunericului, ale raului si ale minciunii! Exact ca in Miorita, oameni buni!…

Tot dupa tipicul mioritic, romanesc – nu eu i-am zis asa!, se defasoara alt moment de rascruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al mortii lui Socrate. El, omul cel mai intelept, cel mai priceput in a descifra tainele mintii omenesti si ale lumii in care traim, a fost condamnat la moarte de concitadinii sai, prin acuzatiile aduse de niste neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat in modul cel mai democratic cu putinta: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca si Iisus, de altfel!

…A avut Socrate nenumarate ocazii sa se sustraga pedepsei capitale si n-a facut-o. In ajunul mortii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca sa-si consoleze amicii de plecarea sa din aceasta lume, le-a tinut „predica” sa cea mai emotionanta, mai tulburatoare. El, Socrate, care peste cateva clipe urma sa bea cucuta din cupa izbavitoare, si-a incurajat prietenii vorbindu-le pana la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnata de Platon in vestitul dialog Phaidros.

E greu de precizat si de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru romanii de noi! Miorita, Evanghelia sau Phaidros? Ceea ce putem preciza, in termenii propusi de nedemnii nostri preopinenti – nedemni nedemnii, dar teribil de bagaciosi cat mai in fata!, este ca atat Iisus, cat si Socrate, adica atat omul cel mai curat din cati au existat, cat si omul cel mai intelept, pusi in fata mortii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic romanesc (ancestral, stramosesc – n. red.) !… Nu s-au temut de moarte, au preamarit norocul de a vietui pe aceasta lume totusi trecatoare, inselatoare, in drum spre certitudinile de Apoi…

Iar daca am pomenit de comportamentul romanesc al romanilor confruntati cu „teroarea istoriei”, in postura de detinuti politici in temnitele cominterniste, nu putem sa nu ne aducem aminte ca multi dintre acei detinuti diafani erau tineri din Fratiile de Cruce, adica chiar la varsta ciobanasului mioritic. Nu fusese departe de aceasta varsta nici Capitanul, in 1938, cand, avertizat asupra intentiilor criminale ale regelui sperjur, este sfatuit sa plece pentru o vreme din Tara. Care dintre noi, oamenii obisnuiti, nu regretam ca acest sfat nu a fost urmat de Capitan?! Regretam si nu intelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reactionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobanasului matricial, aidoma lui Socrate si Iisus: nu a intors spatele mortii, evitand-o, departandu-se de ea, ci s-a lasat in voia altui instinct, superior, instinctului pe care il naste in tine constientizarea sincera, profunda, autentica a valorii vietii, a valorilor sufletesti legate de conditia divina a fiintei umane… A ta, cititorule!

Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem sa-i spunem, al Capitanului in fata mortii e intregit de felul cum, alaturi de ceilalti 13 camarazi, si-a trait ultimele clipe, horcaind pe gatlejul sugrumat cuvinte de lauda Domnului, Slavei divine, ceresti!

…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, incercam sa ne punem in postura personajului si aprobam sau repudiem purtarea insului, ne identificam sau nu cu fapta sa. Reactia ciobanasului, chiar asa cum a fost ea imaginata de ceata de colindatori, este o reactie posibila, totusi. Dovada, cum am aratat, faptul ca regasim aceasta reactie, acest comportament si la altii… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus si Socrate, printre altii, nu multi! De aceea nu e de mirare ca unii dintre noi nu inteleg, nu-si pot asuma comportamentul ciobanasului sau al lui Socrate… Nu inteleg, dar cei mai multi, printre care si subsemnatul, simt ca le scapa intelegerea acelor fapte si traiesc, cu onestitate, sentimentul limitarii intelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decat bunul simt al celor saraci cu duhul, deficitari la capitolul intelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai tarziu, la un nivel sau altul, fiecare insa atingem un asemenea prag al intelegerii si ne impacam cu fatalitatea: nu suntem programati de Marele Softist sa pricepem chiar totul!… Unii mai mult, altii mai putin, dar niciunul totul!…

Ce te faci insa cu obraznicatura care face din propria sa limitare cheia intelegerii acestei lumi, etichetand drept lipsa de consistenta, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal marginita, de a se pune in pielea altuia, de a-l intelege pe Celalalt?! Nu ma vad capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobanasului mioritic in fata mortii, dar cand iau cunostinta de acest model imi dau seama ca, daca as fi avut putin mai mult noroc la nastere, mi-ar fi placut sa ma fi inzestrat Dumnezeu cu un caracter atat de puternic… Nu ma reped, in aparare prosteasca de sine, sa declar ca tot ceea ce eu nu inteleg sau nu sunt in stare sa fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toti neispravitii care, de cativa ani post-decembristi incoace, vor sa faca pedagogie nationala cu noi, oferindu-ne modelul neimplinirii lor infumurate! Daca, dintre acestia, mai e careva recuperabil, il sfatuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, sa mai citeasca o data, daca deja a facut-o vreodata, Apologia, adica Apararea lui Socrate si textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidros, sa mai citeasca o data si Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugaciunea pentru unitatea Om-Dumnezeu, iar dupa aceea sa citeasca sau, in cel mai bun caz, sa reciteasca Miorita, eventual in vreo doua-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu vad cum ar reintra in normalitate. In normalitatea fiintei umane in ipostaza ei romaneasca!…

Iar tuturor celor de fata cititori le aduc la cunostinta ca in hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorita a fost atat de prezenta in mintea romanasilor nostri mioritici pana la Dumnezeu!, incat unul dintre ocnasi, nu de capul sau, ci mereu cercetandu-si camarazii de extaz penitenciar, facand deci din acel text un soi de opera colectiva, anonima, s-a incumetat sa imagineze continuarea baladei!

Da, exista o continuare a Mioritei! Nu romanul Baltagul, care este si el asa ceva, dar in alt fel, ci un text poetic, in metru popular, sa semene cat mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a incumetat cineva sa se masoare cu Miorita!… Cred ca numai spatiul binecuvintat al temnitei, al suferintei nedrepte, putea cuiva sa-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioritei, dar si inspiratia, de natura cert divina, de a produce un text care sa faca fata comparatiei cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioritei… Iar acel ocnas nu a facut-o ca sa schimbe cu vreo iota destinul si comportamentul mioritic al ciobanasului, ci pentru a raspunde la o intrebare, extrem de justificata: cum le-a fost asasinilor dupa? Cum de i-a mai rabdat pamantul?…

Intrebarea aceasta si-a pus-o Radu Gyr si a scris drept raspuns Balada unui plai de munte.

Ce s-a intamplat cu asasinii ciobanasului nostru mioritic? se intreaba, asadar, Radu Gyr si da la aceasta intrebare un raspuns, adica un text, o balada, care il situeaza cert printre marii poeti ai lumii. Iata primele catrene:

„Pe-o spranceana de lumina,
Lang-o lacrima de rai,
Verde culme carpatina
Rotunjeste dulce plai.
Iar in plaiul stanei goale,
Langa strunga fara oi,
Crangi cu umeri franti de jale
Se cutremura din foi.
Fluier vechi nu mai indruga
nu mai latra caini pandari.
Singuri muntii duc in gluga
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburda-n tarla iezii,
Nici plapanzii miei priori.
Doar pe cearcanul amiezii
Urca ulii rotitori.
Ulii suie, frunza suna,
iar in iarba-ntins amar
ba e somn, ba rugaciune,
tinar les de pecurar.
A ramas dormind pe-o rana,
in culcus de voievod,
pe-un crampei de rai cu stana
unde brazii plang prohod.”

Si asa mai departe… Una din capodoperele limbii romane… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destainui soarta celor doi tovarasi cu suflet de Iuda… Cititorii acestor randuri sa mearga la text! Mana pe carte!… (Volumul Balade.)

(Retineti, numai ca brazii nu plang si nu se indoaie.. ei raman vesnic drepti, verticali.. ei doar se frang. Astfel ca, in acest caz avem de-a face cu un paradox, o culmea-culmilor cand brazii plang. – n. red.)

…Important este ca s-a gasit un spirit mioritic, Radu Gyr, care sa-si puna intrebarea, la care a imaginat un raspuns pe puterea mintii sale. Iar si mai important este ca in acest acelasi spatiu mioritic, cand vestea ca a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tariile lumii in care ei se stiau traitori, poporului astuia de romani mioritici fiindu-i cu neputinta sa inteleaga asemenea fapta, ei, romanii de odinioara, romanii arhei, si-au pus intr-un tarziu intrebarea: oare ce s-a intamplat cu ucigasii Mantuitorului, cu ucigasii Celui Care S-a oferit suferintei ca sa ne mantuiasca pe noi de pacate? Cu ce cumplita pedeapsa, pe masura crimei faptuite, justitia divina i-a pedepsit pe criminalii cei mai fara de suflet din istoria Universului?…

Da, romanii si-au pus aceasta intrebare la care au imaginat si un raspuns, un raspuns mai mioritic decat toate Mioritele lor. Un raspuns pe care nechematii preopinenti nu au nici o sansa sa-l imagineze ori sa-l inteleaga…

Inchipuindu-se magistrati, judecatori in dosarul uciderii lui Iisus Hristos, romanii, mioritici in tot ce fac, au mai facut una cu care sa scandalizeze componenta nauca, lucida si pragmatica, a planetei: in imaginarul romanesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnati ucigasii cei mai nenorociti a fost ca ei sa nu mai moara niciodata. Sa traiasca vesnic! Si punct!…

Aceasta a fost pedeapsa data de Dumnezeu! De Dumnezeul romanilor, daca nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

Logica stransa a acestui raspuns: numai asa, traind la nesfarsit, si asistand la „marsul glorios al lui Iisus pe pamant” (apud Tutea), li se vadea acelor nefericiti esecul crimei lor!… Dimensiunile netrebniciei lor…

Mai departe, interpretarea „sentintei” e la inde…mintea fiecaruia, cum il taie capul pe fiecare…

Dupa al meu: pedepsiti sa nu mai moara niciodata? Pedepsiti cu viata vesnica?… Asadar, viata ca pedeapsa!… O idee des intalnita la romanii mioritici. La maica-mea, bunaoara! Dar n-am luat-o in serios!… Sau la dl. Arghirescu, gazda mea din studentie, de pe str. Lt. Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasa cu Paul Ionescu, erou al primului Razboi Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar cand eu ii uram sa atinga suta, nu-mi multumea, dand din cap compatimitor: ce-o fi fiind in capul acestui baiet?!… Dimineata, cand era destul de liniste ca sa-l aud prin perete, prindeam rugaciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ti-am gresit de ma lasi sa traiesc atata?! De ce nu ma iei, Doamne?!… Pentru care grele pacate, Doamne, mai traiesc?… Rasunau cunoscut in mintea mea aceste vorbe… Atat cat reusisem eu sa ma conectez pana atunci la mentalul comunitar romanesc. Romanesc pentru ca mioritic. Si invers!…

Cand viata este o pedeapsa, o proba de incercare, menita sa te pregateasca pentru alta viata, abia aceea adevarata, pui alt pret pe viata si pe toate cele din preajma-ti, atat de amagitoare!…

In septembrie 1989 ma aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistica. M-am imprietenit oaresicat cu un romanist suedez, i-a placut comunicarea mea si mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede si la politica. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus intrebarea incomoda pentru un roman nationalist: de ce romanii nu dau nici un semn ca ar fi capabili sa se rascoale impotriva sistemului comunist? De ce accepta mai departe dictatura ceausista?!… Adica, se subintelegea, din lasitate si oportunism se comporta romanii atat de jalnic, de jenant!…

M-am pomenit, aproape instinctiv, fara sa judec prea mult raspunsul, sustinand alta explicatie: forma cea mai comuna si mai naturala (sic!) de lasitate este teama de moarte. Romanii sunt un popor care in istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotriva, au infruntat-o cu destula daruire, altii ii zic seninatate… Si suedezul cel hiperborean s-a aratat cunoscator: religia dacilor, Miorita, Brancoveanu, la care eu am adaugat rezistenta anticomunista din munti, pe cat de eroica, pe atat de „ineficienta”, despre care informatul meu coleg nu stia nimic, nimic…

Iar eu am continuat: gestul de a te ridica impotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care iti pune in pericol viata. Dar pe langa pericolul de a-ti pierde viata in confruntarea pe care o declansezi, mai apare si pericolul ca tu sa iei viata cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce in postura nedorita nicicum de a ucide… Pentru roman, nimic nu poate fi mai cumplit decat sa se vada cu mainile inrosite de sangele omuciderii… Mai bine rabda nedreptatea decat s-o inece in sange! Romanul stie ca pentru opresor exista o plata inevitabila si il lasa, mai de graba, „in plata Domnului”…

Eram eu insumi mirat de cele ce spuneam si vag mi s-a facut rusine pentru usurinta cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam in ele? Nu stiu. Ce stiu este ca atunci le-am gandit, aceste explicatii, pentru prima oara. Mai ales ideea ca romanii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieti, dar ezita atunci cand s-ar putea sa fie adusi in situatia de a lua ei viata cuiva, oricat i-ar fi acela de adversar!…

…Cateva luni mai tarziu, in decembrie acelasi an 1989, aveam sa constat cu uimire si indurerat ca avusesem tare multa dreptate… Mii de tineri mioritici, fara par, fara pistoale, numai cu palmele goale au iesit in fata tancurilor, in fata nevazutilor teroristi, nu ca sa ucida pedepsitor sau razbunator – caci nu aveau pe cine, cat mai ales ca sa-si arate, lumii intregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-si astfel credinta ca Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

Noi, romanii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu exista un asemenea popor… Iar a fi ori a reactiona in spiritul baladei Miorita nu inseamna a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o traire profunda a propriei conditii umane mult mai complexa, mai subtila, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atata doar as adauga: a reactiona „in legitima aparare”, instinctual, la violenta raspunzand prin violenta, inseamna sa te situezi pe linia de conduita a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat si …recomandabil in viata de toate zilele, oamenilor obisnuiti. Alde mine, alde mata, cititorule…

Uneori insa, cand atitudinea ta angajeaza o miza mult superioara destinului individual – cazul lui Socrate si Iisus, a avea reactia „potrivita”, cea asteptata, inseamna a accepta degradarea mizei, a semnificatiilor legate de persoana-ti. Inseamna sa apartii acelei lumi din care vin si cei care iti vor moartea. Este si cazul Capitanului, care, daca s-ar fi pus la adapost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al sau si al Miscarii. Ciobanasul nu purta un mesaj anume, pe care sa putem spune ca l-a salvat prin comportamentul sau cristic, mioritic. Dar camarazii sai colindatori, cu o intuitie sufleteasca teribila pentru niste simpli tarani, punandu-l pe ciobanas sa ia aceasta atitudine, confera mortii sale un mesaj, un rasunet care acopera vaietul de jale matern, devenind mister initiatic la nivelul constiintei unui popor intreg! Caci, a nu se uita, balada Miorita, din toate creatiile folclorice romaneste, are cea mai buna raspandire, cele peste o mie de variante acoperind dens intreg arealul romanesc.

Un detaliu cum nu se poate mai miscator: Prima oara, daca nu ma insel, Miorita a fost culeasa intr-un sat ardelenesc, de romani secuizati, de ceangai. Un text in limba maghiara, asadar. Bietii oameni nu mai vorbeau romaneste, uitasera si religia parintilor, trecand, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepadasera de „mesajul” mioritic, salvandu-l chiar si asa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim si de cel mai mare pret…

In incheiere, as zice ca genul proxim si ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, si el atat de romanesc, numit a-ti fi rusine de rusinea celuilalt… Nu stiu daca exista si in alte limbi, ca expresie curenta. Acest sentiment ma incearca destul de des. Este un sentiment si un comportament la care eu unul am acces. Caci celalalt, comportamentul propriu-zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot romanul! Ci numai celor dintre noi putini si alesi… Binecuvintati de Dumnezeu! Cand printre noi se iveste unul, sa ne bucuram de norocul neamului nostru de-a-l odrasli mai departe pe ciobanasul carpatin…

Dar sa ne rugam la Bunul Dumnezeu sa ne puna cat mai rar in situatia de a scoate la lumina, din adancul fiintei noastre etnice, ce a mai ramas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, si pe altii la incercare!

7 ianuarie 2010

Ion Coja

Post scriptum: Decembrie 1989 si tot ce a urmat, adica situatia in care ne aflam de 20 de ani (la data redactarii acestui articol in Revista România Culturală, 30 de ani – n. red.), nu cumva este un alt moment in care Istoria da in noi, romanii, cu tot ce apuca si ne pune din nou in cumpana cu pieirea?! „Romanul nu piere!”, ne asigura un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba, asta nu exista la alte popoare. Adica vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamtul sau bulgarul… Dovada ca destinul nostru istoric ne-a pus mereu la incercare. Ne pune, iata, din nou! Numai ca de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul si tara pare a fi mai bine pusa la punct. Nu au neglijat nici un detaliu!…

Deformarea si denaturarea mesajului care ne vine din adancul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din aceasta strategie. O strategie care mizeaza nu numai pe cozile de topor, ci si pe imbecilii cu certificat de nastere romanesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici in Parlament, nici in Guvern, nici in Universitati sau Tribunale, la Televiziuni si tot felul de redactii, peste tot dam de ei…

Post scriptum 2020: Textul de mai sus este complementar celui scris de dl. Vitalie Pastuh si publicat pe site-ul nostru zilele trecute. Amandoua sunt texte polemice, la adresa unor neispraviti ce-si fac auzita vocea ca opinie publica…

16/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole, Modelul de Tara

Liviu Rebreanu – Lauda taranului roman

Liviu Rebreanu - Lauda taranului roman

Domnilor Colegi, Onorati Ascultatori,

Ales intr’un loc nou creat si dorind totusi sa ma conformez uzului academic de-a elogia pe un inaintas, ma vad silit sa ma prezint cu unul de-afara, cu stramosul meu si al unora dintre d-voastra, intr’un sens mai larg, stramosul tuturor: taranul roman…

Ma simt destul de jenat ca viu in fata d-voastra sa laud tocmai pe cel mai umil Roman, si-mi dau seama ca fapta aceasta nu e prea abila. Cand vorbesti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea ca orice vei spune, nu va parea nimanui prea mult, si nici o lauda prea exagerata. Inaintasul, cu care indrasnesc eu sa ma infatisez, e sarac si slab. Asa a fost totdeauna si asa va fi, probabil, totdeauna. Munca si suferintele lui hranesc si imbogatesc pe asupritorii lui. El e destinat sa ramana vesnic gol.

Lauda aceasta totusi nu vrea nici sa inalte, nici sa darame si nici macar sa dovedeasca nimic, ci doar sa marturiseasca o credinta si solidaritatea mea continua cu inima celor multi cari au avut parte tot de ocari si proboziri, si prea arar de vorbe bune…

In vieata altor natiuni, taranimea a putut avea, si a avut, un rol secundar, sters; pentru noi insa e izvorul romanismului pur si etern. La noi, singura realitate permanenta, inalterabila, a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca, de fapt, taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare. Cuvantul insusi e de origine urbana, cel putin in semnificatia actuala. Taranul nu-si zice niciodata taran. Doar in vremile mai noi si sub influente politice a patruns si la tara cuvantul, spre a indica pe omul de la sat in contrast cu cel de la oras. Taranii insa numesc pe tarani, simplu, oameni. De fapt taranul n’are nume pentru ca nu e nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi, omul roman. Pentru toata lumea, taran e sinonim cu Roman, pe cand orasan nu, ba in general dimpotriva, mai cu seama in ochii taranului. Taranul a ramas Roman si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti; in schimb orasenii s’au cam aratat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanariotii, Rusi cu Muscalii, Nemti cu Austriecii, pana sa devina Romani suta in suta, sub Romani.

Nu stiu cand a aparut in istorie taranul asa cum il defineste stiinta de azi, adica omul care cultiva pamantul din mosi-stramosi si care se simte legat de pamant prin radacini adanci. Barbarii de odinioara, strabunii natiunilor mari si mici de azi, n’au avut, pare-se, tarani, cel putin in secolele cand marea stramutare ii arunca mereu de colo pana colo prin Europa salbatacita. Neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora, ele dispretuiau legatura cu pamantul. In vieata lor, rolul de capetenie il aveau cresterea vitelor, vanatoarea si razboiul, care e tot un fel de vanatoare, dar de oameni.

Istoricii, inclusiv cei romani, nu se prea inteleg intre dansii cand e vorba de trecutul nostru. Intr’o privinta totusi sunt de acord cu totii, anume ca aici, la noi, pe pamanturile noastre, se face agricultura din vremuri imemoriale. Dar existenta agriculturii presupune existenta taranului. Navalitorii nestatornici, umblatori dupa prada si setosi de sange, nu se indemnau sa scormoneasca ogorul. Trebue deci sa fi muncit poporul bastinas peste care puhoaiele de barbari au alunecat si s’au scurs val cu val. Bastinasii s’au invatat, desigur dupa aspre experiente, sa nu se amestece de loc, sau cat mai putin posibil, in luptele navalitorilor ce se perindau. Razboaiele erau totale si pe-atunci, mai ales din partea barbarilor cari purtau cu dansii femeile, copiii si batranii, impreuna cu toate animalele. Dar pe-atunci muntii si codrii ofereau inca refugii destul de sigure pentru autohtonii cari voiau sa ramaie neutri. Cotropitorii insisi rareori se raspandeau departe de marile cai de trecere si de pasunile cari le hraneau vitele. Iar cand s’a intamplat ca unii sa se imprastie si sa se adoiala, o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul
nostru, in mijlocul tuturor uraganelor. Dar taranul roman, existenta lui permanenta pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta si altele care ne privesc. Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani, am putut sa ne pastram fiinta si pamantul…

Cand se abat marile urgii, oamenii bogati, posedantii de toate felurile, sunt imediat gata de duca. Ei n’au legaturi organice cu pamantul tarii si se despart usor de orasele sau de castelele in care locuesc, siguri ca vor gasi, cu aurul lor, in alte tari, alte orase si alte castele, unde vor putea continua vieata usoara de belsug… Taranul nu pleaca nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde sa-si mute saracia, pentru ca, smuls de pe ogorul lui, ar fi osandit sa piara ca un arbore smuls din radacini. De aceea taranul e pretutindeni pastratorul efectiv al teritoriului national.

Si daca e asa in general, de ce n’ar fi si pentru taranul roman, a carui dragoste de pamant e mai mare si mai naturala decat a altora? Caci pentru taranul nostru pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de adoratie si de teama. El se simte zamislit si nascut din acest pamant ca o planta fermecata care nu se poate starpi in vecii vecilor. De aceea pamantul e insusi rostul lui de-a fi. Pamantul nostru are un glas pe care taranul il aude si-l intelege. E «sfantul pamant inspirator» care ne-a modelat trupul si sufletul, care prin soarele si apele si muntii si sesurile lui ne-a daruit toate calitatile si defectele cu care ne prezintam azi in lume. Pamantul acesta parca nici nu poate produce decat numai Romani.

Astfel, destinul pamantului care ne-a nascut si ne-a crescut a trebuit sa comande si destinul desvoltarii neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a randul o existenta aproape vegetala, o existenta de chinuri si umilinti pe care numai taranul o putea indura. Cu cat se inmulteau suferintele si treceau vremurile, taranul roman s’a indaratnicit in rabdare. Dragostea lui de pamant s’a invartosat. Tarina se amesteca necontenit cu cenusa si oasele inaintasilor, iar vazduhul se umplea cu umbrele si sufletele lor pana in tarii. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nicio putere si nicio schingiuire…

Rezultatul? Romania actuala cu Dacia de odinioara sunt congruente nu numai in privinta configuratiei geografice, dar si a configuratiei etnografice romanesti.

Acest fapt singur, aceasta evidenta batatoare la ochi ar trebui sa puie pe ganduri, daca nu sa-i desarmeze, pe apostolii interesati ai discontinuitatii romanesti in propria noastra tara. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decat existenta aceluiasi popor, pe aceleasi locuri, dupa doua mii de ani? Inexplicabila ar fi tocmai discontinuitatea. S’au vazut popoare mutandu-se in alta tara, se cunosc popoare cari au disparut cu totul, dar un popor, care sa dispara si sa se risipeasca pentru a reaparea, peste multe sute de ani, exact in locurile pe cari le-a parasit, ar fi o minune ce nu se poate intampla decat in anume manuale istorice cu talc.

Rolurile principale in istorie le joaca sau neamurile creatoare de mare cultura, sau cele distrugatoare de cultura. Vieata popoarelor linistite se petrece mai mult in subsolul istoriei. Neamul romanesc a fost cel mai linistit din lume. In trecutul nostru n’avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare. Am trait mai mult in sate, la umbra evenimentelor facatoare de istorie. Satele insa nu lasa documente pe care sa le consulte si sa le compulseze viitorii istorici. Satele apar si dispar, fara urme, dupa legi si indemnuri necunoscute. In cuprinsul pamantului romanesc, tocmai in epoca de formatie a neamului, poate ca nici sate nu erau multe, ci mai ales catune resfirate. Asa ca n’avem si nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decat un zapis oarecare sau o stela funerara?

Nasterea unui popor e un miracol, negresit, precum miracol e orice nastere, chiar a ultimei ganganii. De aceea inceputurile tututor popoarelor sunt invaluite in negura legendelor. Chimia etnologica n’a ajuns si nici nu va reusi sa patrunda si sa fixeze intr’o formula cu repetitie misterul formatiei unui popor nou din doua sau mai multe vechi. Daca s’ar fi descoperit reteta, in vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica poate si popoare in serie pentru solutionarea sau complicarea conflictelor internationale. Sunt insa numai anume epoci si imprejurari cand se realizeaza, intre popoare indelung convietuitoare, osmoza generatoare de natiune noua. Toate popoarele europene s’au format cam in aceeasi epoca si din amestecul mai multor neamuri – Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, altii – si totusi mai ales despre noi se spune, cu o nuanta peiorativa din partea unora, ca suntem «ein echtes Mischvolk».

Stiu ca ma inversunez sa deschid usi cari au fost fortate de mult, in deosebi in aceasta venerabila incinta unde problemele originii si trecutului romanesc s’au desbatut si s’au clarificat deplin. Dar cand se inmultesc cei ce nu scapa o ocazie fara a ne ponegri inceputurile si trecutul, ca sa ne poata apoi contesta pamantul, sa nu mi se ia nici mie in nume de rau staruinta. Ma obliga de altfel insusi taranul roman, argumentul viu si cel mai puternic al autohtoniei noastre…

O caracteristica tot atat de importanta a unui neam, ca si comunitatea de sange, este limba. La noi si aceasta e opera taranului. Limba romaneasca e o limba taraneasca. Farmecul si expresivitatea specifica le-a capatat de la fauritorul ei originar, care a fost taranul. Toata desvoltarea ei, pana in timpurile mai noua, se datoreste taranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completa maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzand sau dispretuind contactul direct cu poporul, in cele din urma imbatranesc, se artificializeaza, ajung a fi organisme moarte – limba latina, greaca, ebraica… Limba noastra, cultivata numai de tarani, in legatura continua cu pamantul si cu lumea concreta, a pastrat expresia imagica si naiva a omului simplu, o prospetime pitoreasca si colorata, ritmul vietii miscatoare. Limba aceasta, ca toate operele taranesti, e conservatoare si-si apara cu indaratnicie conformatia, ramanand refractara incercarilor de violentare. Neologismele, in afara de cele de specialitate cu circulatie numai in anume sfere, se generalizeaza anevoie si abia dupa ce sufera transformarile notionale si formale potrivite cu spiritul ei. Asa au fost condamnate sa dea gres sfortarile filologilor de odinioara cari au vrut s’o «relatinizeze», ca si ale altor reformatori mai noi cari au incercat s’o «rumanizeze» prin reinvierea slavonismelor eliminate de evolutia ei fireasca. Acelasi rezultat trebue sa-l aiba si tendinta unor scriitori si gazetari de a o «urbaniza» cu orice pret, imprumutand din limbi straine nu numai cuvinte, dar si constructii gramaticale si sintactice, socotind probabil, ca si oarecari predecesori ai lor de-acum doua-trei secole, ca romaneasca poporului e «proasta si nu-i buna de nimica»…

Taranul s’a incapatanat a vorbi numai romaneste si a refuzat sa invete o limba straina chiar cand imprejurarile sau nevoile l-ar fi obligat. In Ardeal, in regiunile mixte, Ungurii si Sasii au fost totdeauna cei cari au vorbit romaneste, nu Romanii ungureste sau nemteste. Eu n’am cunoscut niciun taran roman care sa stie ungureste sau orice alta limba straina, in vechea monarhie austro-ungara existau regimente de Romani care stationau cu anii prin provincii straine indepartate. Soldatii vorbeau romaneste oriunde se aflau, la Viena ca si in Bosnia, iar cand cineva li se adresa intr’o limba straina, raspundeau invariabil «nu stiu», din care pricina unele corpuri erau chiar poreclite «nu-stiu-reghiment».

Nu insemneaza aceasta ca taranul roman e incapabil sa invete o limba straina, ci numai ca tine mai presus de orice la graiul lui stramosesc. Cat talent si mai ales cata predilectie au Romanii pentru limbile straine, o dovedesc orasenii si surtucarii nostri de toate categoriile cari, si azi, ca totdeauna, se cred mai subtiri si mai cultivati daca vorbesc, de cele mai multe ori prost, orice alta limba, numai straina sa fie…

Precum si-a pastrat limba, tot astfel a pastrat si a modelat taranul roman, dupa chipul si asemanarea lui, credinta in Dumnezeu. Din batrane superstitii, din ramasite de credinte stravechi transformate si adaptate, din dogme si precepte crestine, el si-a alcatuit o religie specifica, un amalgam profund de crestinism si paganism. Religia aceasta, legea romaneasca, e unica pentru intreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. In ea se rezuma conceptia de vieata a taranului roman, resemnarea si increderea lui in dreptate divina. Legea romaneasca e suportul moral al taranului. Ea i-a daruit puterea de a rezista si de a birui incercarile veacurilor. Crestinismul nostru, asa cum il practica si-l traieste taranul, ascunde intr’insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba romaneasca…

Daca taranimea romana a fost ursita sa conserve rasa, pamantul, limba si credinta noastra, inseamna ca ea este intruchiparea tuturor virtualitatilor si energiilor romanesti, ca deci dintr’insa trebue sa porneasca si sa se inspire tot ce e romanesc. In trecut, din ea s’au ridicat, prin selectie naturala, boierii si in sanul ei s’au intors cei care-si pierdeau slujbele si averile cand nu-si pierdeau si capul. Din ea se recruteaza multimea mare a luptatorilor in timp de razboiu si a muncitorilor in timp de pace.

Taranul niciodata si sub nicio forma nu se intovaraseste cu strainii. Privirea si dorul lui nu trec niciodata dincolo de hotarele neamului. El sufera orice cu resemnare. Nadejdea lui e Dumnezeu. E in stare sa moara fara a se plange si mai cu seama fara a se revolta. Are o rabdare eroica, dar care ajunge sa se confunde uneori cu toropeala, parca lupta tacuta, nesfarsita pentru conservarea fiintei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Rabdarea si resemnarea insa, in loc sa-i fie pretuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea ca e lenes si nesimtitor. Caracteristic este ca imputarea o ridica tocmai exploatatorii lui de ieri si de azi.

Admitand ca taranul roman ar avea mai putina tragere de inima la munca, vina inca nu i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, daca nu din totdeauna, Romanul a trebuit sa munceasca pentru altii, fara rasplata, fara speranta si bucurii. In asemenea conditii lenea si nepasarea erau singura reactiune posibila. Cu adaosul ca saracia si mizeria au devenit virtuti pe care a trebuit sa-si intemeeze toate rosturile vietii. Neputand aspira la un traiu omenesc, s’a organizat in mizerie ca intr’un element ineluctabil.

Oricat ar parea de ciudat si de trist, adaptarea la saracie, impreuna cu toate consecintele ei, a fost o necesitate vitala pentru poporul romanesc. Altminteri n’ar fi putut indura vieata si s’ar fi sfaramat si topit printre celelalte neamuri. Inchizandu-se in saracie ca intr’o gaoace indestructibila, s’a singularizat si a putut sa-si desvolte insusirile specifice, sa-si dobandeasca o fizionomie nationala deosebita. Vieata saraca nu exclude bogatia sufleteasca. Saracul e mai aproape de sufletul sau decat bogatul si are mai multa nevoie de frumosul care, transfigurand realitatea, devine izvor de speranta si mangaiere. Folklorul nostru, in toate manifestarile sale, e creatie de popor sarac, ceea ce nu-l impiedeca sa fie mai valoros si mai bogat decat al multor neamuri traite in belsug. Cand munca e zadarnica si slujeste numai buna starea asupritorilor, lenea si visarea razbuna nedreptatea si devin producatoare de arta, bucuria celor obijduiti.

Dealtminteri, ce fel de existenta a avut de-a-lungul vremilor Romanul, fie plugar, fie pastor, se pote inchipui dupa ceea ce se vede si azi: la numai cateva zeci de kilometri de Bucurestii rivalizand in lux si risipa cu metropolele cele mai ariviste, intalnesti niste amarite asezari cu infatisarea aproape neolitica – satele si catunele romanesti. Contrastul acesta e mai elocvent decat volume intregi de istorie.

Intre sat si oras a fost si mai persista pretutindeni un antagonism, la noi insa parca mai viu si mai accentuat. Pentru ca orasele noastre nu sunt expresia specificului national. Un oras german sau francez reprezinta chintesenta nationala respectiva ca si satul, ba chiar in mai mare masura. Orasul nostru, infiintat si desvoltat, in multe cazuri, din alte necesitati decat cele romanesti, nu s’a adaptat inca deplin spre a fi aevea, ca duh si civilizatie, izvor de romanism curat… Pe cand taranul roman da orasului tot, civilizatia orasaneasca ii ofera numai sarcini si fraze goale. Taranul e serios si naiv, orasanul e ironic si sceptic. Poate de aceea taranul n’are incredere in orasan, iar orasanului i-e rusine de taran, cand nu-i e frica.

Si totusi emanciparea taranilor, orasenii au propovaduit-o, si au realizat-o. Revolutiile noastre, mai mult galagioase decat sangeroase, s’au facut toate de sus in jos, pana la exproprierea latifundiilor si improprietarirea taranilor. Taranul insusi, incapabil de a se organiza si de-a initia rasturnari sociale, ar fi purtat in eternitate jugul servitutii.

Ideile liberale si democratice au patruns la noi din afara, evident, dar au gasit aici teren favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamand sfintenia libertatii individuale, erau in aer, la inceputul secolului trecut, in toata lumea, intocmai cum azi e in aer ideea strivirii individului in folosul colectivitatii. Ideilor generoase de atunci le datoram nu numai libertatea taranului, dar insasi libertatea neamului romanesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Romanilor intr’un Stat independent. Ideile de-acum un veac si jumatate, prin triumful libertatii omului, au impus libertatea popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin incatusarea individului, sunt sortite sa ingenuncheze pe cei slabi in folosul celor puternici.

Vantul de generozitate universala a prilejuit, cum era natural, si mari exagerari. Mila, compatimirea si dragostea pentru taranime au creat o imagine falsa a taranului, o idealizare ieftina si dulceaga, departe de realitate. Pe masura ce interesul pentru taran crestea, s’a ajuns sa nu se mai poata vorbi despre el decat in termeni hiperbolici. Iar cand sufragiul universal a oferit un buletin de vot taranului analfabet si nemancat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodata tiran prin procura.

Pentru ca toate miscarile in favoarea taranimii au fost infectate de retorism, au ramas simple intentii fara rezultate practice. Dupa o suta de ani de emancipare, devenit proprietar asupra aproape totalitatii pamantului cultivabil, taranul roman se afla in aceeasi mizerie morala si culturala, iar standardul lui de vieata nu s’a imbunatatit catusi de putin. Ceea ce denota o trista carenta a conducatorilor.

Prin ceea ce a fost si a reprezentat in vieata neamului, taranul roman nu se putea sa nu devina indreptarul culturii nationale, mai cu seama in ce priveste literatura si artele. Cand, dupa dobandirea libertatilor, fortele creatoare romanesti s’au desteptat si au aparut poetii, artistii si invatatii, toate buna-vointele si uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte si de alta parte a unei temelii durabile pe care sa se construiasca. Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitatii sterile, de innoiri diverse n’au dat roade. Limba romaneasca, corectata intruna de scriitori si filologi pasionati, scartaia din ce in ce mai rau si nu izbutea sa nasca poezie. Abia cand scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura taranului, au descoperit izvorul limbii si al poeziei romanesti. Alecsandri a facut un act revolutionar adunand si dand la iveala o comoara de poezie populara. S’au gasit, fireste mai tarziu, unii cari sa-l acuze ca prin ajustarile si completarile lui ar fi stricat frumusetea originala. Au uitat acuzatorii ca arta e totdeauna opera individuala, chiar cea anonima populara. Un cantec popular a fost facut, intai si intai, de cineva si numai pe urma au venit altii, in timp si in spatiu, sa-l corecteze, sa-l amplifice ori sa-l simplifice, in sfarsit sa-l perfectioneze. Adica intocmai ceea ce se intampla si cu poezia culta, unde insa toate operatiile le savarseste un singur ins, mai inzestrat si cu darul versificatiei, si cu al criticii. Incat Alecsandri a fost ultimul corector al baladelor populare culese de dansul, si desigur cel mai talentat.

Pana la Eminescu totusi limba literara romaneasca a mai avut destule sovairi. Numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in limba uzuala a tuturor. Prin Eminescu, taranul roman a daruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curata, bogata, mladioasa, mereu noua, cu posibilitatea de eterna innoire, cu un dinamism etem, dinamismul eternului duh neaos romanesc.

Colaborarea dintre Romanul cel mai modest si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii literare romanesti. Pe aceasta linie scriitorii au putut inainta pe urma fara teama de ratacire, avand de altfel totdeauna la indemana pe taranul roman, in caz de indoieli.
Dupa Creanga si Cosbuc, miscarea semanatorista, impreuna cu cele similare si adiacente, a putut enunta axiomatic ca o literatura romaneasca adevarata trebue sa purceada din realitatea romaneasca, adica direct sau indirect din taranimea care reprezinta ceea ce are mai original neamul nostru. De fapt semanatorismul n’a facut decat sa formuleze si sa strige cu glas tare, ca sa patrunda in constiinta tuturor, ceea ce au simtit totdeauna, desi nu atat de categoric, toti creatorii de valori veridice. Miscarea aceasta, entuziasta pana la fanatism, era natural sa faca sa triumfe un comandament a carui rodnicie s’a dovedit in toate timpurile si la toate popoarele. «Iliada», «Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru ca, dincolo de perfectia estetica, exprima suflete si realitati nationale. Nu e vorba, cum s’a incercat sa se rastalmaceasca, de a reduce literatura la taranism, sau muzica la doine si hore, sau sculptura la crestaturi in lemn… Ar fi o aberatie sa anchilozam si sa limitam inspiratia artistului. Confundand culturalul sau etnicul cu esteticul se anihileaza creatia de arta. Opera nu valoreaza prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetica. Dar estetica nu exclude predominanta unui spirit specific care da anume coloare si autenticitate operei.

Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentati, cari, umbland sa cultive asa zisa arta pura sau sa fie moderni cu ghilimele, au crezut ca trebue sa se inspire neaparat dupa ultimisimele curente straine. S’a intamplat sa realizeze, in cazurile cele mai fericite, imitatii acceptabile sau chiar virtuozitati tehnice interesante, nu insa opere vii si trainice. Caci modernismul adevarat nu cere instrainare de realitatile nationale, ci tocmai in intelegerea mai patrunzatoare, adancirea si valorificarea originalitatii acestor realitati. Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant. Ar fi de observat, in treacat, ca pseudo-modemismul a fost reprezentat si practicat la noi exclusiv de scriitori nascuti la oras, deci mai putin legati de pamant si uneori chiar de graiul romanesc pana intr’atata, ca unii se mandreau cand izbuteau sa ticluiasca ceva in vreo limba straina. Ceea ce ar fi o dovada mai mult ca orasului ii lipseste inca spiritul autohton zamislitor de valori originale.

Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume, numai orasul poate s’o creeze si s’o desavarseasca. Literatura taraneasca nu e pentru tarani, caci taranii nu citesc si nici nu vor citi carti literare. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebue sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebue sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n’o mai infranga si nici sa n’o nesocoteasca. Intre sat si oras trebue sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebue sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga noi puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universal pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinul neamului…

Dar, la randul ei, tara noua, pentru care taranul roman a jertfit si a sangerat cel mai mult, trebue sa-i inlesneasca si lui soarta mai buna ce i se cuvine. Nu prin fraze si hartoage, nici prin pomeni si fagadueli desarte, ci printr’o educatie noua care sa-i asigure munca rodnica si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate, daruindu-i ceea ce ravneste de multe veacuri fara incetare si in zadar: lumina si dreptate.

Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar mai atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.

Academia Romana

Discursuri de receptiune XXVII

Lauda taranului roman

Discurs rostit la 29 mai 1940 in sedinta publica solemna de Liviu Rebreanu

Monitorul Oficial si imprimeriile statului Imprimeria Nationala.

Bucuresti, 1940

14/01/2020/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani..

..si ca acceptam de buna voie si cu mult patos noua ordine (comunistoida) mondiala. As vrea sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani. Ce ziceti?

Eu voi avea curajul sa fiu primul care face acest exercitiu si sa detaliez ce s-ar intampla, cum ar fi daca am renunta la a mai fi romani si am fi altceva, altcineva.

In ziua de astazi, in anul de gratie 2020, in Romania peisajul social este urmatorul. Sistemul cu toate institutiile sale este un organism in metastaza care horcaie de moarte. Exista coruptie si faradelege la toate nivelurile in institutiile sale. Romanii functionari in respectivele institutii nu respecta legea care oricum este ambigua si ii apara pe nelegiuiti (pe ei insisi, de ei insisi..). Putini sunt aceia care sunt corecti, vor si pot sa faca ceva in beneficiul conationalilor lor si al tarii, insa nu sunt lasati. Nu li se permite. Daca ar incerca, ar fi eliminati urgent.

Romania este o tara ocupata de indivizi ocupati in tara lor, in mintea lor, in sinea lor, de altceva, de o alta identitate. Romanii, respingem bunastarea crezand-o a fi o boala, ceva neverosimil, neadevarat, fantezist. Fantezia bunastarii, dupa cum credem, este ceva de care trebuie sa ne ferim (ca de dracu.. las’ ca stim noi mai bine!…) si reactionam cu aroganta ca stim noi cum e cu bunastarea, bogatia, prosperitatea. E ca si cum am spune Doamne ajuta!, insa nu-L cunoastem. nu vrem sa-L cunoastem, si il hulim pe acest Dumnezeu. La fel si cu bunastarea.

Romanii, in loc sa ne revoltam, sa ne aparam tara, pamanturile, proprietatile, bunurile si integritatea noastra ca neam, ca tara, ca ceea ce numim Romania, ne bucuram ca altii ne fura pamanturile de sub picioare. Nu ne aparam nici in instanta, cu toate ca am putea, din frica de a nu fi eliminati fizic sau cel putin torturati miseleste de catre batausii infractorilor care isi retrocedeaza pamanturile pe care noi le detine(a)m in proprietate. In schimb, mai si spunem „lasa, ca merge si asa.. noi sa fim sanatosi!”. Astfel, ne dam pamanturile tuturor neavenitilor care nu stiu, nu vor si nu pot sa respecte pamantul ca resursa naturala, ca bun, ca proprietate, ca ceva de care apartinem. Ei vor numai sa exploateze, sa castige cat mai mult si nu le pasa de noi, ceilalti care inca suntem majoritari pe aici… Insa, chiar nu ne mai dam seama ca Mama Natura vrea sa ne extirpeze, ca nu ne mai suporta..!?

Mai departe, observam ca si copiii nostri renunta la a mai fi romani, din ce in ce mai mult, pe zi, saptamana, luna, an ce trece. Ceea ce a fost o raritate in urma cu vreo 5-10 ani, astazi este o normalitate, in peisajul social romanesc.

Pe pamanturile acaparate s-au construit si se mai construiesc diverse cladiri de birouri (sau hypermarket/supermarketuri) pentru corporatii, sau restaurante, baruri, cafenele etc., care apartin unor indivizi de o alta nationalitate decat cea romaneasca. Acestia le-au construit si construiesc in continuare pentru a face profit in aceasta tara. Copiii nostri lucreaza astazi in cadrul respectivelor companii, apartinand acelora mai sus mentionati, sau in localurile lor pe un salariu minim pe economie. Rare sunt persoanele tinere care primesc salariul mediu lunar. Dar ei sunt astazi carne de tun pentru aceste corporatii care sunt multinationale. Chiar acest cuvant inseamna multitudinea de aspecte vintage sau retro ale oamenilor din ziua de azi, un cuvant dintr-un limbaj de lemn politic corect. Nationalitatea, cu alte cuvinte, este ceva retro, vintage pe care o au oamenii… Tre’ sa-i toleram, ca si cand nationalitatea este ca un handicap. Cel care este national este un individ special, oarecum defavorizat. Astazi, pana si cultura intelectuala si spirituala este pusa la indoiala de indivizi mai mult sau mai putin romani…

Acesti copii, acesti tineri, sunt copiii acelora care, in urma cu zeci de ani, copiau/preluau mode din afara. Felul in care se imbracau, tunsorile, felul in care se purtau pe strazi era imprumutat din afara. Urmareau, mai mult, filme straine, decat romanesti. Nimic romanesc in toate aceste manifestari! Copiii lor fac, astazi, la fel. Copiaza mode din afara tarii, si cu bucurie si mandrie le poarta ca fiind ale lor proprii. Au renuntat la a mai fi romani. Ei doar vorbesc romaneste sau echivalent. Aproape ca nu mai au nimic romanesc in ei, doar ingaduinta dusa la extrem prin care accepta orice, chiar si propria lor pierzanie. Ii vedem foarte usor pe strazile oraselor imbracati dupa moda din afara, in mare parte in negru, cu ochii si mainile pe smartphone si castile in urechi. Iar daca un om moare langa ei (va mai amintiti crima de la metrou?), nici nu le pasa, nu-l vede, trec mai departe butonand dispozitivul. Iar, in ceea ce priveste smartphone-ul, observam ca ei se uita la seriale TV pe aceste dispozitive, si pe youtube. Dar ca sa ce? Probabil ca sa treaca timpul mai repede… Nimic romanesc, pana acum, nu sunteti de acord? Tara arde si baba se piaptana, se coafeaza, se distreaza, se marita, isi face planuri de viitor, dar nu planuri romanesti… toate pe smart TV, pardon smartphone, sau nu conteaza cum se numeste, smart sa fie.. si pe retelele de socializare.

Cumparaturile le facem cu totii in hypermarketurile sau supermarketurile straine de la noi. Cumparam aproape in totalitate produse straine, de import, chiar si (dar mai ales) alimentele. Nu prea ne mai pasa de produsele romanesti autentice, in masura in care acestea ar mai exista pe piata, in asemenea unitati comerciale de mari dimensiuni. Consecintele? Banii nostri se duc la ei si nu la noi. Noi doar primim salariu minim pe economie pe care-l dam, aproape in totalitate, tot lor…

Marginalizam cu buna-stiinta taranul roman, producatorul agricol autohton si produsele lui romanesti. Mii de tone anual, trimestrial sau semestrial, chiar lunar, de fructe si legume sfarsesc pe ogor ca hrana pentru pamant sau pentru animale, in loc sa ne hraneasca pe noi. In schimb, importam astfel de alimente din alte tari, care sunt cultivate, crescute cu substante chimice toxice pentru organismul uman pe care-l avem ca dar divin, si nu in sol, ci in mare parte in vata cu apa. Multe, daca nu toate, dintre ele nu au gust, nu au miros, si sunt mari, frumoase, curate (fara tarana pe ele). Arata bine din punct de vedere comercial si ne iau ochii. Le acceptam, le cumparam, le mancam. Care sunt consecintele? Mai multe boli si mai multi bolnavi… si mai multi bani la concernurile multinationale care activeaza in domeniul sanatatii (ex. Big Pharma).

Pe langa faptul ca am ajuns sa lucram in multinationale, sa ne mankurtizam gandind de stanga, sa ne facem cumparaturile in aceleasi unitati comerciale ale multinationalelor in care lucram, acceptam si noile directive ale strainilor activisti de pe la noi si consideram ca sunt normale. Uitam si respingem total actuala Constitutie pe care nici nu o cunoastem, cu toate ca ar trebui sa cunoastem chiar si marea carta a drepturilor omului.

Nu respectam regulile, nici macar cele de circulatie. Bucurestiul arata ca un oras murdar prin intermediul caruia profitam toti. Ne intereseaza doar banul, cu toate ca finalitatea banului nu este banul. Iar cand vine vorba de religie, de mersul la biserica, chiar daca mergem in numar mare, o facem doar de fatada cerand Dumnezeului Unic sa ne dea cele de trebuinta pentru viata materiala. Vorba lui Gandhi: „crestinii sunt crestini doar cand au frigiderul plin”.

La nivel cultural este si mai mult dezastru. Respingem, iarasi, cu buna-stiinta pe toti cei care inca sunt elita intelectuala a tarii si proiectele lor. Da, inca mai avem elita intelectuala adevarata! Culmea, dar adevarat. Aceste proiecte sunt facute sa salveze tara si poporul roman de la distrugere, saracie, mizerie, foamete, boli, moarte si razboaie, exact ca in Apocalipsa. Sunt menite sa ne salveze de un sfarsit apocaliptic de tragica sorginte. Au menirea sa ne aduca prosperitate si sanatate pe termen lung si foarte lung. Nu le vrem. In schimb, vrem sa nu mai fim romani, in masura in care din ce in ce mai multe tari din Europa redevin nationale sau nationaliste. A se vedea recentul Brexit. Printre altele, chiar si asa-zisi prelati ai bisericii considera ca a fi strain in tara noastra este bine, este frumos, este ceva ce cu totii trebuie sa imbratisam. Acestia considera ca exista o tara saseasca sau secuiasca in interiorul tarii noastre. Ca asa e.. trebuie sa toleram pe straini, chiar daca acestia ne cumpara pamanturile ca sunt foarte ieftine. Chiar si ei insisi asculta muzica rock, de exemplu, in masura in care ortodoxia (principala si cea mai mare confesiune religioasa din Romania) nu este compatibila cu muzica rock… L-ati auzit cumva pe Parintele Arsenie Papacioc spunand ca asculta muzica rock!?..

Cum spunea un prieten: „romanii inca poarta blugi cand moda lor a disparut in urma cu zece ani”. Inca mai credem chiar si in sloganurile fanteziste, utopice ale globalistilor care ne spun ca trebuie sa acceptam si sa toleram diversitatea identitara a oamenilor, facandu-ne, chiar, sa credem, de exemplu, ca majoritatea barbatilor si femeilor din lume sunt homosexuali si lesbiene. Acest lucru este inca fals. Si bine este ca e. Insa, din ce in ce mai multi romani, astazi, cred, gandesc, simt si actioneaza politic corect. Socializeaza, in loc sa traiasca impreuna sau dimpreuna… Consecintele? Cand o sa vedem parade gay pe strazile oraselor noastre, atunci vom intelege… cand le vor vedea si fiii, si fiicele noastre…

In alte tari, copiii sunt invatati sa cante ca „bunica e o scroafa!”, daca nu respecta mediul, daca merge cu masina la cumparaturi, daca intra in cotet cu un motor sau isi frige niste cotlete ca sa manance, carnea fiind ieftina, ieftina, ieftina. Astfel ca, bunica lor e o scroafa poluanta. Nu mai este mult si vom vedea astfel de nerusinari si la copiii nostri, educati sexual in scoli. Au aparut chiar si carti pentru copii care ii invata cum vin pe lume copiii. Aceasta este destinata copiilor chiar de pe la 3-4 ani… ca tot sunt la varsta primelor intrebari, nu-i asa? Si chiar daca copiii atunci inca nu sunt pregatiti sa inteleaga respectivul proces natural al conceptiei, corpul lor nefiind pregatit pentru asa ceva, astfel ca nici intelegerea nu este.

Cand nu mai vrem sa fim romani, cadem in capcana de a ne parasi tara ca sa ne gasim un loc in care sa traim mai bine. Dar dintre aceia care pleaca, unora nu le mai place sa fie romani (declarand oficial ca nu se vor mai intoarce niciodata, ba chiar, am auzit dintre vecini, unul tanar ca ii spuse maica-sii ca se va intoarce in tara atunci cand ea nu va mai fi!), iar ceilalti devin mai patrioti decat erau, isi forjeaza patriotismul pentru ca sunt pusi la incercare in fiecare zi pe pamant strain. Vor sa se intoarca in tara. Vor sa isi ia tara inapoi si au toata capacitatea de a o face, insa se impiedica de mankurtii de serviciu care sunt inclusiv in institutiile publice. Ei sunt cei care, nu numai ca nu mai vor sa fie romani, dar sunt impotriva romanitatii adevarate.

A fi roman nu inseamna sa porti in fiecare zi ie si itari, opinci si cosmelie. A fi roman inseamna sa nu iti vinzi pamantul, stiind ca din el traiesti si daca-l lasi mostenire, au si generatiile viitoare din ce sa traiasca. Inclusiv, inseamna sa nu lasi pe altii sa-ti fure pamantul, actionand la timp chiar prin lege. Inseamna sa fii responsabil de tine, de familia ta, de comunitate, de patrie, de neam, de tara, stiind ca ceea ce faci tu acum are consecinte in viitor. Inseamna sa fii constient!

N-ati vazut in ultimul timp din ce in ce mai multi straini in orasele noastre? Mai ales in Bucuresti. Nu era asa, acum 5 ani. Erau mult mai putini. Acum sunt foarte multi, Bucurestiul incepand sa fie ca un fel de Paris unde se amesteca toate natiile pamantului. Nu mai e mult pana acolo…

Cand nu mai vrem sa fim romani, acceptand multiculturalitatea, vedem, de exemplu, cupluri interrasiale, femei romance cuplate cu africani mergand pe strada de mana cu odraslele lor. Asta ne aduce aminte de planul de metisare a populatiilor europene despre care se vorbeste foarte mult prin media, mai ales in mediul online. Este un plan, un experiment prin care am inceput sa trecem si noi, si care are ca scop crearea unui melanj de culturi, rase, natiuni, pe teritoriul Europei, ba chiar pe teritoriul fiecarei tari. Scopul real este crearea unei confuzii de un anumit fel. In relatiile interumane, amestecul acesta este un mesaj ca nu mai conteaza ce culoare are pielea ta, ce cultura si traditii porti, ce nationalitate ai si ce limba vorbesti, ca poti trai oriunde in aceasta lume, insa cei care vin aici (africani, pakistanezi, sirieni, libanezi, vietnamezi, chinezi, filipinezi etc., care studiaza si lucreaza si au mai multe decat noi, romanii, dintre care si salariul mai mare) nu se vor adapta niciodata. Nici macar nu se vor asimila in cultura romaneasca. Nu au de ce si nici nu le pasa. Ei au fost obligati sa paraseasca tara lor ca sa-si gaseasca un loc unde sa traiasca si fortati sa vina aici, intr-o tara ca asta, pentru a supravietui. Stati linistiti! Si ei tot pe smartphone, pe retelele de socializare stau si sunt cu castile in urechi. Acum da, chiar nu conteaza ce culoare are pielea ta atata timp cat esti conectat mereu pe smartphone prin social media si porti casti in urechi. Ma intreb oare: la ce seriale TV se uita acestia pe telefonul lor, cand umbla pe strada, prin transportul in comun etc.? Ba mai mult. Avem un prieten care este ghid turistic in Bucuresti. I-a intrebat pe turistii straini, printre care majoritatea fiind evrei, de ce au venit in Romania. Ei au raspuns ca au venit sa cumpere pamant, ca e mai ieftin aici (!). Daca va puteti imagina…

Dar ce legatura au toate acestea cu a renunta la a mai fi roman? Pai tocmai, ca nu au cu ceea ce inseamna sa fii roman. Si asa am ajuns. Este oare realitatea, au ba? Desigur!

Si pentru ca nu mai vrem sa fim romani, fetele, femeile noastre, pentru ca este oarecum la moda multiculturalitatea, pentru ca asa sunt ele invatate din facultate, din multinationale si de pe net, accepta cu usurinta o relatie cu un barbat din Africa (daca se poate.. mai ales, si bine ar fi.. ca sa se stearga cat mai repede identitatea romaneasca de blond cu ochii albastri prin progeniturile, generatiile pe care le dau nastere mai apoi), din Orientul Mijlociu, din Orientul Indepartat, cine stie… Tocmai pentru ca metisii rezultati din combinarea lor sa nu mai aiba nimic care sa sugereze romanitatea, sau poporul european primordial. Vi se pare dur, culmea, radical ce spun?! In cinci ani de acum incolo veti vedea si mai mult aceste fenomene. Cum vi s-ar parea un negru african in ie si itari imbracat?! Dar unul in suba de cioban, la stana, manand oile, caprele pe pasunile alpine din Carpati?! Nu-i asa ca este „modelul de roman adevarat”? Nu-i nimic! Probabil ca barbatii africani sunt mai virili, mai potenti decat barbatii romani, si de aia… Imi asum ce spun si nu ma scuz pentru ca aceasta nu este tabú si nici vulgaritate. Se afla pe undeva in fanteziile unora dintre ai nostri…

Si tocmai din acest motiv al modei multiculturalitatii acceptam clar sa fim condusi de straini (presedinte german, prim-ministru ungur – dintre principalii nostru dusmani de pe suprafata acestei planete, cei care mereu ne-au tradat, ne-au vandut, ne-au colonizat si ne-au furat). Dar in spatele lor stau altii care au multe motive ascunse sa ne faca sa disparem, sa ne dizolve. Nu va faceti griji! Romanii, Romania, ne dizolvam singuri acceptand directivele lor. Dar de ce vor sa ne distruga? Raspunsul este foarte simplu: ca sa puna mana pe resursele minunate pe care le are aceasta tara, vazute (cernoziom, sare, aur, argint, wolfram, molibden, staniu, stibiu, platina, sulf etc.), dar si nevazute (energetice…). Va mai aduceti aminte de accidentul aviatic din Bucegi, cand acei alogeni au fost intrebati cu voce de tunet, de catre fiinte umane uriase, puternice, intelepte, ce cauta pe pamantul strabunilor? Noi nu putem uita! Si nici voi nu ar trebui!

Uite asa dispare poporul roman. Toate acestea sunt mult dincolo de fenomenul de mankurtizare, care este declansatorul disolutiei romanilor in tara si in lume. Acestea sunt acceptarea, din pure fantezii care nu ne apartin, viselor altora, in loc sa visam noi pe ale noastre. Avem atat de multe de facut incat am avea nevoie de cativa zeci de ani sa le facem, nu numai sa ne recuperam tara (sau ce se mai poate recupera), ci si sa incepem sa prosperam.

Cand nu mai vrem sa fim romani, vrand sa fim lasati in pace sa facem, chipurile, ce vrem noi (de fapt ce vor altii, crezand ca fanteziile lor sunt ale noastre..), acceptam de buna-voie asasinatul economic al strainilor care sunt pusi chiar in functii de conducere in tara. Nu ne pasa! Nu intelegem ca, astfel, nu mai avem viitor! Insa, in zadar atragem atentia asupra acestor pericole. Trezirea vine din constiinta. Romanul, cand va fi constient de pericol, va simti in inima alarma pieirii sale! Va stii ca nu va mai dura mult si va disparea de pe fata pamantului, fie prin asimilarea altor identitati, fie prin renuntarea la oricare identitate in detrimentul de a fi de nicaieri, fie prin distrugerea propriei identitati si propriului viitor socio-economico-politico-etno-geografic, fie prin toate acestea la un loc. Uite asa disparem! Si se pare ca inca nu ne-am trezit ca asta si vrem. Romanul inconstient se autodistruge pe el insusi. Si atunci ce…?

Cam asta se poate intampla atunci cand nu mai vrem sa fim romani.

13/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Teodor Palade – Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Teodor Palade - Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Ati observat? Suntem asaltati de scenarii. Vin de peste tot. Scenarii cu privire la cresterea salariului minim, scenarii pentru salvarea de la colaps a sistemului de pensii, pentru reforma din invatamant, pentru exploatarea in folosul altora a rezervelor de gaze din Marea Neagra, pentru salvarea padurilor, pentru stoparea inflatiei, pentru contracararea ofensivei unguresti, pentru anularea pensiilor speciale, pentru organizarea alegerilor anticipate, pentru desfiintarea programului „Prima casa” etc. Ne facem visuri, avem reverii, suntem ingrijorati si chiar ne croim viitorul in functie de scenariile care circula, cu o frecventa ametitoare, pe toate canalele media. Suntem educati, ne hranim, ne imbracam, ne alegem meseria, emigram sau nu, ne insuram sau divortam, ne hotaram daca sa facem sau nu copii, manati din urma de haita scenariilor. Practic, TRAIM conform scenariilor!

Fiecare cu scenariul sau

Fiecare partid, mic, mare sau cel mai mare, fiecare minister si fiecare agentie guvernamentala, fiecare firma serioasa sau de conjunctura, toate, cheltuiesc o multime de timp si arunca o gramada de bani cu elaborarea de scenarii. Au aparut structuri specializate, s-au nascut meserii adiacente, iar „facatorii” de scenarii s-au autodenumit, pompos, analisti sau experti.

Inclusiv ceea ce numim Puterea, adica intreaga osatura guvernamentala formata din toti cei care raspund de destinele natiunii, cei care teoretic ar trebui sa lucreze cu proiecte serioase, cu programe sau cu planuri de executie, actioneaza si se misca dupa cum le spun scenariile. Nestatornici din fire, schimbam prim-ministri cu o frecventa de unul pe an. In medie, aducem alti si alti ministri la ministere cam o data la sase luni. Si, ca si cum numai pentru asta ar fi fost adusi acolo, noii ocupanti ai caldutelor fotolii fabrica in regim de urgenta scenarii. Lansarea de scenarii a devenit o moda. Ai ajuns ministru si nu ai scos imediat pe piata un scenariu, nu esti bun de nimic. Nu conteaza daca scenariile tale au vreun rost ori ba. Nu intereseaza nici utilitatea lor practica. Ai scenariu, esti bun. Nu ai, esti un impotent politic. Eficienta ta ca demnitar este apreciata prin prisma numarului de scenarii elaborate. Pana si in inalta sfera a Cotrocenilor, trepadusi insarcinati cu producerea de scenarii se calca pe bataturi…

Mai grav este ca, in conformitate cu aceste scenarii, scoase in devalmasie de fiecare neavenit ratacit temporar pe poteca arivismului politic, sunt elaborate legi, este modificata Justitia, sunt eliberati criminali sau sunt arestati nevinovati, se construiesc de forma sau se desfiinteaza cu adevarat spitale, sunt ajustate pozitiv sau negativ cheltuielile statului, se croieste bugetul tarii, se multiplica sau se reduce numarul de ministere, este inzestrata armata sau se stabileste varsta de pensionare. Cui sa-i mai pese ca sub invazia scenariilor se surpa tara?

Nu apucam sa deschidem un ziar, o pagina pe internet sau un post de radio in care se dezbate realitatea noastra sociala, ca suntem inundati de scenarii: „Trei scenarii care ii fac fericiti pe cei din PSD”; „Scenariul care ar putea arunca in aer scena politica”; „Top 5 scenarii politice pentru perioada imediat urmatoare”; „Scenariile de lucru in criza politica”; „Scenarii de politici publice”; „Trei scenarii pentru cresterea salariului minim”; „Pensionarii si pensiile lor in diverse scenarii”; „Scenariu pentru activitatea extracuriculara la educatie”; „Scenarii de utilizare pentru psihoterapeuti”… Inebunesti!!!

Autorii si actorii

Cum bine stim, scenariile sunt elaborate pentru actori. Pentru aceia care aproape niciodata nu arata ceea ce sunt cu adevarat. Asta este meseria lor. Sa se prefaca. Sa ne minta cat mai credibil. Iar cei care ne-au mintit cel mai iscusit, sa fie onorati cu premii. Ne-am obisnuit sa fie asa si nici nu mai realizam ca, de fapt, traim ca intr-o uriasa sala de spectacole. Uitati-va imprejur! Cu mici exceptii, nimic din ceea ce ni se prezinta nu este adevarat. Adevarul, aflat undeva acolo, in spatele aparatului de fabricat scenarii, dincolo de cortina, nu ne este harazit noua. Noi suntem fraierii care platim bilete scumpe pentru a lacrima in pumni sau hohoti de ras vrajiti de minciunile actorilor. Uneori injuram, alteori aplaudam dar, de cele mai multe ori, ne complacem in postura de spectator fara nici o responsabilitate. Adevarul? Cui ii mai pasa de adevar? Prizonieri ai miilor de inselaciuni cosmetizate, am ajuns sa credem ca nici nu avem nevoie de el.

Cine sunt cei care scriu scenariile spectacolului? Cine sunt actorii? Ii stim cu totii! Sunt alesii nostri, politicienii! Urcati la putere sau cazuti in opozitie, ei ne mint frumos in timp ce ne baga mana in buzunar. Ei, actorii politici, sunt aceia care, profitand de naivitatea noastra, pentru a ne putea manevra, cu fiecare nou scenariu ne tin apasati de incertitudine si au impresia ca sunt cu atat mai puternici cu cat suntem noi mai cu sufletul la gura.

Nu se intampla numai la noi

Sa nu credeti cumva ca suntem singurii care, ca intr-un motagne russe, ne ridicam spre slavi sau ne prabusim in negrul hau din cauza scenariilor. Se intampla aidoma in case mult mai mari. Conducatorul ales democratic al celei mai democratice tari din lume risca sa-si piarda scaunul, urmarea unui scenariu aiuristic elaborat de opozitia politica si urmat cu incapatanare tipic americana de autorii lui. Traim cu totii groaza apocalipsei generata de pericolul incalzirii globale – un scenariu dospit in creierele celor impinsi de interese financiare imense si aruncat peste noi prin toate canalele media existente. Cunoastem foarte bine scenariul penibil care a stat la baza atacarii Irakului, razboi care a pustiit unul dintre leaganele civilizatiei lumii. N-am uitat scenariile mincinoase care au declansat devastatoarele „revolutii” ce au marcat sangeros lumea prin asa-zisa Primavara Araba. Dupa aproape douazeci de ani inca se discuta despre existenta scenariului politic care ar fi a condus la tragedia prabusirii celor doua turnuri gemene din New York City, eveniment care a schimbat definitiv mersul firesc al relatiilor internationale mondiale. Ne confruntam zilnic cu scenarii referitoare la izbucnirea celui de al treilea razboi mondial. Zeci de scenarii apocaliptice pe teme politice, religioase, extraterestre sau tectonice umplu coloanele ziarelor si ocupa spatiile de emisie ale posturilor de televiziune din intreaga lume.

De ce scenarii?

Scenariile reusesc sa produca ceva ce azi pare absolut necesar societatii romanesti. Ceva fara de care nu numai Romania, dar si lumea in care traim nu ar mai putea functiona conform dorintelor celor care ne conduc. Ele, scenariile, creaza CONFUZIE. Si, mai ales, asigura perpetuarea acesteia. Iar confuzia este starea care asigura premizele manipularii cu maxima eficienta a mintii, atat la nivel individual cat si la dimensiunea maselor mari de oameni. Cuprinsi de confuzie putem fi determinati sa luam decizii care ne dezavantajeaza, sa alegem asa cum ni se sugereaza si nu cum ar fi firesc, sa reactionam ilogic si, de ce mai multe ori, sa actionam neconform cu convingerile noastre. Confuzia genereaza un climat in care persista frica si nesiguranta, stimuleaza neincrederea in societatatea in care traim, alimenteaza inclusiv neincrederea in propriile puteri sau posibilitati.

Traim in plina epoca a manipularii. Suntem manipulati prin imagini, ne este manevrata mintea prin intermediul mass-media – aceasta neoprita nascatoare de stiri false („fake news” pentru romanul ajuns deja, inclusiv in exprimare, la stadiul de fericit cetatean european). Exista tehnici de manipulare electorala, manipulare emotionala, manipularea prin inducerea vinovatiei ori manipulare prin folosirea altora ca exemplu. Mintea ne este influentata copios prin retele sociale ale internetului, retele create de la inceput in acest scop. Exista deja o ramura a psihologiei numita psihologia manipularii. Intregi departamente ale serviciilor secrete si ale partidelor politice au ca principala preocupare manipularea cetateanului.

De ce scenarii? Fiindca politica prin scenarii este parte a politicii manipularii. A politicii prin care ne este modelata mintea. A politicii destinate indobitocirii cetateanului prin fluturarea in fata ochilor a nesigurantei zilei de maine, a perspectivei saracirii, a razboiului pustiitor, a apocalipsei iminente sau a unui viitor paradisiac.

De ce scenarii? Fiindca fiecare scenariu este o arma. O arma teribila destinata manipularii. O arma distrugatoare de destine, invelita de cele mai multe ori in aura mincinoasa a dorintei de a evita un rau amenintator sau stralucind in nimbul nazuintei omenesti de mai bine!

A consemnat Teodor Palade via teopal.ro.

11/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Dogaru – Poporul de imparati din tara nimanui

Mircea Dogaru - Poporul de imparati din tara nimanui

Astazi popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii etc.) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.). NOI cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! Suntem un popor „nascut batran”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii! „Strainii sunt de vina” si faptul ca ne-am nascut in „calea rautatilor”, proclamam NOI! Sau „greaua mostenire a trecutului” sustine fiecare generatie lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile. Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vina”? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu NOI, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar, NOI, NOI ii intelegem oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra pe coordonatele gandiri noastre intortocheate de griji, batran si sfatos chiar si cand cere?

Se impaca vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul din NOI in stare sa primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre NOI? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasa” dupa cea a „inzilor” considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce ? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!

Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei omenesti, cuprins, intre Dunarea de mijloc si Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat in puzderie de „insule” gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit Romania Mare. Si „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta „Vlahie care este Tara lui Asan”, Insula Serpilor in 1948… De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodata nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii nostri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot)?

In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit. Imparatul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca romanii erau „oamenii… cei mai temuti si cei mai tari ai intregului imperiu, ba chiar ai pamantului”! Si nici un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara „Magna Valahia” (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” (1595, Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca „s-a temut insusi Soliman” (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1526 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria”, am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii, dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, in 146 i. Chr. si 106 p. Chr.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri si traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, si „supunerii fata de porunci” (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, acestia ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc., sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara batranete” sau „viata fara de moarte” nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului”? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi”, adica fii de imparati si nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus –domn”, purtand mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata” l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „popor sarac din tara bogata? De ce, darzi si razboinici”? „Adevarata intruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu sangele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitandu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand „ucrainieni”? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei romani, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra”? De ce NOI, „urmasii cetatenilor Romei” care au cladit Europa, NOI, artefact al istoriei suntem astazi invitati sa intram, alaturi de urmasii „barbarilor” in „casa comuna” care a fost de fapt CASA NOASTRA? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea: „Apa trece, pietrele raman”! „Capul plecat sabia nu-l taie” (dar nici lumina nu vede! – n. red.) „Fa-te frate cu, dracul pana treci puntea”! S.c.l., sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand roade piatra care, se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul ? Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara „cizmarul peste calapod”? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora” si niciodata „barna” din proprii ochi? De ce la NOI, „prostul moare” intotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi, gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade”? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange un pic cureaua”, o sa-i fie mai bine, candva, „la pastele cailor” sau, mai curand pe lumea cealalta? „Vulturii nu vaneaza muste!”, ne-au lasat diata mosii si exact asta facem, nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat de fiecare data, sa incepem cu inceputul cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti”! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului”!

Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constiinta noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire/Unire-n cuget si-n simtiri”! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism” la fel de antiuman ca si cel „proletar”? Chiar nu putem trai fara „isme”?

CE NE LIPSESTE?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe plan la elite, ne saboteaza INTERESUL NATIONAL, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V a. Chr., de Mauricius in veacul VI p. Chr., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de NOI insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strasnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si de cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli”! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara”! „Sub o conducere unitara”, semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”!

Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu EU”? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian tradat si ucis, Gelu parasit si uitat, Ahtum tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat”. Tara a ramas aceeasi si a indurat si mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averile altora, iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte”, prea rar saturandu-se de reforma si sculandu-se impotriva „balaurilor ce ne inghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici”!

Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele INTERESULUI NATIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam uniti nu numai prin vorbe, de la „opinca la vladica”, pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de partid. Dovada ca doua milenii de istorie de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor” de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI astazi:

„In cele patru parti ale lumii
Prea numiti erau romanii
Ca sunt escusiti la fire
Dar n-au intre ei unire.
Si dintr-a lor neunire
Va veni a tarii pieire.”

(Istoria tarii Romanesti da la let 1769)

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna INTERESUL NATIONAL, lacomiei: setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736-1739, unul din cumplitele razboaie ruso-austro-turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala” (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano-germana, cat si in armata turca si, cei mai multi pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi de tarani, haiduci si soldati romani in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!” Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravietuitori!

Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor romanilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si – Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-” a „Noi Ordini” continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta”. Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri” si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit ROMANIA. Ne va dezvalui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetii: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fi reusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma”. Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii” care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie – 10 mai 1866!

In locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NATIONAL, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca, ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi” am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!

Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizarea structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost alaturi de Carol I, partizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria-Viena (18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai si impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a INTERESULUI NATIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si cu duritate, el a explicat generatiei sale ca „In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!”

De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii” sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie, si fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita greseala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti”, adica propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi, facea din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca locul la adapostul declaratiilor patriotice… Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a Romaniei.

„Romanii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele romanesti. Nimeni nu mai simtea romaneste.” (C. Argetoianu).

Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici”? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu un milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine’s Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinara ca midinetele, semnandu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips ne primind ordinul de lupta, armata tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta) un foc de arma! Cu o singura exceptie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NATIONAL, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata ia fost pe masura! Proclamat de Rusia „criminal de razboi” figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, vazand secrete economice si militare „n-au tradat poporul roman, ci pe Ceausescu”(! ! ! !).

In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea romana, angajandu-i pe romani intr-un RAZBOI NATIONAL FARA ALIATI CONSFINTITI PRIN TRATATE! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu intelegem de fiecare data.” (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta” a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din teritoriul ramas, fara se ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari.

Ai voie?

Ai voie, in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiile nenascute? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi”, despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul INTERESULUI NATIONAL suflete de romani, pamant romanesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? Gandeste-te, spunea geniul national, si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara este rodul muncii unor zeci de generatii si apartine altor zeci de generatii care vor veni.” (Mihai Eminescu). Iar INTERESUL NATIONAL este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, NOI „o misie a implini in lume.” (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarat uniti” sub steagul lui! Cine s-a saturat de Romania este liber sa plece unde o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!

De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din NOI! Romanul… dusmanul romanului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme”, nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fii sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani soldati, dupa atatea generatii de romani – Napoleoni si „imparati”? O generatie unita, capabila sa-i schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor”, intr-unul de „cuceritor”? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMANIA?

A consemnat pentru dumneavoastra, col. dr. Mircea Dogaru via justitiarul.ro.

10/01/2020/0 Comments/by Patrick Matis

Guvernul Catargiu, primul guvern al Romaniei

Share this:

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare

Share this:

Mihai Eminescu si Societatea Carpatii

Share this:

Mihai Eminescu - Tradarea lui Voda Cuza, o pata pentru vecii vecilor pe steagul tarii

Share this:

Repere esentiale ale istoriei miscarii legionare din Romania II

„Legionarii nu au fost nici nazisti si nici fascisti…”

Share this:

Ion Coja - Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORITA

Share this:

Liviu Rebreanu - Lauda taranului roman

Share this:

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani..

Share this:

Teodor Palade - Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Fiecare cu scenariul sau

Autorii si actorii

Nu se intampla numai la noi

De ce scenarii?

Share this:

Mircea Dogaru - Poporul de imparati din tara nimanui

DE CE?

CE NE LIPSESTE?

Ai voie?

Share this: