Articole despre valorile românești.

constantin noica, filozofie crestina, crestinism, religia crestina, invatatura crestina, cautarea fericirii

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_custom_heading text=”Constantin Noica si filozofia crestina” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541451747773{margin-bottom: 0px !important;}”]

De ce filozofia crestina?

Incercarea noastra de a evoca si evidentia personalitatea marelui filozof si implicit ideile sale, gandirea sa, este sortita sa ramana intr-o sfera a neimplinirii, deoarece cuvintele interpretului oricat de inspirate ar fi nu reprezinta decat un simplu comentariu adaugat, in unele cazuri chiar cu lipsa de pietate si inspiratie la constiinta si opera marelui filozof.

Cu toate acestea, exista o umbra de legitimitate a unei astfel de incercari, deoarece suntem datori ca in spatiul social si cultural in care ne manifestam sa permanentizam prin modestele noastre incercari geniul cultural al lui Constantin Noica. Rostul unei evocari sau a unei incercari in marginea filozofiei[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/168_68.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541446531996{margin-bottom: 0px !important;}”]maestrului este acela de a contribui la realizarea unui prezent continuu (in constiinta individuala dar si in constiinta sociala) al creatiei sale. Evident, creatia exista in primul rand prin creatorul ei si totodata, opera este aceea care are rolul de a-l marturisi pe cel care a adus-o la existenta. Noi, ceilalti avem datoria de a ne aminti si de a reaminti existenta acestui adevar prin incercari cu caracter evocator a persoanei si personalitatii aceluia care este considerat de multi, pe drept cuvant, ca fiind unul dintre ultimii creatori de sistem filozofic nu numai in spatiul cultural romanesc, dar si in plan european.[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”https://i2.wp.com/www.clujulcultural.ro/wp-content/uploads/2015/02/constantin-noica-centenar.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i2.wp.com/www.clujulcultural.ro/wp-content/uploads/2015/02/constantin-noica-centenar.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1541451467525{margin-bottom: 0px !important;}”]Noica ramane o permanenta in constiinta individuala a celui care este preocupat de fapte ale culturii, dar si in constiinta sociala nu numai prin creatia sa filozofica, dar si prin implicarea sa in formarea de constiinte individuale, culturale. Desi nu a avut o activitate didactica propriu-zisa, Noica ramane totusi un mare pedagog al culturii si un formator de caractere in spiritul autentic al valorilor. Scoala de la Paltinis a carui promotor este sta marturie in acest sens. Noica a fost un cautator de valori, un persuasiv spirit cultural care s-a implicat in orice forma de manifestare a valorii. Strict vorbind, Noica va ramane in istoria culturii romanesti cu „un rest” mai cuprinzator si profund decat operele intregi ale multor specialisti. Primul care recunoaste valoarea dramaturgiei lui Blaga este Constantin Noica. Tot el este cel care din cheltuiala proprie, in anii tarzii, la Paltinis, a tradus din opera lui Blaga in franceza, germana si spaniola si a depus eforturi in vederea publicarii ei la prestigioase edituri occidentale. Noica este acela care a marturisit despre Eminescu, numindu-l „omul deplin al culturii romanesti”. Dar nu a fost singurul pe care marele filozof l-a transpus in propria sa creatie. A marturisit despre Brancusi, Enescu, Grigore Moisil, Petru Comarnescu, Dimitrie Cantemir, Athanase Joja sau Stefan Lupascu. Scopul pentru care a intreprins o astfel de actiune vasta a fost acela de a impune nume romanesti in circuitul cultural European si romanescul prin acest fapt. Cu greu a acceptat, dupa ani de refuz, premiul Herder, tocmai in vederea obtinerii de fonduri pentru a face posibila editarea unor opere esentiale ale culturii romane.

Prin urmare, nu te poti raporta la creatia sa exclusiv contemplativ sau, teoretic, fara a lua in considerare activismul cultural al marelui filozof. De altfel, insusi Noica spune raspicat acest lucru raspunzand celor care il acuzau ca nu cauta adevarul: „Vai de cei care cauta asezarea in ceva ce curge. … Adevarul e orizont miscator …nu tintesc catre Adevar ca dat (ca in Buddhismul Zen), ci inaintez cu el cu tot” (Constantin Noica – Carte de intelepciune). Orice analiza a operei filozofului de la Paltinis este datoare a evidentia procesualitatea, devenirea in cunoastere dar si ca dimensiune ontologica in raport de care poate fi inteles adevarul si orice valoare.

Am pornit in aceasta incercare si pentru a evidentia o realitate istorica: aproape 10 ani Constantin Noica a fost un locuitor al tinuturilor argesene, adevarat, fara voia sa, insa orasul Campulung in care a trait a fost cel putin un spatiu geografic pe care Constantin Noica l-a innobilat cu prezenta si activitatea sa. Dimensiunile istoriei sunt multiple; una dintre ele este istoria filosofiei care trebuie inteleasa din perspectiva trecutului care se deschide in contemporaneitate si poarta germenii viitorului. De aceea istoria, incluziv in componenta sa filosofica, nu este istoricitate, care inseamna subordonarea omului fata de un trecut pe care oricum nu il poate controla, ci „progres in constiinta libertatii” (Hegel) sau cum spune Noica „inchidere care se deschide”.

Dar, sa incepem astfel spunand cateva cuvinte despre Constatin Noica. In anii ’80, Noica era o prezenta activa nu numai in atmosfera Paltinisului, dar si a Sibiului, mai ales prin incercarea sa de a determina Biblioteca ASTRA sa facsimilizeze caietele lui Eminescu, sau de a gasi „22 de tineri” a caror existenta sa devina una pur culturala, pentru ca din randul lor sa se formeze geniile ce ar putea schimba in bine civilizatia si soarta Romaniei. Tot la Sibiu, Noica si-a lansat lucrarea sa fundamentala „Devenirea intru fiinta”. Domnul doctor Marius Andreescu, judecator si lector universitar la Curtea de Apel din Pitesti, si la Universitatea din Pitesti, ne povesteste ca, prin intermediul profesorului sau de filozofie, l-a cunoscut la Paltinis si ulterior la Sibiu, pe Constantin Noica. Era in cautarea unui „drum filozofic”, oarecum contrar conceptiei sale de atunci, studiilor juridice pe care le urma. Scrisese in publicatii, mai mult sau mai putin consistente, in ale culturii si ale filozofiei in special. S-a intalnit de mai multe ori cu Noica. La Paltinis a asistat la cateva dialoguri interesante intre Noica, Radu Stoichita si Gabriel Liiceanu. Isi aminteste ca, ilustrul filozof a fost mirat sa afle ca un student in drept a citit si chiar a studiat, opera lui Aristotel, Platon si a marilor clasici ai filozofiei germane. A fost placut surprins in special de cunostintele sale privind opera fundamentala a lui Hegel „Stiinta logicii” si de faptul ca incercam sa nu ramana tributar unei conceptii cu iz romantic in filozofie, incercand sa puna totul sub semnul intelegerii rationale si a unei logici dialectice. I-a spus insa ca pentru performanta in filozofie si in general in cultura are nevoie de „instrumente” precum logica, matematica, cunoasterea aprofundata in original a marilor creatori de filozofie si teologie, si nu in ultimul rand, de greaca veche, franceza si germana. In toata activitatea sa, la fel si in prezent, incerca sa-si perfectioneze macar in parte aceste instrumente ale cunoasterii, ale creatiei, dar si ale formarii constiintei de sine. Numai astfel este posibila trecerea sau devenirea de la conditia de „telectual” la aceea de „in-telectual”, adica existenta „intru” constiinta de sine.

Dar, sa continuam prin a sublinia cateva idei: diferenta intre „filozofare” si filozofie sau altfel spus, intre simpla parere ca sti ceva si cunostintele aprofundate, temeinice si adevarate. Stiinta o poti trai doar daca esti posesorul unor instrumente care sa iti permita sa cauti in permanenta Adevarul. Filozofia, ca de altfel orice constructie care se doreste a fi stiintifica, trebuie sa se caracterizeze prin rigoare conceptuala, dar si printr-un continut fiintial de natura sa depaseasca simpla exactitate sau formalismul logic si sa permita surprinderea in procesul dialectic continuu a valorii.

Ideea fundamentala a existentei unui centru existential, indiferent ce anume intreprindem in universul culturii, al cunoasterii, al stiintei, trebuie sa fie omul. Noica nu agrea in mod deosebit juristii, deoarece considera ca uita prea repede acest adevar. Dr. Andreescu nu l-a uitat, iar peste ani a fost fericit ori de cate ori activitatea practica sau culturala a avut intr-un fel sau altul ca reverberatie, omul, nu in sensul sau generic de umanitate, ci in sens concret, individual.

In cele din urma, aceste memorabile intalniri pe care le-a avut cu Constantin Noica l-au invatat ca „numai vointa de creatie si de intelepciune duce la creatii si intelepciune. Har nu incape decat de-a lungul drumului.” (Constantin Noica – Carte de intelepciune) Nu este suficient sa ai constiinta ca stii si ca actionezi intru cultura si adevar, ci trebuie efectiv sa te manifesti, sa te implici pentru realizarea continua a valorilor de intelepciune. De aceea, a invatat de la merele filozof ca trebuie sa ne cucerim libertatea in fiecare zi, asa cum spunea Goethe, dar in acelasi timp sa ne cucerim un gand nou in fiecare zi. Numai astfel putem inainta spre om si spre omenesc. A incercat sa-si construiasca in fiecare zi cele trei „fericiri” de care vorbea Noica, respectiv „creatia, procreatia si casa”, in rest, incercand sa gaseasca bucuriile existentei si ale spiritului.

Viata si Opera lui Constantin Noica

Viata filozofului este marturisita de opera acestuia. De altfel, Noica nu a dorit ca opera sa sa fie inchisa in structura unei „editii complete”, pentru ca s-ar fi simtit exclus din procesualitatea fireasca a gandirii. Totusi, se poate spune ca viata pe care a avut-o filozoful a reprezentat spatialitatea si temporalitatea ce i-a permis deschiderea spre universul inefabil al spiritualitatii filozofice. De mai multe ori Noica marturisea ca a primit infruntarile sortii si tragediile vietii ca pe niste binefaceri ce i-au permis sa se concentreze mai mult asupra gandului unic pe care il cauta si pe care de fapt l-a si gasit.

Deoarece aceste randuri sunt publicate intr-o revista cu preponderent caracter istoric, spiritul sau istoric ne ingaduie sa amintim cateva date biografice:

La 12 iulie 1909, in comuna Vitanesti din Judetul Teleorman se nastea Constantin Noica intr-o familie de boieri de rangul doi. Era al treilea copil al lui Grigore si al Clementei, parinti minunati, care si-au crescut copii exemplar dar si in afara oricaror griji materiale. Nimic din copilaria sa si preocuparile acelor vremi, nu semnaleaza directia pe care Constantin Noica avea sa i-o impuna destinului.

Incepe gimnaziul in Bucuresti, iar in perioada 1924-1928 urmeaza Liceul „Spiru Haret”. Il are ca profesor de matematica pe poetul Ion Barbu. Tot in aceasta perioada isi incepe activitatea publicistica in revista scolii „Vlastarul”, debutul fiind o proza filozofica intitulata „O poveste”. In paginile acestei reviste Noica a colaborat si cu versuri. Se spune ca Ion Barbu (Dan Barbilian) – profesor de matematica la clasa lui Noica l-ar fi sfatuit pe tanarul elev sa se lase de poezie si sa se apuce de filozofie.

Se inscrie la Facultatea de Filozofie si Litere Bucuresti, pe care o va absolvi in 1931 cu teza de licenta „Problema lucrului in sine la Kant”. Timp de 3 ani il are ca profesor pe filozoful Nae Ionescu, acesta avand o influenta pozitiva asupra evolutiei sale viitoare. Noica il caracteriza mai tarziu ca fiind unul dintre cel mai mare formator de valori pe care Romania i-a avut vreodata. Aceasta afirmatie este pe deplin intemeiata, deoarece din „mana” lui Nae Ionescu au iesit valori precum Noica, Mircea Vulcanescu, Eliade sau Cioran. Continutul tezei de licenta va fi inclus mai tarziu in volumul „Concepte deschise” aparut in 1936. Noica urmeaza un curs de specializare in Germania. In perioada 1932-1934 frecventeaza Societatea Culturala „Criterion” alaturi de personalitati, precum Mircea Eliade sau Mihail Polihroniade. Tot in aceasta perioada urmeaza pentru un an de zile cursurile Facultatii de Matematica pe care o abandoneaza, pentru ca a considerat ca nu poate realiza performanta in acest domeniu. In primavara anului 1938 pleaca la Paris cu o bursa a statului francez si va sta pana in anul 1939.

In aceasta perioada Noica este prezent din plin in cultura filozofica a vremii. In anul 1934 debuteaza cu volumul de eseuri „Mathesis sau bucuriile simple”, lucrare care va primi premiul de debut alaturi de „Pe culmile disperarii” a lui Emil Cioran si volumul „NU” al lui Eugen Ionescu. Mathesis reprezinta primul gest de manifestare culturala in care Noica iti exprima temele filozofice pe care le va cultiva toata viata. Bucuriile simple sunt cele abstracte si generale, logico-matematice si lingvistice.

In intervalul de timp 1935-1937 publica din Descartes, Kant si Leibniz. In anul 1936 publica lucrarea „Concepte deschise in istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant”, lucrare pentru care primeste Premiul Academiei Romane. In anul 1937 apare volumul „De Caelo”, o pledoarie exceptionala despre om inteles intru ratiune si libertate.

In mai 1940 isi sustine la Bucuresti doctoratul in filozofie cu teza „Schita pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou”. Pleaca in Germania si va ramane la Berlin pana in 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filozofie al profesorului Martin Heidegger impreuna cu un alt filozof roman Alexandru Dragomir. Remarcam in perioada de referinta alte lucrari importante pe care Noica le publica, „Pagini despre sufletul romanesc” si „Jurnalul filozofic”, ambele aparute in anul 1944.

In anul 1947, Noica alaturi de Eliade si Cioran sunt trecuti in evidentele socialiste ca autori interzisi. Este momentul in care, la intelegere cu sotia sa divorteaza in ideea de a-si feri familia de necazurile care inevitabil se vor abate asupra sa. Noica spera ca prin divort sotia isi va castiga cetatenia britanica si va reusi sa iasa din spatiul socialist pentru a nu suporta ororile unui regim dictatorial. Acest scop s-a realizat mai tarziu dupa multe suferinte si eforturi.

In perioada 1949-1958, Noica are domiciliu obligatoriu la Campulung Muscel. Vom reveni asupra acestui moment important din viata filozofului. Subliniem faptul ca in aceasta perioada deosebit de grea din punct de vedere material, Noica si-a conturat ideea filozofica fundamentala, aceea a fiintei si a devenirii intru fiinta. In 1958, Noica este arestat, anchetat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, cu confiscarea intregii averi. Alaturi de el vor fi arestati toti participantii la seminariile private organizate de Noica la Campulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Executa la Jilava 6 din cei 25 de ani de inchisoare, fiind eliberat in august 1964.

Din 1965 se stabileste in Bucuresti, unde va lucra ca cercetator la Centrul de Logica. Noica sustine seminarii private pe marginea filozofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanti se numara mai tinerii sai colegi de la Centrul de logica sau de la Institutul de Istorie a Artei: Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu.

In 1976, Noica ajunge la Manastirea Rohia si este impresionat de cadrul natural si biblioteca vasta. Povesteste despre cele vazute lui Nicolae Steinhardt cunoscand gandul acestuia de a se retrage intr-o manastire.

Incepand cu anul 1975, Constantin Noica a trait indeosebi la Paltinis, langa Sibiu, locuinta lui devenind loc de pelerinaj si de dialog de tip socratic pentru admiratorii si discipolii sai. In aceasta perioada isi desavarseste gandul filozofic prin mai multe lucrari de o remarcabila acuratete logica si profunzime: Rostirea filozofica romaneasca (1970), Creatie si frumos in rostirea romaneasca (1973), Despartirea de Goethe (1975), Sentimentul romanesc al Fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel (1980), Devenirea intru Fiinta (1981), Trei introduceri la revenirea intru Fiinta (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).

Se stinge din viata la 4 decembrie 1987. A fost inmormantat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Paltinis, dupa dorinta sa.

Postum si in mod deosebit prin grija si eforturile fostului sau elev si mentor Gabriel Liiceanu, dupa 1989 au fost reeditate operele filozofului si au fost publicate scrieri care inca nu vazusera lumina tiparului, precum: Jurnal de idei (1990), Rugati-va pentru fratele Alexandru (1990), Introducerea la miracolul Eminescian (1992) si nu in ultimul rand Manuscrisele de la Campulung (1997).

Noica la Campulung Muscel

In acest oras se fixeaza domiciliul fortat la 2 martie 1949, dupa ce, la exproprierea restului averii parintesti e gasit la mosie si trimis sub escorta la Giurgiu. Noica afirma in gandurile sale, ca a fost bucuros de confiscarea pamantului si de sansa oferita „ahoreticului” de a se ocupa numai de filozofie.

La Campulung traieste in saracie in diferite locuinte marginase. Aici o cunoaste pe viitoarea a doua sotie Mariana Nicolaide, ajunsa la Campulung cu parintii exilati ai primului ei sot, decedat, si cu fetita ei. Se intretinea din lectii de matematica si engleza, ca si alte limbi clasice, ori moderne, pentru lapte si paine sau ceva bani. Gabriel Liiceanu consemneaza in Jurnalul de la Paltinis: „Traiam din meditatii cu 5 lei ora. Am predat de toate, pana si saritura in lungime unei candidate la ICF. Noica marturiseste ca tot in aceasta perioada a avut „cinci ani de delir cultural” impreuna cu Alecu Paleologu si Mihai Banu. Alexandru Paleologu a stat in prejma lui Noica de la finele anului 1950 pana la inceputul anului 1956. Filozoful aseamana relatia lor cu cea dintre „fiul risipitor” si „fratele”. Prietenii s-au vazut la Campulung aproape zilnic in aceasta perioada. Au discutat notele luate de Noica din diversi filozofi si textele sale terminate sau in curs de elaborare. Pentru comentariul la Fenomenologia Spiritului, isi aminteste Alexandru Paleologu, Noica s-a gandit sa ceara subscriptii anticipate de la persoane dornice sa le citeasca spre a fi scutit de povara unor lectii.

In acesti ani de exil se contureaza si chiar prind viata opere fundamentale ale lui Noica: Anti-Goethe (publicata mai tarziu sub titlul de „Despartirea de Goethe”, care in fond este o pledoarie pentru opera marelui iluminist) si Povestiri despre Hegel. Tot acum prind contur ideile de baza care vor forma viitorul Tratat de ontologie, cu a sa diferenta dintre devenirea intru devenire si devenirea intru Fiinta. Este bine sa mentionam ca in 1956 da spre lectura si analiza unui grup de prieteni viitoarea sa lucrare „Interpretari dupa fenomenologia spiritului dupa Hegel”. Incepe aceasta lucrare intr-o perioada de relativa destindere la indemnul lui Cioran care fusese rugat de Universitatea din Sorbona sa ia legatura cu fostul bursier Noica, pentru o aniversare Hegel, cu promisiunea editarii ei in Franta. Mai tarziu Noica va rescrie aceasta carte, care in final va fi publicata sub denumirea de „Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului”.

In 1957, ca reactie la miscarea antisocialista maghiara, Cioran publica la Paris „Scrisoare catre un prieten de departe” adresata, fara a fi nominalizat, lui Noica. Raspunsul oficialitatilor romane a fost agresiv si cu consecinte dramatice pentru cei care s-au implicat fie doar si prin lectura. Noica nu numai ca se stie vizat, se simte si dator sa raspunda. Filozoful scrie in noiembrie „Raspuns unui prieten indepartat” manuscris care este scos din tara. In decembrie Cioran confirma primirea, fara sa-l publice, spre a nu-i face rau prietenului sau. In 1974, Noica va nota regasirea acestei scrisori si va marturisi: „o recitesc, acum, imi amintesc de tot ce investisem sufleteste in ea, de tot ce s-a intamplat din cauza ei, de tot ce a urmat – si-mi spun: du-te dracului de viata, ca frumoasa mai esti (si-mi spun ce salbatica e viata; ce salbatic de frumoasa)”. (Constantin Noica – Jurnal de idei, 1990)

Urmeaza represaliile. Constantin Noica a fost primul ridicat la 11 decembrie 1958, totodata anchetatorii au luat cu ei carti si manuscrise. Printre acestea se aflau noua caiete de reflectii si insemnari acoperind 14 ani (1944-1958). S-au pastrat doar cinci pagini cu care se va deschide volumul postum (Jurnal de idei). Tarziu se vor gasi si publica „Manuscrisele de la Campulung”, ce cuprind reflectii despre taranime si burghezie, scrise in perioada 1951-1953. Anchetatorii aveau sa arda majoritatea textelor gasite. Noica a fost dus la Pitesti si supus la un lung sir de chinuitoare interogatorii. Se pare ca a fost si torturat. Interogatoriile au durat pana in decembrie 1959. In final, au fost coroborate doua grupuri de arestati: „lotul Noica” si „lotul Pilat”. La procesul „Noica – Pilat” au fost 23 de inculpati. S-a desfasurat timp de 3 zile, intre 24 si 26 februarie 1960. Sentinta s-a dat pe 1 martie, iar cele mai mari condamnari au fost pronuntate impotriva „conducatorilor” de lot, Constantin Noica si Constantin Pilat: 25 de ani munca silnica, 10 ani degradare civila, confiscarea intregii averi personale (inclusiv si mai ales a manuscriselor).

Noica a primit cu seninatate si chiar cu bucurie toate aceste lovituri a unui regim nedrept si barbar. Propria condamnare, oarecum asteptata, i se parea bine-venita pentru munca sa viitoare. A avut, in schimb, remuscari pentru a fi fost cumva vinovat de arestarea si condamnarea apropiatilor sai. Cei 23 de condamnati din procesul „Noica – Pilat” au fost eliberati inainte de termen, fiecare separat, intre 1961 si 1964. Constantin Noica, arestat primul, a fost eliberat ultimul, la 8 august 1964. Era slabit si intr-o stare fizica generala deplorabila. A cerut iertare mai multora dintre intemnitati sau rude de ale lor, simtindu-se vinovat pentru tot ceea ce au suferit. Aceasta dupa 10 ani de domiciliu obligatoriu, 2 ani de ancheta salbatica si aproape 6 ani de inchisoare.

Cateva mosteniri de la Constantin Noica

„Atunci cand am avut gandul acestei evocari, doream sa prind in cuprinsul ei cat mai mult din gandirea si filozofia lui Noica. Mi-am dat seama ca nu este locul si timpul potrivit, dar mai ales nu sunt pregatit pentru o astfel de abordare a unui univers ideatic, el insusi aflat intr-o continua prefacere.” Ne spune domnul Andreescu. Si continua.

Totusi, oricine indrazneste a intra in adancul de idei pe care Noica il construieste in monumentala sa creatie este obligat sa pastreze in constiinta sa cateva dintre punctele de reper ce intr-un fel sau altul ajuta la intelegerea intregii sale opere. Insusi filozoful se intreaba de mai multe ori, ce a adus nou gandirea sa in spatiul filozofic. In primul rand, insasi filozofia care este pe deplin demonstrata ca posibilitate si utilitate in spatiul culturii. Mai mult, metafizica este principala modalitate prin care omul isi poate realiza „Fiinta” sa si, totodata, constiinta devenirii intru Fiinta, care poate fi in acelasi timp devenire intru sine. Stiinta, indiferent de forma sau domeniul ei, poate oferi numai cunostinte, insuficiente prin ele insele, in a determina locul omului in societate si in Univers. Filozofia ofera „intelesurile” prin care omul se constituie ca si constiinta libera si isi impune legea sa ca libertate si ratiune, legilor naturii.

Pentru orice cititor, chiar si unul grabit, ramane in memoria sa conceptul ontologic de baza „devenirea intru Fiinta”. Noica a reusit, poate pentru prima data in istoria filozofiei sa lege cele doua concepte pana atunci diametral opuse: Devenirea si Fiinta. Categoriile ratiunii pure sunt incompatibile cu existentialul. In conceptia lui Noica, categoriile logice si existentialele pot fi intalnite in procesul dialectic, nu al devenirii intru Devenire, ci al devenirii intru Fiinta. Cu ce mai ramanem? Evident, categoriile si notiunile filozofice amplu construite si explicate de Noica in opera sa: contradictia unilaterala; limitarea ce nu limiteaza sau inchiderea ce se deschide sunt de asemenea, puncte de reper in universul ideatic conceput de Noica. Mai presus de toate insa este „individualul”, iar in cadrul acestuia „omul”. In profunzimea sa, opera lui Noica este o pledoarie pentru pietate, iubire, si puterea rationala a omului. Iata ce spunea Noica in acest sens: „Esti contemporan (ai simultaneitate in timp, spun teologii) cu cel pe care il iubesti. Asta e tot – si inseamna infrangerea umana a timpului. (Toti teologii spusesera: Fiinta nu e Dumnezeu, ci este iubirea Lui)”. (Constantin Noica – Carte de intelepciune).

Desigur Noica nu este un teolog, dar intreaga opera demonstreaza afinitatea gandirii sale pentru ideile, conceptiile si mai presus de orice adevarurile de credinta crestin ortodoxe. Adept al rationalismului, la fel ca si Hegel a crezut ca gandirea religioasa premerge metafizica. Stiinta nu duce neaparat la filozofie pentru ca simpla acumulare de cunostinte nu confera „sensuri si intelesuri proprii gandirii filozofice”. Noica admitea totusi ca singurul loc exterior filosofiei din care se poate ajunge la gandirea metafizica este religia. In programul sau de pregatire pentru cei care doreau sa-i devina ucenici si sa realizeze performanta culturala el includea studiul Filocaliei. Noica preia adevaruri de credinta pe care le transpune in sistemul sau filozofic: „unul divers in sine” sau „Trinitatea exprimata prin trinomul general – individual-determinatii”. Considera ca intreaga cultura moderna este una a „intruparii”, a generalului care se intrupeaza in individual devenind astfel un universal concret. Filosoful de la Paltinis regreta ca nu a putut ajunge la Idee. „Poate ca ideea a venit din moment ce n-a mai venit”. Regretul de a nu fi realizat deplinatatea sistemului pe care l-a dorit este intr-un fel propriu oricarui rationalist care acorda prea mult credit cunoasterii discursive si mai ales posibilitatii omului de a conferi propriile sensuri metafizice existentei. In raporturile dintre credinta, iar pe de alta parte stiinta si filozofie, este nevoie de un „act smerit al ratiunii”, cum spunea Parintele Arsenie Boca. Altfel spus cunostinta limitelor existentiale ale ratiunii umane. Numai prin raportare la infinitul si indefinitul ratiunilor divine, traite si simtite intelegator sau contemplate, ratiunile si sensurile omului isi afla deplinatatea. De aceea „Ideea” de care vorbea Noica nu este un simplu adevar rational ci un adevar de credinta.

Religia poate premerge constructiilor metafizice daca este inteleasa in intelesul de sistem de concepte elaborate de cunoasterea rationala umana. Filosofia insa nu poate fi o etapa, o cale spre adevarurile de credinta, spre credinta ortodoxa. Raportul filozofie–credinta trebuie inteles diferit fata de cum o face rationalismul filosofic si anume prin „actul smerit al ratiunii umane”, care isi cunoaste, recunoaste si constientizeaza limitele, dar in acelasi timp, prin smerenie si iubire transcende firii create contempland ratiunile divine, cele ale firii si cele mai presus de fire. Autenticitatea dar si obiectivitatea sensurilor si adevarurilor filosofiei este data de modul in care cuprind sau cel putin reflecta adevarurile de credinta. Filosofia, la fel ca si orice forma de cunoastere umana, daca se manifesta in sistemul valoric crestin, poate fi o cale spre intelegerea unor adevaruri de credinta, dar nici o conceptie filosofica nu poate fi suficienta prin ea insasi pentru a fundamenta credinta ortodoxa si actele de credinta. Pentru a te impartasii din realitatea infinita a Fiintelor Sfintei Treimi este nevoie de altceva decat ratiunea filosofica sau cunoastere stiintifica. Este nevoie de smerenie si iubire, cu alte cuvinte de o cunoastere existentiala si nu numai de una rationala. Parintele Teofil Paraianu surprindea foarte bine esenta raportului dintre credinta si cunoasterea rationala inclusiv cea filosofica: „Cand vom avea credinta mai mare decat cunostinta, atunci va fi in sufletul nostru linistea pe care ne-o dorim si pe care o dorim si altora prin darul lui Dumnezeu si prin ajutorul Celui de Sus.” (Sa gandim frumos ca sa traim frumos, Ed. Agaton, Fagaras, 2012, p. 285)

Incontestabil, Noica a fost un filosof crestin, afirmatie demonstrata de intreaga sa opera. Daca reflectam la intreaga sa viata, la faptele de cultura si de credinta savarsite, la imprejurarea ca intr-un fel sau altul a ramas in „actul smerit al ratiunii” si peste toate dorinta sa testamentara de a fi inmormantat langa Schitul de la Paltinis, putem spune ca Noica a fost mai mult decat un filosof crestin, a fost un crestin ortodox, un om smerit in puritatea si simplitatea sa. Spunea Parintele Teofil Paraianu: „Omul smerit este omul pur si simplu”.

A aflat Noica ce este Fiinta? A trecut mai departe. Noica a descoperit ceva mult mai important si anume drumul catre Fiinta si constiinta devenirii intru Fiinta pe care omul o poate avea.

Se cuvine sa incheiem aceste modeste reflectii cu caracter istoric chiar cu gandurile lui Noica, pe care orice trecator atent poate sa le citeasca pe o inscriptie tintuita intr-un chiosc de ziare parasit din Paltinisul ultimei sale iubiri:[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_blockquote font_family=”none”]Exista prin urmare doua singuratati: una prin saracie, prin ingrijorare, prin spaima; alta prin putere, prin vointa metodica, prin activitate. Omul care poarta cu sine toata lumea este si el singur; dar, in singuratatea sa, el poarta cu sine toata lumea..[/mk_blockquote][mk_blockquote font_family=”none”]Nu uita ca Dumnezeu te-a trimis pe lume sa-l inlocuiesti: sa dai sensuri, sa creezi, sa duci inceputul sau inainte. Vezi sa nu-ti pierzi timpul.
Constantin Noica – De Caelo.[/mk_blockquote][vc_column_text css=”.vc_custom_1541451728726{margin-bottom: 0px !important;}”]Bibliografie:

Constantin Noica – Devenirea intru fiinta, Editura Humanitas, Bucuresti 1998.
Constantin Noica – Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Humanitas, Bucuresti 1998.
Constantin Noica – Carte de intelepciune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009.
Constantin Noica – De Caelo. Incercare in jurul cunoasterii si individului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
Constantin Noica – Sa gandim frumos ca sa traim frumos. Antologie de cuvinte duhovnicesti din scrierile Parintelui Teofil Paraianu, Editura Agaton, Fagaras, 2012.
Ion Ianosi – Constantin Noica, Editura Academiei Romane, Bucuresti 2006.
Sorin Lavric – Ontologia lui Noica, O exegeza, Bucuresti, Editura Humanitas 2005.
Gabriel Liceeanu – Jurnalul de la Paltinis, Editura Humanitas 2012.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

educatia romaneasca, educatie, educatia, educatia romaneasca a cazut in dizgratie, invatamantul romanesc

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/pink-floyd-another-brick-in-the-wall-part-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/pink-floyd-another-brick-in-the-wall-part-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][mk_blockquote font_family=”none”]Cum arata astazi scoala, va arata maine tara.

Spiru Haret.[/mk_blockquote][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Educatia romaneasca a cazut in dizgratie” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541343177464{margin-bottom: 0px !important;}”]In ziua de astazi auzim din ce in ce mai multe plangeri din partea noastra, a romanilor, fata de sistemul de educatie, de invatamant de la noi. Ne plangem ca profesorii agreseaza elevii la ore, fie verbal, fie fizic, fie cu note sau calificative proaste, amenintandu-i cu nereusita in scoala, la invatat, cu corigente sau chiar repetente. Ne plangem, de asemenea, ca elevii sunt din ce in ce mai obraznici, mai indrazneti, ajungand de la a raspunde impertinent in fata profesorilor, la a-i filma cu telefonul si a posta inregistrarile pe media de socializare. Ce este asta, de fapt? A cazut invatamantul romanesc in decadenta in asa hal incat pare ca totul nu mai functioneaza?

La fel ca si sistemul medical de stat, si sistemul de invatamant de stat se confrunta cu astfel de probleme grave. Personal, o prietena imi povestea cum a fost tratata fiica ei in scoala de catre o anumita profesoara, faptul ca i-a dat o nota mica pentru ca, chipurile, nu a fost atenta si a pus-o sa repete politicos ceea ce spunea, profesoara vorbind foarte incet, iar cei din ultimile banci nu auzeau. Practic, i-a pus sa spuna la clasa lectia pentru ca, atunci cand a intrat in clasa, i-a gasit pe toti intr-o mare galagie si, ea fiind foarte stresata, acest lucru a deranjat-o.

Daca acum problemele personale ale profesorilor se reflecta in munca lor de pedagogi, se reflecta la ore fata de elevi, atunci consider ca este foarte grav. Sa ne intrebam, oare, profesorii si profesoarele din vremea copilariei si scolii noastre erau la fel de incordati datorita chestiunilor de acasa? Oare se razbunau ei si ele fata de noi? Si noi eram galagiosi, cu siguranta! Ne amintim de acest lucru. Ba chiar era un haos generalizat pentru ca, pe atunci, copii fiind eram plini de energie necanalizata nicaieri. Vroiam sa ne jucam, sa ne distram. Viata era frumoasa pentru noi, neavand grijile obsesive ale adultilor, si ne simteam mult mai bine asa. Nu ne afecta deloc performanta la invatatura, ba chiar ne intarea, ne dadea un mai mare imbold pentru ca ne simteam tari, buni, reusiti la invatatura. Iar astazi? In ce fel de scoala invata copiii nostri? Un medic neurolog din Targu Jiu ne povesteste de cantitatea de teme pe care fiica ei trebuie sa le faca zi de zi, saptamana de saptamana, inclusiv in vacanta. Ba chiar a pornit si o petitie online in care cere copilaria copiilor nostri inapoi.

A propos de meditatii, si nu numai de teme. Astazi, ca si pe vremea noastre, de altfel, este o forma de mita in scoala. Faci meditatii la disciplina respectiva, ai note bune din profesorului respectiv. Este asa de simplu. Personal am trecut prin asa ceva cu o profesoara de matematica (daca o pot numi profesoara, deoarece la clasa dansa venea mereu cu sila, iar lectiile pe care ni le preda ni le dicta din manualul de matematica din acel an.. in fine) care ne-a spus clar ca, daca dorim o nota mare la clasa dansei, sa facem meditatii cu ea. Unii dintre colegii mei, si buni prieteni din copilarie pe atunci, au cedat si au facut meditatii. Eu, insa, nu. Provin dintr-o familie de invatatori (bunicii mei cu care am crescut si in spiritul carora am crescut, fiind refugiati basarabeni si patrioti adevarati), de pedagogi adevarati, care au servit din vocatie la clasele primare, inclusiv la alfabetizarea copiilor din diferite localitati pe unde au ajuns sa predea, fiind transferati de ‘colo-colo prin Muntenia, dupa ce au fugit din Basarabia de teama razboiului si al epurarilor etnice staliniste de atunci. Si ei nu faceau asa ceva. Nu cereau nimanui sa faca meditatii cu ei, iar la clasa ii tratau pe toti la fel. Au avut promotii peste promotii de elevi care, inainte, erau analfabeti. Au ajuns mari oameni in acele vremuri si in acele locuri, cu meserii frumoase, cu demnitatea de roman pe care au dat-o mai departe. Daca as fi facut asa ceva, sa accept sa fac meditatii cu acea individa, s-ar fi rasucit bunicii mei in mormant! In fine.. sa revenim.

Astfel ca, astazi, suntem pe locul intai in Europa pentru mita in invatamant. Considerati domniile voastre cum vreti insa aceasta este extrem de grav. Se dau bani, se dau atentii, se dau meditatii, inclusiv pentru ca elevii cutare sa treaca clasa. Asa ceva numai invatamant nu este! Suntem corupti si nastem o natie de corupti! Insa, haideti sa analizam chestiunea profesorilor, nu-i asa?

Dragi profesori si invatatori vreau sa va atentionez asupra a doua schimbari in vietile voastre profesionale: una este aceea a conditiilor preliminare, propuse de ASOCIATIA EUROPEANA A CADRELOR DIDACTICE, pentru numirea Ministrului Educatiei, iar a doua este cea a Strategiei de Elaborare a Legii Educatiei Nationale din 2018, elaborata de nimeni altul decat Antrenorul de Genii, prof. dr. matematician, economist, modelator de caractere Florian Colceag. Va vizeaza pe voi toti, dar si pe noi indirect. Asa ca, sa va tineti braiele! Va plangeti ca nu sunt bani si ca primiti salarii mizere? Dar viata voastra personala de ce nu are pace? Banii va deranjeaza, va umple de nervi, de indata ce nu aveti frigiderele cum se cuvine de pline?!

Pe vremea lui Spiru Haret exista educatia muncii, iar pe vremea lui Simion Mehedinti-Soveja exista pedagogia tinerilor in care se formau caractere, nu experti, dupa cum spunea Regele Carol I. Acum ce este?! Unde sunt pedagogii de scoala veche sa ne invete copiii sa iubeasca lucrul in serviciul oamenilor? Sau este mult ceea ce noi cerem? Vi se pare o chestiune intelectuala foarte complicata?!

Prima schimbare se refera la baza sistemului de invatamant de la noi care este insusi (sau insasi) ministrul (sau ministra) educatiei. Decat un neavenit, sau o neavenita, care sa nu stie vorbeste romaneste, mai bine un adevarat modelator de caractere care sa nu faca mii de rapoarte pe luna si alte mii de acum incolo ci sa propuna modele de educatie, structuri de invatamant, proiecte si alte planuri de viitor pentru a face, pentru a stimula caracterele umane ale elevilor, ale copiilor, bazate pe modelari matematice precise, pe modele de succes si arhetipuri care au stat la baza tuturor sistemelor educationale care au prosperat in lumea noastra. De ex., stiati ca invatamantul actual din Japonia este bazat pe modelul lui Spiru Haret de la inceput de secol XX? Si unde este Japonia astazi?! Vedeti citatul de inceput de articol.

Bun, insa, am vrea acum sa vorbim si despre sistemul de evaluare din invatamantul nostru. Notele, calificativele, consideram ca sunt nu numai limite in dezvoltarea constiintei si a cunoasterii elevului, care reprezinta viitorul Romaniei (cuvinte mari, nu-i asa?), ci si faptul ca ii invata la discriminare: ii invata sa se considere mai bun ca, mai putin bun ca, mai prost, mai rau, mai cutare, cand, in schimb, fiecare este fiecare. Nu putem face comparatii intre elevi cum de altfel, ca si parinti, cred ca nu putem sa avem fii sau fiice preferate. Ar fi nu numai o discriminare, cat si o desconsiderare a fiecarui suflet de copil care vine la existenta pentru a indeplini diverse misiuni. In schimb, am putea elabora sisteme de concursuri de proiecte si mici proiecte prin care copiii, elevii sa se dezvolte fiecare pe linia lui sau a ei asa cum simte chemarea. Fiecare e fiecare! Un copil poate avea chemare spre arte, altul spre sport, altul spre stiinta sau filozofie, ori organizare politica etc. Nu stim pana nu ii punem la incercare. Dar aceasta vine din observarea fiecaruia in ceea ce poate, in ceea ce are chemare.

Dragi profesori, dragi invatatori! Ce vreti sa faceti cu aceste calificative? Stiu, este greu sa nu respecti niste reguli de mai sus. Insa, considerati utile aceste etichete pe care le puneti personalitatii elevilor vostri? Vreodata ati crezut ca acesti copii nu sunt si ai vostri? Nu va impacteaza chipurile lor tinere si frumoase, neprihanite si pure? Nu va vedeti pe voi, copii fiind, in ei? Nu va recunoasteti? Ce vreti sa le faceti cu aceste „calificative”? Ce credeti ca va creste in sufletul lor atunci cand le dati 2 sau 3, ori 4 sau 5, in comparatie cu 10 sau 9? Stiu, ati schimbat un pic notarea la clasele primare, si a propos, le-ati inceput cu clasa zero, dar totusi, pe cine considerati ca fiind zero?! Nu va doare sa auziti aceasta cifra: ZERO!?

Laolalta cu etichetarea calificativelor vin si alte chestiuni, precum viitorul lor ca si persoane, ca si cetateni ai acestei tari. Abuzand de ei, categorisindu-i in felul in care o faceti, considerandu-i dupa cum va vine placul, mai ales atunci cand sunteti suparati pe viata, le pecetluiti existenta pe mai departe, iar ei vor creste dupa cum i-ati cultivat. Vedeti? Aveti o uriasa responsabilitate!

Un alt caz, care sa confirme cele spuse mai sus, am mai observat la un moment dat in timpul orei de educatie sociala, nu conteaza in care scoala, in care profesoara si-a propus sa scada cate un punct, cate un punct, cate un punct la disciplina sa de studiu atunci cand elevul (cutare) nu era „cuminte”, in loc ca aceasta sa se faca la ora de dirigentie, de ex., adica la purtare. Oameni buni, ce faceti! Nu va mai cunoasteti atributiunile?! Nu mai stiti care este limita dumneavoastra!? Si pe ce va bazati notarea la fiecare disciplina? Sunteti siguri ca nota 10 e al profesorului, adica a dumneavoastra? Hai sa fim seriosi, ca nu sunteti un exemplu perfect pentru nici un elev in parte! Nici pentru dumneavoastra insiva, ca sa nu ne mai ascundem!

Asa cum spunea, mai de mult, domnul profeson Florian Colceag, sistemul de notare din Romania, din ziua de astazi, conduce catre o mai mare dezbinare atat in randul, dar mai ales, elevilor, cat si al profesorilor. Calificativele nu-si au rostul, mai ales de indata ce tarile occidentale, precum Finlanda, au renuntat la ele. Avem nevoie de un fel de reforma, de altceva, de un sistem in care sa ii evaluam pentru a-i stimula spre a atinge excelenta.

Observati numai ca nu atacam in mare masura sistemul actual de evaluare asa cum este in prezent, in Romania, ci venim cu sugestii de solutii, indici care au nevoie sa fie pusi in practica de catre fiecare pedagog in parte. Nu va limitati la ceea ce va impune Inspectoratul, ci cautati, gasiti solutii voi insiva!

Actualul sistem de evaluare din scolile de stat romanesti este un sistem care impinge elevii la o competitie nesanatoasa, asa cum ne spunea si domnul profesor Florian Colceag, care este un sistem bazat pe frica. Toata gradatia de la 1 la 10 a notelor din scoli denota frica, impinge spre competitie din frica si nu spre cooperare. Insa lucrurile nu se opresc aici. Actualii profesori, ca si cei de acum 10, 20 sau 30 de ani, inca ameninta elevii cu note proaste, de genul amintit mai sus, 2 sau 3, poate si 4 etc., in asa fel incat, din inconstienta lor, sa le strice media de absolvire mai departe. Toate aceste note scazute, in mare masura, nu le aplica datorita nestiintei elevului la disciplina cutarui profesor, nu, ci le aplica datorita purtarii. Astfel ca elevii sunt supusi unor masuri de teroare in scoli. Unii ajung sa fie stresati, altii infricosati, simtind aceasta frica ce li se dezvolta in psihic, in minte, pe mai departe si cand vor fi adulti, frica de autoritate etc., altora li se dezvolta ranchiuni. Astfel ca, acesti pseudo-profesori, nu profesori, nu pedagogi, ajung sa creasca la usa lor, ca sa spunem asa, potentiali delincventi care vor creste rata criminalitatii in orasele sau satele lor, in tara aceasta. Nu va dati seama, stimati pseudo-profesori, ca astfel contribuiti la un viitor corupt al propriei voastre tari!?

Cu frica nu rezolvam nimic! Din aceasta frica si din revolta fata de profesori de asta joasa calitate s-au indepartat de scoala foarte multi elevi ajungand inclusiv sa sparga si sa fure din masinile de pe strazi, ca sa nu mai spunem de cei care au ajuns dependenti de droguri de la varste adolescente etc. Puterea unui copil, unui elev, este foarte mare, astfel ca ei nu vor mai suporta prea mult aceasta obraznicie si lipsa de respect ale acestor pseudo-profesori si se vor indeparta si se vor revolta. Nu vedeti, domnilor si doamnelor pseudo-profesori, ca abandonul scolar a crescut la cote alarmante in multe localitati din tara?! Nu va dati seama de ce multi ar prefera sistemul privat de invatamant? Din aceste cauze: din cauzele comportamentului vostru fata de copiii altora! Sa stiti ca acestia nu sunt din nastere niste delincventi si niste neobrazati. Voi ii formati astfel, in loc sa formati caractere umane, voi formati infractori fara sa va dati seama! Este greu sa fii constient de cauzele si efectele lor.

Conditiile preliminare, propuse de Asociatia Europeana a Cadrelor Didactice, pentru numirea in functie a ministrului educatiei indeplinesc cele patru conditii stabilite de Spiru Haret, in 1898, pentru obtinerea diplomei de absolvire a celor patru clase si sunt dupa cum urmeaza:

  1. abilitatea de a scrie corect dupa dictare;
  2. cunoasterea celor 4 operatii aritmetice (n.r. a nu se confunda cu „armetice”, care nu înseamnă nimic);
  3. capacitatea de a redacta o cerere catre autoritati;
  4. cunoasterea celor 7 note muzicale.

Dar nu va faceti griji ca loviturile cauzatoare de coruptie si dezbinare le primim si din afara. Ni se fura tara, stiati asta? Exista si un decalog, neoficial inca, al educatiei tineretului fara patrie si fata identitate, fara istorie, fara familie etc. Cititi-l cu foarte mare atentie! Va vizeaza si pe voi, cadrele didactice.

Am putea spune, ca o concluzie si corolar, ca avem nevoie de o reforma in educatie? Poate da, insa nu inainte sa ne schimbam noi insine ca indivizi, sa nu ne mai uram, sa nu ne mai auto-distrugem. In momentul de fata Romania se cangreneaza, se degradeaza din interior. Am spus deja cum, in cateva articole de ale noastre. Se vrea ca noi sa nu mai existam, iar daca aceasta este dublata si de sabotarea educatiei de catre insesi cadrele noastre didactice, sau pseudo-cadre, care ar trebui sa-si faca un examen de constiinta!, atunci este si mai bine pentru ei. Intreaga chestiune este epocala si istorica! Majoritatea fiintelor umane ce formam aceasta omenire vrem si ne auto-distrugem pentru ca nu ne mai suportam. Se vede foarte clar acest lucru la pseudo-educatorii de la noi care se razbuna pentru nereusitele lor din viata pe bietii elevi care au nevoie de indrumare, care au nevoie de ghizi puternici pe care sa se poata baza. Ei au ceva de oferit si sunt foarte inteligenti si puternici, insa voi ii distrugeti, distrugandu-va viitorul. Deja, intrebati, tinerii nostri au spus ca asteapta sa treaca generatia voastra ca sa preia ei fraiele tarii, sa faca ei ce trebuie, pentru ca stiu deja ce. Asa ca, treziti-va pana nu este prea tarziu![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

 

 

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://i2.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/A.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i2.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/A.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Regele Ferdinand si Regina Maria pe malul Tisei” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”O istorie putin cunoscuta – 1919: Armata romana a cucerit Ungaria, pentru a o elibera.” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541183826541{margin-bottom: 0px !important;}”]1919. ROMANI, TRECETI TISA!

Exista pagini din istoria noastra pe care, nu stiu de ce, le trecem sub tacere ca pe o rusine. Sa nu zica Europa ca am fost imperialisti? Sa nu se simta vecinii jigniti? Sau, pur si simplu, dintr-o modestie tembela? Ne e frica sa ne revendicam sau sa repunem in discutie personalitati remarcabile ale stiintei si culturii. Ne este frica sa ne impunem valorile. Avem vestigii pe care altii le-ar cauta cu lupa, ca sa-si incropeasca un strop de identitate, avem eroi care au dat tonul istoriei in Europa…

Una din paginile de glorie a fost anul 1919 cand, intr-un timp record, armata romana a cucerit Ungaria, pentru a o elibera. Armata bolsevica ungara a lui Bela Kun, coordonata direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala acolo), a fost realmente zdrobita, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat.

Regele Ferdinand, dintr-o noblete exagerata, nu a permis armatei sa arboreze drapelul romanesc pe cladirea Parlamentului de la Budapesta, asa cum ar fi fost indreptatit sa faca orice invingator. A facut-o in schimb sergentul Iordan (un oltean zanatec) care a cocotat, in varful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opinca gaurita. Budapesta a fost eliberata de armata romana pe 4 august 1919.

Este o data pe care ungurii nu o vor sarbatori niciodata. Ar vrea s-o uite, desi a fost ziua eliberarii lor.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://i1.wp.com/www.istoria.md/uploaded/poze/EVENIMENTE/Razboie-Lupte/Primul_Razboi_Mondial/Razboiul%20romano-ungar/Harta%20operatiunilor%20militare%20dintre%20muntii%20Apuseni%20si%20Tisa,%2016%20aprilie%20-%201%20mai%201919.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i1.wp.com/www.istoria.md/uploaded/poze/EVENIMENTE/Razboie-Lupte/Primul_Razboi_Mondial/Razboiul%20romano-ungar/Harta%20operatiunilor%20militare%20dintre%20muntii%20Apuseni%20si%20Tisa,%2016%20aprilie%20-%201%20mai%201919.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541181580706{margin-bottom: 0px !important;}”]Razboiul dintre Romania regala si Ungaria bolsevica incepea in noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, cand Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui si garzile rosii maghiare atacau, la Ciucea si Tigani, posturile inaintate ale armatei romane. Contraofensiva romana a atins in patru zile zona Muntilor Apuseni si apoi linia raului Tisa.

La Oradea romani, unguri, germani si slovaci „intampina pe romani cu flori si cu strigate de bucurie, scoase in limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru ca i–au salvat de bolsevici. La 30 aprilie si 1 mai, trupele romane au ajuns la Tisa pe intreaga lungime a frontului, reusind sa faca jonctiunea cu trupele cehoslovace in zona Csap–Munkacs.

Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolsevica a Ungariei reusea sa ocupe intreaga Slovacie.

Urmatoarele atacuri ale armatei bolsevice maghiare s-au desfasurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declansarea la scara europeana a unor mari demonstratii muncitoresti pentru apararea Ungariei bolsevice.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungara a atacat armata romana, reusind s-o respinga pana la Oradea. A avut loc o contraofensiva fulgeratoare si, dupa sapte zile de lupte crancene, trupele romane se apropiau de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de rosiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seara.

Istoriografia a consemnat data eliberarii Budapestei de bolsevism ca fiind 4 august 1919, ziua in care generalul Mardarescu a primit defilarea trupelor romane in capitala Ungariei.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/4″][mk_image src=”https://horthymiklos.files.wordpress.com/2008/05/belakun.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://horthymiklos.files.wordpress.com/2008/05/belakun.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Seful comunist al Republicii Sovietice Ungare, criminalul Bela Kun” caption_location=”outside-image” animation=”scale-up”][/vc_column][vc_column width=”3/4″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541183131637{margin-bottom: 0px !important;}”]

Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul din Budapesta

(din insemnarile generalului Marcel Olteanu)

„…Si au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vinatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://i0.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/Baietuu%20lui%20Bela%20Kun.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i0.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/Baietuu%20lui%20Bela%20Kun.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Oamenii lui Bela Kun si… faptele lor” caption_location=”outside-image” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541182140660{margin-bottom: 0px !important;}”]Deasupra palatului a vazut Iordan cum filfiia in vint flamura ungureasca – rosu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: ‘Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca’… ‘Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramina de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…’.

Zis si facut. Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborit steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasindu-i nojitele s-atirne-n vant.

Si asa a filfiit multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…

‘Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? – imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mina privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calciiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut’…

‘Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?’, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea. Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.

Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire. ‘Ma voi interesa, domnule doctor’, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii. ‘Este chiar acolea, domnule general’, imi raspunse vinatorul mic si indesat, incordindu-se si facind cu capul un gest despre cheiul Dunarii.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”2/3″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541183120789{margin-bottom: 0px !important;}”]– Cum il cheama?

– Don sergent Iordan.

– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/3″][mk_image src=”https://i1.wp.com/www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/03/sc8_vest_tisa1-241×300.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i1.wp.com/www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2011/03/sc8_vest_tisa1-241×300.jpg” frame_style=”border_shadow” caption_location=”outside-image” align=”right” animation=”scale-up”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/4″][mk_image src=”https://i1.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/Bolsevici%20in%20actiune.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i1.wp.com/www.certitudinea.ro/fisiere/image/Bolsevici%20in%20actiune.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Oamenii lui Bela Kun si… faptele lor” caption_location=”outside-image” animation=”scale-up”][/vc_column][vc_column width=”3/4″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541183236868{margin-bottom: 0px !important;}”]Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.

Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1541183317796{margin-bottom: 0px !important;}”]Pareau niste inspirati si niste draci geniali. Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…

De-as fi fost singur! O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur…

Si, poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat! Dar… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet: ‘Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi’… Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:

– Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sinteti aci!

In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.

L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui. L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.

Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atat mai mult punea stapanire pe firea mea.

Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori.

Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana -, un vulpoi de Mehedinti.

Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.

O crestatura adanca ii stapinea obrazul sting si alta mai lata se rasfata pe git sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila… L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu naivitate si scurt: ‘Peste tot, domnule general’.

Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nasture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele citeva suvite de pinza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru.

Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: ‘Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…’

Si iarasi cantecul lui: ‘Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sant rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sant crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…’

– Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?

Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:

– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…

Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: ‘faima si duhul romanesc cat mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare.

General Marcel Olteanu

IMAGINI DIN CAMPANIA ANULUI 1919

[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/RomanianSoldierLanchid.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/c3/RomanianSoldierLanchid.png” frame_style=”border_shadow” desc=”Santinela romana de paza pe Podul Libertatii (Szabadság HID), in Budapesta” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://i2.wp.com/www.unstory.com/wp-content/uploads/2010/01/Divizion-de-artilerie-romana-la-Budapesta.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i2.wp.com/www.unstory.com/wp-content/uploads/2010/01/Divizion-de-artilerie-romana-la-Budapesta.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Divizia de artilerie romana in Budapesta” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/RomanianCavalryBudapest.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/RomanianCavalryBudapest.png” frame_style=”border_shadow” desc=”Cavaleristi romani pe strazile Budapestei” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9f/Tropas-rumanas-ocupan-budapest-1919–outlawsdiary02tormuoft.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9f/Tropas-rumanas-ocupan-budapest-1919–outlawsdiary02tormuoft.png” frame_style=”border_shadow” desc=”Armata romana la Budapesta in 1919″ align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://i1.wp.com/www.unstory.com/wp-content/uploads/2010/01/Copii-maghiari-hraniti-de-soldati-romani.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i1.wp.com/www.unstory.com/wp-content/uploads/2010/01/Copii-maghiari-hraniti-de-soldati-romani.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541184397800{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol intocmit de Miron Manega via ioncoja.ro si cersipamantromanesc.wordpress.com.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

intrarea lui mihai viteazu in alba iulia, mihai viteazu, alba iulia

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/intrarea_alba_iulia_w800_h523_q100.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/intrarea_alba_iulia_w800_h523_q100.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”1 noiembrie 1599 – Intrarea lui Mihai Viteazul in Alba Iulia. 419 ani de Istorie” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541108723814{margin-bottom: 0px !important;}”]Intrarea triumfala in Alba Iulia a lui Mihai Viteazu impreuna cu oastea sa, la 1 noiembrie 1599, la trei zile dupa biruinta de la Selimbar, a reprezentat apogeul politic si militar al acestui mare voievod roman. Si chiar daca a fost recunoscut de Dieta Transilvana doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducatorul „de facto” al Transilvaniei, urmand ca numai peste cateva luni sa savarseasca Unirea, pentru prima data, a celor trei tari romane. Inainte de a intra in Alba Iulia, Mihai a fost intampinat de episcopul romano-catolic din Alba Iulia si de catre alti nobili din Transilvania, care i-au inmanat cheia Cetatii de scaun a Ardealului.

De altfel, marele patriot si istoric roman Nicolae Balcescu, intr-o celebra opera istorica ne descrie in cuvinte alese acest important eveniment: „Intr-aceea, Mihai-Voda, ridicandu-si tabara de la Sibiu, inainta cu incetul spre Alba-Iulia, iar prin toate orasele pe unde trecu in cale, locuitorii alergau inainte-i cu daruri, slobozind pusti in semn de veselie, primindu-l cu mare dragoste si entuziasm. Apropiindu-se de Alba, locuitorii orasului ii iesira inainte cu multa bucurie, iar in fruntea lor era episcopul catolic, ce era incunjurat de tot clerul sau, care il felicita in numele poporului pe domn, de sosirea sa, urandu-i fericire si o domnie lunga asupra tarii Ardealului”. Dar prezenta marelui voievod a fost simtita la Alba Iulia cu cativa ani inainte, mai precis in anul 1597, cand Mihai Viteazu a ctitorit Catedrala Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei cu hramul „Sfanta Treime”, un simbol al unitatii de credinta si neam al celor trei tari romanesti, ctitorie aflata in vecinatatea zidurilor cetatii si care a fost mai bine de un secol un centru important religios si cultural in Transilvania.

Si dupa cum spune marele nostru istoric Nicolae Iorga: „aceasta mitropolie ortodoxa a devenit cel mai trainic si mai de folos asezamant al neamului nostru romanesc de peste munti”. Astfel, dupa cum s-a mai spus, la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazu patrundea in Alba Iulia asemenea unui mare invingator, Ardealul se afla la picioarele sale si mai ramanea numai Moldova sa fie cucerita pentru ca Tracia sa fie refacuta in vechile sale hotare.

Sursa: opiniatransilvana.ro[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

freud, marx, darwin, darwinism, freudism, engels, materialism, marxism, evolutionism

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/freud-marx-darwin.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/freud-marx-darwin.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Adio Darwin si Darwinism. In curand adio Marx si Freud” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Carl Woese si moartea darwinismului” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1541107495341{margin-bottom: 0px !important;}”]Astazi publicam cea mai recenta recenzie a cartii lui A.N. Wilson, publicata anul trecut, Charles Darwin, Victorian Mythmaker („Charles Darwin, fauritor de mit”). Partile anterioare pot fi accesate pe situl web AFR: http://www.alianta-familiilor.ro/charles-darwin-adio-teorie/. Comentariul de astazi se axeaza in mod special pe ultimele capitole ale cartii care explica influenta darwinismului si a evolutionismului asupra marxismului, ateismului si miscarile nihiliste si totalitare ale Secolelor XIX si XX. Incepem comentariul de astazi insa cu un mic rezumat a unui vast articol publicat in august de New York Times care sprijina una din temele majore ale cartii lui Wilson: evolutionismul e in deriva, isi modifica tezele incipiente de la zi la zi pentru a le face compatibile cu noile descoperiri stiintifice care, in loc de a confirma evolutionismul, il dovedesc a fi fals. In alte cuvinte e vorba de o incercare sustinuta a adeptilor darwinismului de a mentine relevanta teoriei evolutioniste a lui Darwin pentru zilele in care traim, iar evolutionismul compatibil cu noile descoperiri din domeniul geneticii si biologiei. O tema fundamentala a cartii lui Wilson este ca evolutionismul in forma lui clasica e pe moarte. Unul din oamenii de stiinta care i-au dat o lovitura de moarte este putin cunoscutul om de stiinta american Carl Woese.

Carl Woese incurca itele darwinismului

Pe 13 august, New York Times a publicat un articol de peste 20 de pagini care confirma lipsa de viabilitate a darwinismului la inceputul Mileniului III si incercarile disperate ale adeptilor darwinismului sa-i mentina relevanta. Articolul discuta viata si descoperirile in domeniul biologiei moleculare ale lui Carl Woese, microbiolog la Universitatea din Illinois, pe care autorul il numeste The Scientist who Scrambled Darwin’s Tree of Life („Omul de stiinta care a facut praf arborele vietii al lui Darwin”). Subtitlul articolului e „How the microbiologist Carl Woese fundamentally changed the way we think about evolution and the origins of life”  („Modul in care microbiologul Carl Woese a schimbat fundamental felul in care gandim despre evolutionism si originea vietii”) Articolul poate fi citit aici.

Woese a inceput sa puna darwinismul si evolutionismul la indoiala inca din 1977. New York Times il numeste „the most important biologist of the 20th century that you’ve never heard of” („cel mai important biolog al Secolului XX de care n-ati auzit niciodata”). Motivul este deoarece Woese a descoperit aspecte ale compozitiei noastre moleculare care „fundamentally reshaped what we think we know about life’s history, the process of evolution and the functional parts of living beings, including ourselves” („au redefinit in mod fundamental ce credem ca stim despre istoria vietii, procesul evolutiei si partile functionale ale fiintelor vii, inclusiv ale noastre”). In anii ’90, Woese a facut niste descoperiri importante care au dovedit ca gindirea darwinista clasica „was inadequate” („a fost inadecvata”). De fapt, New York Times il considera pe Woese atit de important in modificarea gandirii evolutioniste cum a fost Martin Luther in domeniul crestinismului si teologiei, adaugand la crestinism o a treia ramura principala, protestantismul. Woese, afirma New York Times, „was the foremost challenger and modifier of Darwinian orthodoxy” (Woese „a fost cel mai important provocator si modificator al ortodoxiei darwiniste”).

Woese a demonstrat, zice autorul, ca „we are not precisely who we thought we were. We are composite creatures, and our ancestry seems to arise from a dark zone of the living world a group of creatures about which science, until recent decades, was ignorant. Evolution is trickier, far more complicated than we realized.” („Nu suntem exact ceea ce am crezut ca suntem. Suntem creaturi complexe, iar originea noastra pare provina dintr-o zona obscura a lumii vietatilor, un grup de creaturi despre care stiinta, pana acum cateva decenii, nu stia nimic. Evolutia e mult mai complicata si insalatoare decit am crezut”). De fapt, in opinia lui Woese, contrar darwinismului, fiinta umana isi trage origininea nu din maimute ci din alte surse.

Spre anii tarzii ai vietii, Woese a inceput sa-l dispretuiasca pe Darwin gasindu-i teoriile si rationamentele stranii si invalidate de descoperirile din domeniul microbiologiei si biologiei moleculare. In cuvintele autorului, „as Woese got older… he harbored an increasing disdain for Charles Darwin, distinct from but alongside his disdain for microbiology.” („Pe masura ce imbatranea Woese a prins din ce in ce mai mult dispret fata de Charles Darwin, distincte de, dar simultan cu dispretul pentru microbiologie”) De ce? Pentru ca, in opinia lui Woese „Darwin himself, and the neo-Darwinian synthesis of ideas that became orthodoxy during the 20th century, saw evolutionary change as inherintly incremental and gave litttle attention to the processes of inheritance, variation and reproduction as they occur among microbes, as opposed to animals and plants.” („Darwin insusi, si sincretismul ideilor neo-darwiniste care au devenit dogma in Secolul XX, au vazut schimbarile evolutive ca fiind relativ mici si nu au acordat atentia necesara proceselor ereditare, de variatie si reproductive care se produc in microbi, spre deosebire de animale si plante”).

Asta insa nu inseamna ca Woese este teist ori ca a promulgat o teorie creationista a originii speciei umane. Discutam pozitiile lui doar pentru a demonstra una din temele principale ale articolului nostru si ale cartii lui Wilson: evolutionismul darwinist e in deriva, se mentine tot mai greu pe linia de plutire, iar descoperirile stiintifice din ultimele decenii contrazic evolutionismul darwinist in formele lui originale si clasice. In alte cuvinte, Darwin devine tot mai irelevant teoriei darwiniste si tezele lui tot mai marginalizate.

Nihilismul lui Darwin

In multe privinte Darwin nu a practicat ce a propovaduit. O formula centrala in teoria evolutionismului a fost procrearea, proces care, in opinia lui Darwin, elimina speciile slabe si le perpetueaza pe cele mai putermice si bine adaptate mediului. Darwin a fost, insa, perplexat de faptul ca, spre deosebire de lumea animalelor, societatea civila isi protejaza membrii vulnerabili si cauta sa le pastreze viata. In Orginea Omului Darwin lamenteaza faptul ca fiintele umane au abrogat procesul natural de eliminare a elementelor slabe din societate, ceea ce duce la slabirea vitalitatii rasei umane. Eliminarea speciilor slabe e o regula la animale, dar la fiintele umane ea nu e aplicata ceea ce, in opinia lui Darwin este „highly injurious to the race of man” („dauneaza grav rasei umane”) (Pagina 311). Din aceasta perspectiva, Darwin a sugerat ca fiintele umane inteligente sa nu se casatoreasca cu cele mai putin inteligente, iar societatea civila sa interzica saracilor si celor needucati sa aduca copii pe lume.

Aceasta doctrina a lui Darwin, zice Wilson, a generat eugenismul modern. Ideile eugeniste ale lui Darwin au devenit foarte populare in Germania, fiind promovate in special de Ernst Haeckel (1934-1919). Haeckel a construit piramida raselor umane, asezind rasa negroida la baza piramidei si rasa ariana in varful ei. Iar Darwin a corespondat cu Haeckel. In septembrie 1874 Haeckel i-a scris lui Darwin ca „darwinismul a facut progres mare in Germania in ultimii ani, in mod special printre filosofi”. Haeckel promova idea ca selectia naturala, aplicata in lumea animalelor, trebuia aplicata si in domeniul raselor umane. Haeckel e creditat de darwinisti pentru ca a „transformat evolutionismul intr-o religie a germanilor, o religie fara creatie, Dumnezeu, rai sau iad”. (Pagina 319)

Darwin a devenit, de fapt, ateu. Asta e convingerea si concluzia finala a lui Wilson. Wilson respinge notiunea ca Darwin ar fi redescoperit credinta in Divinitate spre sfirsitul vietii. Wilson reda citeva fraze dintr-o scrisoare trimisa de Darwin unui nobil rus, Nicolai Aleksandrovich Mengden,  care l-a intrebat daca crede in Dumnezeu. Darwin ii raspunde: „sunt ocupat si inaintat in virsta si cu sanatatea subreda. Stiinta nu are nimic de a face cu Hristos. .. Cit despre mine, nu cred ca vreodata a existat revelatie divina”. (Pagina 320) Cu adevarat Darwin era batran, daca nu in ani, ci in suflet. La 62 de ani afirma despre sine insusi: „ma simt atit de batrin ca Matusalem”. Iar la 72 de ani, Darwin reconfirma din nou ca nu crede in Divinitate, intr-o scrisoare adresata avocatului britanic Francis McDermott. Intrebat de acesta daca crede in Noul Testament, Darwin raspunde la subiect: „Noiembrie 24, 1880: Stimate Domn, regret sa va informez ca nu cred in Biblie ca fiind o carte de revelatie divina si deci nu cred in Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu.” (Pagina 352) Ironic, in 2015 aceasta scurta scrisoare trimisa de Darwin lui McDermott a fost vanduta la licitatie cu 197000 de lire sterline.

Au fost anii in care Darwin a lucrat la a sasea si ultima editie a Originii Speciilor, modificand treptat ideile evolutioniste originale ale primei editii atat de mult incat, in opinia lui Wilson, ultima editie „almost… contradicted… the original sunny confidence of evolutionism” („aproape ca a contrazis confidenta naiva originara a evolutionismului”). Tot in acei ani Darwin scrie si ultimul manuscris al vietii lui in care incearca sa explice de ce fiintele umane sunt atit de diferite de animale. De ce oamenii vorbesc dar maimutele nu? De ce fiintele umane cred intr-o Divinitate si se inchina unei Fiinte Supreme dar animalele nu? De ce fiintele umane se gandesc la viata dupa moarte si vesnicie dar animalele nu? Acestor intrebari relevante, scrie Wilson, nici Darwin nici adeptii lui nu le-au putut da raspunsuri cat de cat convingatoare.

Darwin si Marx

Darwin a fost si un simpatizant a lui Karl Marx, un lucru care se reliefeaza in corespondenta lui cu Marx si gandurile pe care cei doi si le-au impartasit. Karl Marx i-a trimis lui Darwin editia a doua a lui Das Kapital (1873), iar Darwin i-a trimis o nota de apreciere, confimind ca cei doi, cu toate ca au avut pasiuni intelectuale diferite, au „extins cunostinta… si vor aduce fericire si bunastare omenirii”. (Pagina 328) Cercetatorii, insa, au descoperit ca Darwin nici macar nu a deschis exemplarul lui Das Kapital trimis lui de Marx. Engels, insa, i-a contopit pe cei doi, afirmand in eulogia facuta de el cu prilejul mortii lui Marx, ca „asa dupa cum Darwin a descoperit legile evolutiei in natura umana, Marx a descoperit legile evolutiei in istoria omenirii”. (Pagina 328) Fara indoiala, in afirmatia lui Engels exista un sambure de adevar. Darwin si Marx au propovaduit eliminarea unui grup de fiinte de catre altele, Darwin a speciilor slabe de catre cele tari prin selectie naturala, iar Marx a asupritorilor de catre cei asupriti prin lupta de clasa.

Ideile au consecinte, iar ideile gresite cauzeaza victime. Acest adevar se aplica cu multa acuratete si lui Darwin. Ideile lui au fost imbratisate de Hitler si de alti tirani ai Secolului XX. Asta e una din concluziile finale ale lui Wilson: „Este corect sa afirmam ca Darwin a avut o influenta directa si dezastruoasa nu doar asupra lui Hitler, ci asupra intregii gandiri politice de la mijlocul Secolului XX” („It remains fair, however, to say that Darwin was a direct and disastruous influence, not only on Hitler, but on the whole mid-twentieth-century political mindset”) (Pagina 346).

Ironic, Marx si Darwin au murit in acelasi deceniu al Secolului XIX si in aceasi tara, Marea Britanie, Darwin in 1882 si Marx in 1883. Impactul lor, iar mai tirziu a lui Freud, insa, a fost imens. In doar cativa zeci de ani inainte de moartea celor doi si dupa moartea lor s-a produs in Marea Britanie o decrestinizare in masa a clasei intelectuale britanice fara precedent. Cei doi, impreuna cu Freud, au construit o platforma stiintifica materialista, care, insa, devine tot mai subreda de la zi la zi. Intelectualii britanici au devenit infometati dupa o „religie noua”. Una pe care au gasit-o in religia secularismului, o religie de care Occidentul inca sufera si al carei sfarsit inca nu se vede pe orizont. In final, insa, e posibil ca adevarul sa fie acela exprimat de Lord Salisbury in 1894 vorbind despre evolutionism: „we live in a small bright oasis of knowledge surrounded on all sides by a vast unexplored region of impenetrable mystery” („traim intr-o oaza stralucitoare si mica de cunoastere dar care e imprejurata din toate partile de o regiune vasta si neexplorata a misterului”). Cuvintele lui Lord Salisbury ne amintesc de cele scrise acum 2000 de ani pentru noi de Apostolul Pavel: cunoastem in parte si stim in parte, dar intr-o zi, cand vom fi cu Dumnezeu vom sti totul. Acesta este adevarul. Pana atunci ramane sa avem credinta ca lucrurile sunt asa cum ne-au fost date in Sfintele Scripturi.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

ardeleni, transilvania, udmr, deznationalizare, patriot

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/34970_rou180609protestsnationalist_1528607866551.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/34970_rou180609protestsnationalist_1528607866551.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Romgaria si intoarcerea in Evul Mediu” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540923331192{margin-bottom: 0px !important;}”]Din decembrie 1989 incoace, noi, romanii ardeleni, suntem mereu hartuiti, mereu tracasati, mereu amenintati, mereu insultati, mereu provocati sub ploaia pretentiilor si a privilegiilor mereu crescande ale UDMR. Incat, dupa cele petrecute atunci, mai ales dupa cele intamplate, in zilele de 21 si 22 ale acelui sfarsit de decembrie, la Zetea, Dealu, Targu Secuiesc si Praid, pentru a ne opri doar la cateva exemple, dupa alungarea romanilor din judetele Harghita si Covasna, avem tot dreptul la o intrebare incomoda, care, de fiecare data, starneste furia si revolta neprietenilor nostri traditionali.

Asadar, cine pe cine a deznationalizat si deznationalizeaza, prin continue epurari etnice? Din partea cui au venit toate provocarile acelea, valuri-valuri, chiar sub privirea impietrita a neputinciosilor nostri guvernanti, surzi si orbi, de fiecare data, in fata batjocurii udemeriste?

Acel 20 martie 1990, cu involburarile si dramaticele inclestari interetnice de la Targu-Mures, dupa seria provocarilor premeditate in privinta separatismului scolar si universitar, a incercarilor renasterii Regiunii Autonome Maghiare, a fost doar inceputul. Inclestari violente, cu morti si raniti! De atunci incoace nimic nu mai este intamplator! Cum chiar deloc intamplatoare, ci dupa ce mult a fiert margeaua serpeasca a urii, a venit proiectul senatorului cu papion, Csapo Jozsef, privind autonomia teritoriala a asa-zisului Tinut Secuiesc, adus in Parlamentul Romaniei.

Pe baza acestei „idei”, la 26 octombrie 2003, CNS (Consiliul National Secuiesc), intrunit la Sfantu Gheorghe, decide sa fie inaintata Parlamentului Romaniei forma finalizata a „Proiectului statutului de autonomie a Tinutului Secuiesc”, intocmit de Csapo Jozsef, odata cu lansarea „Hotararii privind administrarea Scaunelor Secuiesti si autonomia Tinutului Secuiesc (Terra Siculorum)”, precum si „Proclamatia locuitorilor autohtoni de nationalitate maghiara”. Ce obraznicie! Uluiala! Cu toate ca autonomistii cereau „autodeterminare interna”, „autoadministrare”, „subsidiaritate”, in numele „identitatii nationale”, deci autonomie teritoriala, pe criterii etnice, intr-un stat national unitar roman, autoritatile, guvernantii de atunci au tacut, cu acea vina complice, frateasca, fata de aliatul UDMR! In numele pretentiilor absurde, revendicarile referitoare la autonomia teritoriala, pentru ei, deveneau „cerinte legitime”, iar „garantarea” separatista sa aiba loc printr-o regiune autonoma, o intoarcere la Regiunea Autonoma Maghiara de trista amintire. Ca, vorba romanului, nu-i prost cel care mananca sapte paini, ci acela care i le da! Si nimeni, intre mai-marii zilei, nu s-a gasit sa le dea cu sapca peste ochi.

In lipsa reactiilor necesare, otrava iredentisto-autonomista a crescut, odata cu pleava pretentiilor tot mai mari. I-a crescut si pipota liderului UDMR de atunci, umplandu-se peste masura. „Telul nostru este unul si acelasi – clama el – , autonomia! Programul politic al UDMR afirma ca tinta Uniunii este autonomia!”. Cu gandul la „Republica Trei Scaune”, pitaraii autonomisti trec la actiune, ravnind la bicefalizarea Romaniei, care sa devina un fel de ROMGARIA, printr-o regretabila intoarcere in Evul Mediu. Autonomia teritoriala si lingvistica, enclavizarea inimii Romaniei erau unicul tel! Din refuzul de a vorbi limba romana, oficiala in stat, si-au facut un merit, o mandrie!

Cu gandul la un referendum privind aspiratiile autonomiste pe criterii etnice, in anul 2006, liderii CNS convoaca adunarile secuiesti de la Odorheiu Secuiesc (15 martie) si Ditrau (18 iunie). La Ditrau se da chiar un ultimatum – «itt es most!» – pentru solutionarea revendicarilor autonomiste. La 31 noiembrie 2008, CNS si PCM (Partidul Civic Maghiar) organizeaza (prin Consiliul Local Sfantu Gheorghe) un alt „referendum oficial” pentru sustinerea unui proiect de hotarare privind modificarea limitelor teritoriale ale actualului judet Covasna si infiintarea asa-zisului Tinut Secuiesc. Domnilor Jonathan Scheele, Jose Durao Barroso si Olli Rehn, mintiti, li se spune ca „asta-i vointa poporului secui”. Care popor? Cel format din 200 de secui? Complici in tacerea lor, guvernantii sunt muti ca o stanca!

De la Viktor Orban, premierul Ungariei, la Nemeth Zsolt, de la fostul presedinte al Ungariei, Solyom Laszlo, la celalalt fost presedinte, Pal Schmit, plagiator care si-a dat demisia, erau fluturate „modelele” autonomiste Tirolul de Sud, Kosovo, Catalunia, potrivite la ce ei cer cam ca nuca in perete. Demnitarii unguri se plimbau si se plimba prin Ardeal ca Voda prin loboda, ca printr-un sat fara caini, dar nimeni nu a avut si nu are curajul sa-i declare persona non grata si, cu un sut „diplomatic” in fund, sa le arate directia Budapesta! Din pacate!

La 15 martie 2008, de Ziua Ungariei, o noua provocare: drapelul Romaniei, Tricolorul, arborat pe cladirea Consiliului Judetean Covasna (presedinte Tamas Sandor) este coborat in berna, in semn de doliu, concomitent cu refuzul amplasarii steagului romanesc pe unele cladiri ale statului roman! La 31 martie 2008, nostalgicii revizionisti, iredentisti, sovini si extremisti, bolnavi la cap, aproba stema, drapelul si fanionul secuiesc. Este vremea in care gandul autonomist le zboara spre acea „autonomie aritmetica” prin Partium (Bihor), Satu Mare, Arad, Salaj, Bistrita-Nasaud, cand sunt inaltate monumente non-grata ale „stapanirii maghiare de 1.000 de ani in Ardeal”, cand sunt inlocuite numele romanesti ale strazilor si bulevardelor cu denumiri maghiare, cand se fac pelerinaje la Sumuleu-Ciuc, Ghimes-Faget, cei din tara vecina fiind adusi cu un tren tras de o locomotiva cu stema Ungariei Mari, cand apar, peste noapte, panourile provocatoare, pentru delimitarea asa-zisului Tinut Secuiesc, de la Chichis si Aita Mare.

Toate acestea, pe timpul in care Tokes Laszlo clama: „Sa obtinem autonomia! Problema noastra este precum cea din Kosovo si a Tibetului!”. Auzi si nu-ti vine sa crezi! Publicatiile de limba maghiara „Haromszek”, „Europai Ido”, „Szekely hirmondo”, „Harghita Nepe”, televiziunile si radiourile unguresti nu prididesc sa ne injure, sa falsifice istoria, sa ne provoace mereu. Atacuri mediatice, teorii revansarde, deziderate autonomiste! Apar steagurile pe institutii ale statului roman de la Sovata, Ghindari, Fantanele, Sarateni, Miercurea Nirajului, Galesti, Acatari, din judetul Mures. Sunt organizate tabere pe la Tusnad si Gheorgheni, la care se discuta despre revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), despre o recosmetizare a imaginii criminalului de razboi – Wass Adalbert, sub tutela Plutonului „Wass Albert” al „Garzii Maghiare”, cu pui in Ardeal, si a partidului „Jobbik” (presedinte Vona Gabor), manifestari antiromanesti ale „Miscarii de Tineret 64 de Comitate” (HVIM) sub bagheta dirijorala a lui Torocskai Laszlo, ale Tineretului Maghiar din Ardeal (EMI), ale altor grupuri cu caracter revizionist si iredentist, ale celor care, pe unde apuca, urla ca apucatii: „Sa piara Trianonul!”. O zbatere surda pentru o Transilvanie independenta, autonoma!

Pe strazile Clujului au demonstrat, acesti apucati, cu insemne fasciste, naziste, chiar cu steagurile lui Arpad! Elucubratii autonomiste, la care, din pacate, au aderat si „bisericile istorice” maghiare, cu gandul la acea Regiune Autonoma Maghiara, de trista amintire, la un imposibil asa-zis Tinut Secuiesc, cu institutii, parlament, guvern, politie, armata, administratie proprii. Din pacate, din nou, guvernantii romani au uitat sau n-au luat in seama discursurile autonomiste ale dusmanilor traditionali, din 4 si 5 septembrie 2009, facandu-se ca nu stiu ca „orice forma de autonomie teritoriala, pe criterii etnice, conduce la discriminarea si marginalizarea romanilor din zona, lovind direct in pastrarea identitatii lor in propria tara”! Alta vinovata tacere!

Asa s-a ajuns ca profesorii si elevii sa fie alungati din Liceul „Bolyai”, ca acest Marko Bela, copia lui Lenin, sa ne arunce in fata cuvintele prin care noi, romanii, sa invatam ungureste in propria tara, nu ei, ungurii, limba romana, insultandu-ne credinta si bisericile ortodoxe, pe care el le vede „cu turlele in forma de ceapa”, cerand autoritar „inapoi pamantul natal, patria de la 1918!”. Sa te mai miri, oare, ca la implinirea celor 70 de ani de la Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, pe strazile municipiului Miercurea Ciuc (printr-o autorizatie data de primarul Raduly Robert care, in postura de Hitler, declara ca, de la prefect la femeia de serviciu, toti romanii trebuie sa cunoasca limba maghiara!), fantoma lui Horthy Miklos se plimba, insotita de husari calari, in uniforme cu fireturi?

Sa te mai miri ca se intampla atatea in Ardealul nostru, atata timp cat, cu ani in urma, la Miercurea Nirajului, candva localitate romaneasca, inaltul ierarh Andrei Andreicut, azi mitropolit al Clujului, Satmarului si Maramuresului, si parintele protopop Nicolae Gheorghe Sincan erau insultati, de primar si cativa consilieri, dupa care au fost profanate crucea si piatra, sfintite, de pe locul viitoarei biserici ortodoxe?

Trianonul a devenit cuiul sacaitor din talpa autonomistilor si a neprietenilor nostri. Provocarile se tin, din pacate, lant. Incurajati de Budapesta, dupa arborarea steagului secuiesc pe Parlamentul Ungariei, sicofantii astia, cei 6% din politica papricasului, ne bat, obraznicii, cu pumnul in masa, cerand autonomie, uitand ca noi, romanii, suntem 89% din populatia acestei Romanii! Cu ai lor „pasi marunti”, au bifat toate obiectivele de pe lista de revendicari! Mereu atatati sa intretina convulsii intr-o zona sensibila a Romaniei, sub bagheta dirijorilor Tokes Laszlo, Marko Bela, Kiraly Karoly, Suto Andras, Katona Adam, Eva Maria Barky, mai incoace venind, de incitarile lui Kelemen Hunor, Gyorgy Frunda, Toro T. Tibor, Izsak Balazs, actualul lider al CNS, ei doresc sa stearga urmele romanismului in zona, pofta lor hulpava, udemeristo-autonomista, fiind incurajata, din 1990 incoace, de Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu, Petre Roman, Adrian Severin, Emil Boc, Mihai Razvan Ungureanu, prin injositoare compromisuri.

N-au invatat guvernantii romani nimica. Nici de la Nicolas Sarkozy, fostul presedinte francez, cel care, iritat de cei care cer privilegii, le-a raspuns sec si scurt: „Aici este Franta! E clar?”. Nici de la presedintele Vladimir Putin, al Federatiei Ruse, nici de la premierul australian care, minoritarilor nemultumiti, le aminteau scurt: „Nu va place? Aveti libertatea de a pleca!”. Nici de la slovacii care au acum o lege privind apararea limbii oficiale, nici de la letoni, care, atunci cand rusii de acolo, 44% (noi, romanii, aici, suntem 89%), cereau limba oficiala, prin referendum, le-au spus, categoric: NU! Iar rusi, cum aminteam, acolo sunt 44%.

De ce, oare, n-am putea fi si noi, romanii, un pic letoni si slovaci, daca nu francezi si greci, aici, pe pamanturile lui Burebista, Decebal, al cnejilor Gelu, Glad, Menumorut? Ati auzit, cumva, ca turcii, vreo sapte milioane, sa ceara steag si autonomie in patria lui Goethe? Pentru ca, oricum am lua lucrurile, e jenant, chiar revoltator, sa auzi ca, prin Harghita si Covasna, armata, jandarmeria, politia romana, sub flamura aceea secuiasca, sub ambitia nelimitata si orgoliul nemasurat, sunt „trupe de ocupatie” in propria tara. Si, in neobrazarea fara limite, ni se spune in fata, amenintandu-ne, ca acel „capitol” nu s-a incheiat! Deci, capitolul privilegiilor! Or, stie oricine, drepturi au. Inca prea multe. Supradrepturi, chiar. Numai ca nu drepturi vor ei, ci privilegii, intr-un stat in stat, numit Tinutul Secuiesc. Chiar si o Transilvanie autonoma! Asta vor ei. Numai ca prea uita ei ca, de cand se stie, cine scoate sabia de sabie va pieri! Iar tot ce s-a castigat cu sange nu se negociaza cu cerneala!

Tara are nevoie insa de conducatori daruiti si buni romani, care sa faca politica interesului national, nu a interesului ingust, de partid! Romania are nevoie, grabnica, de buni patrioti si nationalisti, iubitori de Neam si Tara. Nu de lasi! Nu de tradatori!

Sursa: Cuvantul Liber via certitudinea.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

 

mircea vulcanescu, a fi roman, ce inseamna sa fii roman, ispita romaneasca, ispita tracilor

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/mircea-vulcanescu-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/mircea-vulcanescu-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Mircea Vulcanescu – despre a fi roman” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540839117390{margin-bottom: 0px !important;}”]„Imi ceri sa cred? Sa cred in ce? In ce nu stii nici dumneata, in amorful in care te vanzolesti veleitar si steril? Eu nu am nevoie sa cred in neamul meu. Eu stiu sau nu stiu.

Problema nu e: ce trebuie sa fac? Ci: sunt sau nu sunt in adevarul lui?

Daca esti in acest adevar, daca esti cum se cade sa fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decat atat sa impiedici irosirea a ceea ce e si, prin faptul ca este, are pret. Conservare, deci, si nicidecum revolutie si rasturnare.

Asta si numai asta este: a fi roman!”[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

tara moldovei, ucraina, la margine, la margineni, raptul secolului, mircea dogaru, tarul alexandru, rusificare, programul rusificarii

Mircea Dogaru – Ucraina sau drama romanilor de la margine. Retetele rusificarii

La un moment dat, pentru noi, a fost un soc puternic sa aflam adevarul istoric despre Tara noastra a Moldovei, despre ce s-a intamplat cu ea in diferite situatii trecute, cat au suferit acei oameni, cate crime s-au comis si ce este (sau ce s-a ales de) Tara Moldovei astazi. In acest articol ne propunem, gratie domnului colonel istoric Mircea Dogaru, sa punem lumina in acest subiect foarte dureros pentru noi, pentru Romania. Sa vedem:

Beneficiind de experienta acumulata de inaintasii sai, Petru I cel Mare (1696 – 1725), Ana Ivanovna (1730 – 1740), Ecaterina a II-a cea Mare (1762 – 1796) si Pavel I (1796 – 1801), in deznationalizarea romanilor refugiati (1711, 1739, 1774, 1792), inrobiti (1650, 1661), deportati in teritoriile controlate de tar (1739) si a romanilor cazaci (1739-1801), tarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu program de rusificare a romanilor, potrivit principiului – „Cumpara pastorul, ca turma il va urma”.

„Proiectul” a fost pus in opera prin actiunea directa asupra elitelor lor socio-economice si politico-militare si prin manipularea elitelor din Principate cu promisiuni de redobandire a libertatii (1711, 1736, 1768, 1788), de elaborare a unei „constitutii liberale” (1769) si chiar prin promisiunea Unirii (1772, 1789). Predecesorii sai visasera, ca forma intermediara, constituirea unui „Regat dac” sau „daco-roman”, cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El insusi crezuse (1801-1810) ca poate actiona direct, ocupand Principatele si adjudecandu-le in contextul unui razboi cu Poarta (1806-1812). Dar concurenta germana, pe de o parte, iar pe de alta interesele franceza, l-au lamurit, in cursul tratativelor (1807-1809) cu Napoleon I ca nu poate sa se instapaneasca asupra restului teritoriilor romanesti, neocupate de romano-germani, decat facand risipa de inteligenta diplomatica si pe etape.

Planul Prozorovski

Asa s-a nascut, in anul 1810, „Planul Prozorovski” (dupa numele maresalului Alexandr Prozorovski, inspiratorul „proiectului”), care l-a elaborat si care prevedea impartirea Moldovei si Munteniei in cate doua regiuni, „Basarabia” si „Moldova”, respectiv Muntenia si Oltenia, si ocuparea si transformarea lor pe rand, in gubernii. Planul imprumuta mult din srategia germana care, rapind Tarii Romanesti partea de vest in 1718, o transformase in provincia Oltenia. Pierduta din fericire in 1739, aceasta fusese solicitata otomanilor, prin tratative secrete in 1771, in schimbul ajutorului militar impotriva Rusiei, in razboiul din anii 1768-1774. Cum insa, prin impartirea Poloniei (1772) si-au adjudecat Galitia si Lodomeria, Habsburgii au renuntat pe moment si la Oltenia, si la alianta cu Poarta, solicitand rusilor si obtinand acordul de a ocupa regiunea invecinata a Moldovei (1774), pe care, adjudecandu-si-o in 1775, aveau sa o numeasca, mai intai „Moldova de Nord”, apoi, pentru a masca furtul, „Bucovina” (1786). Dezvoltand procedeul, Alexandru I a inceput sa vorbeasca din 1807 despre „Basarabia”, nume inventat pentru Moldova de Rasarit, dintre Siret si Nistru mai intai, apoi, in fata opozitiei franceze, dintre Prut si Nistru, presentand-o nu ca parte a Moldovei ci ca teritoriu otoman.

Alexandru I: „Trebuie sa le promitem independenta”

Din 1810, in baza „Planului Prozorovski”, pentru a atrage populatia romaneasca, dar si pe bulgari, sarbi, greci, el a trimis comandantilor trupelor pe moment „eliberatoare”, care actionau pe teritoriul Principatelor, impotriva Portii (1806-1812), dar, in viitorul apropiat, trupe de ocupatie, pentru a preveni excesele, urmatorul caz: „Administrand Basarabia, trebuie cugetat sa se aseze fundamentele unui edificiu mai intins. Poporul acestei provincii trebuie sa primeasca beneficiile unei administratii parintesti si liberale, ca astfel sa fie atrasa cu dibacie atentia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii si sarbii cauta o Patrie, sa le usuram calea sa o afle. Trebuie sa exaltam prin toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la telul ce ne propunem. Pentru a ajunge la intemeierea unui stat slav (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie sa le promitem independenta, barbatilor influenti recompense pecuniare, iar decoratiuni si titluri convenabile pentru ceilalti (subl. ns.)”. Strategia tarului viza, asadar, dupa anexarea Moldovei de Rasarit, botezata „Basarabia”, cucerirea, rand, pe rand a celorlalte teritorii romanesti, neocupate de Habsburgi, ale Principatelor dunarene, dependente de Poarta, dar si ale sarbilor si bulgarilor aflati sub ocupatie otomana efectiva, telul final fiind transformarea lor in „patrie… slava”.

Pseudo-Unirea

Bun cunoscator al psihologiei colective, Alexandru I isi incepea opera de desfiintare a popoarelor din sud-estul Europei si de rusificare a lor promitandu-le „independenta” (fata de otomani, fireste). Mai mult decat „independenta”, existand precedentul – solicitarea de catre „Partida Nationala” romaneasca, la tratativele de pace de la Focsani – Bucuresti (1772-1773), in locul protectiei ruse, a Unirii Principatelor sub garantia marilor puteri, el le promitea chiar… Unirea. O unire, insa, in cadrul unei Federatii ruso-slave, dominata de Rusia, in care sa intre, in viitor, urmatoarele entitati statale autonome: 1) Un regat al Romaniei; cu Moldova, „Bucovina”, Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar „Basarabia”, fara Delta Dunarii, Bugeac si Dobrogea (Dunarea maritima urma sa devina exclusiv ruseasca in mod direct, fara ajutorul vreunui artificiu gen „Canalul Bastroe” de care este nevoie astazi pentru atingerea aceluiasi scop; 2) Un regat Ungar; 3) Un regat sarbo-croato-sloven, cu Banatul; 4) Un regat bulgar cu Rumelia si Macedonia; 5) Grecia; 6) Constantinopolul cu Stramtorile.

Colonizarea „Basarabiei”

Pentru ca visul sa devina realitate, trebuia mai intai insa constituita „Basarabia” – colonie ruseasca in teritoriile de rasarit ale Moldovei. Cu investitii de imagine maxime, ea avea sa devina „vitrina” sau hartia de prins muste a tarului. In timp ce intreaga Rusie era, sub puterea despotica a autocratului ei conducator, un imens lagar, aici urmau sa se exercite „binefacerile unei administratii parintesti si liberale”, pentru a atrage viitoarele tinte. Complici aveau sa devina „pastorii” romanilor, „elitele”, tarul mizand pe lacomia si ambitiile lor. „Barbatilor influenti”, adica boierilor deveniti supusi rusi, le-a dat 377445 deseatine de pamant in zona Bugului, obtinand, pe langa fidelitatea lor, o prima dispersie a populatiei romanesti, iar ambitiosilor – grade in armata si ranguri in administratie sau titluri nobiliare.

Pentru schimbarea componentei entice, dand mana libera tradatorului Manuc Bey, stabilit la Hancesti, si luand drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 si 20 februarie 1802, Alexandru si urmasii sai au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie 1824 si 8 aprilie 1843, privind colonizarea, in „Basarabia”, pe langa gagauzi si bulgari adusi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni (rusi si cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tatari rusificati) dar si de germani, unguri, chiar italieni si francezi, improprietariti si scutii de taxe pe 10-20 de ani. Devenit mitropolit si, respectiv, guvernator, episcopul Gavril Banulescu – Bodoni (Vidineanul) si boierul Scarlat Sturdza au sprijinit aceasta politica. De asemenea deportarile, numai in gubernia Herson, locuita masiv de romani transnistreni, fiind dusi, in 1812, pentru a face loc colonistilor, 25000 de tarani romani „basarabeni”.

Ucrainenii, natiunea inventata

In pofida colaborarii unei mari parti a „elitei” romanesti insa, a colonizarilor si deportarilor, rusificarea s-a produs lent si incomplet, majoritatea populatiei, ancorata in traditiile de obste ale lumii satelor, pastorita de preoti luminati si patrioti, ramanand romaneasca si conservatoare, in ciuda introducerii serviciului divin si a invatamantului exclusiv in limba rusa, dupa 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului si a raporturilor milenare dintre taranul roman si pamant, obiectivul prioritar al viitoarei puteri imperiale – cea sovietica. Mai mult, romanii rusificati si dispersati in afara „oblastiei Basarabia”, simtindu-se, ca si urmasi polonezilor, lituanienilor, letonilor, estonilor, finlandezilor rusificati, altceva decat rusii de la Petesburg si Moscova, aveau sa cada, in cautarea propriei lor identitati, prada unei strategii antiruse de proportii, vizand constituirea unei „natiuni culturale” adverse si extrem de violente in manifestarea „nationalismului” sau, rod al experimentelor „de cabinet” germane si pe care am putea-o numi „diversiunea ucraineana”.

II. Alte natiuni inventate: russinii si rutenii

Cele trei impartiri ale Poloniei – din 1792, 1793 si 1795 – , adusesera Imperiului Romano-German, importante zone din Podolia, Pocutia, Volhynia etc., regiuni candva populate de romani (volohi) si, alaturi de polonezi si malo-rusi, populatii si popoare supuse rusificarii, dar nemijlocit legate de istoria romanilor, ca hutanii (hutulii), lituanienii si primii romani rusificati, asa cum vom vedea – „rutenii”. Cu exceptia „goralilor” din jurul Cracoviei si lituanienienilor, toti acestia se considerau „rusi mici” sau „russini”. In pericol sa graviteze spre Moscova, indeosebi in conditiile in care Imperiul Romano-German a disparut sub loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale nascandu-se Imperiul austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanenta pentru germanii austrieci si, in preajma revolutiei de la 1848, pentru unguri. Acestia erau permanent gata oricand sa-si inmulteasca efectivele prin „unguri facuti, nu nascuti”. Habsburgii au avut ideea – la care varfurile ungurimii liberale au aderat in interes propriu – de a transforma aceste mase de rusi si rusificati intr-o parghie a destabilizarii Imperiului Rus si de a extinde teritoriul habsburgo-ungar spre Nipru.

Sub protectia serviciilor speciale si a politiei austriece, agenti ai Habsburgilor au inceput sa desfasoare o vie activitate printre tinerii „ruteni” din Galitia austriaca, propagand, impotriva batranilor care se considerau rusi, ideea ca „rutenii” sunt totuna cu malo-rusii sau „rossinii” si altceva decat poporul rus. Ca ar trebui sa-si obtina independenta si sa constituie o republica a lor, pana la Nipru, cu centrul la Lvov, in Galitia. Cum procentul „rutenilor”, prin colonizare, aproape ca il egala la data aceea, in Bucovina, pe al romanilor bastinasi, acestia au cerut, in 1848, Vienei, separarea Bucovinei de Galitia si de focarul de conflict rutean. Dupa revolutie, dovada ca in politica nu exista sentimente, ci doar interese, desi Habsburgii fusesera salvati de la dezintegrarea statului lor de interventia salvatoare a armatelor tariste si de rezistenta romanilor impotriva armatei „internationaliste” ungare care urmarea crearea, in dauna tuturor vecinilor, a „Ungariei Coroanei Sfantului Stefan”, ei au sprijinit intens, ca si ungurii, miscarea ruteana inmugurita la Lvov, initial ca o banala luare de pozitie a tinerilor intelectuali ruteni, fata de batranii conservatori si fata de „monstrii sacri” ai culturii ruse. Dovada, liderul pasoptist al hutulilor din Campulungul Rusesc (Dolhopole) a fost dovedit, dupa 1849, a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din nenorocire, il chema Lukian Kobilita, adica Lucian Cobilita, calitatea lui de roman rusificat dand destule indicii asupra greselii facute de hutani „ruteni” in cautatea identitatii lor.

Dupa 1867, anul crearii monstrului dualist (un stat „chezaro-craiesc”, adica si „imperiu” si „regat” in acelasi timp), ungurii si germanii austrieci, avand aceleasi interese, miscarea de emanicipare ruteana s-a transformat intr-o miscare de secesiune, nu fata de ocupantul austro-ungar, ci fata de Rusia. Asa cum, astazi, aromanii, zicandu-si „vlahi”, solicita statutul de minoritate, nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde o si resping) ci… Romaniei! Centrul spiritual al miscarii gravita in jurul catedralei Greco-catolice Sfantul Gheorghe din Kiev, canonicii acesteia punand semnul egalitatii intre „rus” si „ortodox”, ca adversar. Ideologi ca Markim Saskievici, Iacob Holovatki, Ivan Varghilovici, nume abia mascand originea non-europeana a purtatorilor lor, au lansat conceptul de „natiune ruteana”, chemata la ruperea legaturilor cu polonezii si boicotarea miscarii lor antihabsburge, de eliberare, la crearea unui stat „rutenesc” in Galitia de Est, Rusia Subcarpatica (devenita, in secolul XX, Ucraina subcarpatica) si Bucovina, dar si la secesiunea teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, si cuprinderea in „Rutenia” a 5 milioane de suflete.

In 1868, rutenii tineri au creat la Lvov asociatia „Provita” (Desteptarea), obligand serviciile speciale tariste, in scopul militarii pentru unicitatea poporului rus, sa creeze la Kiev societatea ruteana „Hromada”. Franz Joseph (1848-1916) l-a delegat, in aceasta situatie, pe contele Franz Stadion sa se ocupe personal de miscarea ruteana din Lvov, axand-o strict impotriva miscarilor de eliberare polona si romana, dar si pe propaganda pentru secesiune fata de Rusia a pamanturilor „rutene”. Mutarea dovedea clar, atat rusilor, cat si romanilor, ca temuta prima organizatia politica ruteana „Holovna Rada Ruska” („Inaltul Sfat Rusesc”) sau „Rada Swietojurka” („Statul Sf. Gheorghe”) si ziarul acesteia „Zorja Halycka” („Zorile Galitiei”) fusesera create pe banii Habsburgilor. De altfel, lovind direct in Rusia, Habsburgii au admis existenta si studierea, la Universitatea din Lvov, a „limbii rutene”, declarata a fi altceva decat limba rusa.

Anul 1877 – al proclamarii independentei Romaniei si al unei efervescente patriotice romanesti fara precedent si printre romanii din „Bucovina” – a deturnat insa miscarea ruteana impotriva… romanilor. La Lvov, unde se erija, impotriva curentului secesionist, in lider al miscarii panslaviste (deci si antiromanesti) Mihail Dragomanov, secesionistii au tiparit sute de brosuri antiromanesti, prin care autorii, elevi si studenti, revendicau „Bucovina” ca fiind „ruteana”. Pentru romanii nedeznationalizati, ambele curente „rutene” erau la fel de periculoase – batranii ruteni revendicau nu numai Bucovina si nordul Maramuresului istoric, ci Maramuresul intreg, Nordul Transilvaniei si intreaga Moldova, ca parte a unei Rusii Mari, in timp ce tinerii le vedeau parti integrante ale statului si poporului „rutean”, intre Carpati si Caucaz.

Scandalul „brosurilor”, declansat in urma arestarii, de catre politie, a unui curier, a scos la lumina cateva din numele tinerilor ruteni militanti: alaturi de un Popovici si un Brandzan (Branzan), elevul Ilie Kukuruza (Cucuruz)! Din pacate, pentru bietii „ruteni” aflati in cautarea propriei identitati, ideologii nostri, prea preocupati de multimea de probleme imediate, legate de consolidarea Romaniei, nu le-au dat niciun sprijin, fie si, macar, indemnandu-i sa-si intrebe propriile nume. Raspunsul i-ar fi edificat – identitatea lor a fost candva romaneasca, fiind, in timp, rusificati, motiv pentru care, nefind rusi „de la mama lor”, limba „rusa” pe care o vorbeau ei, intre Lvov si Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg si Moscova. Nu erau nici rusi, „mari” sau „mici”, nici „ruteni” ci, pur si simplu, niste fosti romani. De aceea se simteau (si se simt) strans legati de toate teritoriile in care mai supravietuiesc, sau inca traiesc, romanii ca bastinasi, de la zidirea popoarelor moderne.

Mentalul nostru fiind insa unul de supravietuitori si nu de cuceritori, am ratat atunci ocazia de a ne aduce fratii risipiti si dezorientati la matca. N-au ratat ocazia insa serviciile de diversiune germane, care au dat „rutenilor” o „identitate”. Adus in graba de la Kiev la Lvov, profesorul universitar de istorie Mihail Hrusevski a pus in circulatie, in 1894, termenul de „ucrainiti”, cum suna initial, in graiul mai apropiat de al neamului din care proveneau acesti fosti romani, apoi „ucraineni”. Numele veneau de la „u-Craina”, teritoriile situate, in veacul XVI, „La Marginea” regatului polon, formand o banda litorala Marii Negre, ocolind posesiunile tataresti din Crimeea, intre varsarea Nistrului si pragul „Voloski” („Romanesc”) al Niprului, locuit de vechii romani („Ulaghi”), peste care s-au asezat fugarii din Tarile Romane, organizandu-se pe temeiul obstilor satesti de la inceputurile istoriei romanilor. Istoria lor o vom reinvia insa la momentul oportun. Sa ne oprim pentru moment doar asupra termenilor de „Ucraina” si „ucraineni” care, in traducere, in toate limbile pamantului, inseamna „la Margine” si „la margineni”. Ei au fost lipiti, ca etichete, de specialisti germani in confectionarea de „natiuni culturale”, pe o miscare, initial de fronda literara, apoi spirituala si, in final, politic secesionista fata de Rusia imperiala, dar si fata de miscarile pentru independenta si unitate nationala ale polonezilor, lituanienilor, estonilor, letonilor etc. si, in special, romanilor. Pentru ca, in „natiunea culturala” ucraineana, intrau de-a valma, prin tactica „FAUSTRECHT” („Dreptul pumnului”), rusi (mici), romani rusificati („ruteni”) si nerusificati, traci slavizati (hutani) si neslavizati (lituanieni) dar nici romanizati, polonezi, letoni, estonieni, finlandezi, slovaci, tatari etc. Si intrau impreuna cu teritoriile lor.

Material realizat de col. (r) istoric Mircea Dogaru via certitudinea.ro.

peisaj de iarna, cand mor parintii, beatrice silvia sorescu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/winter-landsape-near-etxalar-navarra3.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/winter-landsape-near-etxalar-navarra3.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Cand mor parintii – poem de Beatrice Silvia Sorescu” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540317523089{margin-bottom: 0px !important;}”]

Cand se duc parintii, nu le vinde casa,
Ei au trudit in Raiul lor cel sfant,
Din cand in cand, mai pune-acolo, masa,
Pastreaza-le bucata de pamant,

Cand mor parintii, nu te duce-n pripa,
Sa calculezi cat iei pe truda lor,
Ci construieste inca o aripa,
Si ai sa vezi ca nu le-a fost usor,

Pastreaza demn, tot ce a fost frumos:
Masa, la care-ai stat, cu trei picioare,
Lampa ce arde inca, lin, duios,
Covorul, patul, cele trei ulcioare,

Asterne iute, scoartele din lana,
Mainile mamei te vor mangaia,
Si stai pe prispa veche, chiar batrana,
Sa mai asculti concertul din valcea,

Hai, scoate apa toata din fantana,
Sa primenesti izvorul infundat,
Mama si tata te vor lua de mana,
Te vei simti la fel ca altadat,

Mai da cu var, copile, pe pereti,
Sa ii pastrezi curati, ca pe-o icoana,
Parintii tai au devenit peceti,
Nu alerga, dup-avutii, in goana,

Nu astepta, rugina sa le rupa,
Deschide portile, la casa, largi,
Toti ingerii te vor veghea, asculta,
Vei fi inconjurat numai de magi,

De ce nu vii? Ai tai mereu asteapta…
Ofteaz-atunci cand vad ca esti absent,
Stau umbre triste, pironite-n poarta,
Nu vor sa creada-n visul desuet

De fapt, Parintii nici nu mor vreodata,
Traiesc in noi, sunt rau cu apa lina,
Sunt stele-aprinse peste zarea-nalta,
Sunt curcubeu, pe bolta cea senina,

Tu ia aminte: casa parinteasca
E locu-n care sufletul ti-e roua,
E vatra noastra veche, stramoseasca,
Lumina ce se scalda-n luna noua.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

ion soreanu siugariu, ion siugariu, eroul national ion siugariu, vintila horia, erou, eroul ion siugariu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/eroul-ion-siugariu.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/eroul-ion-siugariu.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Vintila Horia despre Poetul erou-martir Ion Siugariu si generatia GANDIREA” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][vc_custom_heading text=”ION SIUGARIU DELA MESTERUL MANOLE” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540228464248{margin-bottom: 0px !important;}”]Generatiei mele, pe care am putea-o numi „generatia dela 1939”, pentru ca isi atinsese primele teluri in anul cand a isbucnit cel de al doilea Razboi Mondial, i-a apartinut si acest tanar poet-erou care ne-a luminat tuturor existenta si poesia, in acei ani de dubla pregatire: o pregatire catre propria noastra realizare, si o pregatire de moarte, vreau sa spun de moarte reala, cum a fost cea a lui Ion, sau o moarte a Tarii, partiala, evident, si trecatoare, insa care n’a trecut inca si cine stie cat va mai starui de-asupra tragediilor noastre. Ne-am cunoscut si ne-am perfectionat la umbra „Gandirii” si acolo am inteles, in primul rand, ce inseamna a fi Roman. Ne-am desvoltat cetind si meditand carti de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Vasile Bancila, Gib Mihaescu, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, Adrian Maniu, ganditori, poeti si romancieri care au stiut sa creeze o Romanie literara si filosofica pe masura Romaniei geopolitice iesite din rasturnarile celui dintaiu Razboi Mondial. E greu de povestit aceasta istorie paralela si greu de inteles pentru cei care n’au trait-o cum am trait-o eu, Ion Siugariu si ceilalti tineri de atunci. Cei ce ne precedasera si care, intre 1920 si 1940, au dat Tarii un chip cultural fara de care nu se poate reconstitui o imagine valabila a Romaniei antebelice, scriau si publicau in timp ce noi imparteam Universitatea cu poesia, dadeau la iveala carti ca acestea: „Puncte cardinale in haos” si „Nostalgia paradisului” de Nichifor Crainic, „Trilogia culturii”, „Trilogia cunoasterii”, „Cruciada copiilor”, „Mesterul Manole” si „Avram Iancu” de Lucian Blaga, „Tarm pierdut” de Ion Pillat, „Urcus” de V. Voiculescu, „Estetica” de Tudor Vianu, nuvelele lui Victor Papilian, romanele (cele bune) ale lui Cezar Petrescu, „Lauda somnului” si „La curtile dorului” de Lucian Blaga, traducerea „Divinei Comedii” de Alexandru Marcu, eseurile lui Dan Botta, „Panorama literaturii romane” de Basil Munteanu si altele, carti modelate intr’un fel sau intr’altul de spiritul „Gandirii”, care a dus in acei ani catre o definire a Romaniei prin crestinism si cultura, ca un final al incercarilor mai vechi realizate de „Convorbiri Literare” si „Semanatorul” sau in sens contrar, de falsele premise, ramase din fericire fara concluzie, ale „Vietii Romanesti”, singura pretentie romaneasca de a face din marxism o cheie de cunoastere, care nu si-a gasit niciodata broasca, pentru ca, dela inceput pana la sfarsit, o cauta pe delaturi, in inesentialul luptei de clase si a unui fals realism care, atat in literatura cat si in politica, au starnit intre noi adevarate catastrofe nationale.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/2″][vc_column_text css=”.vc_custom_1540228734036{margin-bottom: 0px !important;}”]Tot ce gandise despre romantism secolul al XIX-lea si-a aflat in „Gandirea”, ca revista si ca proiectare in afara a unor personalitati crescute in spiritul ei, o continuare si o implinire. Este imposibil, astazi, dupa cum va fi imposibil maine, sa se ajunga la o definire a[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/2″][mk_image src=”http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2015/12/Vintila-Horia-AN-300×169.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”http://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2015/12/Vintila-Horia-AN-300×169.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Vintila Horia” align=”center” animation=”fade-in”][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text css=”.vc_custom_1540229511202{margin-bottom: 0px !important;}”]culturii romanesti fara sa se tina seama de grupul dela „Gandirea”, care a constituit un fel de Academie Romana paralela, din infaptuirile careia, carti, catedre universitare, conferinte, ziare, s’a putut constitui timp de doua decenii un chip real al Romaniei, un fel de intregire a neamului care dadea celeilalte intregiri, dela 1918, o fiinta nationala si un elan catre constelari exterioare. Aceasta idee de universalizare, plecand dintr’o esenta romaneasca foarte bine definita, a constituit idealul generatiei mele si a lui Ion Sugariu.

Anii in care s’a pus la cale proiectul „Mesterul Manole” au fost 1936-1938, cand, colaborand la „Gandirea” si la alte reviste cum erau, de pilda, „Pagini Literare” dela Turda, sau „Gandirea Romaneasca” de la Cluj, ne adunam aproape in fiecare zi la Cafe de la Paix sau prin restaurante pentru poeti si discutam despre mesajul generatiei noastre. Eram obsedati de ideea unei afirmari europene a culturii romanesti. Cei care, dela inceput, si-au pus fervoarea in acest proiect am fost: Ovid Caledoniu, Horia Nitulescu, Axente Sever Popovici, Ion Siugariu, Miron Suru si cu mine, la care s’au adaugat, cu participari mai mult sau mai putin entuziaste, Stefan Baciu (care s’a despartit de noi inca inainte de aparitia primului numar al revistei), Stefan Stanescu, Ion Aurel Manolescu si Madeleine Andronescu, iar din departarea provinciilor pe unde traiau: Grigore Popa, Mihai Beniuc, V. Benes, Mihail Chirnoaga, Octav Sulutiu si Mircea Streinul, sau Marcello Camilucci, care era pe atunci profesor la Bolonia. Altii ni s’au adaugat mai tarziu, in cei doi ani de existenta a revistei, dupa cum pictorul Ion Mirea, personalitate complexa, obsedata de arta, de filosofie si de poesie, si alti artisti plastici au fost cu noi sau alaturi de noi, ca bucovineanul Rud. Rybiczka, si ne-au ilustrat copertile cu maini si cu ganduri aliate. Grigore Popa isi facuse teza de doctorat despre Kirkegaard, daca nu ma insel, Axente Sever Popovici era matematician si filosof (cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut in viata mea, in Tara si in afara), Ovid Caledoniu traia din Rilke si Angelus Silesius, Horia Nitulescu venea dela Teologie, Mirea voia sa stie si sa reprezinte totul, intr’un elan pluridisciplinar care-i sta si azi inscris in opera, Miron Suru era librar si bibliograf si cel care a facut posibila viata vizibila a revistei punandu-ne la dispozitie tipografia dela Cartile Bisericesti pe care o conducea Pavel Suru. Cautam colaboratori in Franta, Italia si Spania ca sa ne mutam in Europa, convinsi de puterea noastra, era sa spun de geniul nostru, ceea ce atunci ni se parea normal, deoarece, asa cum spunea Ovid Caledoniu, atinsesem o varsta (abia trecusem de douazeci de ani) cand nu mai puteam scrie decat foarte bine, deci universal valabil. Cred ca am fost generatia cea mai ambitioasa si mai orgolioasa nascuta candva pe „tara ronda ca un scut”, cum o numea poetul unui „Urcus” din care ne facusem un itinerar. Ion Siugariu era, printre noi, un fel de lumina incarcata de poesie, antagonic si complementar, ca raza soarelui, facut dintr’o continuitate ondulatorie, care era traditia dela „Gandirea”, din care i se trage intreaga inspiratie, si dintr-o ruptura corpusculara, sau revolutionara care-l aducea in mod logic catre noi. Toti am fost asa, traditionalisti si revolutionari, la modul cel mai complementar posibil fara de care nu e posibil sa intelegi si nici chiar sa contemplezi o miscare literara, un curent, o revista sau o personalitate universal graitoare. Totul se rezolva in noi pe aceasta dubla dimensiune, care este, cu siguranta, si cea a Romaniei de maine.

Critici literari specializati au scris in Tara despre poesia lui Ion Sugariu, adunata in acest volum prin grija iubitoarei lui sotii, inspiratoare si conducatoare, in felul in care Dante vedea femeia si amorul, in felul in care fiecare din noi, cei dela „Mesterul Manole” am fost dusi catre noi insine ca niste „Fedeli d’Amore” ce eram, de ingerii nostri complementari. Daca n’ar fi fost strans cu atata graba dintre noi, Ion Sugariu ar fi devenit, alaturi de Ovid Caledoniu, poetul metafizician al generatiei dela 1939, inscris dela primele lui versuri pe linia Dante-Claudel-Rilke-Eliot, de care tineau aproape toti poetii dela „Gandirea”, fiind desigur Nichifor Crainic cel ce mai mult a fost continuat de versurile din acest volum. „Sete de ceruri” este un titlu gandirist, dar si „Paradisul peregrinar”, ca si multe din poemele adunate aici. E o poesie plina de soare, vreau sa spun de el insusi. De cate ori ne vedeam, ma ruga sa nu-l mai chem Ion, ci Soare. Mi se parea un nume pagan, in timp ce numele lui de botez venea direct din Evanghelie si ma aseza alaturi de chipul interior al poetului. Abia acum il inteleg. A fi soare inseamna a fi lumina, inceput, peste paganism si crestinism, genetic adevarat. Astfel, Cuvantul se imbina cu Lumina si devenea lume. Ii cer iertare ca abia acuma, dupa atatia ani, in fata acestor poeme si a fragmentelor de proza epistolara, atat de ale lui, ii pot spune Soare, chemandu-l asa cum el voia sa-l chem. Cetindu-l, am reavut dinainte drama intreaga a generatiei mele. Idealul universal, proiectarea Romaniei catre ceea ce ii semana si catre ceea ce o astepta, adunarea intr’o revista si intr’o grupare a vointei noastre de putere spirituala, razboiul, separarile, mortile, exilurile. Decenii de deserturi si sange intre acea imagine pura, voitoare de mai bine pentru toti oamenii pamantului, improspatati in romanism, adica in cunoastere, si teribilul destin care a faptuit contrariul. Ura, lupta de clase, materialism absurd, plin de molii si de rautate, patru decenii de proza intunecata si neomeneasca, de durere romaneasca, definitoare si ea, intr’un fel, deoarece a fost poporul roman punctul in spatiu si in timp in care s’a concentrat suferinta si nedreptatea. Poate ca si asta inseamna ceva, desi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori si pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Sugariu, atat de legata de acea intentie, sta marturie in aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi si n’a fost decat in sacrificiu si in moarte. In aceasta nedorita dar acceptata grandoare de a fi, generatia dela 1939 se reintalneste cu Ion Sugariu intr’un moment in care intunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare incepuse sa curga peste noi.

Vintila HORIA
Madrid, 21-I-1985

Sursa: marturisitorii.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]