Articole despre valorile românești.

ungur, ungaria, limba romana

Sunt ungur si nu inteleg de ce nu ne invata limba romana la scoala

Un chelner din Satu Mare ne-a povestit cat de greu i-a fost in viata din cauza faptului ca nu a invatat la scoala in limba romana. Sa vedem:

Povestea mea cu limba romana incepe pe la sapte ani, cand parintii (pe care ii respect si iubesc enorm) m-au inscris la scoala. La inceput totul a fost bine si frumos –amintiri faine, cum banuiesc ca are toata lumea din acele vremuri– pana cand s-a intamplat „surpriza”. Sau as putea sa-i spun mai bine „socul”. In momentul in care directorul scolii a intrat in clasa mi-am dat seama ca vorbea o limba pe care, spre mirarea mea, nu o intelegeam! Deloc. Omul vorbea limba romana. Vorbea, de fapt, limba tarii in care traim, unde-i ce mai buna paine si ii cea mai curata apa, unde, orice ni s-ar intampla rau, trecem mai usor pentru ca suntem acasa. Inca de la acea vreme am realizat ca am o mare problema pentru ca sunt ungur.

Primii opt ani pierduti din viata

Directorul scolii vorbea la ore numai in romana, stia foarte bine ca nu intelegem un bob din tot ce spunea, dar la salariile de mizerie ale profesorilor nici nu-i de mirare ca nu-l interesa chestia asta. M-a cuprins un sentiment de ceva nou, ceva interesant, eram curios, voiam sa stiu si eu aceea limba. Totusi aveam prea putine sanse sa invat romana. Toate materiile erau predate doar in limba maghiara, adica „limba materna”, iar la romana, pentru ca nu intelegeam mai nimic, invatam pe de rost. Spre exemplu, ne-a luat vreo doua-trei saptamani pana am reusit sa tocim imnul. Iar la vremea aceea nici nu realizam ironia sortii, ca „Desteapta-te romane!”… era chiar un mesaj pe care trebuia sa-l urmam.

La inceputul liceului, regulile s-au schimbat putin, in sensul in care puteam alege romana ca limba de predare a materiilor. Numai ca trecusera deja opt ani de invatat numai in limba maghiara si era foarte greu sa mai schimbi ceva. Cercul s-a inchis, am continuat toata clasa aceeasi drama, in bezna totala, recitam intr-o veselie „Calin file din poveste”, dar in realitate nu intelegeam mai nimic.

Stiam cu totii ca nu o sa fie bine, sau chiar usor in viata, dar nu mai aveam ce sa facem. Nu puteam sa invinuiesc pe nimeni pentru chestia asta, eu sunt democrat, dar nu pot sa nu spun ca totul era o prostie. A parintilor, a sistemului, a politicienilor.

Nu este vina noastra, a generatiei de unguri din Romania de dupa anii ’90, ca multi dintre noi (cam 90%) nu stim sa spunem o propozitie in limba romana fara greseli!

Dar hai sa-ti spun mai departe problemele pe care le-am intampinat in viata.

Am terminat liceul din Satu Mare si am ales sa lucrez, unde altundeva, in comert, ca doar „stapaneam” limba tarii. Asa de bine stiam a vorbi romaneste, ca daca voiai, puteai sa iei si sa vinzi in piata la rusi. M-am angajat asadar la un restaurant si incercam sa vorbesc cat mai putin posibil, ca sa-mi ascund deficienta asta „minora”. In realitate, pe vremea aceea, nu stiam un bob romaneste. Si acum ma mira tupeul pe care-l aveam de a pretinde ca stiu limba asta.

Am invatat limba romana la locul de munca

Norocul mi-a suras totusi de unde ma asteptam mai putin. Patroana restaurantului unde lucram a realizat, la un moment dat, ca nu sunt chiar semi-mut. Problema mea era ca nu vorbeam pe limba ei, adica romaneste. Am fost deconspirat in momentul in care m-a rugat sa-i dau din bucatarie o oala, si eu i-am pus in mana matura… pe foc automat, m-a rugat sa-i dau mai bine o cratita, iar eu facand o legatura logica, i-am pus farasul in cealalta mana. Patroana a ramas muta: „cum eram eu de doua luni pe acolo si nu intelegeam chestii simple din limba romana?”

Ceea ce nu stiam era ca doamna era o profesoara de romana pensionata, cu o mica afacere de familie. Si acum cand ma gandesc la ea mi se umple sufletul de respect si multumiri. In loc sa ma concedieze, a inceput sa ma invete romaneste si nu s-a lasat batuta. Ce nu am invatat la scoala in 12 ani de zile, ea a reusit sa ma invete in doi ani. Cu calm, cu rabdare si multa iubire, spunand cuvintele si aratandu-mi ce e ala „mar” sau „oala” sau „faras”, desenand animale, epuizand toate metodele care ar fi putut sa ma ajute.

Sunt barbat, dar tot trebuie sa recunosc, nu mi-e deloc rusine sa o fac, dar imi dau lacrimile cand ma gandesc la ea. Mi-a fost ca a doua mama. In lumea asta moderna, nu stiu cine ar fi facut astfel de sacrificii pentru mine.

Incetul cu incetul, am inceput sa fac diferenta intre oameni, buni, rai, indiferenti sau cum o fi, si nu intre natii. Asta datorita ei.

In momentul de fata am ajuns sa inteleg piese de Nane, B.U.G. Mafia. I-am ascultat, mai citeam si chestii despre ei si acum pot sa spun cu mandrie ca sunt roman, desi poate nu chiar pur sange… A nu se confunda cu reclama electorala a PSD, eu sunt un democrat innascut, ceea ce facea PSD era cu totul altceva.

Multumiri UDMR!

Revenind la subiectul limbii romane, pe aceasta cale as dori sa-i trimit multumiri Uniunii Democrate a Maghiarilor din Romania, care ne sprijina sa invatam in limba lor, ca se lupta pentru noi (pe banii nostri, desigur), sa se cultive o noua generatie, care nu stie sa scrie si sa vorbeasca in limba romana! Iar pentru dragii de parinti vreau sa le transmit urmatorul mesaj: daca peste opt sau noua ani, nu vreti sa va mutati in tarile vecine, macar nu-i luati sansa copilului vostru la o educatie normala. Lasati-ne pe noi sa decidem, ar trebui sa avem dreptul asta de mic, sa ajungem si noi undeva.

Apropo, dintre minoritati, ghiciti cat la suta au ajuns in functii de conducere? Mai nimeni sau foarte putini. Asta nu din vina noastra. Nu ca am fi prosti, dar educatia pierduta in limba romana conteaza enorm. Cat despre facultatile cu predare in maghiara, ce sa mai spun, noroc ca nu am avut ocazia. Poate nici articolul asta nu reuseam sa-l scriu. Facultatile efectiv lucreaza pentru export de profesionisti, nu numai ale minoritatilor (a lor exclusiv pentru asta), dar si in general.

Pun la o parte trecutul, si ma bucur de cele intamplate, m-au ajutat sa fiu eu, intr-un mod sau altul, sa realizez cine sunt, ce vreau de la viata. M-as bucura foarte mult, daca si altii ar putea spune asta, avand o sansa la educatie neimpusa in limba „materna”, oricat de mica, dar sa aiba.

Articol realizat de Cristian Antal via vice.com.

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Avem suficienta inteligenta, ea trebuie doar adunata si coordonata! (interviu)

Col. Dr. Mircea Dogaru (n. 30 ianuarie 1955, Targu-Mures) este un istoric si autor roman.

Este absolvent al Facultatii de Istorie-Filosofie din Bucuresti in 1979. Este repartizat ca profesor de liceu in Bucuresti. Insa, in acelasi an, renunta la invatamant in favoarea cercetarii. Devine cercetator-stiintific la Institutul de Istorie si Teorie Militara (1979-1999), specialitatea „Istorie militara antica, medievala si arheologie”. Este specializat in istoria Uniunii Europene la Institutul Francez (1997) si in Politici de aparare NATO in Canada (1998).

Obtine in 1994 titlul de doctor in istorie militara. In calitate de publicist obtine premiul pentru debut in 1984, devenind membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din 1999. Incepand cu anul 2002 este profesor asociat la Facultatea de Istorie, Geografie, Filosofie a Universitatii Craiova. Este realizator de emisiuni TV de succes la postul Romania de Maine.

Din 2009 este presedintele-fondator al „Sindicatului cadrelor militare disponibilizate, in retragere si in rezerva”, singurul sindicat de acest tip din Romania.

Calin Mihaescu: Ce credeti despre trecerea la armata de profesionisti?

Mircea Dogaru: Este unul din gesturile de tradare din partea autointitulatei noastre elite politice. In traditia romaneasca si a altor popoare se considera ca fiecare tanar are datoria de a se inrola in armata pentru a participa la apararea patriei, in caz contrar nu era considerat barbat. In calitatea mea de lider sindical pot sa va spun ce s-a intamplat cu armata de profesionisti: armata in Romania a fost redusa de la 320 de mii de oameni la 52 de mii si s-a trecut la un sistem de recrutare in baza unei legislatii cel putin ciudate. Primii componenti ai asa-zisei „armate de profesionisti” si-au incheiat contractele la ora actuala, nu li se ia in considerare nimic din ceea ce au invatat sub aspect profesional, nimic din ce au devenit in cadrul unei armate de tip NATO, cu instructori NATO. Cei care au luptat sub drapel NATO si drapel romanesc in uniforme romanesti in Afganistan, in Irak, in perioada anterioara in Angola, au fost aruncati pe piata muncii in calitate de muncitori necalificati la 35-40 de ani. S-a constatat ca legislatia noastra nici macar nu-i mai considera militari. Deci, avem o „armata de profesionisti” care, conform legii, nu mai este formata din profesionisti, ci e o armata formata din voluntari. Asta este situatia la ora actuala, practic nu mai avem armata. Cu alte cuvinte este un dezastru si era un dezastru previzibil, pentru ca trecerea la asa-zisa „armata de profesionisti”, a insemnat slabirea capacitatii de aparare a unei tari, lipsirea de motivatie a unor generatii intregi.

In situatii exceptionale cum sa mai duci tineretul total neinstruit si sa-l imbraci in uniforme? Cum si pentru ce? Ca sa-l faci carne de tun? Este o chestie absolut aberanta, pentru statele din Europa centrala si rasariteana si s-a urmarit slabirea lor sub toate aspectele, punerea lor la dispozitia marilor puteri.

Calin Mihaescu: Dar NATO ce interes ar avea in acest scenariu sa slabeasca o armata a unei tari aliate, partenere?

Mircea Dogaru: Sunt istoric si as vrea sa discutam adevarul. Pentru ca militarii nostri sunt pusi cu spatele la zid, nimic nu mai poate trezi tara decat adevarul. S-a ajuns la o situatie aberanta la noi: in trecut, in cuvantul „tara” intrau doua componente: militarii profesionisti (curtenii) si gloatele, adica lumea din strada. In prezent, gloatele au fost intoarse impotriva militarilor profesionisti printr-un razboi psihologic si de imagine astfel incat conceptul de „tara” s-a distrus. Dupa parerea mea, ne aflam la ora actuala in faza unei lovituri de stat in plina desfasurare, o lovitura de stat de tip stalinist. Mai mult decat atat, masele au fost intr-atat de indobitocite, in Romania, in acesti 20 de ani de mankurtizare, incat nu mai inteleg ca lupta impotriva propriilor interese si sprijina ocupantul.

Noi am inteles in decembrie 1989 cum stau lucrurile, insa nu am putut lupta cu agresorii. Romania a fost atacata de fortele profesioniste ale statelor celor doua tratate. Nu au fost doar SPETNAZ si OMON, au fost si batalioane franco-germane care s-au antrenat in Debretin (localitatea din Ungaria care se afla in apropierea frontierei cu Romania), pe macheta Transilvaniei. Deci, a fost o lucrare generala, pentru ca era vorba de o preschimbare si explic imediat de ce: pentru a ajuta Rusia sa se preschimbe, dar sa ramana mare imperiu. Noi am identificat agresorii dar nu am putut sa ne batem pentru ca intre ei si noi erau masele mankurtizate. Mai mult, agresorul tragea lepadand unul dupa altul vestoane ba de Securitate, ba de Armata, ba de Militie, ba de nu stiu ce…

Am o singura intrebare: era nevoie sa se deplaseze masele de prosti la televiziune, care putea fi inchisa printr-o simpla apasare de buton in punctul de comanda? Acolo unde au lipsit masele, adica gloatele, intre noi si adversari, cum a fost la podul de la Slatina, acolo adversarul a fost facut tandari. Esaloanele venite dinspre Craiova au fost facute praf de TAB-urile (TAB = transportor auto blindat) armatei. Supravietuitorii care urlau „mama!” in ruseste au fost dusi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperati. In schimb, ofiterii nostri au dat ani de zile cu subsemnatul la ambasada sovietica: „cum de si-au permis sa-si apere tara?”.

Ceea ce se petrece acum este identic. In 1989, dupa o lucrare de 20 ani (fuga lui Pacepa a fost un semnal), noi am fost loviti sistematic in stomac ca sa iesim in strada si am iesit din disperare, iar in strada nimeni nu a gandit. La ora actuala nu ne mai grabim pentru ca nu numai in stomac suntem loviti: ni se interzice dreptul la viata, nu mai avem siguranta zilei de maine, ni se stabileste si de catre un ministru al muncii si cat trebuie sa traim dupa ce iesim la pensie. Mai mult decat atat, s-au reactualizat toate nucleele KOMINTERN-iste. Avem bine in vedere acest lucru, nu este vorba de interesele Rusiei, ci de indivizi care lucreaza in Rusia impotriva intereselor rusesti, in Israel impotriva intereselor evreiesti, in Romania impotriva celor romanesti si in America impotriva celor americane. E vorba de vechiul KOMINTERN care s-a reactivat si sunt oameni care nu pot pati nimic pentru ca nu apartin nimanui. Nu au nici un Dumnezeu, sunt atei, sunt fiii si nepotii celor debarcati de pe tancurile rusesti, diferenta este ca „tatuca” le-a murit, nu mai e Stalin, dar ei merg mai departe.

Calin Mihaescu: Tatuca s-a reincarnat la Vest?

Mircea Dogaru: Probabil. Nu il cunoastem noi. Stalin s-a multiplicat in cateva zeci de persoane care considera oamenii simpli-cifre si incearca sa destructureze toate statele, nu numai Romania. Este o putere a banului, „ochiul dracului” care dizolva toate natiunile pentru ca „tot ce este mic, este minunat”. Este un principiu enuntat de Leopold Kohr, state sub zece milioane care pot fi usor gestionate asemenea unor S.R.L.-uri, cu politia corporatiei care asigura toate afacerile si ii pedepseste pe cei care protesteaza.

Calin Mihaescu: Oare nu cumva cei care fac propaganda antiromaneasca in Rusia de azi, deseori cu clisee sovietice, sunt aceiasi care fac propaganda antiruseasca, aici in Romania?

Mircea Dogaru: Cei care, fac propaganda antiromaneasca in Rusia sau Ucraina nu o fac nici in interesul Rusiei, nici a Ucrainei, este un praf in ochii. Sa va dau un exemplu: nu Ianukovici era omul rusilor, ci Iuscenko si Timosenko, iar „revolutia portocalie” a fost instrumentata in sensul asta. Lucrurile stau cu totul altfel, exact pe dos fata de cum consideram noi.

Realitatea a condus spre un bipolarism. Aceasta a fost realitatea, aceasta va fi. E o aberatie sa se incerce altceva. Exista putere bipolara si acum pe pamant.

Va exista o singura voce doar cand ne vom confrunta cu… martienii. Abia atunci ne vom alinia in spatele unui „führer”. Pana atunci, nu. Chestia este ca aceasta lege, etern valabila, nu poate fi contestata. Si la ora actuala sunt aceleasi doua puteri, Federatia Rusa si Statele Unite.

Calin Mihaescu: Cand s-a conturat aceasta formula bipolara?

Mircea Dogaru: In clipa in care vechiul parteneriat a cazut. Germania care s-a considerat stapana Vestului si era, a intins o mana si a facut in tratat de alianta militara cu Uniunea Sovietica, tratatul Stalin-Hitler fiind o reeditare a tratatului Alexandru I – Napoleon pentru impartirea Europei. In momentul acela in Germania a aparut microbul hegemoniei universale si Hitler a ajuns la concluzia ca poate elimina partenerul si poate ramane de unul singur si a atacat Uniunea Sovietica, si-a atacat aliatul. Acel pact, „Ribbentrop-Molotov” nu era unul al impartirii Romaniei, ci al Europei in doua, in functie de interesele celor doi. In momentul in care Germania a innebunit si a stricat jocul, era firesc ca Occidentul sa produca un nou partener pentru Rasarit. Si acest partener a fost inca din 1939 Statele Unite ale Americii. Pentru ca fratii nostri de dincolo de Prut sa stie cine i-a vandut cu adevarat, o sa dau citire urmatoarelor enunturi: la 17 decembrie 1939 (razboiul incepuse la 1 septembrie) s-a infiintat la Departamentul de Stat al Statelor Unite un organism special numit „Committee on Problems of Foreign Relations”, care s-a numit din ianuarie 1940, „Advisory Committee on Problems of Foreign Relations”, iar din mai 1940 „Interdepartmental group to Consider post-war international problems and policies”, condus de internationalul Leo Pasvolsky.

Ce analiza acest comitet? Zonele de conflict postbelice care vor exista dupa cel de al doilea razboi mondial. Analiza a inceput in septembrie 1939 cand razboiul abia incepea. In vara anului 1941, in plin razboi antisovietic, acest comitet a devenit foarte activ pentru ca era vorba de ajutorarea rusilor in calitate de viitor partener in locul nemtilor si s-a numit „Advisory Committe on Post-War Foreign Policy”, cu un subcomitet pentru probleme teritoriale, condus din februarie 1942 de Harley Notter. La 24 aprilie 1942 s-au identificat 24 de chestiuni teritoriale care vor pune probleme stapanilor lumii dupa razboi. Printre acestea si problemele teritoriului dintre Romania si Ungaria, dintre Romania si Rusia, indiferent cum urma sa se numeasca dupa razboi Rusia, Uniunea Sovietica sau altfel.

Chestiunea a continuat, deci am devenit obiect de analiza, iar realitatea in ceea ce ne priveste, din punct de vedere al intereselor viitorilor stapani, s-a conturat la 27 ianuarie 1943, cand s-a luat in calcul pentru prima data ca Bucovina si Basarabia sa ramana in Uniunea Sovietica. Negociatorii, adica vanzatorii, cei care ne-au vandut, sa stie si fratii nostri de dincolo, s-au numit: Grayson Louis Kirk, Marion W. Boggs, Charles Eustis Bohlen, John C. Campbell, Cavendish Wells Cannon, Norris W. Chipman, Otto E. Gutte, Harry N. Howard, Philip E. Mosley, colonel James Olive, capitan H.L. Pence. Acestia sunt cei care au facut raportul acceptat de presedintele Statelor Unite ale Americii de atunci, in baza caruia se spunea ca in Basarabia, in acea perioada, „la 3 martie 1944, locuiesc 1,6 milioane romani, 700 de mii de rusofoni, 165 mii de bulgari, 100 de mii de gagauzi si 200 de mii de evrei. Basarabia si Bucovina sunt teritorii romanesti, fara nici un fel de dubii, dar Romania nu va avea de suferit daca nu le va mai avea dupa razboi. In schimb, pentru aliatul lor rus, ar fi inca o incomensurabila pierdere strategica in posibilitatea de a ajunge rapid prin Bucovina in centrul Europei.” In aceasta situatie s-a decis ca aceste teritorii sa ramana dupa razboi Rusiei. Decizia finala a fost luata la 3 martie 1944, in plin razboi. Din acel moment, s-a perfectat alianta care functioneaza si astazi intre Statele Unite si Rusia.

„Catelul” americanilor, Marea Britanie, a lansat pe piata conceptul de „Cortina de Fier”, pentru ca el trebuie preluat de undeva. Realitatea este cu totul alta, acest concept a fost lansat in „Das Reich” la 25 februarie 1944, de Goebbels, care spunea ca „pe masura ce tancurile germane se retrag si ‘mareea rosie’ inainteaza, o ‘cortina de fier’ se va lasa asupra Europei, in spatele careia vor fi lichidati milioane de oameni.” Britanicilor le-au placut foarte mult conceptul, cu cinism l-au preluat, au batut palma si au creat ceea ce prostii au numit si numesc in continuare „razboiul rece”. „Razboiul rece” a avut un singur scop: sa pastreze bipolaritatea – asupra fraierilor din occident tronau americanii, asupra fraierilor din rasarit tronau rusii. In momentul in care unii incercau sa se ridice si sa pretinda dreptul sa cugete asupra democratiei, erau speriati cu „pericolul rosu”, iar in rasarit erau speriati cu „imperialismul anglo-american”. Uite asa rusii au tinut jumatate de planeta in frau si americanii cealalta. Intre ei exista o coordonare perfecta, telefonul rosu a functionat intotdeauna. Desigur, mai existau excese, se mai calcau pe picioare un pic, dar atunci se amenintau reciproc de ochii lumii si treaba se rezolva in culise. Criza a izbucnit din cauza sistemului aflat in Rusia.

Calin Mihaescu: Se agita atat mult in Romania de azi acuzatia de comunism, „cripto”-comunism, la adresa poporului roman in ansamblu. Democratia noastra pare determinata sa nimiceasca comunismul. E o treaba serioasa cu comunistii astia?

Mircea Dogaru: Fosti kominternisti care mai traiesc, fosti agenti ai lui Stalin, fii si nepotii lor, arunca pe piata din Romania acuzatia comunismului. Comunismul exista in Israel, exista poate in Singapore, dar nu a existat in Rusia, nu a existat in Romania, aici a existat cu totul altceva. Comunismul dupa Karl Marx si Engels urma sa se instaureze intr-o societate superdezvoltata din punct de vedere economic, prin concentrarea capitalului la varf, in nici un caz prin revolutie.

Rusia nu putea prospera cu modul sau de productie pentru ca ducea la o scleroza a structurilor economice in special, Este vorba despre „modul de productie asiatic”, numit de rusi „socialist”, de occidentali „hidraulic” si de romani „tributal”, o societate in care exista proprietate colectiva asupra mijloacelor de productie dar si exploatarea e exercitata de o aristocratie birocratica de functii, care tinde sa devina de sange. Adica Leon Tismenitzky, tatal kominternist, ni-l lasa mostenire pe Volodea (Vladimir) Tismaneanu, fiul… (nota redactiei – Vladimir Tismaneanu este profesor universitar american, lider de opinie de orientare democrat-liberala, emigrat din Romania in 1981; a fost coordonatorul comisiei prezidentiale care a redactat si prezentat in Parlamentul Romaniei „Raportul final” de condamnare a comunismului.)

Era ca un capac pe orizontala, care trebuia inlaturat periodic si inlocuit cu altul, pentru ca generatia urmatoare sa poata respira. Dar daca se constituie dupa aceleasi principii, matematic, dupa 30-50 de ani va trebui din nou inlocuit prin revolutie. Or, Rusia ajunsese la final, pentru ca inghetase si trebuia sa se produca acolo o rasturnare. Ca lucrurile sa poata merge inainte, o rasturnare de alt tip, cu revenire la economia de piata controlata de stat, se putea face doar cu sprijinul aliatului. In concluzie, tot ce s-a intamplat in rasarit, s-a intamplat pentru ca a fost conceput la sfarsitul anilor ’50, de catre serviciile speciale ruse si americane, mana in mana. Va dau un singur exemplu: cel mai mare luptator „antiamerican” si „antiimperialist” Brucan, devine goarna intereselor americane (nota redactiei – Saul Bruckner alias Silviu Brucan – lider comunist in Romania anilor ’50, dizident anti-ceausist, profund implicat in revolutia din 1989 si in viata politica de imediat dupa Revolutie). In ceea ce ne priveste… si-au pus agentii la mijloc, impreuna, in aceeasi caciula. Rusia trebuia sa se refaca, dar nu sa se prabuseasca si nu se va prabusi, pentru asta avea nevoie de un cerc de foc la granitele ei si asta au fost revolutiile in tarile din est. Trebuia sa se dea fraierilor iluzia libertatii. Basarabenilor li s-au dat 20 de metri de frau ca sa creada ca sunt liberi, in loc de 2 metri sau 1,5 metri, dupa care nu au mai inteles ce se intampla si s-a terminat si cu libertatea lor.

Calin Mihaescu: Care va fi efectul amplasarii scutului antiracheta in Romania?

Mircea Dogaru: Pai, de ce se discuta atat despre scutul antiracheta? Ameninta interesele rusesti? Nu. Totul e un praf in ochi, totul este o mare cacealma intrucat se trece la incheierea acordului SALT II, pentru ca acordul SALT I s-a incheiat. Bineinteles ca Nicolai Makarov si altii urla ca scutul antiracheta este impotriva rusilor, dar in nici un caz nu este impotriva Rusiei. A scapat un ziar azer, „Trend News” de la Baku, acum trei zile, o opinie interesanta a doamnei Beata Kviatek-Simanska, publicat de un ziar din Israel, conform careia, Rusia si nimeni altul a propus ca radarele de interceptare sa fie instalate in Romania sau Bulgaria ca o alternativa la intentia de desfasurare a lor in Polonia sau Cehia. Deci, rusii au decis sa fie instalate la noi si nu in Cehia. Tot scandalul il fac pentru a detine controlul maritim total in Marea Neagra.

Calin Mihaescu: S-a decis la vizita lui Obama in Rusia?

Mircea Dogaru: Asta se poate doar presupune. Chestiunea consta in interesele cui foloseste toata treaba asta? In primul rand scutul este indreptat impotriva Iranului. Romania este cel mai apropiat stat in care SUA poate amplasa asa ceva si subsidiar impotriva altora. Ca o consecinta directa, o declaratie a fostului comandant al flotei ruse de la Marea Neagra, amiral al Statului Major, general al marinei militare ruse, Viktor Kravcenko, precizeaza ca Moscova va fi nevoita, in replica, sa intareasca flota de la Marea Neagra. In cele din urma, beneficiarii scutului antiracheta vor fi rusii, nicidecum romanii. Eventual pe ideea lui Putin de desfiintare a acestei inventii a serviciilor speciale rusesti si germane, care se cheama „la margine”, adica, „Ucraina”.

Calin Mihaescu: Romania ar putea sa se apropie de Ucraina pentru a rezolva problema Transnistriei si a Basarabiei?

Mircea Dogaru: Este o aberatie, nu putem face o alianta cu Ucraina pentru ca suntem un stat membru NATO si putem face parte dintr-o alianta cu Ucraina doar in cadrul NATO. Nu mai putem face alianta cu nimeni de capul nostru. Suntem stat NATO si stat membru al Uniunii Europene. E o iluzie ca reprezentam ceva. Nu mai reprezentam nimic, suntem partea a unui superstat care se cheama Uniunea Europeana, cu legislatie proprie, care prevaleaza asupra legislatiei romanesti. Asta nu inteleg KOMINTERN-istii de la Bucuresti si slugile lor, ca nu mai pot face ce vor.

Calin Mihaescu: Poate ei asta vor, au pregatit directia asta…

Mircea Dogaru: Ei au pregatit distrugerea Ungariei si proiectul le-a reusit. Ungurii abia acum si-au dat seama ca nu mai stapanesc nimic in tara lor. Noi i-am urmat. La ora actuala pamantul nu mai este al nostru, este al italienilor sau cipriotilor, industrie nu mai avem pentru ca am facut-o praf, banci nu mai avem nici una. Ne intrebam de ce mai avem criza. Ce fel de criza? Ca in afara de criza de nervi nu mai putem identifica nici un fel de criza, nici economica, nici financiara. Practic, noi ne-am distrus ca si ungurii, ca si cehii, sarbii sau polonezii, singuri, Tara!

Calin Mihaescu: Nu puteam sa iesim din NATO, UE si sa facem o uniune ortodoxa?

Mircea Dogaru: Astea sunt capcane in care suntem aruncati ca sa ne irosim energia degeaba. Nici nu ar fi de interes. Interesul Romaniei, ca inteligenti ce suntem, ar fi sa utilizam parghiile NATO si UE ca sa ne facem propria politica. Dar conditia este sa ai patrioti lucizi in fruntea statului si sa „te faci frate si cu dracul pana ce treci puntea”. Din moment ce NATO e mana in mana cu Rusia, am avea liniste in toate partile si am putea invinge dusmanii interni care intamplator sunt si dusmanii NATO si dusmanii Rusiei. NATO ne-ar da mana libera.

Calin Mihaescu: Nu cumva strategia asta a aplicat-o Ceausescu intr-un alt context istoric?

Mircea Dogaru: Ceausescu urma strategia lui Brancoveanu, a lui Mihai Viteazu, prin care Mihai Viteazu a propus aliante in februarie-martie 1600, pe rand: lui Boris Godunov impotriva polonezilor si impotriva turcilor si tatarilor, polonezilor impotriva rusilor si impotriva austriecilor, Habsburgilor le oferea alianta impotriva turcilor, turcilor impotriva tuturor. Asta si era politica lui Brancoveanu, care era prieten al tarului, ceea ce era un titlu, era baron al Imperiului romano-german si in acelasi timp era Pasa Bei cu trei tuiuri de la Poarta. Intre trei mari puteri, el a manevrat in interesul romanesc. Asta a facut si Ceausescu, de aia a si platit cu viata. Dar astazi este alt context istoric, nu ne mai putem permite sa facem asta. Astazi suntem la marginea NATO si UE. Cu acordul Rusiei se pune scutul antiracheta in Romania. Si de ce cu acordul Rusiei? Pentru ca noi am fost cedati. Noi si polonezii din cadrul NATO suntem cei mai periculosi. Aia pentru ca sunt turbulenti in nebunia lor de sleahta, noi pentru ca, indiferent ce s-ar negocia cu noi, facem pe dos, facem altceva.

Calin Mihaescu: Daca exista aceasta bipolaritate si aceasta coordonare, de ce s-a desfiintat Tratatul de la Varsovia dar nu s-a desfiintat si NATO? Mai este necesar NATO? Care este rolul lui?

Mircea Dogaru: Imi pun si eu intrebarea: in afara de Rusia, ceilalti membri ai Tratatului de la Varsovia unde sunt? Nu sunt in NATO? Nu s-a produs o desfiintare, s-a produs o strangere a fortelor intre cele doua state care ne-au facut noua revolutiile. Ei le-au facut, pe teren au fost specialistii lor, militarii lor.

Calin Mihaescu: Exista si acum o coordonare intre Rusia si NATO?

Mircea Dogaru: Bineinteles. „Lasa-mi mai mult din Polonia si Romania, ia-ti mai mult din Bulgaria”, sigur ca este o coordonare, o regrupare, o strangere a fortelor. La ora actuala membrii tratatului de la Varsovia sunt in NATO, mai putin Rusia.

Calin Mihaescu: Dar aceasta nu s-a produs totusi in dezavantajul Rusiei?

Mircea Dogaru: Va recomand sa va duceti in Cipru, in Antalya, oriunde in Marea Mediterana. Acolo se vorbeste in rusa, ca prima limba, in palate, in hoteluri de cinci stele; toate sunt proprietati rusesti. Rusia nu s-a destramat, ci s-a extins. Noi gandim la nivelul secolului XIX – inceputul XX: „o armata fata in fata cu granita”. Nu, Rusia e peste tot, inclusiv in Romania. Rusia exista politic acolo unde o concentrare de populatie ruseasca face jocul in zona, iar economic Rusia a cuprins toata Marea Mediterana, Rusia a trecut oceanul. Suntem in alta lume, suntem in mileniul trei, nu mai putem gandi soldatul fata in fata cu soldatul inamic. Cei mai cumpliti inamici suntem noi insine, in vanitatea, in lacomia, in prostia noastra, in setea noastra de putere!

Calin Mihaescu: Asta inseamna ca rusii au gandit foarte bine si au foarte buni strategi… Dar totusi cum au putut accepta groaznica suferinta si dezastrul din anii ’90? Atunci Rusia a fost aproape distrusa.

Mircea Dogaru: Nimic nu se produce fara suferinta. Trebuie sa distrugi cangrena ca sa reinvii, iar asta face victime colaterale. Iar pentru Rusia niciodata nu a contat omul de rand; acesta a fost o simpla cifra statistica. Sacrificiul a fost necesar pentru ca sa supravietuiasca intregul.

Calin Mihaescu: Daca exista aceasta coordonare, inseamna ca noi nu avem probleme de securitate reale?

Mircea Dogaru: Depinde. Adversarul lucreaza oriunde. El poate lucra la noi, poate lucra in America…

Calin Mihaescu: Atunci, pericolul ne poate veni si dinspre NATO?

Mircea Dogaru: Nu dinspre ceea ce reprezinta NATO, ci dinspre fortele care paraziteaza NATO, asa cum si dinspre fortele care paraziteaza Rusia, dinspre fortele care paraziteaza Israelul. Adversarul tuturor il constituie astazi nu state, nu armate, nu servicii de spionaj, ci Asasinii Economici Mondiali.

Calin Mihaescu: Si in ce masura este capabil NATO sa ne asigure securitatea?

Mircea Dogaru: In masura in care intelegem ca NATO ne asigura securitatea doar daca o cerem. Nu vine din propria initiativa, suntem stat membru NATO. NATO se straduieste sa aiba un partener de dialog realist in noi si nu il are, Rusia se straduieste si ea sa aiba un partener de dialog realist si nu il are… nu e vina noastra? Adica, aici ar trebui noi sa constientizam si sa nu ii alegem pe toti imbecilii in frunte care trec de la o culoare la alta cu nonsalanta si care sunt in stare sa vorbeasca 24 de limbi si 24 de ore sa spuna multimii „Aleluia!”, iar multimea imbecilizata ii urmeaza ca pe „omul care aduce ploaia”.

Calin Mihaescu: Daca nici cei din Rusia, nici cei din Statele Unite nu isi gasesc parteneri de dialog printre asemenea oameni…

Mircea Dogaru: Deocamdata suntem prea mici. Rusia il are pe Putin, care si-a pus tara pe sine si care i-a expediat in inchisori, sau i-a obligat sa fuga mancand pamantul, pe regii banului. Obama incearca acelasi lucru. Nimic nu se face fara avizul celor doi. Presedintele Romaniei devine presedinte doar daca are avizul celor doi.

Calin Mihaescu: Acest lucru inseamna ca puterea poate fi luata de oricine prezinta incredere celor doi?

Mircea Dogaru: Nu, pentru ca nu exista nici o structura in Romania care nu este penetrata. Nu putem sa fim decat masa de manevra si mana de lucru. Deocamdata nu noi propunem. Trebuie sa retineti ca tot ceea ce ni se infatiseaza este contrariul realitatii: hotul este prezentat drept negustor cinstit, tradatorul drept erou, agresorul drept luptator pentru pace, patriotul drept terorist. Mai avem de tras dupa pacaleala „revolutiilor” democratice, astfel incat sa fim in stare sa raspundem razand in hohote la orice tentativa de manipulare.

Astazi doar un singur razboi este valabil, cel al inteligentelor. Avem suficienta inteligenta, trebuie doar adunata si coordonata!

Interviu realizat de Calin Mihaescu, martie 2010.

nicolae steinhardt, valeriu gafencu

Nicolae Steinhardt, despre fratiorul de cruce Valeriu Gafencu

„Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin inchisori decat batranii. Pentru ca mai usor renunti la viata cand ai timp indelungat de trait! Pentru ca la tinerete patimile sunt mai aprinse, dar si vigoarea spirituala mai neintinata! Pentru ca n-au cunoscut ranchiunele, prejudecatile si dusmaniile generatiei mai vechi! Pentru ca erau mai putin obsedati cu acreli si rabufniri, mai putin incarcati de anexele trecerii timpului: slutenii, esecuri, dezamagiri, confirmand astfel teoria lui Robert Brasilach dupa care e bine sa mori inainte de a te fi pangarit mersul innoroiat al anilor! Nu stiu. Au fost mai buni.

N-a fost camera in care tinerii –si mai ales legionarii– sa nu-mi vie in ajutor si sa nu-mi dea ‘cafeaua’ de dimineata si feliuta bisaptamanala de paine –odoare fara pret pentru un bolnav de intestine in schimbul ciorbei de muraturi putrede, al fasolei negatite, al cartofilor fierti cu coaja si pamant cu tot, ori al verzei crude, la care si lighioanele s-ar uita cu sila– singurele alimente ce le puteam oferi.

Pana ce –si au trecut mai bine de trei ani– m-am invatat sa mananc arpacas, ei m-au tinut in viata. Si fara a face caz.

Cu totul din intamplare, Dinu Pillat, de la parintele Todea, stie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu. La Targu-Ocna, spital t.b.c. al detinutilor politici pana in 1956 (caci dupa acea data n-au mai existat spitale pentru detinutii politici), Filipescu isi proclamase convingerile socialiste si atee intr-o camera de tineret legionar. E drept ca-i apostrofa si pe gardieni: ‘copiii care-si batjocoresc parintii’. I-a fost din ce in ce mai rau –boala evolua repede– si a patimit (rasuflarea devenise chinuitoare) pana la moarte.

Intr-atata s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegatie si drag cu el si atat adanc respect i-au vadit celui mai varstnic dintre ei, incat pana la urma i-au inmuiat inima.

Inainte de a-si da sufletul, cu greu, fiindca orice respiratie ajunsese un spasm, Filipescu l-a imbratisat pe cel care indeosebi i se devotase, apoi pe toti ceilalti, s-a putut spovedi parintelui Todea si s-a stins impartasit. Dupa cateva saptamani a incetat din viata si baiatul care-l ingrijise filial.1 De la Ioan Ianolide aflu ca a fost insusi Valeriu Gafencu, unul din ‘sfintii inchisorilor’.”

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii.

  1. Despre intoarcerea la credinta a lui Ene Filipescu, cu ajutorul lui lui Valeriu Gafencu in deosebi, marturiseste si Aristide Lefa: „In aceasta camera si-au sfarsit zilele zeci si zeci de bolnavi, in majoritate tineri. Am stat in mijlocul lor si i-am vazut murind. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a revoltat contra destinului si cu atat mai putin contra lui Dumnezeu. Au murit impacati marturisind pe Hristos, chiar si Ion Filipescu, vechi socialist, care se pretindea ateu, singurul de altfel. Si toate acestea datorita atmosferei spirituale la care, in cea mai mare masura, a contribuit Valeriu Gafencu.” (Studentul Valeriu Gafencu – Sfantul inchisorilor din Romania, de Nicolae Trifoiu, pag. 107.)
dinu pillat, ioan ianolide

Dinu Pillat - un tanar bogat sufleteste

Un tanar bogat sufleteste, descinzand din familia renumita a Bratienilor. Din fire sensibil si generos, s-a daruit pe sine in tot ce a intreprins.

Intelectual subtire, a facut o buna critica, fiind asistent al lui George Calinescu. A scris un roman inspirandu-se din anii grei, plini de evenimente tragice pentru tara (1930-1940), o lume pe care nu o cunoscuse, cu care nu avea tangente dar care il fermecase cu intensitatea ei spirituala si dramatica. Pentru acest roman in ciorna, el si cei ce l-au citit au fost condamnati ca idealisti, mistici si legionari.

In temnita s-a remarcat prin noblete, prin intensa stradanie duhovniceasca si prin cultura sa aleasa. A fost capabil de acte de sacrificiu pentru a salva viata unora mai bolnavi ca el. Postea si se ruga intens. Ajunsese la inalte trairi duhovnicesti. Purta pe chip o lumina din interior.

Dupa eliberare a muncit din greu, apoi a fost rechemat de George Calinescu la catedra. Datorita unor relatii de familie a putut sa publice fara insa sa se compromita cu ceva. Si-a ingrijit cu devotament mama, care a suferit mult.

A murit de cancer la creier.

(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua, Editura Bonifaciu, Bucuresti, 2012, pag. 310-311)

Dinu Pillat (19 noiembrie 1921 – 6 decembrie 1975) apartine acelei clase de scriitori pentru care biografia reprezinta osatura fundamentala a Operei, acea tesatura inextricabila de fibre care hranesc scrisul, ce devine astfel un „exercitiu de supravietuire”, dupa cum se va si intitula una din cartile sale.

Dinu Pillat, fiul poetului interbelic Ion Pillat si al pictoritei Maria Pillat si fratele Piei Pillat, a mostenit din familie talentul scriitoricesc si harul sensibilitatii creatoare. In anii 1940, a fost unul dintre asistentii profesorului George Calinescu la catedra de istoria literaturii romane, alaturi de Adrian Marino, Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu si Alexandru Piru. Arestat de regimul comunist in 1959, alaturi de Constantin Noica si un grup important de intelectuali, printre care Alexandru Paleologu, Arsavir Acterian, Nicolae Steinhardt, datorita implicarii in cunoscutul proces „Noica-Pillat”. Dinu Pillat a trecut prin penitenciarele Jilava si Gherla. Aflam ca, intocmai „ca si ceilalti 21, ei sunt considerati vinovati de magistrati, pentru ca se intalnisera si intretinusera ‘discutii dusmanoase prin care se calomniau si aduceau jigniri regimului pe baza stirilor instigatoare transmise de posturile capitaliste’. La acest capat de acuzare se adauga cele individuale. In cazul lui Dinu Pillat, cel mai mare delict poarta numele ‘Asteptand ceasul de apoi’. Un roman despre miscarea legionara, pe care l-au citit mai multi scriitori si critici literari si din care autorul a lecturat cateva fragmente la celebrul cenaclu din casa lui Barbu Slatineanu. Romanul, batut la masina in doua exemplare, este ‘arestat’ si el odata cu autorul. Destinele lor se despart pentru totdeauna in sala de judecata”. (Cititi intregul articol aici.)

Fie ca traduce din Rainer Maria Rilke, lucru care il reconforteaza sufleteste datorita afinitatii sentimentale pe care o are cu poetul german, scrie „Jurnal de adolescenta”, pregatindu-se sa devina romancier, sau publica la diferite reviste literare ale vremii articole care ii pun in evidenta formatia de critic si istoric literar, scriitorul nu are cum sa nu iasa in evidenta, pentru ca e un inzestrat. Prin descendenta nobila, aristocratica, din familia Bratienilor si cea spirituala – fiu al poetului Ion Pillat, printr-o formatie intelectuala superioara si rafinata, devine unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai „generatiei de aur” din perioada interbelica, ceea ce ii aduce si un mare dezavantaj: e vanat de comunisti si incarcerat in 1958, trecand, impreuna cu ceilalti intelectuali straluciti ai vremii, filozofi si literati (printre ei Alexandru Paleologu, Arsavir Acterian, Nicolae Steinhardt), printr-o perioada de detentie la limita dintre viata si moarte.

Pentru multi ani, e scos in afara vietii literare si publice, traind acut suferinta privarii de libertate si a crizei spirituale care a insotit-o. Tata a fost asemeni unui copac pus sa creasca intr-un ghiveci de flori. Ar fi trebuit sa ajunga un mare scriitor daca vremurile ar fi fost altele, daca Securitatea nu i-ar fi pierdut manuscrisele. Nu cred ca suferintele familiei mele au fost in zadar. Eu cred in cursa lunga a destinului, nu in cea scurta, omeneasca, spune Monica Pillat, la randul ei mostenitoare a vocatiei scriitoricesti a tatalui ei, rescriind documentele vii ale celor 25 de ani de calvar prin care a trecut familia. Impresionanta este cartea ei, sugestiv intitulata Biruinta unei mari iubiri, poate cea mai importanta sursa a reconstituirii biografiei lui Dinu Pillat.

dinu pillat, cornelia pillat, monica pillat

Dinu Pillat, Cornelia Pillat si fiica lor, Monica Pillat.

Corespondenta dintre el si sotia lui, Cornelia Pillat, scoate la lumina povestea unei iubiri dincolo de orice limita. Acceselor de slabiciune, teama inerenta, cautare a unor revelatoare raspunsuri la tragice intrebari despre rostul vietii in lipsa libertatii si a creatiei, Nelli Pillat ii raspunde cu constiinta unei asumari a sacrificiului total pentru celalalt, imbarbatandu-l si revitalizandu-l: „Sa nu-ti fie teama nici de tine, nici de ceilalti, caci fiecare isi are viata lui. Uita ca esti inchis, salbatec si timid…” sau „Te rog un singur lucru: sa ai incredere in tine. Tu nu-ti poti da seama de ceea ce esti si de ceea ce ai putea insemna, daca nu te-ai gandi niciodata la infrangeri posibile. Eu nu cer vietii altceva decat sa ma lase sa stau langa tine…”, scria in 1943.

dinu pillat, nelli pillat

Dinu si Nelli Pillat

Tinerete ciudata, titlul generic al romanului in care se regaseste, alaturi de Jurnalul unui adolescent si scrierea simbolica Moartea cotidiana, esentializeaza, in fapt, destinul tragic al unei victime sublime a unor vremuri potrivnice si a unui destin nefavorabil. Ultimul roman, ingrijit si publicat de fiica lui, tradeaza o stare si o premonitie cutremuratoare care se limpezeste in urma unei lecturi de profunzime: Asteptand ceasul de apoi va oferi lectia euharistiei, ca la Nicolae Steinhardt, mantuit si el prin credinta, din infernul pe care oamenii il construiesc in anumite momente ale Istoriei. Semn ca spiritele superioare au acea capacitate extraordinara de a gasi o cale de salvare, chiar si atunci cand toate drumurile par a duce la dezastru, pentru ca viziunea lor asupra existentei este una senina perpetuu, asemenea lumii inalte din care au descins.

Acum sa pleci din tot ceea ce este confuz
din ceea ce este al nostru si totusi nu ne apartine,
din ceea ce, ca apa in vechile puturi,
ne oglindeste tremurand si ne zadarniceste chipul;
din toate acestea, care se agata inca o data
de noi ca si cu spini, – sa pleci
si pe acest lucru si pe acela
pe care aproape nu le mai vedeai
(atat de cotidiene erau si atat de obisnuite)
sa le privesti deodata: cu blandete, impaciuitor
si ca la un inceput si de aproape
si presimtind sa te uiti inlauntrul lor, ce impersonal,
cum se desavarsea peste toate suferinta
cu care copilaria era plina pana la margine.

Si atunci totusi sa pleci, mana din mana,
ca si cum ai rupe din nou ceva vindecat
si sa pleci: incotro? In nelamurit,
departe, intr’o neinrudita tara calda,
care, dincolo de orice actiune, are sa fie
nepasatoare ca un decor: gradina sau perete
si sa pleci: de ce? Din impuls, dintr-un fel de-a fi,
din nerabdare, dintr’o intunecata asteptare,
din neputinta de-a intelege si lipsa de minte:
sa iei toate acestea asupra ta si zadarnic
sa parasesti poate ceva de valoare, pentru
a muri singur, nestiind
de ce este acesta inceputul unei vieti noui?

Surse: bel-esprit.ro, fericiticeiprigoniti.net.

eliade, mircea eliade, a fi sau a nu mai fi roman

Scrisoarea lui Mircea Eliade catre Petre Tutea

–26 decembrie 1941–

Petre Tutea (6 oct. 1902 – 3 dec. 1991) a fost unul din cei mai mari oameni ai Romaniei secolului XX. Vecin de celula la Aiud cu marele filosof, Parintele Arhimandrit Justin Parvu ne-a spus: „Nu am cunoscut in tot Aiudul om mai chinuit si mai torturat decit Petre Tutea”. Filosoful roman a fost arestat si anchetat fara condamnare intre 1948-1953, apoi din nou arestat si intemnitat la Aiud intre 1956-1964. Petre Tutea a fost una din cele mai stralucite constiinte pe care Dumnezeu le-a pastrat romanilor pina la iesirea din dictatura socialista. Documentul de mai jos este din arhiva CNSAS.

mircea eliade, petre tutea

mircea eliade, petre tutea

Draga Petrache,

Prietenul tau, d. J. Constantinescu1, venit printr’o mie de miracole de la Tokyo, iti aduce aceasta prima scrisoare din parte-mi. Inutil sa-ti spun cate scrisori ti-am adresat in conversatiile nesfarsite cu Nina2 si Giza3, conversatii in care geniul si dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirarile si extazele lor. Stii ca esti omul cel mai adnotat din Romania. Dar imi place sa cred ca niciodata nu te-ai indoit de frenezia, minutiozitatea si inteligenta cu care te-am comentat, editat, adnotat si prefatat eu. La noi in casa, alaturi de problema mantuirii si destinul neamului romanesc, alaturi de Camoens4 si credinta in normele meditareniene, exista, tot atat de viu si de fecund, fenomenul spiritual Petre Tutea. Nu rosi, draga Petrache, pentru ca pagina de fata este o scrisoare de dragoste.

Imi pare rau ca nu-ti pot vesti, de asta data, nici o opera sfarsita. Am inceput mai multe, dar intamplarile m-au impiedecat pana acum sa trimit in tara un manuscris complet. Era si greu, de altfel. Ramane „Viata Noua”5, urmarea, ca sa zic asa, a prietenilor tai „Huliganii”6, va avea 3-4000 de pagini, si nu am scris decat a zecea parte, adica un volum de 3-400 pagini dese.

Am inceput o carte oarecum grava, zisa „Camoens, incercare de filozofie a culturilor maritime”7. Doar inceputa. Mai inaintata se afla o a treia carte, „Salazar si contra-revolutia in Portugalia”8. Imi plac lucrurile cu „contra”- si sper ca va fi gata in vreo doua luni. Nici nu-ti inchipui ce biblioteca de memorii si monografii istorice am cetit, cu puternicele mele dioptrii, pentru pregatirea acestei carti. Documentarea feroce, pana la imbecilizarea finala, a fost pasiunea mea. Pentru o pagina, citesc uneori trei volume. Nu uita, totusi, ca micul volum va fi semnat Mircea Eliade, nu Emil Ludwig9, nici Stefan Tvaig10 (se pare ca suntem siliti sa romanizam cu orice pret!). Viata de la Lisabona este de o dulce inconstienta. Avem toti mica noastra viata interioara: se scumpesc stofele englezesti, Costa Rica a declarat razboiu Axei11, anul acesta Carnavalul12 va fi la Estoril, sotia insarcinatului cu afaceri al Cubei va avea un copil, etc. Viata diplomatica, precum stii, e plina de probleme si mult gingase.

Intre alte multe boacane, am infiintat si o societate literara, un fel de „Junimea”, lisboeta, cu cei mai interesanti scriitori si carturari portughezi, in care, saptamanal, la mine in casa, tin prelegeri despre lucruri inactuale.

Am devenit, nemeritat, o temuta glorie lusitana. Oamenii acestia m-au castigat prin poetii lor, care l-ar face pe Cioran sa se mire plangand. Altceva, Portugalia nu are. Inutil sa-ti spun ca mi-am alcatuit o biblioteca lusitana si ca discut savant cu filologii.

Asi vrea, uneori, sa vin in tara13 si sa ma fac corespondent de razboiu. In orice caz, nu stiu cat voiu mai ramane pe aici. Cinstit cum sunt, nu vreau sa plec inainte de a termina cele cateva carti despre Portugalia – si in nici un caz inainte de a face numele Romaniei firesc ca al soarelui14.

Draga Petrache, poate voiu avea vreodata fericirea de a primi un rand din parte-ti. Prietenul tau, Jenica Constantinescu, e un om cu totul extraordinar si de o bunatate fara margeni. Nici nu stiu cum i-asi putea multumi vreodata. N-am avut aici nici o carte de-a mea pentru a i-o darui. Spune-i si tu ca ii sunt sincer recunoscator. Imbratiseaza pe toti prietenii. Nu uita pe tanarul Georgel. Iar pe tine, pur si simplu, te mananc.

Al tau, Mircea Eliade.

Lisabona, 26 decembrie 1941.

  1. Este vorba de o somitate in Drept Comparat: Jean (LEONTIN) Constantinescu (1913-1981).
  2. Nina Mares, prima sotie a lui Eliade, a murit de cancer la Lisabona, in Noiembrie 1944.
  3. Adalgiza Tatarescu, fiica a Ninei Mares dintr-o casatorie anterioara, emigrata in 1948 in Argentina.
  4. Luís Vaz de Camões (~1524 – 1580), mare poet portughez.
  5. Roman inceput in 1937, neterminat si publicat abia in 1999, despre care a tinut intre 1940-1942 un jurnal publicat in volumul 1 din „Jurnalul portughez si alte scrieri” (ed. Humanitas, 2008).
  6. „Huliganii”, roman al lui Mircea Eliade aparut in 1935.
  7. Ar putea fi vorba despre studiul „Camoens şi Eminescu”?
  8. Lucrare biografica publicata la Bucuresti in 1942 (republicata in 2002), care l-a facut apropiat al lui António de Oliveira Salazar.
  9. E. Ludwig (1881-1948). Biograf al unor mari personalitati ale sec. XIX si al principalilor oameni politici ai celui de-al doilea razboi mondial.
  10. S. Zweig (1881-1942), scriitor, jurnalist si biograf al primei jumatati a sec. XX.
  11. Ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbor din 7 Decembrie, președintele Calderon al micului stat Costa Rica a declarat razboi Japoniei chiar cu 5 ore inaintea Statelor Unite.
  12. Sarbatoare portugheza anuala.
  13. Eliade a mai apucat o singura data sa se intoarca in Romania, in iunie 1942.
  14. Aluzie la cuvintele testamentare ale scrisorii lui Ionel I. Mota catre Corneliu Z. Codreanu: „Si sa faci, mai Corneliu, din tara noastra o tara frumoasa ca un soare si puternica si ascultatoare de Dumnezeu!”
nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Mircea Vulcanescu: „Nae Ionescu ne-a invatat sa gandim”

Considerat nu de putini ca fiind directorul de constiinta al generatiei de aur a intelectualitatii interbelice romanesti, un adevarat Socrate romanesc, Nae Ionescu este, prin excelenta, un creator de valori autentice, un trezitor de constiinte. Cultura pentru Nae Ionescu era o treaba pe viata si pe moarte, urgenta, capitala, decisiva si practica. Nu-l interesa decat un singur lucru: sa fii tu insuti, sa regandesti plecand de la propria-ti traire. In epoca in care se „lucreaza” la pseudo-pacte pentru Educatie, a caror unica folosinta este de a deveni ulterior maculatura, o reevaluare a modelului naeionescian ar fi binevenita.

Pe 15 martie 1940, „Profesorul”, asa cum obisnuiau sa-i spuna tinerii sai ucenici, isi lua ramas bun de la catedra Vietii, viata pe care o vedea, dupa cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenta trebuie sa slujeasca. Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoase in stilul vremii, chip osos de Mefistofel, par negru, ochi verzi si fruntea lata. Maini ce gesticuleaza cu sens. Gura cu buza de jos coborata dispretuitor, pregatita pentru replici contondente (Mircea Vulcanescu). Acesta a fost Nae Ionescu. O personalitate prea mare pentru a putea fi fixata in cateva cuvinte.

Primii ani: intre exmatriculare si lagar

Nae Ionescu, pe numele sau Nicolae C. Ionescu, s-a nascut pe 4/16 iunie 1890, la Braila. In timpul studiilor liceale, urmate in orasul natal, se apropie de cercul socialist si se intalneste cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism national, este exmatriculat in ultimul an de studiu din Liceul „Nicolae Balcescu”, fiind nevoit sa-si termine studiile la un alt liceu. Va urma cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, pe care le incheie in 1912, cu specializarea in filosofie. In acelasi an va fi numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucuresti.

Din aceasta perioada dateaza si inceputurile sale gazetaresti. Acum debuteaza la „Studii filosofice” si la „Noua Revista Romana”, aceasta din urma fiind revista fostului sau profesor, a carui asistent la catedra va deveni, Constantin Radulescu-Motru. Va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivascu (dupa numele bunicului sau), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de tara, Un universitar etc.

Cu ajutorul lui Constantin Radulescu-Motru va pleca la studii in Germania, la Gottingen (1913). Pe 25 noiembrie se casatoreste cu Elena Margareta Fotino, impreuna cu aceasta plecand la Munchen in 1916, pentru a-si sustine doctoratul. Aici i se vor naste doi copii. Intrucat Romania se afla in razboi cu Germania (in Primul Razboi Mondial), Nae Ionescu a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Celle-Schloss (Hanovra).

„Sa inveti filosofie e o absurditate”

Dupa sustinerea doctoratului in filosofie (1919) se va intoarce in tara, dedicandu-se carierei didactice si jurnalistice. Astfel, va fi mai intai director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu” de la Manastirea Dealu (de langa Targoviste), pentru ca in toamna aceluiasi an sa fie numit asistent la catedra de „Logica si Teoria Cunoasterii” a profesorului Constantin Radulescu-Motru.

De acum va incepe o cariera extraordinara sub „vesmintele” de dascal al unei intregi generatii. Va aduna in jurul sau discipoli ca Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Asa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima data universitatea devine academie si atelier. Catedra, ceva intre alee si altar. In ea, cuvantul dobandeste ceva din puterile lui originare”. Faptul ca prefera continutul in detrimentul formei il facea indragit de studenti, care aveau de-a face numai cu profesori ce-si ascundeau mediocritatea in spatele frazelor bombastice. Plin de umor si ironie, amintea perfect de Creanga.

In putine cuvinte, era un adevarat Socrate romanesc. Nu a publicat nimic in timpul vietii, toata opera fiindu-i publicata de discipoli. Aceasta pentru ca i se parea ca prin scris este limitat, batut in cuie, pe cand cuvantul era viu. Detesta astfel gandirea incremenita: „Fereste-te de omul care-ti spune 20 de ani acelasi lucru! Sa inveti filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie in filosofie nu este de invatat, ci este de judecat din nou, gandit prin tine insuti”. Acelasi Mircea Vulcanescu va spune in 1951:

„Trairismul”

Paralel cu munca didactica, Nae Ionescu a depus un imens efort si pe plan gazetaresc. Intre 1919-1925 va scrie pentru „Ideea europeana”, iar intre 1926-1933 se va remarca la ziarul „Cuvantul”, al carui proprietar va deveni din 1928. Se remarca printr-un stil sarcastic, ironia si propozitia scurta fiind elementele care-l facea original in epoca.

In 1924 N. Ionescu va infiinta publicatia „Logos”„revista internationala de sinteza crestin-ortodoxa”, editata in limba franceza, cu colaborarea teologilor rusi din Exil, dintre care amintim pe Ghiorghi Florovski sau Lev Kartasev.

Atat prin munca de profesor, dar mai ales prin aceea de ziarist, Nae Ionescu va propune in epoca o noua miscare: aceea a „trairismului”. Nefiind de acord cu filosofia puternic stiintifica a mentorului sau, C. Radulescu-Motru, o directie de gandire psihologizanta si in parte pozitivista, Nae Ionescu propune o „solutie rasariteana”, bazata pe exprimare personala si gasirea unui echilibru sufletesc. „O metoda creste cu un om…”, va spune N. Ionescu, respingand in acest fel reteta si standardul, proprii Occidentului. Aceasta pozitie a sa va naste o lunga polemica, in care va fi acuzat de misticism, iar miscarea sa, ca una care „ne va duce in logica arida a abstractiei” (C. Radulescu-Motru).

Politica unui vesnic opozant

O asemenea personalitate ca Nae Ionescu nu putea sta departe de viata politica, desi nu a fost implicat in nici un partid. Nu are relatii cordiale cu Bratienii, asa ca, in 1928, ii va sustine pe taranisti sa ajunga la putere, dupa care va fi dezamagit de acestia si va indrepta articole acide impotriva lor. Mai apoi va fi de acord cu ideea intoarcerii lui Carol al II-lea, dar acelasi Carol al II-lea il va inchide in doua randuri in lagarul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), fiind acuzat de instigare, in urma asasinarii lui I. G. Duca.

Desi este clar ca „Profesorul” a avut legaturi cu Garda de Fier, fiind inchis in lagar impreuna cu legionarii, nu a imbracat niciodata camasa verde.

nae ionescu, mircea vulcanescu

Ortodox practicant si inamic al rationalismului

Nae Ionescu si-a marturisit pretutindeni credinta ortodoxa. Din nici un curs de-al sau nu lipseste cel putin o referinta la Ortodoxie. Preocuparile teologice apar in perioada in care incepe sa lucreze la „Ideea Europeana”, unde publica articolul „Pascalia”, in care va trata problema suferintei in crestinism. „De la rastignire – afirma Nae Ionescu – lumea stia ca nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotaratoare pentru suferinta sau bucuria noastra, ci atitudinea pe care personalitatea noastra spirituala o pastreaza in fata lor.” Suferinta poate fi valorificata, poate deveni izvor de bucurie, ea nu are un sens, dar poate avea un rost.

Desi profesor de logica, Nae Ionescu a combatut rationalismul cartezian cu un eroism nebanuit. „Noi nu facem decat sa lichidam rationalismul…”. Aceste pozitii il vor face sa afirme superioritatea teologiei fata de stiinta si, odata cu aceasta, afirmarea invataturii despre indumnezeirea omului. Prin Invierea Mantuitorului Hristos, spunea „Profesorul”, se innoieste intreaga faptura, iar omului, prin har, i se descopera dumnezeirea. Problema mantuirii si a pacatului vor fi indelung discutate de filosof, care concluzioneaza in unul dintre articolele sale: „Problema este de a impaca cosmosul cu omul. Aceste doua elemente, puse fata in fata, care se destrama si se sfarteca unul pe altul, trebuiesc puse de acord. Conflictul acesta se rezolva in religie, se rezolva cu ajutorul interventiei divinitatii. Deci, solutia religioasa a problemei salvarii este impacarea personalitatii umane cu existenta, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Curios lucru, inainte de a muri, la data de 15 martie 1940, in vila sa de la Baneasa, din cauza unei boli de inima, Nae Ionescu lucra la un tratat de logica ortodoxa. Nu a reusit sa-l termine. Sau poate nu a vrut. Poate a realizat ca Ortodoxia nu-si gaseste logica decat in Biserica, si nu in tratate scrise de maini omenesti.

Articol realizat de Mihai Grobnicu via marturisitorii.ro, ziarullumina.ro.

stefan odobleja, cibernetica

Stefan Odobleja - Fondatorul Ciberneticii

Stefan Odobleja s-a nascut la 13 octombrie 1902, in Valea Hotului, judetul Mehedinti. A fost autor, filozof, medic militar si scriitor roman, precursor mondial al ciberneticii generalizate pe care el insusi a denumit-o „psihologia consonantista”. Datorita contributiilor sale remarcabile, indelung ignorate si nerecunoscute, Stefan Odobleja a fost ales membru post-mortem al Academiei Romane (in 1990).

In 1909, Stefan Odobleja incepe scoala primara in satul natal, terminand cele cinci clase ale ciclului primar din satul sau de origine in fiecare an cu premiul I. A urmat Liceul Traian din Turnu-Severin, unde a invatat foarte bine limba franceza, fapt care i-a permis mai tarziu sa-si scrie si publice operele sale fundamentale la Paris, in Franta, in limba franceza. Dupa terminarea liceului, Stefan Odobleja se inscrie la facultatea de medicina, sectia militara. Devine medic militar si profeseaza in orasele Bucuresti, Dej, Drobeta Turnu Severin, Lugoj, Targoviste si altele. Scrie si cerceteaza fara oprire, lasand in urma peste 50.000 de pagini de lucrari inedite.

In decursul vietii, Stefan Odobleja a practicat medicina si a scris importante lucrari despre cibernetica. Prin activitatea sa in domeniul ciberneticii si-a atras ostilitatea regimului socialist, iar spre sfarsitul vietii s-a aflat sub supravegherea organelor de securitate. O parte din operele sale au fost publicate dupa moartea sa.

In 1938, Stefan Odobleja, publica „La Psychologie Consonantiste” (Psihologia Consonantista), lucrare in care arata importanta „legaturii reversibile” (conexiunea inversa) in functionarea sistemelor vii. La 10 ani distanta, americanul Norbert Wiener scoate pe piata o carte in care vorbeste despre aceeasi conexiune inversa si devine cunoscut in lumea intreaga drept intemeietorul ciberneticii. Stefan Odobleja se stinge aproape nestiut la 4 septembrie 1978, iar Academia Romana ii recunoaste meritele post-mortem si il face membru de onoare.

Elvetia este tara care i-a recunoscut savantului roman meritele la nivel mondial, infiintand in 1982, la Lugano, in memoria sa, Academia de Cibernetica din Elvetia. La infiintarea acestui forum stiintific a participat, cu ajutor financiar, Prof. Dr. Iosif Constantin Dragan.

De vorba cu fiul Stefan Odobleja

In curtea unei case de pe o strada linistita din Drobeta Turnu-Severin, in parfumul unor mere prea coapte de caldura lui iulie, l-am ascultat pe Stefan Odobleja, un om de 62 de ani, micut si vioi, vorbind despre tatal sau. Desi au trecut 31 de ani de la disparitia parintelui, fiul isi aminteste la fel de bine ciudateniile lui, dar si impresionanta lui capacitate de a cerceta si asimila lucruri noi.

„Tata a fost medic militar; la un moment dat, a ajuns la garnizoana de la Lugoj si acolo avand linistea necesara a avut timp sa scrie in franceza ‘La Psychologie Consonantiste’. A tiparit-o pe cheltuiala lui si a difuzat-o prin libraria Maloine de la Paris. Desi nu a iesit niciodata din tara, tata cunostea sapte limbi straine. Avea metoda lui proprie de a invata o limba straina. Mai intai memora dictionarul. Zicea ca gramatica vine apoi de la sine. Cica e foarte usor sa faci asta”, spune cu admiratie domnul Odobleja. Dumitru Constantin-Dulcan, autorul „Inteligentei materiei”, l-a cunoscut pe Stefan Odobleja in 1978. El il descrie astfel in lucrarea „Somnul ratiunii”: „Era mic de statura, indesat, animat de o forta aspra, ce se degaja din intreaga sa figura. Avea o privire scrutatoare, in care se citea inclestarea vointei taranului roman hotarat sa castige batalia cu soarta, constiinta dreptatii si revolta de a nu fi inteles”. Fiul savantului isi aminteste cum tatal sau ii dedica ore in sir, timp in care ii canta la vioara sau ii citea din Gogol, Dostoievski, Tolstoi, dar si din Mark Twain.

Datorita inceputului celui de-al doilea razboi mondial, publicatia lui Odobleja a trecut neobservata la nivel mondial. Prima editie romaneasca a acestei lucrari nu a aparut pana in 1982.

Dupa 1944, guvernul socialist-stalinist roman a avut putina intelegere asupra ciberneticii, fiind declarata o „stiinta a naturii capitaliste”. Odobleja, principalul vinovat al intemeierii acestei stiinte, a fost pus sub supraveghere si arestat la domiciliu.

Importanta descoperirii

Constantin Balaceanu-Stolnici, unul dintre pionierii romani ai neurociberneticii, care l-a intalnit pe Stefan Odobleja prin anii ’70, ne-a explicat insemnatatea „Psihologiei consonantiste”: „Odobleja, in lucrarea lui, a avut cateva idei fundamentale ale ciberneticii, printre care cea mai importanta a fost aceea de feedback. Feedback-ul era de mult intuit de catre neurofiziologi, chiar si Danielopol la noi a intuit foarte bine inca din anii ’20 in sistemul nervos vegetativ, circuitele acestea cibernetice. Meritul lui Odobleja este foarte mare. Este acela de a fi introdus in psihologie principiul conexiunii inverse a sistemelor circulare si de a fi creat o teorie, teoria consonantista a psihologiei. El spunea despre cartea lui ca este doar un rezumat si ca vrea sa scrie un tratat in mai multe volume. «Psihologia consonantista» este si ramane un lucru extrem de interesant, care insa nu a gasit ecou foarte mare in literatura straina”.

In schimb, Norbert Wiener, care in cartea sa, „Cybernetics: Or the Control and Communication in the Animal and the Machine” (Cibernetica sau Controlul si Comunicarea in Lumea Animala si a Masinilor), aparuta tot la Paris, in 1948, vorbeste de asemenea despre conexiunea inversa, sau feedback. Este considerat si celebrat in lumea intreaga drept intemeietor al ciberneticii. „Wiener a fost un matematician de prim ordin, care a fost insarcinat de armata americana in timpul razboiului sa creeze un sistem automat care sa regleze tirul artileriei pe avioane. Atunci, el a descoperit mecanismul acesta al feedback-ului, a construit masina, masina a functionat si dupa razboi a scris o carte ‘Cybernetics’, care, in fond, se refera la acest lucru fundamental: ca in sistemele vii ca si in unele sisteme construite de om reglarea se poate face automat printr-un principiu fundamental, acela al conexiunii inverse. El a pornit de la niste cercetari aplicative de matematica si a formulat teoria feedback-ului, teoria oscilatiilor in feedback. Descoperirea lui Odobleja se referea la un mecanism psihologic, fara sa faca extrapolari. Wiener a descoperit un model matematic, l-a transformat intr-un model tehnic si a extrapolat in biologie. Si de acolo a venit generalizarea. Edmond Nicolau si cu mine l-am luat si l-am aplicat la sistemul nervos, in neurologie, in neurofiziologie, dupa aceea in psihologie, intr-o carte pe care am numit-o «Constienta din punct de vedere cibernetic»”, spune Constantin Balaceanu-Stolnici.

Linia vietii

De Stefan Odobleja amintesc, prin numele ce il poarta, doua licee – unul in Turnu-Severin, celalalt in Bucuresti, o strada – cea pe care a locuit savantul si unde sta acum fiul sau, Spitalul Militar de Urgenta din Craiova. Dar si satul in care s-a nascut, in 1902, numit pana in 1968 Valea Hotului, si devenit prin lege adoptata de Parlament in 2004 „Stefan Odobleja”. Elev la Liceul „Traian” din Drobeta Turnu-Severin, Odobleja era pasionat de lectura si studiu; el marturisea mai tarziu ca imprumuta de la biblioteca scolii „si cate 30 de carti deodata”, pe care le devora in „linistea patriarhala” a satului natal. In 1922 devine student al Facultatii de Medicina din Bucuresti, ca bursier al institutului medico-militar. In 1928 sustine teza de doctorat cu titlul „Accidentele de automobil”, lucrare pe care o elaborase la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”. Publica diverse lucrari in revistele medicale de specialitate ale vremii: „Procedeu practic pentru a impiedica aburirea oglinzilor laringoscopice” (1928), „Un nou semn in pleurezie” (1929), „Aplicatiile gravitatiunii in terapeutica” (1929), „Celulita” (1929), „Atitudinile corpului si secretia sudorala” (1930), „Fonoscopia” (1934). Cand vine razboiul, ajunge ca medic militar pe front si devine sef al unei ambulante. In 1946 se pensioneaza.

Nonconformistul

Drumul spre satul lui Odobleja trece prin dealurile inalte de pe care se vede, langa Dunare, orasul Turnu Severin, dealuri pe care, spune domnul Odobleja, traia haiduca Pruica ce dansa la hore cu o caldare de vin pe cap. Nonconformist ca ea, savantul ii uimea si el pe satenii din Valea Hotului cu obiceiurile sale, considerate de unii ciudatenii. „La vremea in care el a iesit la pensie si s-a retras in sat, in 1946, taranii erau obisnuiti sa poarte si vara caciula pe cap. Pentru ei, sa il vada pe taica-meu in slip, facand plaja, era ceva iesit din comun. Avea in intentie sa faca si un bazin de inot pentru tarani, dar nu a reusit sa isi duca proiectul la capat”, spune fiul savantului. Constantin Balaceanu-Stolnici si-l aminteste drept „un om simplu, modest, un batranel care semana mai mult cu un bunicut, solitar, a dus o viata singuratica. Din pacate, avea aspectul unui om sarac, ceea ce nu merita. Intrase intr-un con de umbra, pentru ca imbatranise si pentru ca autoritatile l-au lasat in mizerie cu o pensie de medic militar din care traia intr-o casuta destul de modesta.”

Din cauza bolii de care suferea (cancer), Stefan Odobleja nu a mai ajuns sa participe la al IV-lea Congres international de Cibernetica de la Amsterdam, care a avut loc in august 1978. Comunicarea sa, pregatita in limba engleza  „Diversity and unity in cybernetics” (Diversitate si Unitate in Cibernetica), a fost citita la Congres de Stelian Bajureanu. Stefan Odobleja s-a stins in septembrie 1978.

In urma sa au ramas 10 metri liniari de manuscrise, aflate acum la Directia Judeteana a Arhivelor Nationale Mehedinti, manuscrise care au fost si microfilmate, ca o masura de siguranta, dar pe care in prezent nu le cerceteaza nimeni. Fiul savantului doreste sa reediteze cartea tatalui sau „Pagini inedite”; el a infiintat Fundatia Culturala „Stefan Odobleja”, cu scopul de a promova operele parintelui sau, dar si de a-i pastra imaginea: „Au existat o multime de legende despre tatal meu. S-a zis ca isi scria ideile pe hartie de sac si ca era atat de sarac, incat umbla in opinci, ceea ce nu era adevarat, doar cand iesise la pensie primise 17.000 lei, care erau bani in 1946”.

Stefan Odobleja a fost inmormantat in Cimitirul Ortodox din Drobeta Turnu-Severin; astazi e greu sa ii gasesti mormantul pentru ca monumentul funerar din bronz, alcatuit dintr-o elipsa  „feedback-ul”, un cub  „viata spirituala” si o sfera  „viata materiala”, a fost furat. Fiul isi doreste sa mute ramasitele tatalui sau in Cimitirul Eroilor, unde a primit un loc de veci inca de acum 14 ani. Insa a pus epitaful „Tatal Ciberneticii” pe piatra de mormant, spre „enervarea” guvernului socialist roman.

Un geniu nascut intr-o lume nepregatita

Citind povestea vietii si operei lui Stefan Odobleja nu putem sa nu ne intrebam cum ar fi fost destinul sau, daca n-ar fi venit pe lume intr-un sat de langa Dunare si daca istoria nu l-ar fi izolat, daca s-ar fi nascut, asa ca Norbert Wiener, intr-o tara cu o limba de circulatie universala si puternic dezvoltata tehnologic. Academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici crede ca „Psihologia consonantista” nu a avut rezonanta cuvenita din cauza epocii in care a aparut. „Nu s-a intuit importanta. A aparut prea devreme. A aparut cu zece ani prea devreme. Wiener cand a enuntat-o, a enuntat-o in 1948, dar a venit si cu niste realizari practice care permiteau niste investitii. A fost un interes major economic. Modelul lui Odobleja, asa cum l-a facut el, nu deschidea un orizont tehnologic. Deschidea doar orizonturi academice de intelegere a modului de functionare a sistemului psihic uman.

El a fost un precursor, pentru ca a aparut cu zece ani inainte cu teoria mecanismelor circulare in functionarea sistemului psihic uman. Asta este contributia lui majora. Viata astazi nu mai poate fi inteleasa fara feedback-uri. Odobleja este exemplul unui om care a facut o descoperire interesanta, generatoare de orizonturi noi, atat in domeniul teoretic, cat si in domeniul aplicativ, dar care a ramas necunoscut pentru ca nu a fost sustinut de societatea academica romaneasca, care nu il cunostea, si n-a fost sustinut de mediile de informare, care nu au publicat nimic despre el.” Dumitru Constantin-Dulcan crede ca „istoria lui Stefan Odobleja ca precursor al ciberneticii este aceea a omului de geniu nascut intr-o lume nepregatita sa-l recepteze”.

Academia de Cibernetica de la Lugoj

Fiul savantului Stefan Odobleja are 62 de ani si este inginer silvic. El a participat la evenimentele organizate cu ocazia celebrarii a 100 de ani de la nasterea parintelui sau, in 2002, dar si la simpozionul avand drept tema „cibernetica generalizata”, in 1982, la Lugoj. Desi inaintea simpozionului organizat de Iosif Constantin Dragan a fost somat de un colonel de securitate sa nu participe, domnul Odobleja a decis sa nu se lase intimidat: „M-am gandit atunci: «Daca il tradez si pe tata, atunci ce fel de om mai sunt pe pamant?»”. In decembrie 1982, la Lugoj s-a infiintat Academia de Cibernetica „Stefan Odobleja”, o asociatie intemeiata cu scopul „de a promova o mai buna cunoastere a ciberneticii generale”.

Poeziile savantului

Medicul militar scria si poezii, in clipele de ragaz in care vorbea insa tot despre preocuparile sale stiintifice. In „Totalitarism” spune:

Ce gresita fu parerea
Ce nu poate sa mai tie
Ca gandirea s-ar produce
Printr-un fir de sonerie!

Chiar si encefalograful
Ne arata-n mod precis
Ca gandirea nu se face
Intr-un punct strict circumscris.

In „Gandire si telepatie” isi exprima credinta in telepatie:

Ca gandirea se propaga
La distante mari e-un fapt
Care-a fost stiintificeste
Clar si bine demonstrat.

O dovada ca gandirea
Se propaga-n unda fina
Ca si unda hertziana
Ca si raza de lumina

Cand se-mprastie in aer
Liber, fara de oprire
De ce-n creier vrem cu sila
S-o fortam s-o ia pe fire?

Daca-n cap ar fi pe fire
Tot pe fir ar fi si-afara
Ca n-ar mai avea gandirea
De pe fire cum sa sara,

N-ar putea sa zboare gandul
Kilometri peste-o mie
Daca-n fire-ar sta gandirea, precum unii ne invata,
Atunci televiziunea s-ar propaga tot pe ata…

„Psihologia consonantista”

Prin termenul „consonantist”, Odobleja desemneaza tendinta specifica diferitelor tipuri de sisteme catre o stare de organizare interna si catre una de echilibrare cu mediul inconjurator. El a facut o descriere a functiilor psihologice folosind o schema generala a unui sistem cibernetic, unde organele de simt, care primesc informatii din mediu, reprezinta intrarile, iar muschii sunt considerati iesirile. „Psihicul este un sistem constituit din multiple elemente dinamice reversibile asociate”, arata Odobleja. Conexiunea inversa era numita de el „cerc vicios”, „legatura reversibila”.

In „Psihologia consonatista”, savantul spunea: „Afectivitatea este un cerc vicios subordonat direct marelui cerc vicios: viata. Cunoasterea este un mic cerc vicios subordonat nemijlocit afectivitatii si, prin intermediul acesteia, vietii”. In aceeasi lucrare, Odobleja se arata preocupat de problema creatiei: „Marile inventii au fost facute de savanti care erau in acelasi timp eruditi. Cu simple incursiuni nu se poate reusi mare lucru. Trebuie atacat pe un front larg. Numai intr-o asemenea maniera se va putea produce o strapungere mai importanta in frontul inamic al necunoscutului… Nu pierde timpul pentru a descoperi praful de pusca sau ceea ce este cunoscut”. El da si sfaturi de viata cititorului sau: „Sa speri intotdeauna. Sa nu descurajezi niciodata. Daca prezentul nu ofera recompense, renunta sa te mai gandesti la aceasta: traieste in viitor… Raspunde durerilor, suferintelor, persecutiilor, aux deboirs, dubland elanul creator… Criticilor, nedreptatilor, atacurilor, raspunde prin intelect”.

„Nu este real tot ce s-a scris despre tatal meu”

De-a lungul anilor au circulat o serie de legende despre savant. Inginerul Stefan Odobleja spune ca despre tatal sau s-au spus multe neadevaruri: „Nu este real tot ce s-a scris despre tatal meu. Au aparut, intr-adevar, si destule legende. Privind spre Olimp, el nu era atent la micile sicane facute de ‘mitici’, de pigmei. Nu a murit sarac, asa cum au spus unii care nu l-au cunoscut, toata viata a fost un om pedant. In ultimii ani ai vietii a fost un om puternic, dar a primit destule lovituri, printre care incendierea casei natale din satul unde s-a nascut, eveniment intamplat imediat dupa Congresul de Cibernetica din anul 1975. Mereu era in criza de timp. Avea incredere in semenii sai si, mai ales in tineret doarece era constient ca ideile sale se vor confirma in viitor”.

Fundatia vrea sa ridice o casa memoriala

Fundatia Stefan Odobleja a tradus din limba franceza, dupa 75 de ani „Fonoscopia”. Manuscrisele lui Stefan Odobleja de la Arhivele Nationale Mehedinti, care au fost si microfilmate ca o masura de siguranta, insumeaza 250.000 – 280.000 de file, din care 50.000 de file sunt manuscrise de logica. „S-a publicat Introducere in logica rezonantei (scrieri inedite) si, dupa aprecierile acad. Alexandru Surdu ar mai fi de aparut inca noua volume de logica. Speram sa reusim sa le scoatem la lumina tiparului”, spune fiul savantului. De asemenea, fundatia a demarat lucrarile in vederea construirii unei Scoli de Vara (tip Valenii de Munte) si a ridicarii Casei Memoriale, casa ce a fost incendiata.

In anul 2010, savantul Stefan Odobleja a fost reinhumat in cimirul ortodox „Sfantu Gheorghe” din Drobeta Turnu Severin in sectorul rezervat eroilor neamului. A fost un act de dreptate, pana la urma, pentru ca savantul este si unul dintre eroii celui de-al doilea razboi mondial , fiind ofiter medic in armata regala romana.

Surse: certitudinea.ro, ro.wikipedia.org, cunoastelumea.ro, jurnalul.antena3.ro, adevarul.ro.

ioan lupas, marea unire

Martirizat si de unguri, si de bolsevici - Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

ioan lupas, marea unireIoan Lupas, bursier Gojdu, academician ardelean, profesor de istorie bisericeasca, preot, ministru in doua randuri, politician nationalist si fauritor al Marii Uniri de la 1918, a fost martirizat atat de unguri cat si de bolsevici. Bogata sa activitate stiintifica, lupta sa neincetata pentru drepturile romanilor, care nu l-a scutit de inchisoare, lucrarea sa misionara ca protopop de Saliste, dar si directoratul Sectiei de istorie a prestigioasei Academii Romane, il recomanda ca o figura importanta a neamului romanesc in lupta sa pentru emancipare.

„Opera [sa] are dimensiuni impresionante: intre 1901 si 1962 el a publicat 848 de carti si articole, tratand cele mai variate probleme ale istoriei si vietii culturale ale poporului roman. In aceasta opera de o atat de vasta si diversa cuprindere se poate insa usor observa un interes precumpanitor pentru istoria Transilvaniei, pentru locul ei in cadrul istoriei romanesti”, asa cum observa istoricul Florin Constantiniu in cuvantul inainte la masiva antologie Ioan Lupas, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1988, p. XI. Considerat de Nicolae Iorga, in scrierea memorialistica Oameni cari au fost (vol. I, Bucuresti, 1934, p. 351), drept „cel mai bun scriitor istoric din tanara generatie ardeleana”, carturarul ne-a lasat o opera in care „Militantismul politico-istoriografic si postiluminismul au modelat intreaga opera de istoric a lui Ioan Lupas de la primele lui studii […] si pana in ultimii ani de viata” (Florin Constantiniu, op. cit., p. IX).

ioan lupas, marea unire

Personalitate marcanta a vietii culturale si bisericesti din secolul al XX-lea, Ioan Lupas a vazut lumina zilei la 9 august 1880 in Saliste, judetul Sibiu. A urmat studiile primare in localitatea natala, in perioada 1886-1891, apoi a urmat suplimentar o clasa la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, in vederea perfectionarii cunostintelor de limba germana si maghiara. Din 1892, a urmat studiile secundare in cadrul Liceului de Stat din Sibiu, unde a obtinut rezultate stralucite. Din cauza unui conflict pe teme nationale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale carui aprecieri asupra istoriei poporului roman nu puteau fi acceptate de tanarul Lupas, acesta impreuna cu colegul sau Octavian Goga au fost nevoiti sa se transfere in ultima clasa la Liceul „Andrei Saguna” din Brasov. Aici au sustinut si examenul de maturitate, Ioan Lupas fiind sef de promotie, asa cum arata pr. prof. acad. Mircea Pacurariu in „Dictionarul teologilor romani”.

andrei saguna, ioan lupas, marea unire

Din toamna anului 1900 a urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii din Budapesta, unde s-a bucurat de o sustinere financiara din partea Fundatiei Gojdu, administrata de Mitropolia Ardealului. Inca din timpul studiilor efectuate in capitala ungara s-a facut remarcat prin implicarea sa in cadrul Societatii Academice „Petru Maior”, unde a sustinut comunicari pe teme istorice, cum ar fi „Principiul dualistic in religie si filosofie” in 1901 sau „Andrei Saguna ca scriitor” in 1902, dupa cum aflam din lucrarea „Ioan Lupas 1880-1967. Slujitor al stiintelor istorice, invatamantului si Bisericii”, scrisa de Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man si Veronica Turcus. In tot acest timp, Ioan Lupas a publicat articole in ziarele sibiene „Telegraful roman” si „Tribuna”.

Inchisoare pentru cauza romaneasca

mucenicia brancovenilor, ioan lupas, marea unireLa incheierea studiilor, in 1904, si-a sustinut teza de doctorat in istorie si filosofie, cu tema „Biserica ortodoxa din Transilvania si unirea religioasa in cursul secolului al XVIII-lea”, lucrare publicata in acelasi an la Budapesta. Incepand cu 1 septembrie 1905 a fost numit profesor pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Istoria patriei si Istoria universala la Seminarul „Andreian”, viitorul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu. In perioada 1905-1908 a urmat „pe cale particulara” cursurile aceleiasi institutii de invatamant pentru a indeplini cerinta de a fi absolvent de teologie pentru a putea profesa. In luna noiembrie 1907 a fost condamnat pentru „delict de presa” la trei luni inchisoare si 200 de coroane amenda pentru „a fi instigat clasa plugarilor la ura impotriva clasei proprietarilor de pamant” (in revista „Tara noastra” – nota red.). Pedeapsa a fost ispasita intre august si octombrie 1908 in temnita din Seghedin. In timpul detentiei, Lupas a inceput sa scrie monografia istorica a „Mitropolitului Andrei Saguna”, publicata in 1909 la Sibiu si rasplatita de Academia Romana cu Premiul „Adamachi”. In aceeasi perioada, Ioan Lupas a fost ales membru in Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, precum si membru in Congresul National Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

Protopop de Saliste

Datorita activitatii sale de aparare a drepturilor Bisericii si a populatiei romanesti, atat la catedra, cat si pe plan publicistic, la interventia ministrului instructiunii publice de la Budapesta, Apponyi Albert, Ioan Lupas a fost nevoit sa paraseasca Sibiul, din septembrie 1909 pana in noiembrie 1911. A fost hirotonit preot si numit paroh si „administrator protopopesc” al „tractului” Saliste. Dupa un an de interimat, la 1 noiembrie 1910 este ales protopop de Saliste. Tinand cont de faptul ca protopopul era si inspector scolar confesional si avea 13 scoli in subordinea sa, Ioan Lupas a reusit sa salveze de urmarile legii scolare din 1907 a aceluiasi ministru Apponyi scolile primare romanesti din protopopiatul sau.

Cu toate ca s-a dorit, de fapt, indepartarea sau scoaterea sa de pe scena culturala a Sibiului prin numirea la Saliste, Ioan Lupas a continuat sa conferentieze la Sibiu sau in cadrul sedintelor Academiei Romane, abordand teme prin care dorea evidentierea eforturilor poporului roman in lupta pentru identitatea nationala, dusa de reprezentanti ai Bisericii. Astfel, in 1917 a sustinut la Sibiu, in sala festiva a Muzeului ASTRA, actuala Biblioteca „Astra”, conferinta cu tema „Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici si Ioan Bob la Curtea din Viena in anul 1792”, sustinuta pentru apararea cauzei ziaristilor romani detinuti sub acuzatia de delicte de presa, asa cum a fost si cazul sau.

In 1913 a sustinut la Academia Romana comunicarea cu tema „Principele ardelean Acatiu Barcsai si mitropolitul Sava Brancovici (1658-1661)”, iar un an mai tarziu, la 14 mai 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Pentru activitatea sa prolifica si sustinuta si la recomandarea lui Nicolae Iorga, in anul 1916, Ioan Lupas a devenit membru titular al Academiei Romane. Discursul de receptie cu tema „Nicolae Popea si Ioan Micu Moldovan” l-a rostit abia la 8 iunie 1920.

Dupa al doilea arest direct la Alba Iulia

La doar cateva luni, in august 1916, si el este arestat de catre autoritatile maghiare, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati si multi preoti din Marginimea Sibiului si din alte zone ale Ardealului ce au luptat pentru drepturile romanilor si au avut o atitudine contrara celei oficiale odata cu intrarea Romaniei in razboi, impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, in vederea eliberarii Transilvaniei. Cu toate acestea, in martie 1917 a fost eliberat, avand pana atunci domiciliul obligatoriu la Budapesta. La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, fiind ales in Marele Sfat al Natiunii Romane si secretar al Resortului pentru Culte si Instructiune Publica din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. In acelasi an a publicat la Sibiu si lucrarea sa „Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni”, de un real folos pentru studentii de la facultatile de Teologie si Istorie.

La 1 septembrie 1919 a fost numit prin Decret al Consiliului Dirigent Roman ca profesor titular pentru Istoria moderna a romanilor si Istoria Transilvaniei la noua Universitate din Cluj. La inaugurarea universitatii clujene a participat si regele Ferdinand, care a pus la dispozitia noii universitati suma de 400.000 de lei pentru infiintarea unui institut pentru studiul istoriei romane, atat de vitreg tratata sub stapanirea trecuta. In vara aceluiasi an a fost infiintat Institutul de Istorie Nationala, condus de Ioan Lupas si Alexandru Lapedatu, constituindu-se aici cea mai veche biblioteca de istorie din tara.

De doua ori Ministru

Ioan Lupas a continuat si activitatea politica, fiind ales deputat de Saliste in primul Parlament al Romaniei reintregite, iar in anul 1926 a devenit ministru al Sanatatii si ocrotirilor sociale in guvernul Averescu. In anul 1937 a devenit ministru al Cultelor si artelor in Guvernul Romaniei condus de Octavian Goga, nasul sau de cununie.

Ceea ce trebuie remarcat este ca, paralel cu activitatea politica, Ioan Lupas a desfasurat, in continuare, o intensa activitate stiintifica si academica, concretizata in numeroase comunicari in cadrul Academiei Romane, unde in 1932 a devenit presedinte al Sectiunii Istorice si conferinte in diversele „despartaminte” ale Astrei. Materialele rezultate in urma acestei activitati prodigioase au fost stranse incepand cu anul 1928 intr-o serie de volume intitulate „Studii istorice – Studii, conferinte si comunicari istorice” (vol. I, Bucuresti, 451 p.; vol. II, Cluj, 1940, 320 p., vol. III, Sibiu, 1941, 312 p., vol. IV, Sibiu 1943, 392 p., vol.V, Sibiu, 1946, 511 p.). Pe aceeasi linie se va inscrie si publicarea in 1933 a celor doua volume privitoare la „Cronicari si istorici romani din Transilvania” (Craiova, 472 p.) si „Istoria unirii romanilor” (Bucuresti, 406 p.). Tot el a ingrijit publicarea in 1940 la Cluj a volumului „Documente istorice transilvanene” (522 p.), prin care se dorea initierea publicarii unei serii de colectii de izvoare diplomatice asupra istoriei premoderne a Transilvaniei.

Din nou in temnita ungureasca

ioan lupas, marea unireCa o marturie a prestigiului de care se bucura, precum si a pregatirii intelectuale de care a dat dovada de-a lungul intregii sale activitati, in anul 1943 a aparut volumul „Omagiu lui Ioan Lupas la implinirea varstei de 60 de ani”. Acest eveniment editorial s-a produs cu o intarziere de trei ani din cauza evenimentelor ce au avut loc dupa semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 si rapirii Transilvaniei de Nord. In anul 1945, profesorul Ioan Lupas s-a pensionat, prevazand, parca, evenimentele care vor urma pe scena politica a tarii, evenimente care se vor repercuta si asupra sa.ioan lupas, marea unire Astfel, in anul 1948 a fost inlaturat din Academia Romana, alaturi de alti 104 membri ai inaltului for academic, iar dupa doi ani, in 1950, a fost arestat de catre autoritatile comuniste impreuna cu fostii ministri din perioada interbelica, fiind incarcerat la Sighet, acolo unde a stat in aceeasi celula cu Silviu Dragomir, fostul sau coleg de la Universitatea din Cluj, si cu Stefan Metes, fost director al Arhivelor Statului din Cluj si membru corespondent al Academiei Romane. Aici a fost inchis pana in iulie 1955, perioada in care a compus balada „Pohod na Sighet”, aici incercand astfel sa nu se lase coplesit de situatia data, deloc noua pentru el, care fusese incarcerat in conditii nedrepte asemanatoare si de catre autoritatile maghiare inainte de 1918. Dupa eliberare si-a petrecut ultimii ani la Sibiu si Bucuresti, unde era stabilita fiica sa, Marina. A trecut la cele vesnice la 3 iulie 1967 si a fost inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica.

„Nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru”

Figura lui Ioan Lupas de luptator pentru drepturile Bisericii si ale romanilor din Ardeal l-a asezat intre marile personalitati romanesti ale secolului al XX-lea. Dupa cum am aratat, inca de la inceputurile studiilor sale se dedica cercetarii istorice a unor aspecte mai putin cunoscute si inedite ale trecutului neamului romanesc, cercetari concretizate in numeroase prelegeri publice sub cupola diverselor institutii de cultura din tara si, dupa 1918, din strainatate. Meritele sale stiintifice au fost de altfel foarte curand recunoscute prin alegerea sa in cadrul personalitatilor de elita, membre ale Academiei Romane, unde a ocupat chiar functia de presedinte al Sectiei istorice. Chiar daca perioada in care a ocupat functia de protopop de Saliste a fost vazuta ca o „pedeapsa” venita din partea autoritatilor maghiare prin presiunea exercitata asupra autoritatilor eclesiale ardelene, totusi, cei 10 ani de activitate aici trebuie vazuti si ca perioada de studiu, de cercetare si de aprofundare a anumitor aspecte din viata poporului, acum intocmind textul majoritatii conferintelor care il vor recomanda a fi ales in forul stiintific romanesc al academiei. Constiinta sa de persoana care trebuie sa isi indeplineasca datoria si responsabilitatile la care a fost chemat au facut din Lupas si un preot iubit de catre cei pe care i-a slujit cu devotament si pentru ale caror drepturi a luptat, de asemenea. Bun pastor, predicator si orator deosebit, cunoscator desavarsit al problemelor cu care se confruntau pastoritii sai, va incerca sa le fie fiecaruia un sprijin, indemnandu-i spre scoala, cultura si respectul fata de traditie. In „Certificatul oficios” emis de catre Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de la Sibiu pentru dovedirea calitatii de profesor si protopop de Saliste a lui Ioan Lupas se preciza ca „atat ca profesor, cat si ca paroh si protopop, parintele Lupas a adus nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru“, cum arata Nicolae Edroiu in lucrarea amintita.

Sustinator al studiilor de istorie nationala, la Cluj

ioan lupas, marea unirePerioadele de detentie, de la inceputul secolului al XX-lea si cea din perioada comunista se dovedesc a nu fi stavilit avantul creator al lui Ioan Lupas care creeaza sau concepe o parte din operele sale viitoare, chiar si in aceste conditii vitrege. Prin activitatea sa bisericeasca si culturala de dinaintea Marii Uniri, el a influentat infiintarea Institutului de Istorie Nationala in cadrul Universitatii din Cluj, acesta fiind un vis mult dorit, dar neimplinit al intelectualilor romani ardeleni, dar care nu s-a putut concretiza din cauza imprejurarilor istorice si politice, aceasta institutie ramanand peste veacuri un etalon in studiul istoriei pe plan national. Prin abordarea unor teme istorice inedite pana in acel moment si prin coordonarea aparitiei a zece volume din Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Ioan Lupas a contribuit decisiv la progresul istoriografiei romanesti si la evidentierea unor aspecte ale istoriei noastre nationale, ce pana atunci nu au fost sau nu au vrut sa fie evidentiate. Ca dovada a valorii acestor studii si publicatii, multe dintre ele sunt republicate si la inceputul secolului al XXI-lea.

Emanuel Pavel Tavala, Ziarul Lumina via marturisitorii.ro.

constantin prezan, bolsevism

constantin prezan, bolsevismMareșalul Constantin Prezan este unul dintre cei mari mari conducători ai Armatei Române, care a reușit să dea două lovituri nimicitoare bolșevismului, motiv pentru care a fost scos de comuniști din cărțile de istorie.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, care face acum parte din județul Dâmbovița, pe atunci fiind în plasa Snagov a județului Ilfov, fiind fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.

A urmat școala primară din satul natal, iar în anul 1874 a devenit elev la Școala Fiilor de Militari din Iași. La absolvire, Constantin Prezan a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, după care, la terminarea școlii, a fost avansat la gradul de sublocotenent.

A continuat să se pregătească pentru o carieră militară de succes și în anul 1881 a fost printre primii cursanți ai unei noi instituții de învățământ a Armatei Române: Școala Specială de Artilerie și Geniu. A fost al doilea din 23 de cursanți, fiind avansat la gradul de locotenent.

Constantin Prezan a câștigat în 1883 un concurs pentru a urma în străinătate cursurile prestigioasei „Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu” de la Fontainebleau, în Franța, pe care absolvit-o in august 1886, cu calificativul „prea bine”, iar la revenirea în țară a fost încadrat ca profesor-ajutor la disciplina Fortificații, curs care se preda la Școala Specială de Artilerie și Geniu. A obținut în acest fel brevetul de ofițer de stat major.

Destoinicul militar a fost avansat la gradul de maior, fiind numit în prima sa funcție importantă de comandă, aceea de comandant de batalion al Regimentului 1 Geniu, misiune pe care a îndeplinit-o până în luna iulie 1894. Patru ani mai târziu avea să fie numit în Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand, la 16 noiembrie 1896, funcție pe care a ocupat-o până în 1901, iar Olga, soția sa de doar 20 de ani, a devenit doamnă de onoare a principesei Maria.

În anul 1901 familia Prezan a părăsit definitiv Bucureștiul pentru a se stabili la noua reședință, mai ales că până în 1914 bărbatul a ocupat funcții de comandă în unitățile dislocate în garnizoanele Vaslui, Bârlad, Roman și Iași. Ca urmare a propunerii ministrului de război de la acea vreme, generalul Alexandru Averescu, Prezan a fost ridicat la gradul de general de brigadă de ziua națională, pe 10 mai 1907.

O mare capacitate de organizare

Constantin Prezan s-a remarcat și a avansat mereu în ierarhia militară, pe 1 noiembrie 1910 fiind numit comandant al Diviziei 10 Infanterie, iar la 30 martie 1911 a fost mutat la comanda altei mari unitati similare, Divizia 7 Infanterie. Acesta a avut un rol important în timpul celui de-al doilea razboi balcanic din 1913, când militarii au fost decimați de holera. Trupele conduse de Constantin Prezan au suferit pierderi minime ca urmare a organizări hranirii, cartiruirii și respectarea normelor de igienă.

În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, cariera militară a lui Constantin Prezan era la apogeu: ajunsese la cel mai înalt grad pe care îl putea primi un militar pe timp de pace și ocupa funcția de comandant de corp de armată, cea mai mare funcție posibilă, cu excepția celei de șef al Marelui Stat Major. Între 1914 și august 1916, în perioada neutralității, generalul a fost comandant al Corpului 4 Armată, cu sediul la Iași, unitate care, în caz de război, urma să se transforme în Armata de Nord, iar regimentul s-a dovedit extrem de disciplinat și eficient datorită calităților excepționale ale șefului său.

A avut un rol important in Primul Razboi Mondial

După intrarea României în război, la declanșarea ostilităților, în noaptea de 14/15 (27/28) august 1916, forțele principale ale Armatei de Nord au fost dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria, în zona Carpaților Răsăriteni, între văile Bistriței și Cașinului. Prestația lui Prezan a primit aprecierea regelui Ferdinand, dar a atras antipatia generalului Alexandru Averescu, care era la momentul respectiv comandantul Armatei 2 și tocmai suferise eșecul operațiunilor de la Flămânda. După înfrângerile în serie ale armatei române în Oltenia și Muntenia, guvernul a hotărât să îl numească pe Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor.

În primul război mondial, Constantin Prezan activa în cadrul Armatei Nord, care va străpunge Carpații Orientali pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Generalul Prezan avea un stil de conducere modern și deosebit de eficient.

Generalul Prezan împreună de șeful Misiunii Militare Franceze, Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, bătălia pentru București începând pe 30 noiembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan a reprezentat un pericol real pentru forțele conduse de August von Mackensen.

Deși luptele finale au fost pierdute, în 5 decembrie 1916, Constantin Prezan a fost numit șef al Cartierului General al Armatei Române de către regele Ferdinand și prim-ministrul Ionel Brătianu, și a demarat o acțiune de reformare a structurii administrative din armată. Cu excepția generalului Alexandru Averescu, care și‑a exprimat nemulțumirea față de numirea lui în fruntea Marelui Cartier General, decizia regelui Ferdinand s-a bucurat de o apreciere aproape unanimă, atât în rândul armatei, cât și al politicienilor și șefilor misiunilor militare străine.

De asemenea, generalul Prezan a jucat un rol important în elaborarea planurilor de luptă care au dus la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Astfel că, în primele luni ale anului 1917 Marele Cartier General a funcționat la Bârlad, în sediul fostei Brigăzi 13 Infanterie, perioadă în care autoritățile militare au pornit o amplă acțiune de reorganizare a armatei, iar bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, desfășurate sub coordonarea lui Prezan, au stopat ofensiva Puterilor Centrale pe flancul stâng al Frontului de Est, fiind singurele succese certe ale aliaților în aceste ținuturi ale Europei.

După capitularea Puterilor Centrale, Constantin Prezan a condus operațiunile militare desfășurate împotriva Ungariei bolșevice care atacase Transilvania

Chiar din ziua înfiinţării, cele 3 armate române – 1 , 2 şi 4 (de Nord) – s-au angajat în operaţia strategică pentru eliberarea Transilvaniei pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali.

Concomitent cu opţiunea de a intra în război alături de Antantă, Marele Stat Major român a pus în aplicare ipoteza „Z” , care însemna, în esenţă, trecerea la ofensivă în Transilvania cu o grupare de forţe compusă din trei armate desfăşurate în dispozitiv în formă concavă, cu deschiderea spre vest, de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali, cu misiunea de a pătrunde pe direcţii multiple în Podişul Transilvaniei şi în Banat şi, dezvoltând ofensiva în adâncime, să iasă prin Poarta Someşului şi Poarta Mureşului, în Câmpia Tisei şi a pune stăpânire, în misiunea următoare, pe Zona de hrănire a armatelor austro-ungare în zona Dunării Mijlocii şi Budapesta. S-a recurs astfel la manevra strategică pe direcţii exterioare multiple cu o grupare de forţe care reprezenta aproximativ 80% din efectivul mobilizat de 850000 de oameni, din care 650000 pentru armata de operaţii, în timp ce pentru trecerea parţial la apărare pe frontul de sud s-a destinat Armata a III-a, care însuma 20%, cu toate că fâşia ei de acţiune avea o dezvoltare frontală apropiată de cea a armatelor 1 , 2 şi 4. Este clar că materializarea loviturii principale în această operaţie ofensivă strategică destinată pentru eliberarea unui teritoriu naţional cu o suprafaţă de peste 102000 km pătraţi, de fapt a provinciei istorice Transilvania.

Ofensiva a început prin deschiderea trecătorilor de către trupele de acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14 august 1916, la orele 21.00, cu misiunea de a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de „frontiera” dintre Moldova şi Transilvania.

La comanda Armatei de Nord, care opera la flancul drept al dispozitivului strategic ofensiv din Transilvania, generalul de divizie Constantin Prezan a împins spre valea Mureşului trupele de la aripa stîngă a Armatei 1 austro-ungare (august 1916). În apărare, marile unităţi din subordine au rezistat atacurilor inamice în Valea Oituzului, iar la replierea dispozitivului defensiv român pe crestele Carpaţilor, Armata de Nord a închis ermetic principalele trecători montane.

Încă din primele zile ale războiului, Armata a IV-a a început operaţiile pe tot frontul munţilor Moldovei. Înaintarea Armatei de Nord deschidea perspective frumoase pentru armata rusă vecină, care nu a fost în măsură să le exploateze. Forţele ruse nu au înaintat prin trecătorile din nord ale Moldovei care le fuseseră oferite, prin forţarea şi ocuparea lor, de către armatele române, şi pe unde ar fi putut să întoarcă poziţiile armatei austro-ungare din Munţii Bucovinei. Ruşii au trecut la ofensiva stabilită prin convenţia militară cu România abia la 31 august 1916. Cu toate aceste greutăţi, Armata a IV-a a trecut Carpaţii Orientali şi a înaintat fulgerător în Ardeal, atingând partea superioară a Mureşului. În sudul Ardealului, forţele române au ocupat Făgăraşul, trecând dincolo de Olt spre Sighişoara, iar spre vest până la Sibiu, Petroşani şi Orşova.

După lupte grele, Armata a 4-a a eliberat zone importante din estul Transilvaniei, pătrunzând în dispozitivul inamic peste 100 km, într-un ritm mediu de 2-3,5 km pe zi, iar frontul iniţial de 270 km a fost redus la 150 km.

Din cauza schimbărilor majore pe frontul de sud, la Dunăre şi Marea Neagră, şi a nevoilor pentru manevra de forţe şi mijloace pe direcţiile ameninţate, ofensiva armatelor române a fost oprită, la ordin. La 10 noiembrie 1916, la comanda Armatei a 4-a (de Nord) a fost numit generalul Constantin Christescu.

În urma unei decizii încă destul de controversate, Marele Cartier General român, influenţat de insuccesele iniţiale ale armatei române în Dobrogea, la propunerea celorlalţi comandanţi de armate, a decis să oprească temporar ofensiva în Transilvania, mutând lovitura principală pe frontul de sud, materializând-o printr-o manevră de forţe de la nord de Carpaţi pe Dunăre şi de la vest la Est. Considerată una din erorile de comandament cu consecinţe globale asupra desfăşurării şi rezultatelor campaniei din anul 1916, această decizie a generat puternice controverse istoriografice, mai ales că după mutarea efortului principal pe frontul de sud rezultatele nu au fost cele scontate, armata română consemnând câteva înfrângeri semnificative, fiind obligată să se replieze în Moldova, pe linia Siretului Inferior şi a Carpaţilor Orientali.

Generalul Constantin Prezan, comandant al Armatei de Nord, a avut o altă soluţie pentru rezolvarea acestei probleme, opinând pentru întărirea grupării din Dobrogea cu una sau cel mult două divizii şi să se continue energic ofensiva în Transilvania prin întărirea Armatei de Nord în scopul de a ameninţa cu învăluirea forţele inamicului de la nord de Carpaţi şi a le obliga să se retragă dincolo de Mureş.

Aplicarea acestei soluţii propuse de generalul Prezan ar fi dus la o bătălie în estul Podişului Transilvaniei, la care ar fi participat Armata a IV-a, cu toate forţele, Armata a II-a şi aripa dreaptă a Armatei I, înainte de sosirea Armatei a IX-a germane în zona Târgu Mureş, Dej, Cluj. În timpul acestei bătălii, ar fi fost zdrobită Armata I austro-ungară şi ar fi deschis drumul forţelor române spre Munţii Apuseni şi mai departe spre Câmpia Tisei.

În lunile decembrie 1918-ianuarie 1919, acţiunile trupelor române s-au desfăşurat între râul Mureş şi Munţii Apuseni, pentru a obliga Ungaria să respecte deciziile Puterilor Aliate. Ulterior, prin înfiinţarea, la 8 februarie 1919, a Corpului 67 Armată, se va desfăşura campania din Munţii Apuseni, până la graniţa de vest a României, în perioada 16 aprilie – 2 mai 1919. În perioada 30 iulie – 6 august 1919, s-a desfăşurat operaţia ofensivă a armatei române în Câmpia Tisei, finalizată cu ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Trupele române din Ungaria, comandate din 12 aprilie de generalul Gheorghe Mărdărescu, au rămas pe teritoriul ungar până la 22 noiembrie 1919, retrăgându-şi ultimele unităţi în garnizoanele de reşedinţă în perioada 14 februarie – 28 martie 1920.

Cât despre Armata a 4-a de Nord?

La 7 iunie 1923, generalul Constantin Prezan a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române.

În perioada interbelică, în Transilvania a funcţionat Inspectoratul General de Armată nr. 3, care avea în subordine Corpurile 6 şi 7 Armată. Octavian Goga spunea că „în  perioada interbelică, în Cluj, şi în Transilvania, toţi comandanţii au săvârşit o operă de mari proporţii şi de unanimă preţuire”.

În condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei internaţionale, la 22 septembrie 1939, a fost reînfiinţată Armata a 4-a, care a devenit Comandamentul Grupului de Armate nr. 1 din Transilvania.

În al doilea război mondial, Armata a 4-a română a fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lîngă Praga, din iunie 1941 până în mai 1945.

Mareșalul Antonescu și Regentul Mihai, la înmormântarea lui Constantin Prezan

La 20 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași data, generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată. Prin Înalt Decret generalul de corp de armată, la data de 14 iunie 1930, Constantin Prezan a fost înalțat la demnitatea de „Mareșal al României”.

Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea cu funeralii naționale. La înmormântare au fost prezenți înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regentul Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator.

„Este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”, spunea Ion Antonescu despre cel care i-a fost mentor.

Un luptător anticomunist

Generalul (r) Mihai Hodorogea, autor a unor romane istorice despre mareșalul Constantin Prezan, ne spune că mareșalul Constantin Prezan a fost scos de comuniști din cărțile de istorie, pentru că s-a opus bolșevismului: „Maresalul Prezan, în epoca comunistă, ca urmare a faptului că s-a opus bolșevismului, a fost scos din cărțile de istorie. În perioada de documentare, când am studiat «Dicționarul Enciclopedic al României», la litera «P», mareșalul Prezan nu este trecut. Am încercat să aflu de ce s-a întâmplat acest lucru. La sfârșitul anului 1917, în momentul în care s-a instaurat la Moscova conducerea bolșevică, Lenin împreună cu Troțki au hotărât să transforme România în republică sovietică pe calea armelor. Au trimis un grup de 3.000 de militari care au fost cartiruiți lângă Iași, la Socola, sub pretextul că vin să întărească frontul, dar aveau obiectivul de a aresta guvernul și pe rege, a-i împușca și transforma România în țară sovietică. Generalul Prezan era într-o relație foarte bună de prietenie cu generalul Dimitri Cerbacev, șeful trupelor ruse din Moldova, care i-a spus că în noaptea respectivă să nu rămână în Iași. Prezan a insistat să afle de ce, iar Cerbacev, crezând că Prezan nu va avea timp de reacție, i-a spus despre ce e vorba. Prezan s-a dus la rege. Situația era foarte complicată, pentru că atacarea trupelor rusești putea să ducă la un conflict între armata rusă și cea română. Mareșalul Prezan a trimis două regimente de vânători de munte și în noaptea respectivă a lichidat gruparea respectivă. Câteva sute de ruși au fost omorâți, iar ceilalți au fost dezarmați. Pentru asta, bolșevicii nu l-au înghițit niciodată”.

Un alt motiv al urii bolșevicilor față de mareșalul Prezan a fost acțiunea de înfrângere a guvernului bolșevic din Ungaria. „O altă acțiune antibolșevică a fost campania din 1919 din Ungaria, unde conducerea politică a cedat puterea partidului bolșevic condus de Bela Kun, care urmărea să atace concomitent România și să ocupe Transilvania. Mareșalul Prezan a avut informații de la Serviciul Secret Român, a luat oștirea și s-a terminat totul cu ocuparea Budapestei. Este a doua mare lovitură dată bolșevismului”, spune generalul (r) Mihai Hodorogea.

De asemenea, Constantin Prezan este cel care l-a format pe mareșalul Antonescu. „Prezan este cel care l-a crescut pe mareșalul Antonescu. L-a luat de la gradul de locotenent și până când a ajuns mareșal. Este frumos că l-a interesat și cine vine după el. Cariera de mareșal al lui Antonescu nu a fost pe placul rușilor, iar acest lucru s-a legat tot de numele generalului Prezan. Mai sunt pasaje în viața mareșalului Prezan, care îl plasează în categoria luptătorilor antibolșevici din România”, a mai precizat Mihai Hodorogea.

Anton Golopentia, membru post-mortem al Academiei Romane

Marele sociolog si statistician Anton Golopentia (1909-1951), prieten al lui Mircea Vulcanescu, a fost ales ca Membru Post-Mortem al Academiei Romane in sesiunea din 30 iunie 2017, alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt si fostul detinut politic Ion Jovin. Votul Adunarii Generale pentru alegerea lui Anton Golopentia a fost acordat in unanimitate.

Anton Golopentia (12 mai 1909, Judetul Caras-Severin – 9 septembrie 1951, inchisoarea Vacaresti) a fost un sociolog si geopolitician roman, unul din fondatorii scolii romanesti de geopolitica. A fost o personalitate stiintifica complexa, licentiat in Drept si Filosofie, cu doctoratul obtinut in Germania, unde primise o bursa si unde a intrat in contact cu lucrarile geopoliticienilor germani. In perioada 1947 – 1948 a ocupat functia de director general la Institutul Central de Statistica.

A colaborat cu Dimitrie Gusti la elaborarea de studii de sociologie si filozofie. Tot sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopentia a turnat, impreuna cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931). A fost unul din membrii fondatori ai revistei Geopolitica si geoistorie. Din punctul sau de vedere, geopolitica este stiinta care studiaza potentialul statelor si dinamica schimbarii mediului geopolitic. In opinia sa, geopolitica trebuie sa fie un fel de meteorologie politica. Sociologul Anton Golopentia si folclorista Stefania Cristescu, parintii doamnei Sanda Golopentia, s-au cunoscut la Cornova, in timpul campaniei monografice intreprinse de profesorul Dimitrie Gusti.

Vorbind despre „proiectul polifonic”, cu prilejul decernarii titlului de Doctor Honoris Causa Litterarum Humaniorum al Universitatii de Vest din Timisoara, doamna Golopentia a descris importante etape ale structurarii volumului „Ultima carte”. Marturia este cutremuratoare:

sanda golopentia, anton golopentia, academia romana„Totul a inceput cu doua scrisori intarziate: una catre Stefania Golopentia, sotie, si cealalta catre doi copii (subsemnata, de 11 ani, si Dan Golopentia, de opt ani pe atunci). Tatal meu, arestat ca martor in Procesul Patrascanu, le scrisese intr-un moment, in anul 1951, in care-i devenise clar ca, prins in angrenaj, nu va mai iesi viu din inchisoare. Tratat ca «dusman al poporului» si deprins sa cantareasca lucid situatiile, ii va fi fost clar si ca scrisorile acestea, desi scrise conform «codului» tolerat, nu ne vor fi transmise cata vreme traieste. Imi imaginez insa ca a nadajduit ca, la moartea lui, ele sa ne fie inmanate. Oricum, asa cum pusese in declaratii, ca intr-o sticla aruncata in mare, tot ce dorea sa transmita pentru mai tarziu, scriind si jucand o ultima carte, «urma alege» e dictonul care revine de mai multe ori, atunci cand vorbeste despre sine in cele 18 luni de inchisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite sa ne spuna regretul ca nu va mai apuca sa-si arate dragul pentru noi trei si nici sa ne ajute in lupta pentru viata, pe care o presimtea grea, sau sa ne treaca ceva din ce stia ori simtea, asa cum se bucura sa o faca orice parinte. Scrisoarea catre ea, Stefania Golopentia nu a primit-o niciodata.

anton golpentia, academia romana

Scrisoarea noastra ne-a parvenit, mie si fratelui meu, la peste 40 de ani distanta, cand am ajuns sa citesc in anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al Procesului Patrascanu si, intr-o buna zi, in cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, «Sanda si Danut, dragii mei». Cum, la fel cu viata noastra din acea perioada, repertoriata de filatori-cronicari, care nu s-au multumit sa noteze, in ture, ce face Anton Golopentia, ci ne-au inclus in istorisire si pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne apartin doar in parte, le-am publicat, printre celelalte declaratii, in volumul pe care l-am intitulat «Ultima carte», unde sunt cuprinse toate declaratiile in ancheta date de Anton Golopentia. Din ce mi se adresa mie in scrisoarea catre copii, o fraza a schimbat in buna masura cursul ultimilor mei aproape douazeci de ani. Era simpla. «Uite-te in cartile mele», spunea tatal meu si, adresata copilului de atunci, fraza aceasta putea functiona doar ca o incurajare si un indemn la lectura. Prinsa insa in coconul timpului care i-a fost si ne-a fost refuzat, scrisa de un om pe care «patria», asa cum s-a definit ea in anii 1950, il suprimase brutal, desi toata truda lui de om fara vacante, fara agoniseala si fara cariera fusese pusa in slujba Romaniei cu competenta si autenticitate, fraza revenea obsedant, punand sub semnul intrebarii tot ce aveam eu insami de incheiat (…).

anton golopentia, academia romana

Toate erau bune si frumoase, dar o rugaminte adia in fraza deschizatoare de drum, dincolo de ce pusese in ea tatal meu, complicata si adancita de ani rai care nu s-au incheiat inca deplin, caci nu au fost vazuti in rautatea lor de neinteles. Asa ca am inceput cu ce era vizibil. Si m-am uitat in ceea ce intelegeam ca a fost trait, in ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a tine in mana un stilou, chiar daca cerneala era din ce in ce mai apatoasa. In anii 1950–1951, cei arestati ca martori isi scriau inca singuri declaratiile, primeau, dupa «interogare» hartie si cerneala si puneau pe hartie ce reiesise din convorbiri. Iar Anton Golopentia si-a scris declaratiile cu grija vizibila, cu, in surdina, bucuria de a scrie si a citi ce a scris, a carei lipsa a fost pentru el fatala in aceeasi masura cu privatiunile si agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa rosie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spatiu de detentie, m-am simtit traind fara lumina si fara semeni in celule cavou si am transcris la calculator, de una singura, ceea ce a devenit volumul «Ultima carte». Lucrand, ma uitam la textele care inlocuisera cartile in timpul celor 18 luni de inchisoare si agonie. Nu numai la declaratiile lui Anton Golopentia, ci si la declaratiile altor functionari de la Institutul de Statistica, cu care fusese confruntat. La declaratiile, apoi, ale altor oameni inclusi in snopul Lotului Patrascanu. Am vrut dupa aceea sa aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Si volumul «Ultima carte» crestea pe masura, devenea polifonic, asa cum au fost, in anii aceia, locurile in care s-a suferit si s-a murit fara rost, istovindu-se din nou o putinta de inchegare romaneasca”. (Jurnalul National)

Prefata la „Ultima carte” (Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001)

A scrie despre sau in inchisoare

de Prof. Dr. Sanda Golopentia

(…) Paginile de fata nu sunt pagini despre inchisoare, ci pagini scrise in inchisoare. Ele insumeaza declaratiile in ancheta scrise de Anton Golopentia incepand cu a doua zi dupa arestare (care a avut loc la 16 ianuarie 1950) si sfarsind cu data de 26.5.1951, care premerge cu trei luni si jumatate moartea autorului, survenita la 9 septembrie 1951. Cartea aceasta nu se incheaga asadar, prin naratiune, in jurul vocii libere a lui A.G., ci rezulta din cazna unui dialog impus, in care „autorul” raspunde la intrebarile altora iar raspunsurile sale sunt acerb negociate in versiuni orale succesive inainte de a fi puse pe hartie. Cititorului, pe buna dreptate nestiutor, ii amintim ca foile si cerneala necesare redactarii unei declaratii ii erau date detinutului numai dupa ce, in urma interogarii orale, se considera ca s-a ajuns la „rezultate” consemnabile sau, in mod exceptional si dupa cereri repetate, spre a scrie declaratii de completare, memorii etc. Deseori, si A.G. a vorbit despre asta, recuzitele scrisului veneau in acest ultim caz prea tarziu, dorinta de a intregi cele spuse disparuse si partea aceasta „mai libera” a rostirii reintra in virtualitate.

In parte, si din ce in ce mai mult pe masura ce A.G. inainteaza, prin umilire si tortura, spre istovire, boala si moarte, anchetatorii devin „co-autori”, punandu-i in gura enunturi auto-incriminatoare prin care se declara „dusman al poporului”, faptuitor al unor „acte dusmanoase impotriva Republicii”, pasibil de condamnare la moarte sau cere sa lucreze in mina ori la Canalul Dunarea-Marea Neagra etc. Departe de a „supralicita”, pasaje de acest tip i-au fost sugerate lui A.G., ca si altora, la care ele revin obsedant. Le-am intalnit si reintalnit parcurgand volumele dosarului 40.002, au vorbit de altfel despre „recomandarile” de acest fel ale anchetatorilor si altii, intre care H. Zilber:

Fiecare dintre noi se intalneste o data in viata cu moartea, ca gradinarul din povestea persana, si fiecare fuge la Ispahan unde [ea il] asteapta. Oamenii se nasc cu posibilitati multiple si le realizeaza haotic, pana vine o zi cand un fapt, poate divers, pune pecetea destinului. Din ziua aceea, nu mai exista scapare. Daca Nikolski n-ar fi vrut sa ma trimita la Canal, viata mea, poate si a altora, ar fi fost alta.

Faptul divers in viata mea se numeste Ceslanski, un fost functionar imbracat in haine de maior de Securitate. Fusese insarcinat de Nikolski sa-mi faca formele de trimitere la Canal. Rasfoise dosarul si, de buna credinta, imi spuse: „Eu trebuie numai sa te expediez de aici. Din curiozitate, am citit dosarul. Nu contine nimic. Degeaba nu te tine insa partidul aici. Probabil ca ai facut ceva. Ei nu se inseala. Iti propun o cale noua. Fa-ti o autocritica.” Pe vremea aceea, pentru prima oara dupa 23 August 1944, se purta mult noua spovedanie. Multi au luat-o in serios. Printre prosti am fost si eu [?] (p. 60-61).

A departaja cu atentie ceea ce apartine discursului anchetatorilor de ceea ce apartine discursului firesc al celui anchetat e o operatie delicata, care impune lectura de ansamblu a textelor produse in detentie si in libertate (mai cu seama atunci cand cel arestat practicase scrisul, cum e cazul lui A.G.). Aceasta operatie se cere insa asumata de editori, ea este obligatia morala a tuturor celor care incearca sa-i ghideze pe cititorii de astazi prin hatisurile intunecate ale epocii de care vorbim. Am incercat sa-i raspundem prin note atent insotitoare a caror lectura in paralel este, intr-un volum de felul celui pe care il prezentam cititorilor, mai necesara ca oricand, caci ele compara declaratii succesive ale lui A.G. cu declaratiile altora, spusele arestatilor cu spusele anchetatorilor, faptele reale cu scenariile construite de autoritati, scrisul liber cu scrisul in detentie etc.

Initiativa de a da statut de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G.

Daca ar fi iesit viu din inchisoare, e putin probabil ca Anton Golopentia si-ar fi scris vreodata memoriile. Discret si tacut cu privire la sine, el ar fi pastrat in adanc chinul anilor sai neliberi, cum au facut-o atatia altii. Gestul de a-si publica integral declaratiile e si mai improbabil. Din cate stiu, de altfel, nimeni nu l-a savarsit pana acum.

Initiativa de a da statut si circulatie de carte declaratiilor in ancheta ale lui A.G. si durerii lor imi apartine. Am actionat in spiritul ei timp de aproape trei ani, traversand perioade de indoiala grea. Cine dintre noi si-ar vrea expuse gandurile macinate pe care, mai norocosi, ni le-am spus doar noua insine interior, oferindu-le rar ascultarii unor oameni apropiati si, chiar in asemenea cazuri, regretand-o aproape instantaneu. Solitar si complex, Anton Golopentia nu practicase decat in scrisori-dar confesiunea, in anii sai de adolescenta, si atunci abordand o singura fateta a existentei, cu masura si seninatate. Or iata ca, la varsta de patruzeci de ani, dupa ce muncise ca putini altii in cadrul Institutului Social si apoi al Institutului Central de Statistica, dupa o demisie fortata din postul de Director General al celui din urma si un an de somaj, Anton Golopentia este supus, pe durata a aproape douazeci de luni, la chinul analizelor autocritice si al declaratiilor monoton reiterate pe care acest volum le aduce, fara a-l cruta, in fata cititorilor.

Cauzele care m-au impins la gestul de fata sunt greu de pus in cuvinte potrivite.

Prima, si cea mai importanta, este aceea de a face cu neputinta transformarea in fapt „natural”, banalizarea celor petrecute prin nararea lor la persoana a treia: un individ a fost arestat, va fi avut niste culpe si a murit in cursul anchetei.

A doua cauza este reprezentata de numarul masiv de afirmatii neadevarate colportate in clara cunostinta de cauza de o serie dintre institutiile si oamenii implicati direct in anchetarea si moartea lui A.G. Cum unele dintre aceste afirmatii au inceput sa fie puse in circulatie, fiind socotite adevarate (caci era si ramane in continuare greu de imaginat ca o institutie emite acte false cu privire la propria ei functionare), se impunea sa-i fie dat cuvantul, dincolo de moarte, celui pe care asemenea afirmatii continua sa-l lezeze de dreptul elementar la adevar.

A treia cauza este reprezentata de faptul ca declaratiile reproduse aduc pâna la noi cotidianul nemijlocit al anchetelor din inchisorile politice ale S.S.I-ului, M.A.I.-ului si D.G.S.P.-ului de la inceputul anilor 1950, pe care A.G. s-a straduit sa le inteleaga, in care a cautat, asa cum o facuse toata viata, sa descopere partea de invataminte, fara inversunare, cu buna credinta deschisa si urat inselata.

anton golopentia, academia romana

Sursa: imagini si text, marturisitorii.ro.