Articole despre valorile românești.

arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Dan Puric - Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gan­dirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristo­cratica a speciei umane in fata valorii. In ultima in­stanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiri­tului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pa­mantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wol­framul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pa­mant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impache­tate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteli­gentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce sur­vo­leaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neas­tep­tata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria pati­mirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umo­rul este inteligenta noastra salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebanuite, care a reusit mira­culos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tas­neste si el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta es­te pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura ne­mi­­loasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de pun­tea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si su­prema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfi­gurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izba­vire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sa­geata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe picio­rul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!

nu lasa nimic in urma, costila, bucegi, muntii bucegi, platoul bucegi, etica in aer liber

Principiile - „Nu lasa nimic in urma!”

4. Lasa ceea ce gasesti!

Nota introductiva: Continuare a seriei de articole prezentand cele sapte principii „nu lasa nimic in urma!” ale Centrului de Etica in Aer Liber ( www.lnt.org ). Prima parte, introducerea in toate cele sapte principii, o puteti citi aici. A doua parte, in care se vorbeste despre camparea pe suprafete durabile, o puteti citi aici. A treia parte, despre eliminarea deseurilor in mod corespunzator, iat-o aici.

Permiteti celorlalti turisti sa aiba un sentiment de descoperire lasand rocile, plantele, artefactele arheologice si alte obiecte de interes la locul lor dupa ce le-ati gasit.

Alterarea siturilor sa fie cat mai mica

Lasati zonele asa cum le-ati gasit. Nu sapati santuri pentru corturi si nu construiti foisoare, mese, scaune sau alte imbunatatiri rudimentare. Daca curatati o zona de roci de suprafata, crengi sau conuri de pin inlocuiti aceste elemente inainte de a pleca. Pentru siturile cu impact mare, este necesar sa curatati locul si sa demontati instalatiile necorespunzatoare construite de utilizator, cum ar fi inele de foc multiple si scaune sau mese construite. Luati in considerare ideea ca campingurile de buna calitate sunt gasite si nu facute.

In multe locatii, zonele adecvate, construite legal, precum inelele singulare pentru foc, ar trebui lasate asa cum le-ati gasit. Demontarea lor ar putea cauza un impact in plus deoarece ar fi construite cu roci noi, astfel impactand alte locatii. Invatati sa evaluati toate situatiile gasite.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

Evitati deteriorarea copacilor si plantelor vii

Evitati sa bateti cuie in copaci pentru a atarna lucruri, sa le bateti cu trape si ferastrau sau sa legati franghiile de sustinere cort de trunchiuri – astfel, punand braie copacilor. Scrijelirea copacilor este inacceptabila. Taierea arcusurilor destinate utilizarii ca padele de dormit creeaza un beneficiu minim si un impact maxim. Saltelele de dormit sunt disponibile la magazinele de camping.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

A culege cateva flori nu pare ca ar avea un impact mare si, daca ar fi culese doar cateva flori, nu ar fi. Dar, daca fiecare vizitator spune ca „iau doar cateva”, ar putea rezulta un impact mult mai semnificativ. Faceti o poza sau faceti o schita cu respectiva floare in loc sa o culegeti. Campetii experimentati se pot bucura ocazional de o planta comestibila, insa au grija sa nu epuizeze vegetatia ramasa sau sa deranjeze plantele care sunt rare sau care se reproduc lent.

Lasati obiectele naturale si artefactele culturale

Obiectele naturale cu deosebita frumusete sau de interes, cum ar fi coarnele de cerb, lemnele pietrificate sau rocile colorate contribuie la felul de a fi a locurilor naturale indepartate de orasele civilizate si ar trebui lasate unde le gasiti astfel incat si ceilalti sa poata experimenta un sentiment al descoperirii. In parcurile nationale si in multe alte locuri protejate este ilegala eliminarea obiectelor naturale.

Aceeasi etica se aplica si in ceea ce priveste artefactele naturale gasite pe terenurile publice. Artefactele culturale se afla sub protectia unor legi cu privire la protectia resurselor arheologice. Este ilegala indepartarea sau deranjarea siturilor arheologice, siturilor istorice sau artefactelor care se pot ciobi, or sparge, capetelor de sageti, structurilor sau chiar recipientelor antice pe care le gasiti pe spatiul public.

Catalin Berenghi - De ce candidez la Primaria Capitalei?

Am doua lucruri importante de comunicat. Primul este legat de moartea mai mult decat dubioasa a unuia dintre cei mai activi luptatori pentru ideea de romanism. E vorba de tanarul Rares Demian din Orastioara, cel care avea Asociatia „Valea Dacilor” si organiza festivalul de reconstituire istorica „Fratia Lupilor”. Dupa investigatiile pe care le-am facut si dupa informatiile la care am avut acces, am tras concluzia, pe care v-o impartasesc si dumneavoastra, ca NU A FOST SINUCIDERE! A FOST EXECUTIE.

Cunosc motivele, pentru ca eu insumi sunt tinta unor hartuiri de acest fel: e vorba de razboiul psihologic declansat impotriva tuturor celor care sustin romanismul intr-un mod in care faptele si mesajul lor au impact la publicul larg. Spectacolele de reconstituire istorica ale lui Rares Demian transmiteau mesaje extrem de puternice, care penetrau rapid la toate categoriile de spectatori, in primul rand la copii si tineri. Or, asta venea in contradictie cu ceea ce se invata in scoli despre istoria si radacinile noastre, unde curicula scolara pare (si chiar este) gandita pentru a ne face sa uitam cine suntem cu adevarat si de unde venim.

Spectacolele istorice ale lui Rares Demian erau mai eficiente decat toate cursurile universitare de istorie la un loc, pentru ca erau mai mult decat didactice, erau si emotionale. Nu mi-e greu sa fac o analogie intre executia cu mesaj a lui Rares Demian si ceea ce mi se intampla mie de cand am blocat constructia mega-moscheii si am determinat reinscriptionarea Arcului de Triumf cu numele orasului Budapesta, care fusese astupat. Mesajul din spatele asasinarii lui Rares Demian este urmatorul: aveti voie sa sustineti romanismul si traditia la voi acasa, in bucatarie sau in baie, dar nu in spatiul public. Altfel, oricand vi se poate intampla sa va calce trenul in lift sau sa va spanzurati cu tricolorul de grinda, de Ziua Romaniei.

Al doilea lucru pe care doresc sa-l comunic este faptul ca voi candida la Primaria Capitalei, pentru postul de primar general. Daca pana acum mai aveam unele indoieli, acum, dupa CRIMA comisa impotriva lui Rares Demian, nu mai am niciuna. Trebuie! Macar Bucurestiul sa aiba o sansa de revenire la normalitate. Dar nu normalitatea de care vorbeste presedintele tarii, pentru care aceasta inseamna mentinerea Romaniei in statutul de colonie impartita intre Est si Vest, ci normalitatea in care avem voie sa respectam macar Constitutia tarii. Pentru ca chiar aceasta Constitutie, facuta special in favoarea hotilor de tara, este incalcata cu un tupeu de te doare mintea…

Bucurestiul poate deveni un adevarat „focar” de rezistenta impotriva sistemului corupt. Dar nu dupa modelul „rezistentilor” care protesteaza in Piata Victoriei, ci dupa modelul Rezistentei impotriva comunismului. Care, iata, a rezistat si el, in forma hidoasa care ne desfiinteaza ca natiune si ca popor. Caci cei care conduc (distrug) astazi Romania, incepand cu Bucurestiul, nu sunt constituiti in partide, ci in GASTI, care s-au perindat pe rand la putere. E un cerc vicios din care SE POATE IESI daca exista vointa populara (caci de vointa politica nici nu poate fi vorba).

Stiu ce ma asteapta, pentru ca am simtit-o deja, pe propria piele. Dar mai mult decat eliminarea fizica nu are ce sa mi se intample. Caci, vorba lui Cosbuc, „din zei de-am fi scoboratori / c-o moarte toti suntem datori”

Multi se intreaba – si ma intreaba – ce competente am eu sa conduc un oras. Credeti ca presedintele Iohannis are competente sa conduca o tara? Nici una. Conduc altii in locul lui, el doar executa. In ceea ce ma priveste, nu vor conduce altii in locul meu, dar voi conduce impreuna cu altii. Cu o echipa de profesionisti patrioti. Credeti ca nu mai exista? Va asigur ca da. Si sunt multi, nici n-o sa va vina sa credeti cati romani competenti au fost pusi pe linia moarta. De unde stiu? Nu din presa, bineinteles. I-am cunoscut personal. Sunt gata sa-si dedice toata energia pentru resuscitarea acestei tari secatuite. Putem incepe cu Bucurestiul…

A fost asasinat un DAC? O armata ii va lua locul si va continua lupta: Partidul DAC. Voi candida la Primarie din partea Partidului DAC.

batalia neokominternistilor, romania

Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

 Transferarea vinovatiilor reale asupra romanilor, culpabilizati ca s-ar fi omorat intre ei

Continuatorii Scanteii scriu despre „inchisorile comuniste romanesti” si „comunismul romanesc”. Comunismul nu este romanesc, este o ideologie anticrestina, straina de cultura si civilizatia romaneasca. Regimul comunist a fost impus de o forta de ocupatie straina, cu sprijinul tancurile sovietice, pe intreg teritoriul romanesc, inclusiv in Basarabia si in Bucovina rapite.

Bezbojnicii continuatori ai Scanteii scriu exclusiv despre tortionari etnici romani, uitand sa mentioneze ca aceste cozi de topor nu reprezentau mai mult de 5-10% din efectivele Securitatii. Despre alogenii care au instaurat regimul comunist in Romania nu se vorbeste deloc. Kominternistii ascund vinovatiile reale, tranferand vina asupra romanilor, adica tocmai a celor supusi unui experiment etnocidar, in urma caruia milioane de romani au fost inchisi, iar sute de mii dintre acestia au fost omorati in lagare si inchisori ori in munti.

Doctorul Teofil Mija imi spunea ca, dupa ce a fost arestat, timp de doua luni de zile nu a auzit macar un anchetator vorbind limba romana. Silviu Brucan, fost conducator al Scanteii si ideolog al neokominternistilor, scria in „Generatia irosita” despre cei care l-au chinuit pe Tutea. Deci, nu l-am chinuit, ci l-au chinuit. Este o perfida actiune de re-condamnare a victimelor de catre opresori, inceputa inca din inchisoarea Pitesti, care vrea sa impuna opiniei publice ca romanii s-au omorat intre ei.

Intelegem disperarea si teama neokominternistilor cand vad evlavia pe care romanii o au fata de martirii si marturisitorii din inchisorile comuniste. Procesul de culpabilizare a poporului roman continua. Reperele morale autentice sunt interzise cu putere de lege in spatiul public romanesc. Interdictia este vizibila in mediul academic si institutional (cu exceptia Bisericii, care a produs o „spartura” semnificativa in sistem). Dar, asa cum spune un cantec, „vinovatii fara vina cer sa se faca lumina”. Iar biruinta va fi a lor, asa cum ne-a transmis Parintele Calciu, care a profetit batalia neokominternistilor cu sfintii inchisorilor, asigurandu-ne ca vor fi alaturi de noi pentru a-i apara.

A consemnat Florin Palas via marturisitorii.ro.

1 decembrie 2019, romania

Dan Diaconu - 1 decembrie 2019

Uneori simt c-am orbit. Ies pe strada, vad masini, vad lumini, vad cladiri. Vad chiar si oameni. E o agitatie permanenta, o fojgaiala pe care o vad, care uneori ma agreseaza. Cu toate acestea simt c-am orbit pentru ca, in tot tavalugul zilnic, nu mai reusesc sa vad romani. Unde-ati fugit, fratilor? Unde v-ati ascuns, dragii mei? Unde sunteti? – imi vine sa strig zi de zi.

Va tot caut si nu mai reusesc sa va vad. Am incercat in orasele noastre si n-am gasit decat niste ahtiati, drogati dupa bani. „Daca-ti dau bani, imi vinzi tara asta?” – i-am intrebat si m-am trezit asaltat. Nimeni n-a suspinat, toti s-au imbulzit, ba chiar s-au luat la bataie. „Alege-ma pe mine ca-ti iau mai putin!” – auzeam strigandu-se isteric. Si-atunci mi-am spus: „Aici nu sunt romani!”.

Am plecat prin satele tarii acesteia si-am intrebat in stanga si-n dreapta daca sunt romani. Peste tot mi s-a spus: „Romanii au plecat. Romanii sunt afara”. Un batran, varsand o lacrima, mi-a spus: „Degeaba cauti, taica. Romanii n-au murit ci s-au transformat. I-a lovit pe toti o boala, o pacaleala de-a ticalosilor. Au picat cu totii in mania argintilor pentru care si-ar vinde si mama”. Nu l-am crezut, cu toate ca pletele lui albe si ochii sai inlacrimati trebuiau sa ma convinga. I-am ascultat pe ceilalti care-mi spuneau ca romanii inca sunt, dar au plecat.

„Au fugit de ciuma de-aici, de greutati si conducatori” – imi spuneau multi, cu privirile impaienjenite. Si-atunci m-am dus sa-i caut afara, sa-i gasesc pe romanii mei. Dar n-am gasit decat desertaciune. Doar oameni care vorbeau romana, dar care se fereau de ceilalti romani, care-i barfeau pe cei ai lor si care, cand se intalneau, foloseau limba noastra doar pentru a se certa si a-si spune ocari unii celorlalti. Am vazut in ochii celor mai multi dintre ei ura animalica pentru celalalt. I-am vazut muncind din greu, umilindu-se in fata strainului, avand in suflet doar o singura dorinta: sa-l umileasca mai apoi pe celalalt al sau, pe cel ramas in tara. „Noi suntem desteptii si muncitorii, ceilalti sunt prostii si lenesii” – imi spuneau multi. Ei se-ntorceau in tara doar pentru a-i face prosti pe cei ramasi acasa. Si-asa, multi dintre cei de-acasa, crezand in paradisul de-acolo o apucau pe-acelasi drum al pierzaniei, transformandu-se in monumente de frustrare si ura. „Astia nu-s romani” – imi spuneam incercand sa caut in continuare.

Am intalnit si-un om nobil. Statea pe-o banca si suspina vazandu-i pe-ai sai atat de rai. Iar cand l-am intrebat mi-a spus: „Am venit aici sa-mi fac o stare, dar simt ca ma topesc. Copiii-mi sunt acasa, parintii si ei, iar eu nu am facut mare lucru. Doar stau si-mi plang sufletul pe care simt ca-l pierd, ca-l vand pe-o mana de arginti.”

„Si-atunci de ce nu vii acasa?” – l-am intrebat, iar el mi-a spus ca nu stie ce diavol il tine acolo, ca plange de fiecare data cand vede cat de rai si ticalosi sunt ai lui, cat de rai si ticalosi sunt ceilalti si-n ce hazna morala a ajuns sa traiasca. „E doar un bilet, i-am spus, un bilet care te-ntoarce acasa. Trebuie doar sa ti-l cumperi si-atat.” Nu m-a crezut si-a ramas pe-acea banca, din acel parc trist plangandu-si in continuare neputinta.

Si ca el am vazut multi. Toti imi spuneau la fel, cu capetele plecate si umilindu-se ca „noi nu mai putem face nimic”. Si de fiecare data ii intrebam „DE CE? De ce nu poti face nimic, romane? N-ai picioare, n-ai maini, n-ai cap? Ce-ti lipseste de te plangi atata?”. Peste tot in tara oamenii-si plang neputinta, dar sar precum drogatii cand aud zornaitul argintilor. S-au transformat toti in fiare de prada, sticlindu-le ochii atunci cand aud sunetul blestemat.

N-am gasit pe mai nimeni sincer. Ba, mai mult, un batran mi-a pus oglinda-n fata si mi-a spus pe un ton apasat: „Tu-i cauti pe altii, dar te-ai gasit pe tine? Uita-te-n oglinda si spune-mi daca-ti place ce vezi!”. Si-avea dreptate batranul, caci nimic din ce vedeam nu-mi placea. Vedeam aceeasi lacomie, aceeasi ura pentru celalalt, aceeasi dorinta nebuna de razbunare. Dar am mai vazut ceva care mi-a placut. Era o flacara palpaind in ochi, o sclipire care parea ca n-are moarte si care nu-mi dadea pace spunandu-mi mereu: „Tu nu esti toate aceste, romane! Tu nu esti neputinta, tu nu esti tradator pentru o mana de arginti! Tu nu esti fricos, romane! Tu nu esti ticalos! Sclipirea asta pe care-o vezi in oglinda e o picatura din sangele Brancovenilor care-au avut taria de a nu-si renega patria si credinta. Si pentru asta si-au dat viata cu demintate! E o picatura din sangele lui Mircea, al lui Stefan, al lui Vlad, al lui Mihai Viteazul si-al tuturor celor care-au pus palosul la hotare aratandu-le celorlalti ca pana aici le-a fost, ca «Pe-aici nu se trece!». Si nu s-a trecut decat atunci cand celelalte stihii ne-au lovit. Insa, de fiecare data sclipirea asta ne-a ajutat sa trecem mai departe si sa intelegem ca «suntem romani si punctum». Noi suntem romani si indiferent de boala grea in care ne-am cufundat sclipirea asta nu dispare niciodata!”.

De-atunci tot merg si caut. E 1 Decembrie 2019, 101 ani de cand ne-am regasit cu totii, de cand stam la aceeasi masa. Atunci luptam umar la umar si-i impingeam afara din tara pe dusmani. N-aveam arme, n-aveam mancare, n-aveam de niciunele. Dar aveam o tara si-aveam frati. Acum suntem toti cu ochii impaienjeniti de ura, alergand dupa bani precum cainii vagabonzi dupa mancare. Nu mai vedem nimic in fata, nu mai avem parinti, copii, bunici. I-am uitat pe toti si stim doar a uri.

Din ura ne-am pus iar domn strain, din ura am acceptat sa dam puterea toata alogenilor. Din ura credem ca ne razbunam pe ceilalti si, de fapt, ne razbunam pe noi. Din ura lasam tradatorii sa-si faca de cap si-apoi urlam ca nu mai avem ce face. Ne plangem neputinta dupa ce am avut puterea sa ne facem singuri rau. Cand vom intelege toate acestea? Cand vom trimite tradatorii acolo unde le e locul, in fata plutonului de executie? Cand oare vom mai avea puterea sa redevenim romani si sa ne recucerim tara asta pentru care bunicii nostri au varsat fluvii de sange? Cand vom avea puterea sa-i auzim pe cei din trecut cum se zbat in morminte, cand le vom auzi lacrimile de deznadejde pe care le varsa vazandu-ne cat de degenerati am ajuns? Cand oare ne vom vindeca de toate bolile noastre si ne vom regasi romani?

1 decembrie 2019. Inca te caut, romane, si-o sa te caut mereu!

florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag - Ne eliminam valorile si pastram nulitatile

Cu aproximativ 7 ani in urma, am publicat pe site-ul certitudinea.ro un proiect de lege al dezvoltarii tehnologice prin inventica. Ceva similar se folosea in Finlanda de mai multa vreme, cu mare succes pentru dezvoltarea sustenabila a economiei finlandeze. A doua zi am iesit cu familia si prietenii in natura, pentru a culege anumite plante medicinale de pe marginea autostrazii Bucuresti-Ploiesti.

Atunci am fost lovit de o masina care mi-a fracturat 7 coaste, trei cu volet, si m-a aruncat 9 metri in fata. Am fost transportat, din fericire, de urgenta, la spitalul din Ploiesti si am scapat cu viata, dar si cu o coasta infipta intr-un plaman. In acea perioada elaborasem modelul de tara si proiectam in continuare modelele de iesire din criza pentru Romania.

In perioada urmatoare m-am intalnit cu domnul doctor Burnei, o somitate in chirurgie. Ne-am intalnit ca sa lucram la dezvoltarea unui grup de experti care ar fi trebuit sa puna umarul la refacerea sustenabilitatii Romaniei. A inceput o colaborare deosebita cu domnul doctor, intalniri de prezentare si elaborare de solutii.

La un moment dat, vazand durerea mea permanenta din coastele rupte, chiar si la 3 ani de la accident, domnul doctor s-a oferit sa ma opereze, ca sa elimine cauza principala de risc, adica costa infipta in plaman. M-a internat si m-a operat gratis, fara sa accepte nici un ban, nici domnia sa, nici asistentele sau stagiarii de fata. Domnul doctor era foarte strict in privinta aceasta. Singurul cadou pe care l-a acceptat a fost o icoana, caci vindecarea vine de la Dumnezeu, iar cabinetul sau era plin de icoane, semn al recunostintei celor pe care i-a operat. Nu mica mi-a fost mirarea – si indignarea cand am vazut ce i s-a intentat.

doctorul burnei

Am aflat mult mai tarziu o parte din ce s-a intamplat, cum impostura, invidia si lipsa de caracter aproape ca au ingenunchiat un spirit mare, un specialist de talie mondiala si un suflet bun cu caracter neaplecat. Ulterior, am observat ca totul a fost o facatura germinata din invidie, ura si nepasare. Dovada, nici acum nu i-a fost judecat procesul de atata timp. Intre timp doctorul Burnei a fost hartuit, atacat , umilit, denigrat. La fel, pot spune ca nici modelul de tara sau politicile de dezvoltare proiectate de mine nu au fost vreodata aplicate, pana la acest moment. Am vazut insa cu totii coruptie, hotie, tradare a interesului national, cat cuprinde; dar si credinta, ingeniozitate, speranta, geniu, dovada ca suntem inca vii si nu avem de gand sa cedam.

Domnul doctor Burnei nu este primul profesionist adevarat care a fost acuzat, hartuit, atacat, umilit, denigrat pe nedrept. I s-a luat dreptul de a practica profesia in care a excelat, a fost izolat si lasat fara venituri, pe baza unor acuzatii nerealiste. Istoria este plina de astfel de exemple, ca sa nu citez decat pe Nelson Mandela sau Mahatma Ghandi, parintele Arsenie Boca si multi altii. Daca o ducem greu in clipa de fata este din cauza ca ne eliminam valorile si pastram mediocrii sau nulitatile, prototipuri ale imposturii grandioase si arogante.

In fata domnului doctor Burnei, tot respectul si prietenia mea.

Sursa: CERTITUDINEA nr. 53, 2019.

ioan ianolide

Ioan Ianolide - O lume fara suflet si fara Dumnezeu

„In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, binele uitat de atata rautate, iar crestinii prigoniti de anticrestini.

Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.

Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apos­tolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?

Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei din­tre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.

Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.

Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii. De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.

Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.

Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: ‘Nu am stofa de martir in mine!’ Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.


Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – ‘pe’, ‘din’ sau ‘la’ – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, toc­mai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au meni­rea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.

Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.”

(Ioan Ianolide – Detinutul profet, Ed. Bonifaciu, carte scrisa inainte de ’89, publicata in 2009.)

romania

Romania nu este Romania

In anul de gratie doua mii nouasprezece, Romania a trecut printr-o modificare istorica de anvergura colosala fara sa stie. Dar doar a mirosit-o, ca si cand ar fi avut intuitie candva si, ale carei reminiscente inca se mai manifesta in sine insasi si prin sine insasi. Este vorba despre o sansa de a se schimba printr-un om care a inteles profund care este salvarea Romaniei: proiectul de tara. Acest roman s-a straduit sa candideze pentru prezidentiale, nu s-a calificat pentru ca a pierdut startul (cu trei saptamani), dar a castigat mare parte din voturile necesare, conform legii, pentru a se califica la prezidentiale. Mai avea nevoie de inca 6000 de voturi. Insa, a fost jucat si i s-au pus piedici de insisi fratii lui de suferinta: romanii. Cum? Intarziindu-l dupa urma unor litigii minore care nu au avut temei si care l-au tinut din cursa timp de aproape trei saptamani, dar si alte feluri de lucruri care i s-au intamplat pe drum si l-au tras inapoi. Iar dupa aceea a simtit pe pielea dansului lipsa de incredere a multora dintre compatrioti.

Acest roman a promis ca, odata ajuns presedinte, va face referendum pentru schimbarea Constitutiei cu proiectul cetatenesc propus pentru dezbatere in Monitorul Oficial, proiect de tara al unuia dintre cei mai mari economisti pe care i-a avut Romania vreodata: domnul Constantin Cojocaru (Dumnezeul sa-l odihneasca!). Proiectul de tara se numeste Constitutia Cetatenilor. Inca mai este valabil, acest proiect, insa timpul trece, se scurge, iar Romania pierde romani si romanii pierd Romania.

Acest roman, care a incercat sa candideze la prezidentiale este singurul care isi asuma (daca ajunge presedinte) acest proiect de tara, realizand unde referendum pentru aceasta, dintre toti cei care au intrat in calificare pentru functia de sef al statului (si s-au si calificat). Nici unul dintre acestia nu isi asuma public acest proiect, in nici un fel. Ce este ceea ce denota din toate acestea? Ca romanii nu iubesc Romania, in majoritatea lor. Poate vor o tara ca-n afara…

Numele acestui roman nu-l voi divulga pentru ca vreau sa-l protejez. Va trebui sa-l aflati voi, cautandu-l.

Cu acestea se vede foarte clar cati dintre romani mai sunt patrioti cu adevarat, mai tin cu tara lor. Restul? Isi vad de propriul interes. Insa intrebarea este: pana cand? Timpul trece, se scurge, iar Romania pierde romani si romanii pierd Romania. Romanii pierd resurse naturale, iar cand vaca nu va mai avea lapte, atunci ce?..

Romania astazi nu este Romania. S-a dezintegrat mult aceasta calitate identitara a tarii. Romania obisnuia sa fie Romania pentru ca existau romani care o alcatuiau. Aceasta inseamna sa cantam in cor, sa cooperam, sa colaboram, sa construim impreuna, mai ales ca vorbim aceeasi limba. Astazi distrugem dar nu impreuna, ci separati, fiecare pentru el si contribuind, aducandu-ne aportul la dezintegrarea fizica si sufleteasca a Romaniei, laolalta. E un paradox: fiecare suntem distrugatori individuali, pe cont propriu, pentru ca distrugerea sa fie un tot unitar, impreauna.

Dar de ce distrugem? De ce nu mai vrem Romania? De ce ne este rusine cu tara, cu limba ce-o vorbim, cu relieful, cu ogorul de muncit, cu granele, cu oile, caprele, vacile, gainile si gastele, cu gradina de legume, cu capitele de fan? E prea mult de muncit?! Dar la impins carucioare in hypermarket, la ridicat si mutati baloti, paleti, la bagat marfa pe rafturi si facut fetele produselor, muncind astfel peste program fara plata suplimentara, nu e greu!? De ce ne plac mall-urile din Bucuresti? De ce ne place sa ne imbracam numai in negru? Ce virus mortal ne-a intrat in minte?! In fine..

Hipnoza colectiva „romaneasca” miroase a moarte de departe. Coboram catre un neant abrupt, la un moment dat, care va pune capat iluziei numita Romania, astazi.

Proiectul de tara este bazat pe proprietatea individuala si asupra mijloacelor de productie. Aceasta ne va scoate din hipnoza si ne va aduce in realitate, pentru ca functioneaza. Cu alte cuvinte, micul producator este punctul central al salvarii tarii, atat economic (dar mai ales), cat si politic. Nu fiecare pentru el, ci fiecare pentru celalalt, pentru comunitate, pentru familie, pentru ca micul producator isi va hrani familia, comunitatea din care face parte, tara, dar si continentul, ca mai apoi sa hraneasca lumea intreaga. Poate sa dezvolte un brand de tara cu acesta, un brand cu care sa iasa pe piata internationala. Micul producator deja a salvat multe tari si functioneaza in continuare acolo unde neo-liberalismul corporatist nu are ce cauta. Aceasta este ceea ce pierde Romania. Exemple precum Italia sau Spania, Islanda ori Cehia sunt graitoare. Acolo lucreaza micul producator contribuind masiv (putin cate putin, cu mic cu mare, insa adunandu-se capitalurile care sunt descentralizate la indivizi) in economia respectivelor tari. P.I.B.-ul lor creste mult datorita micului producator. Ce pacat ca nu toate tarile din lume au adoptat acest model!

Insa, astazi Romania nu este Romania, este un surogat care tine loc de Romania. Ne-am instrainat mult de ceea ce am fost ca sa mergem pe un drum inchis. Nu vom progresa, ci vom regresa in continuare. Sistemele de stat din Romania vor degenera si mai mult, iar odata cu ele si ambientul social.

Privatizarea este o crima. Atunci cand iti vinzi activele tarii, care produceau bani asa cum erau, asteptand sa fie modernizate pe baza modelului de dezvoltare sustenabila, atunci te sinucizi. Cu ce mai produci? Asteptand sa iti produca altii si sa-si desfaca produsele (de slaba calitate fata de produsele tale) in pietele tale, este un calcai al lui Ahile care se va rupe mai devreme sau mai tarziu. Si atunci, neavand nimic, vei manca si pietre numai sa supravietuiesti.

Agenturile care se ocupa cu propaganda electorala impreuna cu structuri ale statului au construit o poveste foarte reusita prin care au putut spala creierul romanilor in mod formidabil de eficient. Romanii au muscat momeala globalista care are o singura dorinta la suprafata (si multe altele ascunse care ni se pregatesc): o Romanie normala. Acest fel de expresie denota egalitarism, toti la fel, toti la comun si cu totii cu acelasi tip de venit, aceleasi drepturi (nici nu se pune problema de responsabilitati, caci nu exista, altele decat a respecta drepturile tuturor, a fi toleranti si a ne plati taxele si impozitele obligatorii, chiar daca nu stim unde se duc banii).

Proiectul de tara? Zace in niste sertare ale ultimilor patrioti veritabili ai tarii. In 2008 a fost scris un raport cerut de Uniunea Europeana denumit Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila. Nici un cuvintel, asa cum am mai spus, din acest raport nu s-a pus in practica pana acum. Au trecut, pana la data aceasta, unsprezece ani. Tot in acelasi an a fost propus pentru prim-ministru romanul care a coordonat respectivul raport si a scris cateva carti pe care le-a compilat intr-un proiect de tara ca parte a marelui proiect de tara despre care vorbeam mai sus. Este vorba despre proiectul Apa, Hrana, Energie, conceput pe baza modelului de dezvoltare durabila. La o a doua intrevedere, acest roman a fost respins din numirea pentru functia de prim-ministru, iar in locul lui a venit un tradator veritabil care a contribuit la distrugerea economiei romanesti la randul sau (inclusiv prin taierea cu 25% a pensiilor si salariilor bugetarilor). Atunci eram in plina criza economica, 2008-2010. Dar am avut sansa unei schimbari si am ratat-o. Din vina cui? Atat a alogenilor, dar mai ales din vina noastra. Majoritatea respingem modelul dezvoltarii durabile si ne intereseaza doar salariul propriu.

Lumea intreaga ne avertizeaza ca ar trebui sa avem mai multe surse de venit daca vrem, cu adevarat, sa prosperam. Salariul nu este de ajuns, mai ales ca nu exista siguranta pe piata muncii. Orientare vocationala in Romania exista doar in cercuri mici si restranse. Majoritatea fortei de munca nu are acces la asa ceva. De aceea Romania pierde romani, iar Romanii pierd Romania pentru ca sunt inlocuiti de altii. Observati pe strazile Bucurestiului cetateni asiatici si din Orientul Mijlociu din ce in ce mai multi? Ei de unde credeti ca vin si ce motive au sa fie aici? Un prieten, ghid turistic, i-a intrebat pe multi dintre ei, care au venit aici aparent ca turisti. Raspunsul a fost: „am venit sa cumparam pamant, ca este mai ieftin aici.”

Bravo Romania! Singura te auto-devorezi. Ce pacat ca romanii nu mai vor cernoziom si prosperitate in ograda proprie! Ce pacat ca Romania vrea asiatici, africani si alte natii care sa o „exploateze”. Insa, tineti minte acest lucru de la mine: Mama Natura nu ne mai suporta si nu ne mai pasuieste, asiatici sau africani fiind noi, cei care vom locui pe aceste meleaguri. Ei, acei alogeni, nu vor canta Doina lui Eminescu nici in chineza, nici in vietnameza, filipineza, ebraica, araba, swahili, yoruba, afrikaans, olandeza si nici in engleza. Ei sunt tot cu smartphone-ul in mana si castile la urechi!

nicolae iorga, omul universal

Nicolae Iorga - Se creeaza acum un tip de om universal, omul de nicaieri

„Scoala, fiind in afara de viata, invatandu-te sa nu tii cont de nimic ce e dincolo de casta culta, duce la scolarizare formala a omenirii. De aici a iesit o umanitate scazuta, lipsita de energie si entuziasm, lipsita de putinta de a actiona si a reactiona, o umanitate imputinata si strambata.”

„Astazi universitatea este o scoala de specialitati, nelegate intre ele, fara niciun fel de spirit comun si aceste actiuni au un scop care nu e in societate, ci peste ea si poate chiar impotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, in afara de orice traditie si de orice imprejurari in care ar avea de trait, omul care stie dinainte unde va fi asezat (…).

Se creeaza acum, pentru o lume neorganica, un tip de om universal, omul care e de nicaieri si de peste tot, omul in afara de traditie, instrainat de mediul in care a trait. Iar de societatea aceasta nenorocita, intrata in tipicul scolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice banda politica se poate face stapanul ei.” (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale)

„Acel instinct care se intinde armonios asupra tuturor domeniilor si felul de a gandi, acel fel care se intinde armonios asupra multor secole si se leaga de o traditie milenara se cuvin imperativ a-i fi incatusate si stimulate romanului. (…) Gimnasiul si liceul sa formeze omul dinautru, omul armonios, omul sanatos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice si folositoare, omul capabil de a da de la dansul, fara a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societati. Romanul intreg de care avem nevoie. Nu fabricatiile in care e ceva specialitate si sub specialitatea aceea nimic. Caci nici o specialitate nu poate sa fie in adevar folositoare pentru oameni, si numai pentru o anumita ocupatie umana abstracta, decat cand isi infige radacinile intr-o cultura generala, ea insasi legata de instinctele cele mai vechi si cele mai sanatoase ale unui popor.” (Nicolae Iorga, Noua directie in invatamantul romanesc)

„Intaia noastra idee conducatoare a fost ideea crestina. (…) Ideile conducatoare au darul sfant de a apropia si infrati pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situatie, de bogatie, de varsta: ele se poate zice ca fac parte din viata religioasa a popoarelor, si sunt adica acea religie ce are de preoti pe cei mai mari, mai buni si mai luminati oameni din fiecare generatie.

Pe cand, dimpotriva, interesul e pizmaret si galcevitor: el desparte un popor in clase care se vrajmasesc si in aceste clase chiar, dintre care nu e om care sa nu urmareasca mai multa putere si placere decat ceilalti, egoismul cel rau, iubirea patimasa de sine si numai de sine scapa din lanturile cuviintei si datinilor bune si se repede salbatic asupra bunurilor lumii. In acest fel, societatea se face vijelioasa, vesnic tulburata, nelinistita la lucrul ei, lipsita de siguranta in pastrarea roadelor ei si impiedicata in cugetarea mai inalta. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legaturile ce sunt siliti sa le incheie nu mai sunt decat false si trecatoare.” (Nicolae Iorga, Ideile conducatoare din viata poporului romanesc)

Despre taranul roman de odinioara: „Taranul cel vechiu avea cunostinta ca reprezinta ceva in viata acestei tari, ca el este aproape intregul element militar al tarii; avea cunostinta ca toata tara e organizata pe temeiul vechilor sale datini si pe temeiul obiceiurilor pamantului; el simtea ca in tara lui este ceva si aceasta explica vitejia de odinioara. Vitejia acestor tarani de odinioara era un lucru natural; vitejia de azi a taranului roman ca ostas inseamna ceva extraordinar, inseamna cea mai mare jertfa pe care o poate face o clasa umilita, cand nu i se da nimic si care cu toate acestea iese oricand cu pieptul deschis inaintea strainilor.” (Partidele si tara)

sibiu, rusinea de a fi roman, teodor palade
     

Teodor Palade - Rusinea de a fi roman

E ca un blestem. Azi, in plina epoca a nerusinarii, ne copleseste rusinea. Exista vreunul dintre dumneavoastra care sa nu va fi simtit rusinat, dintr-un motiv sau altul, in ultimii ani? Eu nu cred.

Pentru naivi, pare a fi o intamplare. Numai ca, din nefericire, de multa vreme nimic din ceea ce ni se intampla nu mai este intamplator.

Rusinosi pentru trecut

Pe la sfarsitul anului 1989 am descoperit ca ne saturasem de mandrie. Timp de zeci de ani ni se inoculase, zi de zi, trufia de fi romani. Brusc, cu trei decenii in urma, ne-am rusinat ca traiam intr-o tara fara datorii. Ne-a fost rusine ca vietuiam intr-o tara independenta, intr-o tara care-si fabrica singura aproape tot necesarul pentru traiul de zi cu zi si pentru aparare, intr-o tara care nu mai accepta baze straine si nici aplicatii militare multinationale pe teritoriul sau, intr-o tara fara someri, intr-o tara care isi permitea sa dea, gratuit, locuinte tuturor celor care munceau, intr-o tara fara companii venite din afara pentru a-i secatui resursele, fara banci straine care sa fure economiile propriilor cetateni si fara consilieri externi care sa-i dicteze politica. Ne-a fost atat de rusine incat, fara judecata, l-am impuscat pe „vinovat” si i-am bagat familia in puscarie. Sa fi fost doar asa… un val de rusine intamplatoare?

Apoi, imediat, ne-a mai podidit rusinea ca, vrand-nevrand, vreo zece milioane dintre noi am fost membri ai partidului comunist. Unii, din jena, si-au ars carnetele de partid. Altii s-au dezis public, si-au turnat cu galeata cenusa in cap sau si-au exprimat rusinea cu glas tare, ca nefericitul Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”

Ne-a mai fost rusine de tot ceea ce, amarati, construisem intr-o viata. Va amintiti? „Economia romaneasca este o gramada de fier vechi!…” Da, domnului Petre Roman, prim-ministrul imbracat in tricoul de revolutionar anticomunist si mandru nevoie mare ca vorbea vreo doua limbi straine, ii era rusine de tara pe care i-o incredintasem s-o gestioneze. Purtand ochelarii invizibili pusi la ochi de nu stim care oculist, el vedea peste tot numai gunoi. Contaminati de aceeasi penibila rusine, am pornit cu sarg sa daramam ceea ce ridicasem cu mainile noastre. Am vandut pe nimic ceea ce edificasem cu dureroasa sudoare si am lasat hultanii sositi din departate zari sa se infrupte in voia lor din cadavrul economiei romanesti asasinate de noi, cu buna stiinta, in speranta ca vom scapa de rusine. Sa fi fost intamplator?

Rusinosi pentru prezent

Dupa scurta dar devastatoarea perioada a guvernului Roman, au urmat alti prim-ministri vizionari. Fiecare s-a straduit din rasputeri sa ne inoculeze rusinea de noi insine. Si, au fost multi, prea multi. Cu tot cu interimarii, Romania a avut 25 prim-ministri in 30 de ani! Ni-i amintim pe economistul emerit Vacaroiu (care a destabilizat complet tara declansand privatizarea in masa denumita si cuponiada), pe avocatul de succes Ciorbea (care nu s-a lasat pana nu a triplat pretul carburantului si care a declansat privatizarea in masa a economiei nationale), pe profesorul de drept public international Nastase (care, rusinat ca aveam atatea zacaminte de petrol, le-a dat aproape de pomana austriecilor), pe minionul Boc, doctor in stiinte politice si filozofie politica (care a avut istorica reusita de a asmuti pe fiecare impotriva fiecaruia). Sa fi ajuns ei acolo, sus, din intamplare?

Se mandreste cineva cu vreunul dintre prim-ministrii Romaniei? Desigur, nu. Ba, chiar ne este rusine de ei. Ne mai este rusine si de cei patru presedinti. Ne rusinam de primul, care a crezut ca poate exista un comunism imbracat in haine capitaliste si ne-a supus unor experimente traumatizante de genul mineriadelor. Ne este rusine de al doilea, care a cedat vecinilor, la masa verde, teritorii locuite dintotdeauna de romani, fapt unic in istoria moderna a tarii. Si de al treilea ne este rusine. El, nu numai ca a vandut, pe blat, intreaga flota comerciala a tarii, dar, cu de la sine putere, a cedat „Europei” suveranitatea Romaniei, considerand ca cedarea de suveranitate este atributia principala a unui presedinte de tara: „Numai prin cedarea masiva de suveranitate Europa mai poate ramane o putere economica si militara” (Sulina, 18 august 2011) si „Substratul agendei Consiliului (Consiliul European, n.n.) e cedarea de suveranitate, exact atributiile mele” (28 iunie 2012). Cel de al patrulea presedinte s-a dovedit a fi o forma fara fond. El a continuat cu incapatanare racilile predecesorului, motiv pentru care al doilea mandat al sau a fost denumit „al patrulea mandat Basescu”. Dupa cinci ani de „prezidat” (citat din renumita fraza prezidentiala: „Nu ma joc, nici nu dictez, prezidez!”) el a generat rusine cat toti ceilalti trei laolalta.

Ca o consecinta fireasca a sfielii noastre de a da de pamant cu acesti saltimbaci, am ajuns sa traim vremea cand, incredibil pentru un popor normal, ne-a fost rusine de noi insine. In Romania, intelectualului i-a fost rusine ca este intelectual, taranului i-a fost rusine ca este taran, militarului i-a fost rusine ca este militar, medicului i-a fost rusine ca este medic, profesorului i-a fost rusine ca este profesor, pensionarului i-a fost rusine ca este pensionar… ba, in situatii de exceptie, chiar si unor politicieni le-a fost rusine ca sunt politicieni.

Rusinosi cu unchiul Sam, rusinosi cu Europa

Si n-am epuizat nici pe departe motivele reale a le rusinii ce ne inunda. Convinsi ca nu putem fi singuri pe lume, spasiti, am cerut voie sa intram in vestita alianta militara vestica dupa ce tocmai iesisem dintr-o alta, la fel de renumita si tot la fel de militara, dar estica. Ca si in alianta rasariteana, aici, la apus, ne mandrim ca avem un impunator „partener strategic”. Numai ca, tot de rusine si increzatori pana la prostie in onestitatea acestuia, nu am negociat in niciun fel fratia de arme. Jenati, am pus la spate inteleapta zicala romaneasca: „Frate, frate, dar branza-i pe bani”. Ca urmare, el poate instala baze militare la noi acasa si chiar ii platim pentru asta. El poate dispune unde sa moara, pentru interesele lui, soldatul roman. Si, rusinosi, noi nu cracnim. Ba chiar ne platim soldatii pentru asta. El ne poate vinde, la pret de noua, tehnica militara pe care ar trebui s-o arunce la gunoi si, tot din sfiala, noi platim, fara sa ne tocmim, exact cat vrea el. El se zbenguie cum „vrea” muschii lui prin toata Romania si noi suntem atat de rusinosi incat, nici dupa 16 ani de asociere strategica, nu avem puterea de a-i cere sa-l putem vizita la el acasa fara o viza mofturoasa. O viza restrictiva pentru Romania. O viza pentru care trebuie sa platim bine si sa asteptam, cuminti, o vesnicie. O viza care, pentru fiecare roman (partener strategic de nadejde!) laudat public prin baterea prieteneasca pe umar, ramane incerta ca un vis frumos chiar si dupa ce ne-am spovedit la ambasada lui mai ceva decat la un duhovnic.

Tot cu rusinea de dinainte, am fost acceptati cu chiu, cu vai in Uniunea Europeana. Adica, dupa ce s-au convins ca nu le mai putem fi competitori, ne-au primit acolo unde noua ni se parea ca laptele si mierea curg gratuit in gura deschisa a fiecarui cetatean european cu staif. Odata intrati, cu capul plecat, cu ochii in pamant de atata onoare, ne-a fost rusine sa ne cerem drepturile. Ne-a fost jena sa ne consideram egalii lor si, ca urmare, dupa aproape 13 ani suntem tratati ca o natiune de mana a doua, ca niste slugi supuse, ca prostul clasei din ultima banca amenintat permanent cu asezatul in genunchi pe coji de nuca, ca necontenitul vinovat de ceva eteric, mereu altceva, nedefinit cu certitudine… Dar vinovat!

Ne este bine asa

Culmea e ca ne simtim bine asa. Nu cracneste nimeni ca am ajuns oaia neagra a Uniunii Europene. Iar, in raport cu NATO, nu misca nimeni in front. Politicienii care au mai marait pe ici pe colo, intai i-am catalogat ca antieuropeni si antiatlantici apoi i-am aruncat in puscarii. Fiindca, nu-i asa, nu poti fi antieuropean fara sa fii hot si nu poti fi antiamerican fara sa fi fost corupt. Entuziasti, continuam sa ne alegem in frunte slugile cele mai plecate ale vestului eliberator si, la nivel guvernamental ori parlamentar, nu ne putem sterge la fund fara a privi intrebator spre Bruxelles sau Washington: e bine din fata spre in spate, sau invers?

Da, ne simtim bine asa! Ne-am obisnuit in postura de rusinosul perpetuu al Europei. Ne multumim cu statutul odihnitor de sluga preaplecata si dormim linistiti cu ursul rusesc furios izbindu-se in usa, convinsi ca, tocmai de dincolo de ocean, vegheaza pentru noi unchiul Sam. Nu ne deranjeaza, ba chiar salutam fericiti MCV-urile sosite in tromba prin care ni se fura „pas cu pas” din suveranitate. Adoram sa primin cu plecaciuni cate un Timmermans care ne injura la noi acasa ca un birjar gras furios pe caii rapciugosi care s-au balegat la poarta boierului din caleasca si suntem deplin increzatori in binele pe care ni-l vrea un vesnic turmentat luxemburghez ajuns (ales de cine?) tocmai in fruntea Europei.

‘Geaba ne canta zilnic imnul national: „Desteapta-te romane!”. De pomana ne indemnau la demnitate un Stefan, un Mihai, un Vlad, Eminescu, Vlahuta sau Cosbuc. Inutil exista si azi cateva personalitati lucide care atrag atentia asupra dezastrului iminent ce va urma unei lungi perioade de sfiala nationala. Noi, tot rusinosi ramanem! Si multumiti de starea noastra.

Da, domnilor si doamnelor, ne-am obisnuit asa. Ne-am obisnuit sa ne fie rusine ca suntem romani!

Articol realizat pentru dumneavoastra de Teodor Palade via teopal.ro.