Mircea Eliade – Mântuire, istorie, politică

De-a lungul istoriei se desprind două tendinţe ale spiritului omenesc: soteria şi sympathia. Adică încercarea de salvare, de mîntuire, de ieşire din lume – şi încercarea de a găsi suport în lume, de a iubi lumea, de a căuta armonia cu toată existenţa şi, mai ales, de a iubi această armonie, de a o socoti însăşi temelia vieţii. După cum vedeţi, e vorba de două sensuri ale existenţei, de două orientări spirituale; două posibilităţi de a afla împăcarea sufletului cu lumea. Şi una şi cealaltă se fundează pe participare; sufletul (sau conştiinţa, cum vreţi să-i spuneţi) încearcă o trecere dincolo, o pierdere a limitelor sale (dar nu şi a eficienţei sale) într-un principiu obiectiv (transcendent sau imanent: soteria, sau sympathia). Ieşi din lume ca să te predai unui Mîntuitor; sau te pierzi în lume, te împaci cu lumea (adică renunţi la anumite limite, la anumite asperităţi – şi fiecare renunţare înseamnă o pierdere aparentă). În ambele cazuri se experimentează aceeaşi armonie dătătoare de sens existenţei. Şi prin sympathia şi prin soteria omul încearcă să scape de o necesitate cosmică, de destinul condiţiei sale umane (fireşti).

Am transcris acest fragment dintr-un articol intitulat Căile spiritului şi apărut acum vreo doi ani în revista „Azi”. Am socotit că este cea mai bună introducere la consideraţiile asupra timpului nostru, care urmează mai jos.

Niciodată nu s-a vorbit mai mult ca astăzi despre „istorie”. Lăsăm la o parte cele trei ţări în care conştiinţa creării istoriei este necontenit exaltată: Italia, Rusia şi Germania. Fiecare dintre aceste neamuri cred că revoluţia lor a deschis o nouă epocă în istoria Europei şi a creat un om nou. Dar şi în afară de graniţele acestor ţări care au cunoscut revoluţia şi luptă astăzi ca s-o menţină sau s-o depăşească – şi în afară de Rusia, Germania sau Italia se vorbeşte necontenit de „istorie”. Ceea ce este mai surprinzător, vorbesc chiar oamenii care sînt lipsiţi de orice mare viziune istorică; bunăoară, oratorii partidelor guvernamentale din România. Am auzit de curînd pe un tînăr guvernamental vorbind despre „linia istorică a României” – expresie pe care ne obişnuiserăm s-o întîlnim in cercetările unor gînditori politici de seama d-lor profesori Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu. Chiar oamenii politici de profesie, chiar gazetarii care judecă evenimentele după anumite contabilităţi misterioase – chiar aceşti oameni sînt preocupaţi astăzi de „istorie”, de „destinul istoriei” şi celelalte.

Ca tot ce se întîmplă astăzi în cultura şi politica românească, şi aceste preocupări faţă de „destinul istoric” al neamului nostru îşi găsesc izvorul central în scrierile politice ale lui Eminescu, şi în continuatorii gîndirii eminesciene: Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. Profesorul N. Iorga a vorbit încă din 1905 despre „rosturile” neamului nostru – deşi nu-i acorda, pe atunci, un sens dinamic, de „misiune”. În schimb, profesorul Nae Ionescu a făcut, de la începutul carierei d-sale publicistice, apel la noţiunile de „destin” şi „linia istorică a dezvoltării neamului românesc”, de cîte ori dezbătea o problemă de politică.

Dar nu aceste izvoare ale gîndirii şi lexicului politic de astăzi ne interesează. Este un lucru bine cunoscut că înapoia opiniilor politice sau a faptelor semnificative din istorie – se află întotdeauna o viziune sau un sistem articulat de gîndire politică, aparţinînd unui geniu sau unei elite.

În notele de faţă ne interesează un alt aspect al problemei mult mai semnificativ, si anume, aderenţa aproape totală a maselor alfabetice româneşti la aceste preocupări „istorice”. Astăzi, nu numai generaţiile tinere – antrenate de mulţi ani în luptele politice naţionaliste – ci şi „oamenii de meserie”, „politicienii” şi clientela lor electorală, sînt nevoiţi să vorbească despre „istorie” şi „destin românesc”. În măsura în care se organizează o conştiinţă civilă românească şi autonomă – orizontul şi dogma acestui „destin istoric” domină orice alt element de doctrină sau tehnică politică.

De aceea nu ne putem lăsa convinşi de lozinca zilei: primatul politicului. Căci, nu este vorba de un primat al politicului – ci de un primat al istoriei. Imensa majoritate a maselor alfabetice-româneşti, negăsindu-şi un sens al existenţei în soteria, în mîntuirea prin contemplaţie şi depărtare de lume – şi-au căutat un sens al existenţei în sympathia, adică în colectivul viu şi istoric. Neputînd să se „piardă” în Dumnezeu sau în contemplaţia Firii – au vrut să se piardă în substanţa vie şi organizată a colectivului.

Mulţi au făcut acest gest din instinct profund al fiinţei lor – instinct care-i apăra de „ratare”, de sterilitate. Alţii au făcut gestul de sympathia din disperare. O bună parte dintre tinerii care încercaseră să se realizeze în multiplele domenii ale gîndului şi ale artei, şi care s-au întors nemulţumiţi sau zdrobiţi de munca aleasă a creaţiei personale – au căutat realizarea lor totală şi desăvîrşită în acţiunea colectivă, istorică (greşit sau abuziv numită „luptă politică”).

Aceeaşi sete pentru un om profund şi viu, pentru un om creator şi responsabil – îi domină. Foarte puţini s-au menţinut pe linia soteriei. Majoritatea şi-au găsit sensul existenţei şi au încercat să realizeze acel om nou şi fertil după care e însetată epoca noastră – în sympathia, în abandonarea totală in istorie.

Nu este vorba, deci, de un primat al istoriei. Pentru că, dacă lupta e autentică şi creatoare, ea nu poate duce numai la o bună întocmire a statului – ci şi la o nouă epocă în istoria României, la realizarea destinului neamului nostru, la un om nou românesc. Şi toate acestea nu sînt obiective politice – ci misiune istorică, viziune spirituală. Realizabilă nu numai prin lupta politică – ci înainte de toate printr-o nouă luminare a fiinţei româneşti, prin organizarea unei „conştiinţe civile” în locul vechii şi importantei „conştiinţe politice”.

Cea mai bună verificare a acestor observaţii – este „succesul” de care se bucură astăzi cuvintele „istorie” şi „destin istoric”. Chiar vechile partide electorale au simţit nevoia să-şi abandoneze unele lozinci politice şi să le înlocuiască prin lozinci noi, „istorice”. Semnul acesta nu ne înşeală niciodată. Cînd profesioniştii sau organizaţiile îmbătrînite împrumută idei, scheme şi lexic de la adversarii lor tineri – înseamnă că nu mai pot domina „opinia publică”, şi, ceea ce e mai grav, nu mai pot canaliza elanurile creatoare ale naţiunii.

Asistăm astăzi, la un fenomen cu considerabile consecinţe pentru fiinţa românească (dacă se va realiza pînă la capăt). Asistăm la disoluţia obiectivelor politice (partide, legi, administraţie, afacerism, ambiţie etc.) – şi înlocuirea lor cu obiective „istorice” (un om nou, o altă Românie, o altă libertate). România veche a trăit sub semnul politicianismului (căci în fond, noi nu am avut decît doctrine politice – dar practicile au fost întotdeauna politicianiste). România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei, adică al unui destin spiritual. Rădăcinile acestei fundamentale orientări stau însă mult mai adînc înfipte. Ele se găsesc într-o mare sete lăuntrică de „mîntuire”, de „sens al existenţei” – şi într-o mare groază de ratare şi sterilitate. Această sete şi această groază, care se întîlneau altădată atît de rar în masele alfabetice româneşti – caracterizează toate clasele de tineri de la război încoace. A fi simţit numai atît – şi încă este un pas uriaş înainte.

Mircea Eliade, „Vremea”, Anul IX, Nr. 434, 26 Aprilie 1936.