Tag Archive for: comunism

Patrick Matiș – Ce este comunismul? (partea a doua)

Patrick Matiș – Ce este comunismul? (partea a doua)

comunism, capitalism

Ce este comunismul?

(partea a doua)

„S-a întâmplat în Suedia. Un profesor de economie de la un colegiu a declarat că nu a picat vreodată pe cineva la examen, dar a picat odată o grupă întreagă. Acea clasă a insistat că socialismul este funcțional și că nimeni nu ar trebui să fie sărac și nimeni bogat, toată lumea EGALĂ!

Profesorul le-a spus: ‘Bun, vom face în grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Se va face media tuturor notelor și fiecare va primi aceeași notă, astfel încât niciunul nu va pica și nici unul nu va primi nota 10.’

După primul test, notele au fost adunate și împărțite la numărul de studenți, și toți au primit un 8. Studenții care au studiat intens au fost supărați, dar cei care au învățat mai puțin au fost bucuroși peste măsură. Cum cel de-al doilea test se apropia, studenții care studiaseră puțin au învățat și mai puțin, iar cei care studiaseră mai intens și-au spus că și ei vor o ‘pomană’, așa încât și ei au studiat mai puțin. Media celui de-al doilea test a fost 6! Nimeni nu mai era fericit. Când a fost dat al treilea test, media notelor a fost 4.

Notele nu au fost crescătoare deoarece au apărut certurile, acuzațiile, ura și nimeni nu a vrut să învețe pentru beneficiul altuia. Spre marea surpriză a tuturor studenților, toți au picat.

Profesorul le-a spus că socialismul va pica în final deoarecec, atunci când recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar când statul nu mai acordă acea recompensă, nimeni nu va încerca sau va vrea să aibă succes. Nu putea fi o explicație mai simplă.

Iată un scurt paragraf care sintetizează totul: ‘Nu se poate legifera ca săracul să fie liber, iar bogatul în afara libertății. Ceea ce primește o persoană, fără a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la rândul său, nu primește pentru ceea ce a muncit.’

Statul nu poate da cuiva ceva, fără să fi luat mai înainte de la altcineva. Când jumătate din populație vede că poate să nu muncească, pentru că cealaltă jumătate va avea grijă de ea și când jumătatea care a muncit realizează că nu are sens să mai muncească, pentru că alții sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfârșitul oricărei națiuni.

Nu poți multiplica bogăția divizând-o.”

Revenim la această întrebare într-un nou episod al subiectului: Ce este comunismul? Iar ca să raspundem, în continuare, vom apela și la fratele său geamăn, însă opus ca și înfățișare, și anume capitalismul. Spunem că este fratele său geamăn pentru că cei care l-au creat au avut același scop: controlul asupra capitalurilor lumii și asupra omenirii in general. Vom vedea în continuare dovezile pentru aceste afirmații.

Capitalismul se definește ca fiind un sistem economic care se bazează pe proprietatea privată asupra bunurilor mijloace de producție, asupra capitalurilor și asupra operațiunilor care duc către profit. Caracteristicile principale ar include: proprietatea privată, acumularea de capital, munca salarizată (modus operandi al socialismului de-o potrivă), schimburile voluntare, sisteme de preț (incluzând și taxele pe valoare adaugată) și piețele competitive. Toate bune și frumoase până aici, nu-i așa? Însă, capitaliștii sunt foarte detestați de către comuniști și socialiști, din câte cunoaștem, e adevărat? Există o competiție intre ei.

Totuși, unul dintre precursorii exegeți ai capitalismului a fost Adam Smith care a definit în cartea sa Averea națiunilor, deși prematur, capitalismul prin trei aspecte mari și late: mâna invizibilă, competiția, piața liberă și laissez-faire. Nu vom insista asupra acestor aspecte deoarece am mai scris într-un articol anterior, dar vrem să insistăm asupra unui tip de capitalism care este, de fapt, modus operandi economic al tuturor comuniștilor din ziua de astăzi, cunoscuți cu numele de globaliști, dar care au o mentalitate socio-politică de extremă stânga.

Un alt mare capitalist, om de afaceri, investitor și educator financiar, Robert Kiyosaki, în multe din interviurile sale spune despre socialism că este atunci când le dai oamenilor pește, la fel si comunismul (asigurări garantate, gratuități de toate felurile, abonamente ieftine sau chiar gratuite și tot astfel de servicii și bunuri garantate din partea statului), iar capitalismul înseamna să-i înveți pe oameni să pescuiască. Aici se refera la capitalismul care nu cade in corporatismul monopolizant, în adevaratul comunism preconizat de catre Karl Marx, în Capitalul, un capitalism conștient, generos și educat. Posibilitatea maximă a acestui tip de capitalism este dată de libera inițiativă, cea care nu este niciodată promovată de către gândirea de staânga.

De asemenea, mai spune că abordarea socialistă și comunistă duc către falimentul statului cu toate instituțiile sale, pentru că nu aduce plus valoare, ci garantează capital pentru toata lume (la comun, egalitate financiară). Producția rămâne în mâinile unor puține mega-corporații care produc pe bandă rulantă și în cantități industriale toate cele necesare traiului zilnic la nivel mondial. Aici este o parte din ceea ce înseamnă socialism și comunism, însa comunismul înseamnă într-adevăr centralizarea capitalurilor la vârf. Din pacate, acest lucru este realizat de către personaje cel putin îndoielnice din lumea finanțist-bancară (Wall Street), cei care dețin și marile corporații trans-naționale din toate domeniile industriale principale, precum am văzut în articolul anterior și cum vom mai vedea și în cele ce urmează, care folosesc capitalurile in scopuri personale. Aceste scopuri vizează controlul și dominația totală a lumii.

Capitalismul oligarhic practică monopolul privat asupra bunurilor mijloace de producție, asupra terenurilor inclusiv arabile, pentru ca ei cunosc fiscalitatea întregii lume și cunosc modalitățile de a se îmbogăți „într-un mod legal”, chiar dacă unii dintre voi veți contrazice aceasta. Am pus între ghilimele pentru că unii dintre ei mai practică și retrocedările ilegale. Ne mai aducem aminte și de acaparările de terenuri, imobile și anexările teritoriilor geopolitice pe căi așa-zis legale, dar cu forța, care au deposedat de pământ vechile popoare ale lumii și pe care le-au aruncat în sărăcie, mizerie și disperare, înainte de apariția oricărui materialism de tip dialectic.

Sigur că nu este legal, chiar moral și etic să-ți sustragi atât de mult capital în detrimentul altora. Însă, dacă aduci plus valoare, dacă folosești acel capital pentru a ajuta națiunile, pentru a le oferi ocupație, pentru a-i ajuta să crească profesional, pentru a-i educa etc., atunci e alta poveste. Unul dintre exemple este chiar Robert Kiyosaki.

Capitalismul a urmat colonialismului de tip monarhic care a acaparat multe teritorii și multe populații cu secole în urmă, pe toate continentele. Se pune semnul egal, adesea, între capitalism și revoluția industrială, și pe bună dreptate. Revoluția industrială înseamnă capitalism, însă puțini au fost capabili să fie proprietari privați și să controleze mijloacele de producție chiar după urma îmbogățirii lor din colonialism. Acel tip de imperialism colonial era precursorul capitalismului atât de dezvoltat astăzi. Acesta este capitalismul oligarhic (de la oligos, cei puțini) care centralizează capitalurile la vârfurile lor.

Economiile de piață au existat sub multe forme de guvernare și în multe momente, locuri și culturi diferite. Societățile capitaliste moderne — marcate printr-o universalizare a relațiilor sociale bazate pe bani, o clasă muncitoare în continuă creștere care trebuie să lucreze pentru salarii și o clasă capitalistă care deține mijloacele de producție — s-au dezvoltat în Europa de Vest printr-un proces care a dus la Revoluția Industrială. Sistemele capitaliste cu diferite grade de intervenție directă a guvernelor au devenit de atunci dominante în lumea occidentală și continuă să se răspândească. De-a lungul timpului, țările capitaliste au cunoscut o creștere economică constantă și o creștere a nivelului de trai însă, doar pentru anumite persoane care au înțeles cum funcționează sistemul fiscal și ce poți face ca să te dezvolți, să crești. Cu alte cuvinte, nu toți s-au dezvoltat.

Unde există dezvoltare la nivel național, sau macro-local, prin tehnicile capitaliste pe care le-am menționat mai sus, dar și în articolul precedent, prin descentralizare și răspândirea largă a capitalurilor și bunurilor mijloace de producție, se numește distributism. Despre acesta vom mai vorbi pe larg.

Cu alte cuvinte, revenind la citatul lui Marx conchidem că prin metoda numită capitalism se poate ajunge la comunism, atunci când atât proprietățile (terenurile, teritoriile), cât și mijloacele de producție, dar mai ales capitalurile vor fi deținute de către acele persoane care ajung să le dețină. Creșterea economică se bazează nu neapărat pe dobândirea capitalurilor existente (concentrate în acele trans-naționale care depășesc statele lumii, acestea din urmă devenind dușmani și având nevoie să dispară), cât pe crearea, dobândirea și stăpânirea de noi capitaluri. Cum se crează acestea? Prin tipărirea de noi bani, noi capitaluri, prin inflație, adică umflarea circuitului banilor la nivel mondial. Așa s-a întâmplat chiar în anii ’70, în S.U.A., când președintele Nixon a scos dolarul de sub standardul aurului, permițând emiterea de noi lichidități. Practic, a dat mâna liberă la crearea de noi bani din nimic, fără acoperire, și injectarea lor în fluxul capitalurilor. Așa a început criza economică din 1972. Un alt precedent a mai fost prin anii ’30.

Controlul marilor capitaluri în mâinile unor puțini „norocoși” înseamnă o dezechilibrare a balanței în altă parte a lumii. Statele lumii au început să simtă recesiunea și să dea încetul cu încetul faliment.

Capitalismul fără conștiință și fără educație este profitorie, adică doar profitul celor care sunt capabili să-l obțină prin pârghii și mecanisme legale. Marea masă a oamenilor nu are acces la asemenea metode deoarece nu au acces la educația financiară, nu învață despre bani în școală. Să vedem în clipul de mai jos:

De asemenea, capitalismul cu educație este un capitalism care devine conștient (de membrii societății în general, de cetățenii statelor lumii). Un om educat nu poate fi exploatat. Nu se poate profita de un asemenea om pentru că știe, cunoaște și actionează în consecință. Este un om reflexiv, psihologic. Nu permite să își dea capitalul pe bunurile și serviciile celor care au pus bazele consumismului (scopul capitalismului de tip oligarhic). Nu cooperează cu corporațiile ci mai degrabă cu micile asociații de producători autohtoni (de la care cumpără bunuri și servicii), la nivel local, comunitar de unde aparține. Puterea celor mulți se vede astfel și se concretizează într-o democrație reală, participativă la viața comunității respective, și într-o economie orizontală, de proximitate, a omului-persoană care se adună în familii și familiile în comunități ca niște rețele tari ca diamantul. Făcând suma acestor comunități, printr-o extrapolare, prin analogie, daca se prosperă la nivel mic, se prosperă și la nivel mare, în suma tuturor micilor prosperități. Care este soluția pentru a ieși din sărăcie la nivel de țară? Să vedem:

Criticii capitalismului susțin că instituie puterea în mâinile unei clase capitaliste minoritare (oligarhice) care există prin exploatarea clasei muncitoare majoritare și a forței de muncă a acestora; acordă prioritate profitului asupra bunurilor sociale, resurselor naturale și mediului (exploatare); și este un motor al inegalității, corupției și instabilităților economice (anti-E.S.G., anti-sustenabilitate). Taman ideea comunistă, însă hibrid (un amestec de capitalism cu socialism) propusă de Marx. Ideea lui a dus către comunism, cu bunele intenții pavând drumul către Abis. Din păcate, capitaliștii oligarhici, adevărații exploatatori ai lumii, în mod ciudat detestați de către marxiști, sunt cei care i-au finanțat și care au construit sistemul educațional al revoluției industriale de astăzi. Scopul este pentru a produce noi rânduri de lucrători industriali (în fabrici) sau comerciali (în hypermarket-uri) care să muncească ca niște automate care nu au nevoie de gândire și simțire proprie la nivel mare, fără liberă înițiativă, deși ceea ce fac cu viața lor, e treaba lor. Aceasta este egalitatea la care aspiră comuniștii: ei să aibă grijă de toți, să le ofere un trai normal, fără schimbări de nici un fel, unde toți muncesc în aceleași unități industrial-comerciale, menținând o pace controlată, fără evenimente majore care să zdruncine ordinea lumii. Dar ignoră un singur element: omul are conștiință și se schimbă.

Dar să vedem care este scopul real al sistemului educațional care este centralizat și el, după cum am spus, în diferitele instituții care administrează învățământul:

Sistemul educațional actual a dus la o ușoară îndepărtare a copiilor-elevi de părinții lor, de influențele culturale neadecvate, ne spune John Taylor-Gatto, în instituții precum școli, care arată mai mult ca niște ospicii sau închisori, unde pauzele se dau prin sunet de clopoțel, iar clasele sunt împărțite pe categorii de vârstă, prin cifre, la fel și notele. Astfel se creează de la bun început clase sociale care au tendința astăzi să fie dizolvate de către adepții progresiști ai marxismului cultural în vâltoarea, după cum spun ei, revoluției globaliste (internaționaliste). Practic, educația, care ar fi trebuit să rămână în căminul parental, în familie (descentralizată), a fost preluată de către instituții școli (centralizatoare) pentru a-i instrui pe copii să asculte de autoritate, să fie obedienți, să nu se opună, subordonați, să facă ce li se spune, să nu pună la îndoială cunoștințele, pregătiți pentru viața colectivă (a propos de colectivizarea socialistă) și să acumuleze cultură generală, printr-o programă scrisă de funcționari administrativi, nicidecum pedagogici, transformându-i, la final, în muncitori calificați sau necalificați. Aceasta se numește involuție: sacrificarea inteligenței individuale pentru binele comun.

În următorul episod vom vorbi despre continuatorii marxismului în secolul XX, despre ramurile în care s-a divizat marxismul și victoria socialismului declarată de către Stalin în anii ’30.

Pe curând!

Acestea fiind spuse am consemnat,

Al vostru devotat,

Patrick Matiș

semnatura, semnatura patrick, semnatura patrick matis

/0 Comments/by
Alexandru Ghyka – Comunismul e o utopie

Alexandru Ghyka – Comunismul e o utopie

comunism, utopie, alexandru ghyka

Alexandru Ghyka - Comunismul e o utopie

„Comunismul e o utopie! E cel mai greu blestem ce a cazut pe neamul romanesc!”

Alexandru Ghyka.

Alexandru Ghyka reprezinta un model de lupta. Stranepot al domnitorului Grigore Ghica al V-lea (1807-1857), domnitorul Tarii Moldovei intre 1849-1853 si 1854-1856, a fost director general al Politiei (1940-1941). El avea sa patimeasca indelungat, fiind inchis in temnite aproape un sfert de veac, in perioada 1941-1964.

Ortodox, cult, vertical, patriot, roman de o rara demnitate, a rezistat tuturor asalturilor reeducarii. In total a facut 24 de ani de puscarie. A fost detinut in puscariile de la Jilava, Pitesti, Vacaresti, Aiud, Alba, Sibiu, Brasov, Ploiesti, Ghencea, Galati, Giurgiu, Suceava, Gherla si a fost urmarit de Securitate pana la sfarsitul vietii (1982).

Alexandru Ghyka s-a nascut la 8 februarie 1903 la Iasi. Parintii sai au fost Grigorie (1858-1912), capitan de cavalerie, fost atasat militar la Legatia din Viena, din ramura domnitoare a Moldovei.

Principele Ghyka a primit o aleasa educatie intru romanism, demnitate, patriotism fierbinte.

El a urmat Liceul Militar de la Manastirea Dealu, institutia unde s-au format atatea caractere puternice ale tarii. In anul 1926 a intrat la Facultatea de Drept, pe care a terminat-o in 1930.

A fost comandant legionar, numit in randul celor apropiati „Printul”, caracterizat de verticalitate morala, credinciosie, demnitate. In fisele penale, dupa ce a fost condamnat, apare ca un barbat, avand o statura de 1,85 m, bine proportionat, ochi albastri. A fost casatorit cu Maria-Eliza Orleanu.

„O adevarata teroare impotriva elementelor comuniste si a evreilor!”

Alecu Ghyka a fost sef al politiei in timpul statului national-legionar, in perioada 16 septembrie 1940 – 1 februarie 1941, cand a fost destituit. La 24 ianuarie 1941, dupa rebeliune, a fost arestat de generalul Emanoil Leoveanu si condamnat de Curtea Militara de Casare si Justitie la 5 iunie 1941.

Pe cand se afla in temnita de la Aiud, printul a adresat o cerere conducatorului statului, maresalul Ion Antonescu, prin care solicita sa aiba voie in celula cu o icoana a Sf. Arh. Mihail, cu o Sfanta Cruce, cu cateva scrisori de la defunctii Corneliu Zelea Codreanu (asasinat), Ioan Mota si Vasile Marin (morti in Spania) si cu portretele acestora.

Apogeul suferintei il va atinge in timpul regimului comunist.

O proba serioasa la dosar, de care anchetatorii comunisti s-au folosit indelung – pentru ca ea este fotocopiata si apare ca un leitmotiv la interogatorii – a fost o „Lista de recompensare” semnata de C. Maimuca si de Alecu Ghyka, prin care o serie de politisti care au contribuit la descoperirea si arestarea unei mari si periculoase organizatii clandestine comuniste din Bucuresti, au primit diverse sume de bani.

In 1955 a recunoscut ca a numit 49 de sefi de politie legionari in fiecare capitala de judet si 10 inspectori ai Politiei de Siguranta.

Anchetatorii afirmau ca a desfasurat „activitate criminala care reiese si din procesul lotului III fosti politisti in frunte cu Maimuca C. judecat in iunie 1944”.

La 19 decembrie 1954, lt.Constantin Oprea, anchetator in Directia Anchete a MAI propunea prelungirea arestarii lui Ghyka.

Evident, aceasta s-a aprobat, sub semnatura sefului de serviciu lt.col. de Securitate Matusei Andreescu (Nathan Mathusievici) si a sefului directiei, col. de Securitate Francisc Butyk.

Intrebat de problema cetatenilor straini, Ghyka declara ca era supravegheata, pentru ca intrat in atributiile sale de cap al Politiei.

I-au imputat ca a trimis zece politisti sa urmeze o scoala de politie administrativa la Berlin. Cat a fost director, stie de arestarea unui cetatean sovietic, care, interogat la Siguranta, a reiesit ca este functionar la Legatia URSS.

Interogat a fost si Florentin Cernaianu, fost subinspector de politie, care a declarat, ori asa s-a consemnat in 1954, ca Ghyka a dezlantuit „o adevarata teroare impotriva elementelor comuniste si a evreilor”.

De altfel, in toate interogatoriile, inclusiv in cel luat de UM 0123 de ziua lui, la 8 februarie 1955, era intrebat de zeci de ori despre activitatea anticomunista. Fondul operativ era folosit pentru informatori, recompensarea politistilor si plata diurnistilor.

Refuzul reeducarii

La 13 noiembrie 1954 era audiat de lt. Constantin Oprea, anchetator in Directia Anchete a MAI, care propunea prelungirea mandatului de arestare pana la 19 decembrie 1954.

Exasperat de prostiile debitate de comunisti, in 1956, in cursul unui interogatoriu din 4 iulie, pur si simplu printul refuza sa raspunda intrebarilor lui Ion Braovici, maior de justitie la Tribunalul Militar Bucuresti. Dupa atatea anchete, la 17 ianuarie 1957, a fost condamnat la detentiune grea pe viata.

Intr-o cerere adresata Tribunalului Militar Bucuresti, din 20 ianuarie 1963, cand se afla la Aiud, rememorand calvarul sau, printul declara ca a fost arestat la 21 ianuarie 1941 si condamnat la 15 ani munca silnica. In 1952 a fost trimis de la Jilava in lagarul de la Ghencea, unde i s-a comunicat ca MAI l-a pedepsit cu 5 ani de munca silnica.

La 29 iunie 1954 a fost pus in libertate de la Pitesti si a primit domiciliu obligatoriu doi ani, in comuna Schei. A fost arestat din nou la 29 octombrie 1954 si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la detentiune pe viata, prin sentinta din 24 ianuarie 1957.

Intre 1962 si 1964 a facut 75 de zile de izolare pentru ca a refuzat „reeducarea” de la Aiud. Marturiile detinutilor de aici – ne referim la cei care au scapat – il asaza pe Ghyka pe un piedestal.

A fost printre putinii care au refuzat reeducarea si a rezistat pana la final. Indelung rugator Domnului, era hotarat sa moara fara a face vreun compromis. I-a avut colegi de suferinta pe Bartolomeu Anania (viitor mitropolit al Clujului), pe Ilie Tudor (lui Tudor Gheorghe), multi intelectuali si ofiteri de politie si de armata.

„Voi, cei din zarca, ati invins!”

O marturie deosebit de importanta ne-a lasat fostul invatator si detinut politic Grigore Caraza, care a impartit celulele din temnite si cu Alecu Ghyka si cu fosti politisti. In toamna anului 1962, in cele 60 de celule de la „Zarca” Aiudului erau peste 250 de detinuti.

Printre ei se aflau fostii politisti Ion Batovici, Cantaragiu (din Suceava), Valeriu C. Iuga, Ion Lemnaru (dobrogean), Constantin Maimuca, Dimitrie Mantulescu (doctor in Drept), Constantin „Ticu” Steriu, Vasiliu (din Piatra Neamt).

Potrivit memorialistului amintit, ei si cu viitorul mitropolit Bartolomeu nu au rezistat pana la final asaltului reeducarii.

„Au rezistat numai aceia care au fost decisi sa moara, decat sa-si vanda sufletul”, scrie Caraza. In 1961, unii din cei de mai sus fusesera dusi la Bucuresti, pentru a da declaratii in procesele inscenate dupa 1958.

Pentru a li le invinge rezistenta, erau izolati in 20 de celule, in care pe jos era ciment, iar peretii fusesera tencuiti cu un soi de grund amestecat cu sare, care mentinea o permanenta umezeala.

Ferestrele erau batute in cuie. In celula nu era soba, ci doar un pat rabatabil, in care te odihneai intre 22 si 5 dimineata, o tineta comuna pentru nevoi, pe care nu aveai voie sa stai. Vara mirosul era absolut ingrozitor. Masa consta intr-o cana cu apa sarata, seara. Straiele lor – camasa si izmene – erau numai petice si zdrente, fiind destinate doar sa le acopere goliciunea.

Fostul detinut politic Caraza a incercat sa reconstituie numele celor 56 de detinuti „care au rezistat si ultimului asalt, calcand in picioare si sfidand toate metodele folosite de a injosi demnitatea omului”.

Printre acestia, printul Alecu Ghyka, diaconul Ion Grebenea, preotul ortodox Dumitru Bejan din Harlau. La 29 iulie 1964 conducerea temnitei Aiud a dat ordin sa se puna scaune in curte.

In fata, cateva zeci de nereeducati, in spate 1.000 de insi, considerati reeducati. Colonelul Craciun a zbierat atunci, recunoscandu-se infrant: „Cei din zarca, care plecati nereeducati, ati invins!”.

Alexandru Ghyka a fost eliberat de la Aiud prin decretul de gratiere la 1 august 1964. A avut zile si murit la 10 ianuarie 1982.

Urmarit toata viata de securisti

N-a avut liniste nici in asa-zisa libertate. Nu mai erau ziduri de puscarie. Ele se metamorfozasera in alte „ziduri”. Dupa ce a scapat din gulagul comunist, documentele din Arhiva CNSAS releva monitorizarea la care a fost supus printul pe toata durata vietii.

Prin ordinul strict secret din 11 iunie 1965, al lt.col. de securitate Vasile Lupu din Directia a III-a a MAI, „Grupul Operativ Aiud a deschis actiune informativa asupra fostului director Alexandru Ghyka, pentru atitudine legionara, refractara, facand parte din grupul celor rezistenti pana la eliberare”.

Practic, dupa eliberare, toti detinutii politici erau urmariti pana la sfarsitul zilelor de catre securitate si militie. Ei faceau parte din „problema comunista”.

Cand a iesit, a declarat ca se va stabili cu domiciliul la fiul sau, medicul Grigore Ghyka, in str. I.C. Frimu nr. 5. Sotia sa locuia in Galati, str. Logofat Tautu nr. 12. Dupa o vreme, Militia Capitalei i-a acordat o adeverinta provizorie pentru trei luni.

Ulterior i-a dat aviz negativ si a fost nevoit sa plece la Galati, unde, evident, Securitatea a transferat „actiunea informativa” exercitata asupra lui, asa cum raportau mr. Ion Burac (seful Biroului 5) si lt.col. George Popescu, seful Serviciului I.

La 27 ianuarie 1967, informatorul Costica Badiu discuta cu Alecu Ghyka. Potrivit acestuia din urma, toata lumea se mira ca dupa 23 de ani de inchisoare mai este sanatos la corp si la minte.

„Tot ce l-a sustinut in inchisoare si in viata a fost credinta ca Dumnezeu nu l-a parasit. N-ar fi crezut niciodata ca comunistii sa-i dea drumul din inchisoare, ba inca mai mult, sa-i dea si serviciu.

Eliberarea i-o datoreaza lui Dej, care a cerut expres eliberarea legionarilor, nu doar trierea lor, asa cum intentiona Securitatea. Nutrea un mare dispret pentru Nichifor Crainic. Are vreo 750 de lei pe luna, functionar la baza I.T.O. din Tiglina, nu e grozavenie, dar tot e bun ca este pe picioarele lui”.

Fusese „gazar”, dispecer la I.T.B. apoi jurisconsult intr-un birou. Pentru ca i se luasera si cartile, citea la Biblioteca V. Ureche din Galati. S-a multumit cu putin fara a voi sa aiba salarii mari, pentru care, bineinteles, i s-ar fi pretins anumite compromisuri pe care nu voia sa le faca.

Intr-un moment de sinceritate, anchetatorul lui politic i-a spus ca securitatea hotaraste anii de inchisoare si Tribunalul doar confirma si asa a fost si in cazul lui. A facut un sfert de veac de puscarie.

Alecu Ghyka a adormit in Domnul la 10 ianuarie 1982, in aceeasi curatenie sufleteasca, patriotism si demnitate, in care a trait toata viata. Ii puteti aprinde o lumanare la cimitirul Eternitatea din Galati (bd. George Cosbuc nr.221), unde este inmormantat. Dumnezeu sa-l ierte!

A consemnat pentru dumneavoastra, comisarul Florin Sinca via certitudinea.ro.

/0 Comments/by
Serban Popa – Concluzii la privatizarea comunismului. Incheiere la „Capitalul” lui Marx
,

Serban Popa – Concluzii la privatizarea comunismului. Incheiere la „Capitalul” lui Marx

karl marx, ion iliescu, 1989, capitalism, comunism, revolutie, privatizare, privatizarea comunismului

Serban Popa - Concluzii la privatizarea comunismului.
Incheiere la „Capitalul” lui Marx

Referiri la natura si esenta comunismului, precum si la privatizarea sa ca parte a devenirii, decurgand din propria (auto)definire, au fost permanent facute pe tot parcursul ciclului de peste 20 de articole publicate in CERTITUDINEA.

Credem de aceea ca, in mod absolut justificat, este necesar ca, la finalul demersului nostru, sa incercam sa decupam un set de concluzii finale, daca se poate cu valoare apodictica, si care sa fie prezentate ca provenind ierarhizat tocmai din natura, esenta si practica comunista.

Astfel, analizand doctrina, impreuna cu punerea ei in lucrare, vom fi nevoiti sa postulam faptul ca NU exista comunism fara proprietate comuna a tuturor membrilor colectivitatii asupra mijloacelor de productie, deoarece, prin transformarea capitalului in proprietatea colectiva, caracterul social al proprietatii (isi) pierde caracterul sau (privat) de clasa. Poate exista comunism fara „electrificare si puterea sovietelor”, fara dictatura proletariatului, fara partid unic, fara cultul personalitatii… Si chiar ar fi (fost) bine sa existe un astfel de comunism. Dupa cum, de altfel, ni se si promive la sfarsitul Manifestului comunist. Iar unii chiar au si incercat astfel de experimente.

Fara proprietate comuna a tuturor membrilor colectivitatii asupra mijloacelor de productie NU poate insa exista comunism deoarece, prin definitia data de insisi inventatorii lui, se postuleaza ca: „Ceea ce caracterizeaza comunismul nu este desfiintarea proprietatii in general, ci desfiintarea proprietatii burgheze […]. In acest sens, comunistii pot rezuma teoria lor la desfiintarea proprietatii private.”

De aceea, de la aceasta FUNDAMENTALA premisa ontologica, expunerea noastra privind identificarea concluziilor referitoare la comunism va urmari doua cai care, in final, se vor reuni.

Astfel, o prima cale va fi aceea a concluzionarilor privitoare la natura preponderent teoretica (si) intrinseca a fenomenului comunist, plecand de la insasi definirea comunismului.

Si, ca o prima concluzie a caii alese, va trebui sa observam ca, in comunism, proprietatea comuna, colectiva, devalmasa, asupra mijloacelor de productie poate fi gestionata – asemeni oricarei alte proprietati indivize – DOAR prin consensul TUTUROR proprietarilor. Decizia majoritara, proprie capitalului privat, nu numai ca nu functioneaza in comunism, ci este chiar CONTRARA spiritului si literei acestuia.

Din acest punct de vedere, de exemplu, bolsevismul leninins abdica, cu siguranta, de la marxism.

De altfel, este elementara observatia – pe care, totusi, nu am gasit-o nicaieri si de nimeni expusa – potrivit careia „unanimitatile” comuniste sunt tocmai reflectarea consensului obligatoriu impus de gestionarea proprietatii socialiste, comune, apartinand tuturor.

In consecinta, comunismul este incompatibil cu democratia careia, pentru a functiona, ii este suficienta majoritatea.

Mergand pe aceasta cale in continuare, prima concluzie o impune si pe cea de-a doua. Caci, afirma marxistii, principala si ireductibila contradictie in capitalism (generatoarea tuturor relelor) consta in incompatibilitatea dintre caracterul privat si caracterul social al muncii. Se intelege, prin „social”, contributia (directa a) general comuna a tuturor participantilor la actul lucrativ si, prin extensie, contributia, fie ea si indirecta a tuturor membrilor colectivitatii.

Desigur, afirmatia este falsa!!!

Motivul este unul cat se poate de evident – desi nu l-am vazut a fi invocat – si el este dat de diviziunea sociala a muncii, care cuantifica calitativ si cantitativ (inca din preistorie) activitatea individuala. Inclusiv cea prestata intr-un grup. Cuantificare care, daca este luata in calcul, interzice practic si teoretic capitalizarea egala a unor prestatii lucrative, diferite calitativ si cantitativ. Faptul e confirmat inclusiv de principiul socialist al repartitiei: „de la fiecare dupa posibilitati/aptitudini, fiecaruia dupa munca”.

In realitate – si aceasta este cea de-a doua concluzie la care ajungem, vrand, nevrand – incompatibilitatea fundamentala, ireductibila, este cea existenta in comunism, prin care constatam ca: proprietatea comuna asupra bunurilor mijloace de productie este incompatibila cu proprietatea privata/personala a fiecarui individ asupra propriei sale forte de munca, cea care creeaza bunurile mijloace de productie.

De unde rezulta si cea de-a treia – si poate cea mai importanta – concluzie: comunismul este INCOMPATIBIL cu LIBERTATEA. Sau, si mai precis spus: din punctul de vedere al libertatii, comunismul nu este (doar) o utopie, ci o CONTRADICTIE IN TERMENI.

Sa abordam acum cea de-a doua cale, care tine cu precadere de transpunerea dogmei marxiste, in practica socialismului real.

Si vom observa cum, din premisa primordiala, fundamentala, decurge, in mod implacabil, prima concluzie privitoare la transpunerea, in praxisul socialismului real, a naturii si esentei doctrinare a comunismului, concluzie care statueaza ca: in comunism, statul NU poate fi proprietarul mijloacelor de productie, deoarece acestea se afla in proprietatea COMUNA a TUTUROR membrilor colectivitatii, a INTREGULUI POPOR. Daca, totusi, in practica socialismului real, statul isi aroga dreptul de proprietate asupra mijloacelor de productie, atunci organduirea cu pricina nu mai este socialista, ci capitalista. Mai precis, capitalist monopolista.

Iar daca privim lucrurile din perspectiva inversa, cea in care, prin invocarea neavenita a unui fals punct de vedere juridic, intregului popor i se refuza calitatea de proprietar in comun al mijloacelor de productie, atunci comunismul nu poate da nastere la alcatuiri juridice, potrivit normelor de drept. Prin definitie adica, comunismul se situeaza atunci in afara legii. A oricarei legi.

Ca o a doua concluzie, corolar al primei, se va impune atunci constatarea ca, in comunism/in socialismul real, statul poate fi DOAR administratorul mijloacelor de productie, nicidecum proprietarul lor.

Drept urmare, ca o a treia concluzie decurgand din cea de-a doua, vom constata ca, pe cale de consecinta, nici statul post-comunist, in calitate de mostenitor asumat al statului comunist, NU esti si nici NU poate fi proprietar al mijloacelor de productie acumulate in socialism si, dupa caz, redevenite capital. Proprietarul lor, al mijloacelor de productie, ramane in continuare, si dupa 1990, intregul popor, toti membri colectivitatii, traitori in fostele state socialiste.

In atare situatie, statul post-comunist este un INFRACTOR care a FURAT – in cazul Romaniei, prim promulgarea de catre Ion Iliescu a legii 15/1990 – de la propriii cetateni, intreaga lor avere comuna, avere pe care a instrainat-o si o instraineaza la fel de INFRACTIONAL, prin ceea ce, in mod cu totul fals, este numit a fi „privatizare”.

Punand acum la final, cap la cap, cele doua seturi de concluzii derivate din premisa fundamentala privitoare la natura, esenta, si practica comunista vom (putea) afirma urmatoarele:

  • Avem convingerea ca, la originile pe care i le cunoastem (atat cat le cunoastem), comunismul este o conspiratie menita a se derula pe parcursul mai multor generatii, avand ca scop final acapararea absoluta a puterii in beneficiul unei minoritati oculte, privilegiate.

Aceasta convingere ne este data de chiar analiza principalelor texte doctrinare comuniste, care releva incongruente ireconciliabile, provenite nu dintr-o insuficienta cunoastere a unei realitati (pe care comunismul vrea oricum sa o schimbe), ci dintr-o patenta rea credinta. Patenta rea credinta pe care exegetii comunismului, fie ei critici sau adepti, o pun (cei mai multi tot cu rea credinta) doar in seama exponentilor vizibili: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Castro. Exegeti care, astfel, au evitat si evita, in continuare, sa demanteleze nucleul dur al doctrinei, care consta in raportarea cauzala a tuturor aspectelor cu statul de efect: lupta de clasa, teroare revolutionara, economie planificata, birocratie omniprezenta si omnipotenta etc., la cauza primordiala reprezentata de desfiintarea proprietatii private si inlocuirea ei cu proprietatea comuna.

  • Avem deci convingerea ca, de fapt, cei peste 150 de ani de iesire la rampa a comunismului, mai intai ca proiect si apoi ca punere in practica a acestuia, au avut menirea de a crea, pas cu pas, conditiile propice de dominare absoluta a lumii de catre acea minoritate oculta care nu este neaparat cel mai fidel reprezentata de finanta mondiala. Pentru credibilitatea enuntului anterior este suficient sa aducem ca argument episodul (declansarii) „Marii Revolutii Socialiste din Octombrie”, episod care nu este altceva decat o succesiune nesfarsita de evenimente nici acum pe deplin elucidate.
  • Drept pentru care, in final, luand aminte la instaurarea comunismului, avem convingerea ca asa-zisa lui cadere este doar o etapa de parcurs a acestuia si ca privatizarea comunismului, despre care am scris in paginile „Certitudinii”, este o CERTITUDINE in contextul mai larg al globalizarii.

Privatizarea comunismului fiind, asadar, procesul care serveste in cea mai mare masura puterea absoluta, conferita de monopolul proprietatii private, controlate ocult, putem spune fara teama de a gresi: iata adevarata incheiere la „Capitalul” lui Marx.

A consemnat pentru dumneavoastra Serban Popa via CERTITUDINEA, nr. 57 din 2020.

/0 Comments/by
„Pentru o Romanie normala”

„Pentru o Romanie normala”

romanie normala, comunism

„Pentru o Romanie normala”

La inceput, sloganul celui pe care il numim presedintele Romaniei, inainte de primul mandat, in campania electorala a fost: „Romania lucrului bine facut”, daca imi aduc bine aminte. A fost un slogan care a marcat continuarea degenerarii Romaniei asa cum o stim. Multe lucruri nefaste s-au intamplat in tara la noi, mai mari, mai mici, si multe esecuri pe planuri economice, sociale, politice, juridice, dar si in culise.

Al doilea slogan, acesta pe care l-am pus ca titlu articolului, prima oara cand l-am vazut, cand l-am citit mi s-a parut de o banalitate izbitoare. Ma gandeam ca „nu putea sa vina cu ceva mai original?”. „Pentru o Romanie normala”, mi s-a parut ca nu are vreun sens, nu se leaga cu realitatea romaneasca, nici macar in comparatie cu ceea ce avem in jur, in Europa.. in fine. Insa, analizand mai atent, cautand, investigand, asa cum traditia jurnalistica m-a invatat, am descoperit ca are un scop foarte precis, bine definit. Culmea!

Am putea sa spunem ca un asemenea individ nu ar putea nascoci asa ceva. Este partial adevarat, mai ales pentru ca acesta nu este un om care sa poata fi catalogat ca expert in comunicare, informatii si nici in manipularea maselor. Cred ca multi dintre noi stim ca in spatele unui asa-zis presedinte de tara sta o echipa mare si complexa de specialisti in cele numite mai sus. Poate ca noi nu ii vedem, sau poate ca ii zarim doar pe cativa dintre consilierii sai, insa cu siguranta este cineva acolo care ii realizeaza toate acestea, toate sloganurile. Doar imi amintesc de filmele americane despre diferite campanii electorale ale presedintilor, unele dintre ele cu personaje fictive reprezentandu-i, altele reale, si e de ajuns sa imi dau seama ca sunt echipe intregi de P.R., de exemplu, care lucreaza pentru imaginea unui asemenea personaj, ca pentru imaginea unui actor. Culmea, si la ei se numesc consultanti politici, chiar si in timpul campaniei! Parca vorbim despre superstar-uri, nu despre liderii unor tari, unor popoare.

Ce credeti ca „Pentru o Romanie normala” este un slogan pur romanesc pentru romani, chiar daca este scris in limba romana? Cand am fost noi anormali si ce este normalitatea romaneasca? Ce este acest slogan, aceasta notiune? V-ati pus vreodata intrebarile?!

Investigand in continuare, gasim ca aceasta sintagma vine exact dupa fiasco-ul (sau amanarea rezultatului ferm, decis, puternic) referendumului pentru familie, cand acelasi asa-numit presedinte a afirmat ca romanii, trebuie sa dam dovada de toleranta si sa incetam cu fanatismele religioase. Si el nu a fost singurul oficial care a spus aceste lucruri, amintiti-va! Si fostul premier la fel. In fine..

Normalitatea, intr-o epoca moderna ca aceasta (daca o putem numi moderna, depinzand si ce inseamna), este egalitate, este nivelarea sau aducerea la normal (la un numitor comun) a tuturor lucrurilor in societate. Aflam ca societatea civila este preferata unui asemenea presedinte, cu care se intelege foarte bine. Dintr-odata, strada, orasul, tara devine un maidan pentru el in care isi manifesta protestele anti-tolerante la anti-toleranta, precum in lectiile de matematica cu operatii cu polinoame, atunci cand minus cu minus dau plus.

Normalitatea, ca si standard, este promovata ca si lectie de baza, ca si lege intr-o societate virtuala de tip media sociala (facebook, instagram, twitter etc.). Aceasta inseamna uniformizare, tabula-rasa, egalizare a tuturor la un numitor comun in care toti suntem toate si toate suntem toti. Egalitate in drepturi, egalitate in sanse, egalitate sociala, incluziune sociala (de parca cineva i-a exclus, nu s-au exclus singuri prin comportamentul lor inuman, adesea contraventional si infractional, ca sa vorbim pe limbajul lor de lemn), acestea sunt regulile unei societati globale care ne acapareaza pe zi ce trece.

Romania nu este ferita de asa ceva. Este in plina desfasurare societatea globala in Romania, iar focarele cele mai mari sunt marile orase, reusind sa se disperzeze catre periferiile mini-municipale si rurale. Ei bine, acestea sunt aspectele clare ale unui comunism de tip social si politic pur, care ii aduce prin legea entropiei pe toti participantii din comunitatile lor si ii egalizeaza. Cei care sar din gramada sunt eliminati usor, caci sistemul e mare si puternic si ii poate distruge civic imediat, daca asta doreste. Devin paria, devin ostracizati, marginalizati, rupti de asa-zisa societate. Apoi eliminati total, nimeni nu mai aude ceva despre ei…

Homo socialus este o specie inventata de cei care viseaza sa egalizeze totul, sa uite trecutul (de atata durere.. ei stiu care), sa stearga ceea ce a fost pentru un viitor… de care? Unde nu exista trecut, nu exista viitor pentru ca nu ai cu ce sa construiesti. Cu Romania normala, un absurd abstract, fara noima, fara sens, neromanesc si care nu se leaga deloc cu Romania, nu construiesti o noua civilizatie. Nu o iei de la capat nici macar ca sa iti faci societatea ta, civilizatia ta, „guvernul tau”. Faci jocul altcuiva…

/0 Comments/by
George Manu, Rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatie ruseasca

George Manu, Rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatie ruseasca

george manu, aiud, comunism

George Manu, rectorul de la Aiud, despre Romania sub ocupatia ruseasca

Testis Dacicus, pseudonimul lui George Manu: „Doctor in fizica, profesor universitar. S-a nascut in Bucuresti la 13 Februarie 1903. Tatal, Ioan G. Manu, consilier la Curtea de Casatie; bunicul, general Gheorghe Manu, luptator in razboiul de independenta si ministru in mai multe randuri; mama, Elisabeta Cantacuzino, descendenta din Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti.

Studiaza la Facultatea de Fizica din Bucuresti. Doctor in fizica nucleara la Paris, unde Marie Curie ii ofera conducere unei sectii importante din institut si o catedra la Sorbona cu conditia renuntarii la cetatenia romana. Refuza si se intoarce la Bucuresti, unde, intre 1935-1944, functioneaza ca profesor la catedra de fizica nucleara a Facultatii de Stiinte din Bucuresti. Este considerat, alaturi de profesorul Horia Hulubei, unul dintre cei mai mari fizicieni atomisti ai tarii.

Cunostinte temeinice in domeniile: filosofie, teologie, drept, istorie si literatura, de care au beneficiat colegii de detentie de mai tarziu. Intra in Miscarea Legionara in anul 1937, iar in 1943 este conducator interimar al acesteia. In 1945 face parte din comitetul de conducere al Miscarii Nationale de Rezistenta anticomunista. Redacteaza documentul In spatele Cortinei de Fier, expediat si tiparit in occident”, informeaza Fundatia George Manu, care ii reda biografia pe larg.

In primavara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat amplul studiu intitulat In spatele Cortinei de Fier – Romania sub ocupatie ruseasca (o prima versiune, scrisa in 1945-1946, purta titlul Romania intre Rusia si Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Lucrarea a fost republicata de Editura Mica Valahie (Bucuresti, 2011) cu un studiu introductiv de prof. dr. Silviu Moldovan.

Scopul lucrarii este declarat succint in Prefata:

„Prezentul studiu are drept scop sa descrie in mod obiectiv felul in care un popor mic este nimicit in mod sistematic de o mare putere.” „El intentioneaza sa informeze pe orice persoana impartiala si in special pe conducatorii celor doua Puteri Occidentale, Statele Unite si Imperiul Britanic. Aceste state si-au asumat in mod voluntar obligatii precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Natiunilor Unite. Astfel, natiunile amenintate de invazie straina si subjugare au fost indreptatite sa spere intr-un viitor mai bun.” „Ar fi pacat ca aceste sperante sa fie inselate.” Urmeaza o analiza detaliata a situatiei Romaniei ocupate si a perspectivelor ei, in context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele insele si realitatea este prezentata dezbarata de menajari diplomatice.”

Cele unsprezece capitole:

Pozitia geografica a Romaniei si politica externa, Controlul rusesc in Europa, Controlul rusesc in Romania, Dezagregarea politica a Romaniei, Dezagregarea nationala a Romaniei, Dezagregarea sociala a Romaniei, Dezagregarea economica a Romaniei: mijloacele de productie, Dezintegrarea economica a Romaniei: transporturile, comertul, finantele, Dezintegrarea statului, Criza deschisa, Consecintele dezintegrarii Romaniei.

Dactilografiata in mai multe exemplare, in limbile romana si engleza, lucrarea – impresionanta prin vastitatea si precizia informatiei – a fost transmisa, prin intermediul misiunilor civile si militare americane si britanice in Romania, puterilor occidentale. Prin agentii KGB infiltrati in serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscuta si conducerii sovietice, aminteste si proiectul 100 Ro. Identitatea autorului s-a aflat numai in cursul anchetarii lui Manu.

Sensul nobil al cuvantului

Acesta a fost profesorul George Manu care a facut onoare intelectualitatii romane din penitenciare. Nu a fost numai un autentic om de stiinta, dar a fost, in aceeasi masura, un mare si luminat patriot, a fost un umanist in sensul nobil al cuvantului. El a creat o scoala in penitenciar, prin instructia zilnica pe care a desfasurat-o ani si ani la rand, lipsindu-se de odihna minima la care avea dreptul, dand hrana mintii si sufletului de care aveau atata nevoie tinerii smulsi de pe bancile scolilor sau universitatilor. El a pregatit oameni pentru viata si le-a inspirat idealuri. Neabdicand niciodata dela linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat si prin care s’a impus, de o inalta tinuta etica, Manu a fost o pilda elocventa a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de innobilare si de inaltare a omului prin cultura, conchide 100 Ro.

Concluziile lucrarii lui „Testis Dacicus” sunt valabile si azi: „Pentru a-si asigura dominatia in bazinul dunarean si Balcani, rusii trebuie in mod necesar sa domine in Romania”

„Cateva concluzii generale pot fi trase privind actiunea Rusiei dupa terminarea celui de al Doilea Razboi Mondial. Ele pot fi exprimate in felul urmator:

Rusii nu admit si nu par dispusi sa admita in viitor nici un amestec strain in zona de influenta cedata lor la Est de linia Lübeck-Triest, dupa prabusirea Germaniei. Ei considera aceasta zona ca apartinandu-le definitiv si lucreaza cu toate mijloacele ce le au la dispozitie pentru a consolida aceasta dominatie. Pentru a asigura dominatia in partea de sud a acestei zone, adica bazinul dunarean si Balcanii, rusii trebuie in mod necesar sa domine in Romania.

Pe intregul front la sud de zona lor de influenta, rusii sunt in plina ofensiva diplomatica. Aceasta din urma este indreptata impotriva Italiei, Greciei, Turciei si Iranului si este sprijinita de puternice armate rusesti stationate in Bulgaria, Iugoslavia, Romania, Ungaria si Austria.

Pentru a asigura liniile lor de comunicatii si aprovizionarea acestor armate, Rusia trebuie in mod necesar sa domneasca in Romania.

Metodele de persuasiune si onestitate intrebuintate pana acum de Puterile Occidentale pentru a opri tendintele expansioniste rusesti au dat toate gres, si vor da probabil gres si in viitor. Intr-adevar, in mentalitatea asiatica si inca primitiva a rusilor, intrebuintarea unor asemenea metode ar putea numai sa dovedeasca slabiciunea Puterilor Occidentale.

Obligatiile morale ca si importante interese economice si politice obliga USA si Marea Britanie sa doreasca cu orice pret expansiunea Rusiei si s-o determine sa reintre in frontierele ei. Aceasta actiune pare realizabila fara dificultati serioase in viitorul apropiat, dar ar deveni cu siguranta problematica intr-un viitor indepartat.

Metodele de intrebuintat pentru a obtine retragerea Rusiei nu sunt acelea de natura conciliatorie. Ele ar sugera mai degraba darzenia pe teren economic si politic si chiar intrebuintarea fortei.

Focarul unde aceste metode vor putea sa conduca la rezultatele cele mai rapide si radicale – cel putin in Europa si Orientul Mijlociu – este Romania.”

În spatele Cortinei de Fier – Romania sub ocupatie ruseasca. Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011.

Sursa: marturisitorii.ro.

/0 Comments/by
Comunismul, un sinonim al anticrestinismului

Comunismul, un sinonim al anticrestinismului

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/07/clericii-basarabiei.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/07/clericii-basarabiei.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Comunismul, un sinonim al anticrestinismului” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1564478728101{margin-bottom: 0px !important;}”]Comunismul, afirma cunoscutul cercetator francez André Glucksmann, contine orizontul genocidului, pretutindeni si de la inceput [1]. Afirmatia respectiva este in egala masura valabila si aplicabila populatiei Basarabiei postbelice: ceea ce s-a produs odata cu instaurarea regimului totalitar comunist in aceasta provincie romaneasca nu poate fi calificat altfel decat genocid fizic, identitar si spiritual al populatiei bastinase majoritare, inspirat de considerente politice si de o ideologie totalitara, un ultraj al memoriei istorice a acesteia.

Este binecunoscut faptul, ca atitudinea intransigent-dusmanoasa a comunismului fata de orice religie nu constituie un fenomen incidental, ci insasi esenta conceptiei comuniste. Regimul comunist, in acceptia filozofului rus Nikolai Berdiaev, este sinonimul etatismului absolut, statul in cadrul acestuia este totalitar, el cere o unitate fortata a gandirii. In calitatea sa de „religie” totalitara si materialista, comunismul este ostil oricarei religii traditionale si, in special, celei crestine. Aceasta deoarece comunismul insusi pretinde a fi o astfel de credinta, menita sa inlocuiasca crestinismul; el pretinde a satisface cerintele religioase ale sufletului uman, a oferi un sens vietii [2].

In acest context, principalul instrument prin care regimul sovietic s-a impus in Basarabia in perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, a fost teroarea fizica si intelectuala, aplicata conform unui plan sistematic si premeditat pentru deznationalizarea populatiei Basarabiei, iar principala institutie vizata a fost Biserica, stalpul rezistentei spirituale a oricarui popor.

O ilustrare pregnanta a acestui adevar o constituie lucrarea Protoiereului Ioan Lisnic „Clerici ortodocsi din Basarabia si Bucovina de Nord in inchisorile comuniste” [3], aparuta la editura Cuvantul ABC din Chisinau.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/07/ioan-lisnic.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/07/ioan-lisnic.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1564489250216{margin-bottom: 0px !important;}”]Pasionat de istoria Bisericii, autor a catorva monografii si a sute de studii si articole referitoare la trecutul Bisericii ortodoxe romane, descendent dintr-o familie de slujitori care au suferit in urma prigoanelor din secolul trecut, – un secol cu multe framantari pentru ortodoxia din intreaga lume, cand s-au schimbat sisteme politice, aliante si chiar frontiere, iar noua ordine geopolitica impusa cu forta a reusit sa instaureze un sistem politic ateist militant, – protoiereul Ioan Lisnic pune la dispozitia publicului cititor o carte-omagiu pentru marturisitorii care au patimit si au murit pentru dragostea intru mantuitorul nostru Iisus Hristos, privind inapoi spre jertfa celor care au suferit, indemnandu-ne sa luam din indrazneala si curajul lor. O carte, asa cum pe buna dreptate afirma prefatatorul lucrarii, diaconul dr. Vasile M. Demciuc de la Universitatea „Stefan cel Mare” din Suceava, cu o bibliografie impresionanta, dar si cu trimiteri numeroase la izvoare din arhive, dovedind acribia, minutiozitatea si rigurozitatea cu care autorul a studiat marturiile si documentele de arhiva.

Pornind de la constatarea ca despre martirajul multor preoti din Basarabia si nordul Bucovinei din perioada stapanirii sovietice s-a scris nepermis de putin, autorul lucrarii a urmarit sa reconstituie biografiile acelor preoti si cantareti bisericesti, care au fost supusi represiunilor in timpul ateismului sovietic, arestati si condamnati la ani grei de temnita, de unde multi nu s-au mai intors, fiind omorati fara judecata sau exterminati prin munca silnica. Rod al unor ample investigatii istoriografice si de arhiva, lucrarea prezentata reconstituie biografiile a peste 312 preoti, diaconi, egumeni, ieromonahi, cantareti bisericesti, inclusiv 12 biografii ale unor preotese, egumene si monahii.

Cazurile de persecutare a slujitorilor bisericilor si manastirilor ortodoxe din Basarabia si nordul Bucovinei, de catre autoritatile sovietice, releva existenta unui plan sistematic si premeditat de deznationalizare a populatiei din teritoriile respective, elaborat si pus in aplicare cu mult inainte de notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940. Iata, bunaoara, cum este descrisa soarta preotesei Maria Balaban, sotia preotului Nicolae Balaban, nascuta in anul 1885 in localitatea Hancesti, judetul Chisinau: „In anul 1919, aflandu-se in stanga Nistrului, a fost deportata impreuna cu sotul si copiii sai. S-au reintors in 1925 si au locuit intr-un sat din RASSM, unde sotul ei era preot. In anul 1934, preoteasa Maria a fost condamnata, conform art. 54-10 Cod penal al URSS, la opt ani de lagar. A fost eliberata inainte de termen, cu interdictia domiciliului in Regiunea Tomsk. Arestata din nou in 1937 si silita sa recunoasca invinuirile: activitate contrarevolutionara a fiului ei aflat in Romania, spionaj in favoarea Japoniei si ura fata de puterea sovietica. Dosarul de arest a fost fabricat doar in doua zile, 21-22 decembrie. Judecata a condamnat-o la moarte prin impuscare. Sentinta de judecata a fost executata la 7 ianuarie 1938” [4].

Ca regula generala, preotesele au impartasit destinul tragic al sotilor, suportand nu numai arestarile, ci si executiile. Sotia preotului Filip Dusacov, bunaoara, Valentina Dusacov, in timpul primei ocupatii sovietice, a fost arestata impreuna cu sotul ei, fiind dusi in interiorul Uniunii Sovietice, unde ambii au fost executati [5].

Potrivit constatarilor autorului lucrarii, doar in primul an de ocupatie sovietica (iunie 1940 – iunie 1941) au fost distruse 13 biserici, alte 27 fiind transformate in cluburi, iar 48 de preoti – omorati sau deportati. Conform altor surse, dintre preotii ramasi in timpul ocupatiei, au fost executati sau deportati peste o suta de persoane. Investigatiile autorului au condus la depistarea a 94 de preoti omorati fara judecata, exterminati in inchisorile comuniste sau deportati si disparuti fara veste. Cinci dintre acestia – preotii Pimen Cheianu, Alexandru Dascheev, Nicolae Gontea, Gheorghe Tudorache si Antonie Vustian – au revenit la locurile natale. Conform acelorasi constatari, numarul preotilor care nu au mai iesit din inchisorile comuniste este de 49 de persoane, iar alti 11 nu s-au mai intors din locurile in care au fost deportati [6].

Lectura cartii Protoiereului Ioan Lisnic confirma intr-o deplina masura adevarul, ca secolul al XX-ea a fost secolul martiriului in masa al crestinilor. Nu este vorba doar de destinul vreunui crestin curajos, ci de istoria unui martiriu in masa, astfel incat, la inceputul celui de-al treilea mileniu, Biserica crestina a devenit din nou „o Biserica a martirilor” [7].

Pornindu-se de la convingerea ca martiriul constituie o realitate contemporana a Crestinismului, in documentul Marelui Jubileu din 2000, Tertio Millennio Adveniente, a fost lansata ideea recuperarii memoriei crestinilor cazuti in secolul XX, afirmandu-se: „In secolul nostru s-au reintors martirii, adesea necunoscuti, aproape ‘militi ignoti’ ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cat este posibil, Biserica nu trebuie sa piarda marturiile lor (…)” [8]. Pentru aceasta, a fost lansat si un indemn: „Este necesar ca Bisericile locale (prin urmare si cercetatorii preocupati de domeniul respectiv.- n.n.) sa faca tot posibilul pentru a nu lasa sa piara memoria celor care au suferit martiriul, adunand documentatia necesara (subl. n.)” [9]. Este tocmai teza pentru care pledeaza autorul lucrarii prezentate, considerand ca identificarea preotilor-martiri din Basarabia si nordul Bucovinei din timpul stapanirii sovietice ramane o sarcina importanta a cercetatorilor, avand in vedere atat rolul pe care politicile anticlericale respective ale autoritatilor sovietice l-au avut in proiectul de arhitectura sociala, aplicat de regimul totalitar comunist, cat si valoarea spirituala a memoriei celor care si-au jertfit viata pentru credinta in Dumnezeu.

Note:

[1] Cf. Vladimir Trebici, Genocid si demografie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 10.

[2] Н.А. Бердяев. Истоки и смысл русского коммунизма. Репринтное воспроизведение издания YMCA-Press, 1955 г. Москва, 1990. С. 129.

[3] Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocsi din Basarabia si Bucovina de Nord in inchisorile comuniste: Centenarul Marii Uniri, 1918-2018 / Red. coord.: Angela Levinta, Cuvantul ABC, Chisinau, 2018, 330p.

[4] Ibidem, p. 42.

[5] Ibidem, p. 134.

[6] Ibidem, p. 6.

[7] Cf. Andrea Riccardi, Secolul martiriului. Crestinii in veacul XX. Editie, traducere si note de dr. Veronica Turcus, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2004, p. 5-6.

[8] Ibidem, p. 7.

[9] Ibidem.

Sursa: protioanlisnic.blogspot.com.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Irina Bazon – Despre statul servil

Irina Bazon – Despre statul servil

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/2015_0309think.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/2015_0309think.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Irina Bazon – Despre statul servil” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1560849066786{margin-bottom: 0px !important;}”]„Statul servil” — In aceasta forma sociala, o minoritate care controleaza mijloacele de productie sustine vasta majoritate a celor fara proprietate, chiar si pe cei pe care nu ii exploateaza, fiind posibila astfel o oranduire stabila, din care libertatea este insa eliminata. Aceasta este directia in care ne indreptam astazi. Capitalistii mentin oamenii in viata prin exploatarea acestora in schimbul unui salariu, iar somerilor le asigura existenta prin acordarea unor mici subventii.

Comunismul: sistem instabil prin natura sa, dar practicabil prin mentinerea sub presiune puternica a societatii, desi, probabil, pentru o perioada relativ scurta de timp. In cadrul acestui sistem, mijloacele de productie sunt controlate de catre functionarii statului, care sunt stapanii tuturor lucratorilor (aflati in conditia de sclavi ai statului), iar bogatia produsa este distribuita dupa cum hotarasc acestia, catre familii sau, in cazul in care se incearca abolirea familiei, catre indivizii care alcatuiesc comunitatea. (n. red. – in realitate, autoarea s-a referit la socialism, avand in vedere ca mentioneaza ca mijloacele de productie sunt controlate de catre functionarii statului, in masura in care statul are un caracter national, ceea ce, la noi e mai mult de aparenta, de indata ce este supus aproape total corporatiilor transnationale. Practic, socialismul, model socio-economic de origine asiatica, este nationalist, pe cand comunismul este transnationalist, un soi de ideologie care, pusa in practica, transcende statele nationale care „sunt un impediment si vor trebui sa dispara” — Karl Marx, Capitalul — si ale caror profituri exced cu mult P.I.B.-urile multor tari. Astfel ca, in realitate, comunismul nu este nationalist, ci un fel de model corporatist si, ca atare, nu a existat si nu exista un stat comunist. Ar fi un oximoron, intr-o oarecare masura..).

Mai exista o a treia forma sociala, singura in care bunastarea si securitatea pot coexista cu libertatea, fiind vorba despre o societate in care proprietatea este amplu distribuita, iar numarul de familii care detin in mod individual si controleaza mijloacele de productie este suficient de mare pentru a determina caracterul general al intregii societati; aceasta nu va mai fi nici capitalista, nici comunista, ci o societate de proprietari. Astfel, daca intelegem ca libertatea economica este un bun necesar, obiectivul nostru trebuie sa fie acela de a restaura proprietatea. Trebuie sa aplicam reformele politice si economice care sa inlesneasca distribuirea proprietatii pe scara cat mai larga, astfel incat cei care detin mijloacele de productie necesare (pamant, capital sau ambele) sa existe intr-o proportie insemnata pentru a putea determina forma societatii.

Libertatea economica poate fi un lucru necesar atata timp cat raspunde unor nevoi ale naturii umane. O facultate specifica omului este liberul arbitru. Faptele omului au valoare morala pentru el daca actioneaza din propria sa initiativa, nu daca sunt facute din constrangere. Prin urmare, folosirea facultatii de a alege tine de demnitatea umana. Un om privat de libertatea de a alege isi pierde calitatea de om si toti avem o reactie de aversiune cand suntem supusi pe nedrept unei constrangeri sau subjugari de catre altcineva, care nu prin autoritate, ci prin puterea coercitiei ne supune bunului sau plac. Nu putem face un lucru bun sau rau daca nu il facem in mod liber. Daca admitem ideea ca binele este un lucru necesar intr-o societate, acesta trebuie sa aiba la baza libertatea.

Pe langa aceasta, libertatea economica este un lucru necesar intrucat manifestarile omului, dorintele si facultatile sale creative sunt variate. Insa el nu si le poate valorifica in mod eficient decat daca dispune de libertate economica. Lipsite de libertate economica, unitatile de baza ale societatii, reprezentate de familie si, intr-un anumit grad, de individ, nu mai au puterea de a exprima acea diversitate care este viata insasi. In absenta libertatii economice, in orice societate umana va predomina o uniformitate searbada si monotona, cu atat mai apasatoare si sufocanta cu cat existenta libertatii este mai restransa.

Recent a fost raspandita ideea ca libertatea economica poate exista in afara institutiei proprietatii, intrucat, intr-un sistem comunist, oamenii detin proprietatea in mod colectiv. Ei dispun de propria viata, dar intr-un mod indirect si prin delegati. Acest argument fals provine din teoria parlamentara perimata, din conceptia gresita—care a indus in eroare trei generatii ale Europei, de la Revolutia Franceza pana in zilele noastre—, potrivit careia actiunea colectiva (corporate action) poate fi echivalata cu actiunea individuala. Oamenii se refera la asa-numitii „reprezentanti” ca fiind persoanele pe care ei le-au „ales”. In realitate, o astfel de actiune colectiva permanenta bazata pe delegare nu este cu putinta. (…) vointa masei de oameni poate fi exprimata pentru un scurt timp prin delegare. Un numar de oameni care voteaza, sub impulsul unor emotii puternice, asupra unei anumite chestiuni precise le poate cere unor reprezentanti ai lor sa le exprime dorintele; dar nenumaratele acte de alegere si expresie care alcatuiesc viata umana nu se pot manifesta printr-un sistem de delegare. Chiar in sfera actiunii politice, sistemul de delegare distruge libertatea. Parlamentele s-au dovedit pretutindeni incompatibile cu democratia, fiindca acestea nu reprezinta oamenii. Sunt oligarhii, care sunt corupte fiindca pretind in mod fals ca reflecta vointa unei natiuni. In realitate, nu pot fi decat o clica de politicieni abili. Desigur, situatia este diferita in cazul in care acestia provin dintr-o clasa aristocratica pe care comunitatea o respecta. (…)

Niciun om nu se poate raporta la proprietatea publica asa cum se raporteaza la ceva ce ii apartine. Nimeni nu va trata proprietatea publica cu aceeasi grija sau afectiune ca in cazul unui lucru aflat in posesia sa. Omul nu se poate exprima deplin pe sine prin folosirea unor lucruri care nu-i apartin, ci sunt detinute in comun cu alti oameni.

Socialismul si capitalismul sunt produse ingemanate ale aceleiasi false filozofii.

Doar in cazul existentei proprietatii larg distribuite, unitatile de baza ale societatii au puterea de a reactiona impotriva statului. Doar in baza ei se poate dezvolta o opinie publica. Numai atunci cand toate celulele sunt sanatoase intregul organism poate sa se dezvolte. Astfel, sarcina noastra este aceea de a restabili libertatea economica prin restaurarea singurei institutii care o poate garanta, institutia proprietatii. Obiectivul nostru este de a intelege cum vom putea restaura proprietatea ca institutie generala, asa cum exista aceasta nu cu mult timp in urma.1

Spre deosebire de statul servil si de statul comunist, statul proprietarilor nu propune o solutie ideala. Nu are ca scop instaurarea vreunei ordini perfecte. Sistemul trebuie sa ramana incomplet, iar aceasta este cea mai buna dovada ca straduinta de a intemeia o societate a proprietarilor este una umana, consonanta naturii umane. Pentru realizarea statului servil trebuie urmati anumiti pasi care vor conduce repede spre ordinea ideala avuta in vedere: o societate in care este asigurata intretinerea tuturor oamenilor, a putinilor capitalisti si masei de proletari—ultimii traind din salariu sau din subventii in cazul in care nu pot munci. Acelasi lucru se intampla in cazul statului comunist: o societate in care tuturor oamenilor li se asigura supravietuirea ca sclavi ai guvernului. O formula simpla si aplicarea ei exacta vor conduce, in fiecare caz, spre societatea ideala asa cum a fost ea conceputa.

Caracteristica principala a unei astfel de ordini sociale (statul servil) este lipsa libertatii: masa subordonata nu are experienta libertatii economice. Clasa stapanitoare conduce si este singura libera: oamenii din societate gandesc si actioneaza ca lucratori salariati. Masele sunt astfel mentinute in viata, copii beneficiaza de subventii pentru educatie, iar bolnavii, batranii, vaduvii si invalizii primesc, de asemenea, subventii. In curand niciun om nu va mai suferi de foame, frig sau lipsa de resurse materiale necesare traiului, pe masura ce tipul de societate in care traiesc va ajunge la o dezvoltare deplina. Insa in aceasta oranduire oamenii sunt mereu la cheremul stapanilor lor. In sistemul comunist, lucrurile sunt chiar mai simple. Faptul de a detine o proprietate devine infractiune, dreptul unei familii sau a unui individ de a folosi din acumularile sale este anulat, impreuna cu drepturile de mostenire, iar toate bunurile comunitatii pot fi distribuite tuturor. Libertatea economica este complet anihilata prin actiunea unui numar foarte mic de legi simple, dar absolut coercitive.

O descriere succinta foarte buna a modului de functionare a celor doua sisteme a fost realizata in trecut de regretatul domn Orage (Alfred Richard Orage – 1873 – 1934), ganditor social si jurnalist englez, unul dintre principalii exponenti ai doctrinei Breslelor Nationale), intr-un articol aparut acum 20-30 de ani in publicatia „The New Age”:

Sa ne imaginam ca o masina este capabila sa produca toate cele necesare unei societati. Si ca aceasta masina (si fortele naturale) sunt controlate de un singur om. Acesta este capitalistul, intr-un sistem capitalist industrial ideal. Capitalistul va angaja in industrie un numar de oameni suficient de mare pentru a pune in functiune masina si a produce bunurile necesare. Multi alti oameni vor fi angajati nu direct in productia de bogatie, ci pentru a lucra pentru propria sa desfatare: acestia vor picta, vor scrie carti, vor juca piese de teatru pentru el si asa mai departe. Restul oamenilor vor fi someri. Dar intrucat societatea nu va fi niciodata stabila daca acestia vor fi condamnati la moarte prin infometare, vor aparea legi care vor impune prin taxe ca o parte suficienta din productia masinii sa fie alocata asigurarii existentei oamenilor fara lucru, iar pentru sustinerea acestora vor pleda si organizatii voluntare care vor fi infiintate in acest scop. Somerii nu vor avea nicio putere in a stabili cat vor primi pentru a putea supravietui, fiindca nu sunt proprietari. Resursele necesare subzistentei le vor fi distribuite cu zgarcenie fara ca ei sa aiba puterea de a decide ceva in aceasta privinta. Acest sistem este caracteristic statului servil. Sau sa ne inchipuim ca masina si fortele materiale care vor fi utilizate sunt controlate nu de un singur posesor, capitalistul, ci de functionarii statului, care vor angaja oamenii sau vor distribui fiecaruia dupa bunul lor plac din productia masinii. Acest tip de oranduire este specifica statului comunist.

Insa statul proprietarilor, oranduirea sociala de care s-au bucurat stramosii nostri, in care proprietatea este larg raspandita, nu admite o asemenea reductie si nici o astfel de perfectiune mecanica, fiindca este o ordine umana. Fiind o institutie personala si umana, potrivita naturii umane, caracteristica de baza a sa va trebui sa fie mereu diversitatea. Nu exista niciun avantaj moral sau social in distribuirea exacta a pamantului si capitalului, iar distribuirea lor universala nu este cu putinta. Pentru a asigura bunul mers al societatii va fi suficient ca, prin aplicarea reformei de restaurare a proprietatii, un numar indeajuns de mare de familii sa ajunga posesoare de proprietate astfel incat sa determine forma pe care o va avea statul. Asa cum astazi lucratorii salariati, toate tipurile de proletari, imprima societatii o nota caracteristic proletara. Proletarii de astazi difera intre ei in functie de gradul de deposedare, unii poseda doar hainele de pe ei, altii putina mobila, altii detin in plus un numar insuficient de bunuri—cateva actiuni, o casa ipotecata—dar caracterul pe care il imprima societatii in ansamblu este acela al unui stat de lucratori-salariati care se va transforma in curand intr-un stat servil.

Dar daca statul servil spre care ne indreptam acum poate ajunge la o dezvoltare completa, un stat al proprietarilor (sau distributist) nu poate si nu ar trebui sa fie o oranduire perfecta; pentru ca, prin natura sa, nu poate functiona in mod mecanic. Multi oameni vor fi relativ saraci, iar unii relativ bogati. Va exista probabil si un numar de oameni lipsiti de proprietate. Dar proprietatea si libertatea economica—ce decurge din ea—vor ajunge sa constituie nota specifica a societatii in ansamblu.

A doua conditie care trebuie indeplinita pentru restaurarea proprietatii, aceea ca nu putem face nimic daca nu exista o mentalitate favorabila realizarii acestei reforme, pare a descuraja orice efort in acest sens. Societatea actuala din Anglia a uitat in mare masura ce este proprietatea. Oamenii gandesc in termenii impusi de oranduirea actuala: ei sunt angajati, salariati [nu proprietari]. Cand vorbesc despre proprietate, ei inteleg prin acest termen o proprietate mare aflata in mainile catorva oameni. Daca mai exista sau nu un interes pentru libertatea economica (adica pentru proprietate) destul de mare pentru a produce schimbarea, faptele vor decide. Insa cresterea veniturilor, si nu proprietatea, este obiectivul majoritatii oamenilor. Daca cei mai multi oameni ar fi aspirat sa aiba proprietate, s-ar fi declansat de mult un protest care ar fi avut sorti de izbanda impotriva sistemului de sclavie salariala.

(…) Lucrul de care trebuie sa ne ferim este aplicarea in mod mecanic a unei reforme. Prin natura sa, proprietatea reprezinta un produs al straduintei omului. Putem ajuta ca nazuinta omului de a deveni proprietar sa se implineasca, dar nu o putem crea. Nu putem crea proprietari prin simplul fapt de a le acorda oamenilor lucruri pe care sa le posede. (…)

Trebuie sa existe anumite metode oficiale care sa favorizeze distribuirea micii proprietati asa cum exista astazi metode oficiale care permit marilor posesori sa distruga si sa stavileasca raspandirea acesteia. (…) Capitalismul a antrenat toate puterile statului in actiunea de reinstaurare a unei conditii de sclavie; nu putem reactiona impotriva acestei conditii daca nu ne folosim de aceleasi metode (prin care sa determinam statul sa isi antreneze toate puterile in scopul restaurarii proprietatii).2

Traducere: Irina Bazon, via distributistreview.com.

  1. An Essay on the Restoration of Property, 1936.
  2. Ibid.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
Comunism nu, autoritarism da

Comunism nu, autoritarism da

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/dictatura.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/dictatura.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Comunism nu, autoritarism da” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1546939880446{margin-bottom: 0px !important;}”]Eu nu cred ca exista comunism pe lumea asta! Si nici ca a existat vreodata! Eu cred ca exista – si ca au existat – doar regimuri politice autoritare, care impun supunere neconditionata si ascultare obligatorie, care nu admit nici cea mai firava replica, pentru ca nu sufera contrazicerea, si care uzeaza si abuzeaza de dreptul exclusiv de a comanda. Comunismul nu a fost – si nu este – decat pretextul teoretic menit a argumenta autoritarismul si a parafa dominatia absoluta, caracteristica dictaturilor. Dominatia absoluta este scopul oricaror minti bolnave aureolate, printr-o metafora a absurdului si printr-un renghi al istoriei, de gloate iresponsabile social.

Oriunde in lume, autoritarismul se instaleaza in momentul in care o societate este intr-atat de permisiva, incat unii oameni puternici devin atotputernici. De la atotputernicie porneste totul. Tot raul, toata pacostea, toate suferintele.

In tanara Romanie, autoritarismul a gasit mereu fagasuri pentru a se cultiva si a se dezvolta. Pentru instaurarea autoritarismului, in tara asta, au fost de-ajuns, mereu, o conjunctura socio-politica si o mana de oameni. Perioada 1946 – 1989, de pilda, a favorizat aparitia unui tip de autoritarism care, ca sa-si justifice teroarea, propovaduia comunismul, ca act coercitiv fata de nedreptatile sociale. Din 2010 incoace, noul regim autoritarist cauta a se infiripa propovaduind antagonismul, ca forma a aversiunii supreme impotriva a ceva.

Autoritarismul este produsul finit al luptei de clasa si de casta. Pentru a antagoniza o societate umana este nevoie intotdeauna de doua tabere. Pe calapodul organizatoric al acestor multimi opuse, apar liderii. Ei sunt cei care dirijeaza lupta si care o intretin. Antagonizarea societatii scoate la suprafata oameni care nu au niciun Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu se considera ei insisi. Oameni care sunt capabili de orice. Oameni care isi fac un tel din detinerea suprematiei. Or, suprematia conduce la puterea de decizie neingradita. Cand puterea de a decide nu mai poate fi contrapusa dezbaterii, iar controlului nici atat, ea se transforma in putere excesiva. Apoi, in putere nelimitata. Adica, in autoritarism! Adica, in atotputernicie!…

Articol realizat de Florin Matei via justitiarul.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

/0 Comments/by
Regimul bolsevic a fost primul care a ingaduit relatiile homosexuale

Regimul bolsevic a fost primul care a ingaduit relatiile homosexuale

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/communism-gay-marriage.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/10/communism-gay-marriage.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Bolsevicii au fost primul regim care a ingaduit relatiile homosexuale” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Freudo-marxismul: noua utopie, sau FREUD + MARX = LOVE” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908045606{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol intocmit de Andrei Dirlau, absolvent al Facultatii de Limbi Straine si al Facultatii de Teologie, ambele de la Universitatea din Bucuresti, al celei de Relatii Economice Internationale de la Academia de Studii Economice din Bucuresti si doctorand al Facultatii de Teologie Ortodoxa de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

Stiati ca primul regim politic din lume care a dezincriminat homosexualitatea a fost cel bolsevic? Spre deosebire de legile Rusiei tariste, care fusesera abolite, Codul Penal sovietic din anii 1920 nu continea nici o referire la homosexualitate, ceea ce a reprezentat prima dezincriminare din istorie a relatiilor intime consensuale intre doi adulti de acelasi sex. In guvernul lui Lenin erau promovati homosexuali care isi afisau public orientarea sexuala. Si acest lucru demonstreaza inrudirea stransa dintre comunism si revolutia sexuala din zilele noastre.

Prezentam mai jos volumul, in curs de publicare, Freudo-marxismul: noua utopie, subintitulat Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural. Este o antologie, formata din texte ale unor autori americani si romani, privind fenomenul numit political correctness, abordat ca o forma deghizata sub care comunismul a supravietuit, s-a impregnat si a proliferat, incognito, in lumea neoliberala de azi: o lume pe care a permeat-o, a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, in Statele Unite mai ales, pana la punctul in care aproape nu mai poate fi distins de acesta, devenit aproape insesizabil din cauza ca s-a „normalizat”.

(Intertitlurile apartin redactiei Stiripentruviata.ro)

Desi tezele economice ale marxismului clasic au fost invalidate de esecul economiilor rasaritene, precum si, in plan teoretic, de economisti precum Alfred Marshall, de scoala austriaca etc., iar cele politice – de istoria represiunii sangeroase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au transpus in practica in secolul XX, totusi comunismul nu pare azi compromis, exercitand inca o inexplicabila seductie asupra unor intelectuali ce vorbesc de o inviere a lui „a treia zi” [1].

Dar a murit oare comunismul? Oare a esuat el cu adevarat? Credem ca esecul sau a fost doar partial, caci si-a atins totusi scopuri importante, precum decimarea elitelor si enormele dislocari axiologice si avarii produse traditiei. In realitate, comunismul nu este doar o „modernitate esuata”, cum pe buna dreptate si bine argumentat il numeste Radu Preda, ci si – paradoxal si in aceeasi masura – o modernitate reusita subversiv, impregnata clandestin, deturnata sub camuflaj in postmodernitate. La un anume nivel, comunismul si-a indeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat si, prin componenta lui cea mai virulenta, freudo-marxismul, a devenit metastazat in tesutul neoliberal al societatii, americane in special, cu care a fuzionat pana la a deveni indiscernabil.

„De multe ori cand ne uitam spre Vest”, spune dl. Plesu, „gasim acolo o foarte vie gandire de tip marxist” [2]. Asa este, dar care este explicatia? Cum de am ajuns sa importam de acolo marxismul, fie si sub o forma resapata? Cum de s-a infiltrat el in aspecte ale vietii pe care, mai ales societatea romaneasca, obisnuita cu reflexele a 45 ani de comunism, nu o asociaza sub nici o forma cu marxismul?

Volumul „FATA NEVAZUTA A HOMOSEXUALITATII” recent aparut in Romania, raspunde pe larg la aceste intrebari. Aici schitam doar cateva repere istorice si analitice.

Asa cum arata R. Raehn [3], dupa succesul revolutiei din octombrie 1917 au loc revolta Spartakista din Berlin, infiintarea Sovietului din Bavaria si a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn in 1919, in acelasi timp cu invazia Poloniei de catre Trotki. Dar Armata Rosie e invinsa pe Vistula in 1920, Spartakistii, Sovietul bavarez si guvernul lui Bela Kun sunt inlaturate (ultimul chiar de trupele romane) si nicaieri revolutionarii marxisti nu sunt sustinuti de clasa muncitoare oprimata, sub stindardul marxismului, ceea ce contrazice flagrant teoria economica si politica si profetia lui Marx privind unirea proletarilor. Acest esec trebuia explicat si impasul – depasit. Solutia gasita de cominternistii Antonio Gramsci si Georg Lukacs, apoi Wilhelm Reich si membri ai Scolii de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, este marxismul cultural sau freudo-marxismul.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Sa cream omul nou si revolutia e garantata!” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538911102030{margin-bottom: 0px !important;}”]Din analiza lor, concentrata mai cu seama pe „suprastructura” culturala a societatii decat pe structura economica, reiese ca revolutia marxista nu va triumfa la nivel global, cum prevazuse Marx, cat timp muncitorii si taranii vor fi „contaminati” de crestinism, de morala si relatiile de familie traditionale, traind intr-o societate structurata organic pe principiile eticii crestine, mai importante decat neajunsurile exploatarii economice. Pentru ca noua lume marxista sa ia fiinta trebuie desfiintata societatea existenta. Gramsci, arestat de Mussolini, scrie in faimoasele „Caiete din inchisoare”: „cat timp muncitorii au suflet crestin, nu vor raspunde apelurilor revolutionare”. Teoria lui despre hegemonia culturala ca mijloc al dominatiei de clasa presupune crearea unui om nou comunist inainte ca revolutia sa fie posibila. Lukács (a carui Istorie si constiinta de clasa i-a adus recunoasterea ca „cel mai inteligent teoretician marxist de dupa Marx”) afirma si el: „Distrugerea revolutionara a societatii e unica solutie (s.n.). O asemenea rasturnare de proportii mondiale a valorilor nu poate avea loc fara anihilarea vechilor valori si crearea unora noi de catre revolutionari”. El fixeaza ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial si civilizational crestin al Occidentului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ungaria, 1919: Crearea omului nou prin „terorism cultural” si educatie sexuala” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908548221{margin-bottom: 0px !important;}”]Devenit vicecomisar pentru cultura sub regimul bolsevic al lui Bela Kun, in Ungaria anilor 1919, Lukács a lansat ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural”, inclusiv un program radical de educatie sexuala in scolile unguresti. Copiii erau instruiti in teme precum „iubirea libera”, raporturile sexuale, natura „arhaica” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei si irelevanta religiei ce priveaza omul de placeri. Femeile erau instigate la revolta impotriva normelor sexuale traditionale. Campania „Terorismului cultural” initiata de Lukács a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politica” va genera mai tarziu in scolile americane.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Scoala de la Frankfurt s-a nascut la Moscova” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538908967953{margin-bottom: 0px !important;}”]In 1923 Georg Lukács si Wilhelm Münzerberg [4] au o intalnire cu marxistii sovietici la Institutul Marx-Engels din Moscova. La aceasta intalnire, din ordinul lui Lenin, a participat seful CEKA, Felix Dzerjinski. Acolo s-a decis de catre intelectuali marxisti afiliati Partidului Comunist german infiintarea Institutului de Studii Sociale marxiste in cadrul Universitatii din Frankfurt: viitoarea Scoala de la Frankfurt. Primul sau director a fost Carl Grünberg, filosof marxist nascut la Focsani in 1861. Mai târziu, mergand pe linia lui Lukács, Institutul avea sa-l conjuge pe Marx cu Freud, producand Freudo-Marxismul. Determinismul economic a fost inlocuit cu cel cultural.

Aici, termenul „cultura” trebuie inteles in acceptia larga, de civilizatie sau societate, a cuvantului german Kultur, asa cum e folosit de Sigmund Freud in Das Unbehagen in der Kultur [5].

Chiar in aceasta lucrare din 1930 Freud isi dezvolta teoria ce va fi preluata de neomarxisti si grefata pe marxism. Freud pretinde ca civilizatia ar avea o natura represiva in raport cu instinctele primare ale individului – a caror satisfacere, in virtutea principiului placerii, ar constitui sursa fericirii si insusi scopul vietii [6]. Prin legi ce pedepsesc crima, violul, adulterul etc., posibilitatile individului de a-si gasi fericirea ar fi, chipurile, grav restranse, societatea civilizata devenind astfel principala sursa de nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste frustrari. Pulsiunea nativa a ego-ului spre agresivitate si moarte e reprimata de societate, generand un super-ego cultural ce ar actiona ca o constiinta sociala sau o instanta represiva colectiva.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Revolutia proletara devine revolutie sexuala” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538911576974{margin-bottom: 0px !important;}”]La neomarxisti, eliberarea de acest „supra-eu” social represiv devine eliberarea de puterea represiva a statului democratiei occidentale si a crestinismului institutionalizat.

Ideea ingenioasa a neo-marxistilor a constat pur si simplu in inlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de catre capitalisti, cu represiunea sexuala din teoria freudiana, respectiv reprimarea cetatenilor in societatea de inspiratie crestina care le interzice manifestarea libera a erotismului, frustrandu-le satisfacerea sexuala plenara.

Nedreptatea nu mai consta in oprimarea proletariatului de catre burghezie in goana dupa profit, ci in oprimarea tuturor de catre o civilizatie ce le reprima libidoul prin tabu-uri si restrictii. Solutia: distrugerea acestei civilizatii, revolutia totala, liberalizarea radicala si abolirea tuturor normelor, restrictiilor si tabu-urilor ce ingradesc instinctele primare. Iar categoriile cele mai reprimate, pretinde Marcuse, sunt minoritatile sexuale si rasiale, femeile, tinerii.

In acest scop, membrii Scolii de la Frankfurt vor elabora noua teorie critica, de la care se vor revendica apoi toate gruparile radical-minoritare, si care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism.

Existau si alte tentative de acest gen: in 1928, la Al Doilea Congres International pentru Reforma Sexuala, tinut la Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld (numit si „apostolul indecentei”) ca presedinte al organizatiei homosexualiste Comitetul Stiintific-Umanitar, a incercat si el, sprijinit de marxisti notorii precum Karl Kautsky, o fuziune intre Freud si Marx, lansand ideea ca homosexualii ar fi un „grup oprimat” [7].

In 1933, cand nazistii au venit la putere in Germania, membrii Scolii au plecat in exil, cei mai multi in America. Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta aceasta teza, absolutizand criteriul sexual in „emanciparea” Occidentului si concepand o societate a „perversitatii polimorfe”, vazute ca „eliberare sexuala”. El considera, ca si Erich Fromm, ca distinctia dintre sexe nu e un dat natural, ci un construct.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Multiculturalismul, unealta deconstructivismului cultural si social” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909343383{margin-bottom: 0px !important;}”]Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxistul Marcuse. Strategia articulata de el era menita:

„Sa demanteleze societatea americana, folosind diversitatea si multiculturalismul ca pe niste «rangi» cu care sa demoleze structura acesteia, bucata cu bucata. El i-a opus pe negri albilor, punand «grupurile victima» in conflict cu societatea in ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile-victima ca noul proletariat, combinata cu teoria critica a lui Horkheimer, a patruns in mediul universitar american, unde a devenit baza miscarii post-structuraliste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate isi descriau fatis menirea: de a aboli valorile traditionale crestine, traditiile acceptate ale culturii occidentale, si a le inlocui cu un relativism moral ce pune semnul egal intre toate culturile si filosofiile – cu exceptia civilizatiei apusene «exploatatoare si rele»” [8].

Aceasta e azi ideologia oficiala in toate campusurile universitare americane. Marcuse specula ca progresul tehnologic si „rationalitatea technologica” vor duce la aparitia unei noi ordini sociale si unei noi forme umane. El a postulat o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare”): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, isi va „reintra in drepturi” prin patimile sale. Obiectele dorintelor sale vor fi modelate de vointa sa libera, fara a trebui sa le apere impotriva unei societati ostile, „imature, represive”. Marcuse predica eliminarea oricarei constrangeri morale, descatusarea tuturor apetitelor si patimilor, o societate total liberalizata erotic, populata de o noua forma umana, un „om nou”: un soi de Phoenix ce va invia din cenusa industrialismului modern [9].[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Freudo-marxismul ca anti-antropologie” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909663285{margin-bottom: 0px !important;}”]In realitate, freudo-marxismul promoveaza o falsa antropologie, mai corect spus o anti-antropologie. In baza unui relativism aberant, noua ideologie a corectiei politice a ajuns sa pretinda ca genurile au devenit „fluide”: simple conventii pe care postmodernismul le boteaza „roluri”, determinate nu de anatomia si fiziologia cu care omul se naste, ci de propria alegere. „Genul” ar deveni o „sarada” ce poate avea „solutii” diverse si aleatorii, cu sau fara ajutorul unui chirurg. Asistam la un narcisism radical, ce duce la desubstantializarea sinelui si pulverizarea persoanei umane.

Granita dintre natural si sintetic se estompeaza, devenind tot mai arbitrara. Firea umana e redefinita, schimonosita intr-o „natura” artificiala, confectionata tehnologic si „legitimata” mediatic. Chipul omenesc devine o caricatura ce-si sfideaza modelul divin. Singura lege universala devine hedonismul nelimitat, ce transforma omul intr-un agregat fara memorie si fara identitate, altul de la o clipa la alta. Definitia sa e redusa la o continua succesiune de experiente, fara nevoia sau posibilitatea de a mentine un „sine” sau o „personalitate” stabila. Omul devine un flux de trairi si experiente, fara trecut si deschis oricarui viitor. Pana si datele sale biologice devin „optiuni” private, supuse acelorasi alegeri arbitrare dictate de patimi.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Paradisul eliberarii sexuale, utopia noilor marxisti” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.3em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538909801081{margin-bottom: 0px !important;}”]Asa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu persoana, este cel ce devine substratul identitatii, intr-o lume in care evolutia tehnologica induce o permanenta schimbare si ca urmare riscul inevitabil al alienarii. Existenta nu mai e guvernata de nici un principiu, cu exceptia celui al subiectivismului absolut. Anarhia si iresponsabilitatea sunt implicite. Tranzienta radicala, ca unica realitate de necontestat, aboleste normele etice traditionale. Eticul e inlocuit de estetic, la randul lui guvernat de norme cu totul relative, mergand de la sordid pana la grotesc si monstruos. Existenta inceteaza a se mai supune rationalitatii, decentei sau bunului simt, alterarile dramatice ale biologiei si psihologiei avand implicatii socante.

In final, insusi ontologicul este alterat. Caci, oare, va mai putea omul trai astfel? Si cum? Cu o singura conditie: sa inceteze a mai fi om. Dar asta se si doreste: crearea unui „om nou”, dezumanizat, infinit maleabil si obedient. Tocmai in virtutea iluziei sale ca el ar fi cel care alege permanent, el va fi in realitate cel ce nu alege niciodata. Da, isi va putea alege „genul si partenerii” asa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta este viitorul pregatit omului in societatea post-crestina de corectitudinea politica: un om inconsistent si in ultima instanta inexistent, epitom al unei utopii de cosmar.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Note bibliografice:” font_container=”tag:h5|font_size:18px|text_align:left|line_height:1em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1538910319830{margin-bottom: 0px !important;}”][1] Vezi cazul lui Emmanuel Terray, descris cu luciditate de Andrei Plesu in „A treia zi a comunismului?”, in A. Pleșu, G. Liiceanu, H. Patapievici, O idee care ne suceste mintile, Humanitas, 2014, p. 13.

[2] Ibidem.

[3] Raymond Raehn, „Radacinile istorice ale Corectitudinii Politice”, in Political Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free Congress Foundation, 2004, p. 12.

[4] Propagandist al Partidului Comunist German in epoca de la Weimar, colaborator al Internationalei Comuniste (Comintern) si al politiei secrete sovietice (CEKA, OGPU) intre 1917-1934 (http://en.wikipedia.org/wik…ünzenberg). El a definit misiunea Institutului de la Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii si-i vom folosi pentru a face civilizatia occidentala atat de corupta incat sa puta. Doar atunci, dupa ce-i vom fi alterat toate valorile si facut viata imposibila, vom putea impune dictatura proletariatului.” (cf. www.americanthinker.com/200…).

[5] Vezi Sigmund Freud, Disconfort in cultura, Ed. All, Bucuresti, 2011.

[6] Aceasta plasare a sensului vietii in sfera imanentului, reducerea umanului la satisfacerea preferintelor si instinctelor, e exprimata plastic de Fukuyama: „Fiind de acord privind telurile, oamenii nu vor mai avea motive sa se lupte între ei. … Un caine e multumit sa doarma toata ziua la soare cat timp e hranit, deoarece nu e nemultumit de ceea ce e. Nu-l preocupa ca alti caini o duc mai bine ca el, nici ca-i stagneaza cariera lui de caine, ori ca undeva in alta parte a lumii cainii sunt oprimaţi.” (Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992, p. 311.).

[7] http://en.metapedia.org/wik….

[8] Andrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the world, Grand Central Publishing, 2011.[9] Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology”, in Studies in Philosophy and Social Sciences, Vol. IX (1941). Cf. Moya K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation of Individuality and Reason, www.moyak.com/papers/herber….

Surse:
https://stiripentruviata.ro…
http://www.culturavietii.ro…[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

 

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
Ceea ce, intru Adevar, conteaza – Ovidiu Hurduzeu

Ceea ce, intru Adevar, conteaza – Ovidiu Hurduzeu

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/abu-dhabi-sunrise.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/09/abu-dhabi-sunrise.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Ceea ce, intru Adevar, conteaza – Ovidiu Hurduzeu” font_container=”tag:h2|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1535833664888{margin-bottom: 0px !important;}”]Pentru a iesi din criza actuala este nevoie sa distrugem, unul cate unul, idolii si tabuurile lumii contemporane. Astazi nu ne mai inchinam la copaci – desi ecologistii radicali au regresat catre animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul si abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeste de ratiune, responsabilitate, tehnologie, eficienta, „spirit stiintific” pentru a se ascunde faptul ca traim intr-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lasam vrajiti de noi si noi demoni.

Pe 3 mai 1961, Hrusciov il avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toata seriozitatea, vreau sa-ti spun: comunismul este sacru”. O fraza pe care a repetat-o in diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viata, activitatea si numele lui Lenin este sacru”. Tot sacru este si capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporatie, considera Novak, ar trebui privita intr-o lumina teologica intrucat ea reprezinta „vocatia soborniceasca in activitatea economica”, iar „in cadrul lumii seculare, este cea mai apropiata de biserica”. Nu mai amintim „technozele” care sacralizeaza spatiul virtual, gadgeturile idolatrizate din viata de zi cu zi, aparentele impuse cu evidenta adevarului din gandirea si stilul de viata ale omului modern.

Daca lumea idolatra in care traim ar fi rece, pur tehnica, exterioara noua, ar fi usor de invins. Din pacate, cartea de credit, computerul, automobilul, telefonul mobil, mall-ul, „cariera profesionala”, reteaua de socializare, „cresterea PIB-ului” nu sunt instrumente neutre cu valoare utilitara, ci idoli. Mii si mii, uniti intr-un angrenaj socio-economic si cultural. O treime idolatra, „Bani, Tehnologie, Confort” domina relatiile interpersonale pastorite odinioara de Biserica lui Iisus. Ca orice idol, triada demonica isi aroga o realitate de sine statatoare, o valoare intrinseca si mai ales o putere autonoma. Si pretinde a fi ceea ce nu este.

Romanul de astazi, ca mai tot omul contemporan, traieste cu sentimentul mortificarii intregii sale vieti. Se simte un „corp fara organe populat de multiplicitati” (Deleuze). „Multiplicitatile” sunt nenumaratele manifestari ale triadei „Bani, Tehnologie, Confort”, o fantasma atat de consistenta incat romanul o personalizeaza.

„Nici o sluga nu poate sa slujeasca la doi stapani. Fiindca sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va tine si pe celalalt il va dispretui. Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona” (Luca 16:13).

De obicei, Iisus nu foloseste personificari („Mamona” inseamna in aramaica „bani, avere”). Daca le confera banilor statutul unei divinitati, o face pentru a sublinia caracterul lor idolatru, de pseudopersoana. Astazi, acest statut de idol, de pseudopersoana trebuie sa-l mai acordam Tehnologiei si Confortului.
Pentru a rupe vraja noilor demoni, nu exista decat o cale: sa recream o ordine crestina. Asta inseamna, nimic mai mult, decat sa subordonam lumea seculara Bisericii lui Hristos.

Icoana sa fie „agentul” desacralizarii universului tehnologic si consumist! Crucea sa se inalte pe templele finantelor! Cugetarea crestina sa inlocuiasca gandirea „dezintrupata” a agnosticismului postmodern, „politica lui Dumnezeu” sa inlocuiasca politicianismul, asceza, ghiftuirea! Omul duhovnicesc (omul psihologic – n. r.) sa fie idealul de urmat, nicidecum oligarhul sau fotbalistul de astazi!

Astfel de indemnuri inspaimanta de-a binelea. Sunt puse pe seama fanatismului religios. Daca in Romania ar fi difuzate prin mass media, ar fi considerate forme de destabilizare a ordinii de stat, acte teroriste. De ce oare?

E simplu. Orice incercare de revenire la o ordine crestina este considerata un act de transgresiune a poruncilor treimii „Bani, Tehnologie, Confort” de care trebuie sa asculte fiecare roman. Altfel spus, este un act de incalcare a tabuurilor postmoderne. Un secularicid care trebuie aspru pedepsit.
Sa avem insa curajul sa gandim posibilitatea iesirii din secularitate. Sa luptam din nou pentru reintemeierea ordinii crestine in Romania. Ce s-ar intampla daca, de maine, tancurile secularizarii nu ar mai ocupa Romania? Daca poporul roman n-ar mai trai dupa legile negustorilor de iluzii si ale „creditorilor nostri”, ci dupa inainte randuirea lui Dumnezeu?

Iata ce s-ar intampla:

In primul rand, s-ar rezolva criza duhovniceasca (criza identitara – n. r.), sociala si economica prin care trece tara.

Asa cum sustine pe drept cuvant Sfantul Sinod al Bisericii Greciei, criza este o consecinta logica a „rasturnarii intregii firi”. A rasturna firea nu poate fi decat o agresiune impotriva omului si naturii, un triumf al mortii asupra vietii. Energiile demonice sunt o forta parazitara, o agitatie anormala prin care lucrurile sunt deplasate in mod accelerat catre o stare de entropie generalizata. Privita din perspectiva unui om de stiinta de la Universitatea Yale, „rasturnarea firii” creatoare de moarte se produce atunci cand „procesele se misca prea departe de punctul de echilibru, incep sa fluctueze haotic si sa se bifurce… Ultima zvacnire a actualului sistem, inainte de moartea sa, va fi indatorarea statelor, in special in asa-zisele economii emergente, pana la punctul falimentului. Sistemul istoric in care traim este intr-o criza structurala si nu va supravietui” 1.

Moartea lumii de azi nu este o pedeapsa divina, moartea nu vine de la Dumnezeu care a creat o lume „foarte buna”. Diavolul l-a impins pe om sa greseasca, iar prin pacat omul s-a separat de divinitate, ceea ce i-a adus in mod fatal moartea: „Dumnezeu este viata; pierderea vietii este moartea. Astfel, Adam si-a pregatit moartea prin separarea sa de Dumnezeu”, spune Sfantul Irineu. In mod indirect, prin pacat, Diavolul introduce in creatie moartea, intrucat „plata pacatului este moartea” (Romani 6:23).

Treimea „Bani, Tehnologie, Confort” este necrofilica, procese si fenomene morbide desfigureaza omul si ii amputeaza vietii plinatatea ontologica. „Viata a ajuns doar un interval de timp nederminat intre doua date: a nasterii si a ingroparii… Cand te adresezi tinerilor si ii intrebi: De ce iei droguri, fiule?… ei iti raspund: Spuneti-mi dumneavoastra, de ce sa nu iau? Nu sper nimic, nu astept nimic, singura mea bucurie este cand infig injectia si calatoresc (in alte lumi)… cand atragi atentia unui tanar ca luand droguri va muri, el iti raspunde cu un zambet tragic: Nu intelegeti ca eu iau droguri ca sa traiesc?”.

Intr-o astfel de lume, totul devine catatonic sau agitat de o energie entropica. Nu numai banii se fabrica din nimic (fiat money), o intreaga civilizatie este construita pe imagini goale care au pretentia de a avea o consistenta ontologica. Romanilor li se injecteaza mereu iluzii pentru a-i impiedica sa inteleaga gaunosenia lumii in care traiesc.

„Elitele”, vedetele, politicienii – pseudopersoane ale unei pseudorealitati. In Roma antica s-ar fi numit larve, „cadavre” sau „masti astrale”. Goale pe dinauntru, „personalitati” nu in substanta, ci prin maimutareala, sunt precum vampirii care se fixeaza pe fata celor vii, imprumutandu-le chipul lor livid.
Ne intrebam: cum reuseste oare diavolul sa fie atat de eficient in lumea de astazi? Sa vanda moartea sub brandul vietii? Sa provoace haos si suferinta in numele „dreptului la fericire”? De ce oare „am ales bunastarea contrafacuta si am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea tarii noastre?” De ce ne mai incredem in „intelepciunea diavoleasca”, „intelepciunea fruntasilor veacului acestuia” 2?

Ne incredem in fantasme fiindca diavolul este creator de visuri, „realitati prin aderare”. O iluzie la care aderi se substituie realitatii concrete. Visul devine mai real decat realitatea cand aderi neconditionat la imaginile lui convergente. In vis nu iei distanta, pentru a evalua ceea ce ti se intampla. Romanii au aderat neconditionat la miturile si idolii EUropeni, la promisiunile politicienilor, la visul unei fericiri confortabile intr-un Occident aflat in plina dezagregare economica si morala. In ultimii douazeci de ani, o inginerie draceasca ne-a facut sa credem ca, brusc, „totul se potriveste la fix”, se echilibreaza confortabil, fara efort. Halucinatia tehnoglobalista s-a impus si in Romania drept „calea modernizarii” prin adecvarea ei la aspiratiile, temerile si imaginea de sine a unor sclavi care, pentru cateva clipe, s-au visat… fericiti. Rationalitatea incoerentei, caracteristica starii demonice si echivalentele ei in plan psihopatologic (alcoolism, droguri, nebunie, desfrau) au devenit modul de functionare a clasei politice, a „elitelor” intelectuale si a mass mediei.

In aceste conditii, cum sa demontezi giganticul mecanism de iluzionare a lumii moderne? Cum sa-si regaseasca echilibrul poporul roman „in ultimele stagii ale economiei mondiale capitaliste?”

Evident, toate acestea nu se pot rezolva printr-o noua politica fiscala sau un alt imprumut la FMI. Sau prin fuga din tara. Sau printr-o revolutie care ar instaura o noua anarhotiranie. N-am face decat sa aducem noi ofrande acelorasi idoli, sa schimbam un idol cu altul. A trecut vremea jumatatilor de masura. Ceea ce, intru Adevar, conteaza este Persoana si inlocuirea secularismului printr-o ordine crestineasca. O Romanie teocratica.

Fara nici o indoiala, perspectiva recrestinarii spatiului public romanesc si adoptarea unui model economic in concordanta cu morala crestina le da fiori reci securistilor si liber-schimbistilor damboviteni. Furiosi, negustorii de popoare, marii preoti ai secularizarii ne vor afurisi; intr-o lume in care templul lor sta sa cada, anatemele dracesti vor ramane insa fara efect. Cum fara efect vor ramane si apelurile permanente, „sa nu facem nimic!”, venite din partea unor crestini, asezati confortabil in rugaciuni si teologhisiri; ei au uitat ca „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frica, ci putere si dragoste” 3.

Puterea noastra intr-o reinnoita ordine crestina este ACTIUNEA. Un cuvant care-i inspaimanta atat pe secularisti cat si pe ortodocsii traitori in duh de frica si nevolnicie. Si unii si altii concep actiunea in mod instrumental, ca o tehnica menita sa produca niste schimbari mecanice. Pentru adevaratii crestini „a actiona” are insa cu totul alt inteles. Inseamna a trai crestineste, a fi treaz-viu in mijlocul unei lumi idolatre care a pierdut capacitatea de a se mai bucura de viata intru Hristos: „Nu va mirati, fratilor, daca lumea va uraste. Noi stim ca am trecut din moarte la viata, pentru ca iubim pe frati: cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte” (1 Ioan, 3:13,14.).

Trezvirea este marturisire neincetata a lui Iisus Hristos. „Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Matei 10:32). Aceasta marturisire implica insa responsabilitate si actiune jertfelnica din partea crestinului. Daca nu ai curajul sa-l marturisesti pe Hristos inaintea ateilor, masonilor, satanistilor, habarnistilor, imbecililor si tuturor inchinatorilor la idoli, daca il marturisesti doar „in forul tau interior” sau pe blogurile „prietene”, daca nu te intereseaza decat „mantuirea ta” si nu te apleci la durerile pacatosului de langa tine, daca refuzi sa confrunti situatiile reale fiindca, oricum, „nu mai este nimic de facut” – inseamna ca, duhovniceste, esti mort. Te-au pecetluit, ba chiar te-au betonat de-a dreptul, inainte ca dracul sa-ti fi aratat blestematul de cip.

Nici crestinii „calduti”, care vor sa creeze punti de aur intre crestinism si lumea idolatra, nici cei care fug de lume ca nu cumva sa-si asume consecintele practice ale conditiei de crestin nu vor darama idoli, nu vor introna o ordine teocratica in Romania. Vor continua sa viermuiasca in interstitiile Sistemului, primii coabitand cu Mamona, Tehnologia si Confortul, ceilalti fixati pe o mantuire in afara istoriei. Mai devreme sau mai tarziu, ei vor fi asimilati „veacului acestuia”.

Romania teocratica va fi restaurata de catre trezvitorii Bisericii nesecatuiti inca de spiritul lumii. Unii dintre ei sunt persoane induhovnicite, altii doar oameni de rand cu frica lui Dumnezeu. Uniti prin puterea harului, ei vor avea curajul sa incalce tabuurile „lumii acesteia”, sa raspunda chemarii Lui de a o judeca in lumina Parusiei: „Nu stiti, oare, ca noi vom judeca pe ingeri? Cu cat mai mult cele lumesti?” (1 Corinteni 6:3).

Acesti trezvitori nesecatuiti vor fi lumina tarii noastre. Ei nu vor mai sta ascunsi, nu vor tine lumina lor sub oborocul secularizarii. Va veni in curand ziua cand o vor pune in sfesnicele culturii, educatiei, economiei ca sa lumineze pentru toti casa Romaniei. Fiecare familie crestina, fiecare parohie va fi precum „o cetate asezata pe varf de munte” (Matei, 5:14): va radia speranta si „va imbratisa intreaga societate locala” 4.

Secularizarea ne-a separat de Dumnezeu dar ne-a indepartat si de realitatea noastra personala. De copii si strabuni, de gospodaria si satul nostru. Doar o ordine crestina ne mai poate trezi la realitatea vie, complexa care nu poate fi pecetluita prin teorii si formule.

Astazi doua ideologii se infrunta. Una este optimista; presupune crestere liniara nelimitata, incredere in progresul tehnologic si un univers fara limite energetice. Cealalta, pesimista, se inspira din scenariul funest al celei de-a doua legi a termodinamicii si presupune degradarea ireversibila nu numai a resurselor energetice, dar si a unor sisteme sociale si economice din ce in ce mai abstracte si mai complexe. Ordinea crestina se plaseaza dincolo de optimism si pesimism, dincolo de orice determinism (istoric, tehnologic, termodinamic) si ideologie.

Lumea cazuta se indreapta inexorabil spre sfarsitul ei. Numai acel sfarsit, doar de Tatal stiut, va fi insa definitiv, complet pecetluit. Pana atunci nimic nu poate fi predestinat, nimic nu poate sa ne fure nadejdea, caci Iisus Hristos ne-a eliberat din robie „cu un pret”. O Romanie teocratica ne-ar feri sa mai devenim din nou robi.

___________________________

1 Immanuel Wallerstein, „Economia globala nu o sa-si revina, nici acum, nici altadata”, http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/economia-globala-nu-o-sa-si-revina-nici.html.
2 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.
3 Ibidem.
4 http://atreiafortaromâniaprofunda.blogspot.com/2011/01/enciclica-sfantului-sinod-al-bisericii.html.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by